DRAMĂ DE IDEI POSTBELICĂ

Iona
Marin Sorescu

Puse sub semnul comicului, ironiei, absurdului, textele lui Marin Sorescu relevă adevărate
drame ale personajelor, drame de idei numite şi drame psihologice sau drame de conştiinţă. Acestea se
întâlnesc, de regulă, în jurul unor personaje măcinate de idei existenţialiste şi de neputinţa adaptării într-
un mediu care pur şi simplu există şi care nu este propice căutărilor absolute. Tocmai căutarea,
încercarea de adaptare, impulsurile psihologice, frământările puse pe seama întrebărilor fără răspuns,
constatările provenite din reflexie şi auto-reflexie, fac ca personajele soresciene să trăiască la cele mai
înalte cote, momente dramatice. Cu toate acestea, unul dintre aspectele care realizează un catch al
lecturii dramatice, este libertatea pe care o au personajele. Aparent, este o libertate falsă, teatrală, pusă în
contradicţie cu ceea ce se întâmplă în piese, însă Marin Sorescu, declarat existenţialist, trasează ideea
conform căreia omul alege, în libertatea sa, ceea ce doreşte să devină, ce vrea să facă, să gândească,
asupra cărui aspect al vieţii să mediteze. Personajele lui Sorescu sunt ancorate în fluxul conştiinţei, în
vâltoarea gândurilor şi ideilor care la un moment dat, nu-şi mai găsesc explicaţia şi generează
imposibilitatea de evadare. Astfel, apare izolarea şi tentativele de resemnare până în punctul în care
intervine factorul salvator şi anume moartea, care în textele soresciene apare fie ca poartă de salvare, de
eliberare absolută, fie ca renaştere.
Începând cu perioada interbelică apar noi forme ale dramaturgiei în teatrul modern. Drama
psihologică de conştiinţă sau drama de idei, este reprezentata de Camil Petrescu, considerat
întemeietorul acesteia în literatura română. Teatrul cu puternice accente dramatice este iniţiat de Marin
Sorescu atât in trilogia "Setea muntelui de sare cu piesele Iona, Paracliserul şi Matca, precum şi in
dramele istorice, Răceala şi A treia Ţeapă în care Vlad Ţepes este doar un pretext pentru a caricaturiza
tiranul din orice epocă.
În piesa Iona, personajul cu acelaşi nume, este omul obişnuit, cu determinări socio-profesionale
comune, cu un limbaj simplu, sugestiv. Ceea ce se consideră a fi conţinut filosofic, este reflexul unei
esenţializări remarcabile a expresiei procesului de cunoaştere, dar nu dorinţa intenţionată a personajului
de a face filosofie. În text se regăsesc exprimate câteva din elementele ce realizează omul contemporan :
ambiguitatea de persoană, conştiinţa dedublării, acestea fiind un mod românesc specific de a percepe
oamenii şi lucrurile omeneşti, fără conştiinţa anihilantă a relativizării şi axiologice şi ontologice. Textul
Iona , tratează drama pescarului, învăluit într-un sistem de idei complex şi filosofic. Temele majore
abordate în Iona sunt: singurătatea, încarcerarea, condiţia umană, imposibilitatea şi ineficienţa
comunicării, naşterea, moartea, revolta împotriva circumstanţelor şi a condiţionărilor de orice tip,
căutarea identităţii.
