©Copyright Andreea Stoleriu

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, de Lucian Blaga

Plan de comentariu

1. Introducere:
 Trăsăturile liricii interbelice
 Lucian Blaga și sistemul său filosofic (cunoașterea paradisiacă vs. luciferică)
 Universul poetic blagian
2. Cuprins:
 Tema, titlu
 Argumentele poeziei moderne
i. Artă poetică prin temă (viziunea poetului asupra creației)
ii. Eul liric subiectiv, trăiri și sentimente
iii. Limbaj poetic inovator
 Structură: 4 secvențe poetice
i. Versurile 1-5 = relația EU-UNIVERS
ii. Versurile 6-8 = cunoașterea paradisiacă
iii. Versurile 9-18 = definesc prin opoziție cunoașterea luciferică
iv. Versurile 19-20 = valoarea conclusivă
3. Încheiere:
 Concluzii

De-a lungul timpului, perioada interbelică a rămas consacrată în istoria literaturii

române drept epoca creațiilor de mare valoare artistică. Teoretizat în spațiul autohton de către
criticul Eugen Lovinescu, modernismul continuă în această perioadă acțiunea de esențializare
a lirismului, începută în simbolism, cultivându-se o lirică intelectualizată, de cunoaștere,
întemeiată pe simboluri desprinse din sfera culturii sau a filosofiei. Trăsăturile generale al
poeziei moderne au fost analizate mai ales de teoreticianul german Hugo Friedrich în
„Structura liricii moderne”. Arta nu trebuie îngrădită în nici un fel, creatorul își poate alege
materialul de inspirație din orice mediu, promovându-se astfel accentuarea expresivității
poetice prin metafore inedite, ambiguizarea și ermetizarea discursului liric.

Lucian Blaga, spirit emblematic al culturii românești, a deschis liricii românești

interbelice orizonturile fascinante ale gândirii mito-poetice, cristalizată într-o viziune
cosmologică de mare coerență. Sub aspect filosofic, Blaga este creatorul unui sistem de
factură metaforică în centrul căruia se află noțiunea de mister. Concentrat asupra problemei

1
©Copyright Andreea Stoleriu

cunoașterii, acest sistem include două concepte fundamentale al acesteia: cunoașterea

paradisiacă (rațională, logică) cu scopul de a lumina misterul, reducându-l, și cunoașterea
luciferică, susținând sporirea și adâncirea tainei, ce fascinează imaginația artistului.

Universul liric blagian propune poezia ca transcriere a proceselor lăuntrice, o

construcție armonioasă și monumentală prin adâncimea semnificațiilor. Blaga înțelege poezia
ca pe un act de revelare a misterelor unei lumi văzute asemenea unei „corole de minuni”.

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul „Poemele luminii” și

capătă valoare programatică, anunțând o lirică reflexivă grație confesiunii unor trăiri
autentice. Ideea tradițională de „ars poetica” a fost modernizată de Blaga întrucât el percepe
poezia precum o modalitate fundamentală de situarea eului în univers, ci nu ca meșteșug
(ars). Crezul poetic blagian se conturează încă din titlu: vocabula „eu” este expresia
subiectivității poetice, instanță ce protejează fragila armonie a lumii așezate sub simbolul
floral al corolei. Misterul susține ideea de miracol, de perfecțiune, titlul având sonoritatea
unui strigăt de ocrotire a lumii. Totodată, metafora revelatorie reliefează un cosmos tainic pe
care poetul se străduiește să îl descopere pe cale afectivă.

La nivel compozițional, discursul poetic, formulat ca un scurt monolog liric ce impune

exprimarea la persoana I, nu este structurat strofic (monobloc). Cele douăzeci de versuri cu
măsură variabilă se organizează în patru secvențe, concentrate în jurul metaforei luminii,
interpretată ca simbol al cunoașterii. De asemenea, imaginarul poetic se configurează pe baza
unui raport antitetic dintre cunoașterea luciferică („lumina mea”) și cea paradisiacă („lumina
altora”).

Prima secvență (însumând cinci versuri) detaliază relația eu-univers, enunțată

metaforic în titlu și reluată în primul vers. Rostirea poetică a eului blagian se întemeiază pe
un scenariu al călătoriei inițiatice, pe parcursul căreia are revelația unor întruchipări concrete
ale miracolului vieții pe care încearcă să nu îl destrame: „și nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-
ntâlnesc/ în calea mea”. „Florile” evocă frumusețea lumii vegetale, viața și tainele ei; la nivel
simbolic pot figura prima treaptă a cunoașterii, cea a percepției senzoriale. „Ochii” se
asociază cunoașterii contemplative, deschiderii spirituale spre tot ce înconjoară ființa.
Motivul „buzelor” semnifică ideea cunoașterii prin rostirea poetică, prin Logos, dar și prin
Eros, în timp ce „mormintele” desemnează taina morții, simbol al transcenderii. Enumerarea
celor patru termeni metaforici în finalul primei secvențe textuale cristalizează o tulburătoare
viziune asupra lumii văzute ca un conglomerat de taine.

2
©Copyright Andreea Stoleriu

Secvența a doua definește cunoașterea paradisiacă, rațională, aceasta este figurată

poetic prin metafora „lumina altora”, în care pronumele nehotărât desemnează mulțimea celor
care aleg „minus-cunoașterea”. „Vraja nepătrunsului ascuns” se compune din totul armonic al
celor patru elemente, și se spulberă iremediabil prin luminarea „adâncimilor de întuneric”.

Secvența a treia definește prin opoziție cunoașterea poetică, luciferică, antiteza

„lumina altora”-„lumina mea”, instituindu-se prin conjuncția adversativă „dar”. Acest tip de
cunoaștere pentru care optează eul liric este detaliată prin comparația cu lumina selenară.
Luna nu apare ca o zeitate tutelară precum în opera eminesciană; lumina ei coincide cu
vibrațiile sufletului poetului, înfiorat de misterul existențial: „largi fiori de sfânt mister”.
„Tremurătoare” acaparează cu razele ei întreg spectrul vieții, protejându-l, la fel cum eul liric
nu caută revelarea tainelor existențiale („și tot ce-i neînțeles/ se schimbă-n neînțelesuri și mai
mari”), ci adâncirea lor.

Întreaga poezie poate fi redusă la două versuri: „eu nu strivesc corola de minuni a
lumii… căci iubesc”. Secvența a patra are valoare conclusivă, motivând prin iubire relația
simpatetică a poetului cu esența misterioasă a universului. Iubirea devine instrument de
cunoaștere a tainelor lumii, realizându-se o osmoză perfectă între eul liric și univers.

În ceea ce privește metaforele revelatoare, specifice creațiilor blagiene, acestea

conferă caracterul inedit al poeziei. Orice trăire intensă, emoție se exprimă cu ajutorul unei
metafore ce deschide o varietate de interpretări, aducând astfel o notă originală scrierii și într-
o mică măsură, ambiguizând. „Largii fiori de sfânt mister” sunt reflexia emoțiilor
tremurătoare, a tensiunii provocate de vibrațiile sufletești, amintind totodată natura sacră a
lumii.

Lucian Blaga face parte din scriitorii moderni români ce contribuie la esențializarea
liricii naționale. Opera sa se constituie pe baza unor sensuri nedescifrate, la fel ca lumea ce se
zugrăvește în poezia „u nu strivesc corola de minuni a lumii”. Prin actul poetic reiterează
actul mitic al creației, eul liric căpătă valențele unui eu creator ce participă la actul demiurgic.
Lumea este înțeleasă ca simbol al fragilității și minunii, cunoașterea luciferică fiind singura
care poate consacra acest univers prin artă.