Împrumutată din mitul biblic, drama Iona dă naştere, pe parcursul întregii piese, la interogaţii
existenţiale grave, privitoare la: viată, moarte, singurătate, destin; prin această trăsătură, ea se încadrează
în teatrul de idei, devenind un adevărat poem dramatic al neliniştii metafizice. Omul Iona vorbeşte cu
dublul său lăuntric, întreaga acţiune fiind un solilocviu cu profunde implicaţii filosofice. La un moment
dat pescarul este proiectat în adâncurile stomacului peştelui, ai cărui pereţi antrenaţi în veşnica mistuire
alcătuiesc un spaţiu închis, angoasant, un labirint din care omul va încerca să se elibereze. Spintecând
burta primului peşte, Iona constată că a nimerit într-o altă burtă (cea a peştelui al doilea, care între timp
îl înghiţise pe primul). Tentativa de eliberare se repetă, în final, omul ajungând pe o plajă pustie
înconjurată de un orizont format din burţi de peşte. Alcătuită ca un dialog între Iona şi dublul său, drama
prezintă teama de tăcere a personajului, nevoia de comunicare într-o lume a singuratatii. In aceste
conditii, dorul de a vedea “pe cineva mergand pe drum” se converteşte în acuta conştiinţă a singurătăţii
omului in Univers şi cuvintele: “E tare greu sa fii singur” devin un strigăt cu profunde implicaţii
metafizice. Ultima “plecare” a lui Iona şi anume “Plec din nou”, face din Om un Ulysse tragic încercând
mereu să se întoarcă în Ithaca (ideal de neatins). De altfel, motivul idealului este sugerat prin prezenţa în
decor a unei mori de vânt, simbol care îl transformă pe Iona într-un Don Quijote sublim, un pescuitor de
nori, care ignoră condiţia sa de fiinţă fragilă, trăitoare pe un “ou clocit” , adică increatul care şi-a pierdut
puritatea. Sugestia morţii se conturează încă din primul tablou, când, vorbind despre multimea peştilor
mării, Iona afirmă că pentru a-i număra ti-ar trebui nu toată viaţa (finitul), ci “toată moartea” (infinitul
eternităţii).
Se descoperă în dramă, un moment în care Iona se pregăteşte să-i scrie mamei sale folosind, în
acest scop, o bucată din beşica peştelui. Episodul în care el cugetă pe tema vieţii şi a morţii, trimite la
goetheenele “mume”  din care se trag şi în care se întorc toate: “Eu cred că există în viaţa lumii o clipă
când toţi oamenii se gândesc la mama lor, chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la
mamă, până se ajunge la o singură mamă, una imensa şi buna”. Toate tentativele lui Iona de a ieşi din
propriul destin nu au sorţi de izbândă, omul devenind un Dumnezeu demn de milă care şi-a pierdut
atributele sacralităţii Cea dintâi semnificaţie a finalului textului Iona ar fi imposibilitatea omului de a
ieşi din limitele destinului sau. In timpul anilor de şedere in burţile care îl găzduiseră, Iona îşi amintise
de soţia sa, ba chiar le ceruse celor doi trecători s-o caute. Odată ajuns pe plajă, memoria, flash-back-
urile încep sa treacă în uitare, lumea vie, apropiindu-l de alte chipuri (probabil ale lumii moarte): “Cum
se numeau batranii aceia buni care tot veneau pe la noi cand eram mic? Dar ceilalţi doi, bărbatul cel
încruntat şi femeia cea harnica, pe care-i vedeam des prin casa noastră si care la început nu erau aşa
bătrâni?”
În concluzie, drama Iona de Marin Sorescu este o parabolă care ascunde idei profunde,
interogaţii metafizice şi simboluri. Apartenenţa ei la teatrul de idei ar putea fi demonstrată prin
următoarele: este inspirata dintr-un  mit, spaţiul celei mai mari părţi a evenimentelor, este unul închis
apăsător, ameninţător, Iona fiind omul prizonier al primejdiilor şi al fatalităţii; personajul reprezintă,
prin urmare, un simbol: el îi simbolizează pe toţi oamenii aflaţi în puterea destinului. De aici se naşte
sentimentul de singurătate, de înstrăinare existenţială, nevoia de a vorbi cu dublul său, dorinţa de a
vedea pe cineva trecând pe drum. Iona parcurge un traseu iniţiatic arhetipal, comun: calea de la viaţă la
moarte; aflat intr-o situaţie fără scăpare, atunci când este înghiţit de primul peşte, va ajunge prizonier şi
se va elibera prin moarte. Meditaţie filosofică dramatică asupra omului şi a vieţii sale, opera trimite la
teatrul antic (lupta omului cu destinul) şi la cel modern, contemporan - expresionismul şi teatrul absurd.
Desacralizarea mitului creştin este expresia strigătului tragic al individului însingurat care se zbate
disperat sa-şi regăsească identitatea, căutând calea libertăţii.