DAN CRISTIAN IONESCU

12 LACRIMI

Se spune că românul este născut poet. Se pare că așa este.

Am găsit în debara un volum de poezii pe care le-am scris acum peste jumătate de secol.
„Volumul” este de fapt un dosar vechi și îngălbenit pe coperta căruia cu greu se poate descifra un
text din ”Cidul” lui Corneille:

“Je suis jeune, il est vrai, mais aux âmes bien nées

La valeur n'attend pas le nombre des années! ”

În interior, cusute cu sfoară de cînepă, 12 poezii (de unde și titlul) scrise în română și în franceză
între 5 februarie 1968 și 10 martie 1970, dactilografiate.

Apoi, la coadă, s-au mai adăugat 15 poezii, scrise între 18 aprilie 1970 și 15 dec. 1972 (două
nedatate), fie dactilografiate, fie scrise de mînă.

În total doar 27 de poezii care însă acoperă o arie enormă: de la revoltă socială la nostalgie, de la
filozofie la dragoste, de la istorie și mitologie la natură, de la parodii la fabule, etc.

Desigur că recitind acum ce am scris în urmă cu jumătate de veac, multe lucruri nu le-aș mai
scrie. Dar principiile au rămas nestrămutate.

Și mi-am zis că dacă toată lumea publică poezii (pe bani), să public și eu (ca întotdeauna, pe
gratis).
 I. POEZIE

Și peste văi, și peste munți,

Oriunde-am căutat, oriunde,

Și peste mări cu-albastre unde,

Sub ele, unde nu pătrunde

Soarele, printre stropi mărunți,

Oriunde-mi caut alinare

Durerilor ce ma strivesc,

Grijilor ce mă năpădesc,

Zgomotelor ce m-asurzesc,

Și iarăși: pe nisip, la mare…

Sub corturi, chioșcuri sau umbrele,

Lîng-Alexandru Macedon,

Sau Cezar, sau Napoleon,

Sau Ramses, sau Tut-Ank-Amon,

Să scap de griji, să scap de rele,

Să scap de toți, să scap de mine,

Pe-un țărm cu-o apă minunată,

Țărm unde n-am fost niciodată,

Dar fără ca să-l văd vreodată,

Eu îl cunosc atît de bine…

 Spre țărmul dulce ce-l iubesc

Căci el este patria mea,

Căci o iubesc la fel ca ea,

Că eu o vreau, căci ea mă vrea,

E-o țară scumpă, ce-o-ndrăgesc.

Și-orașul ce-mi apare-n vis

Cu turnul Eiffel cel semeț,

Cu Panteonul cel măreț

Și cu francezul cel isteț,

E-orașul drag, numit Paris.

E-orașul căruia-i șoptesc:

“Je t’iame Paris, je t’aime Paris,

Tu est mon reve, tu es ma vie,

Tu es mon coeur et mon esprit”.

Și asta-i spun fiindcă-l iubesc.

București, 5-8 februarie 1968

II. LA VIE

La vie est grande, elle est heureuse

Ou est petit et malheureuse.

La vie qui aime, la vie qui tue,

Que j-ai ecrit et que j’ai lu,

La vie qui donne des autres vies,

Qui demolit ou qui batit,

Mais, c’est toujours la vie, la vie,

La vie qui n’a pas de soucis,

Qui sait que je n’ai pas compris,

La vie que j’aime, que je supplie

De me donner un coin petit,

Un coin petit, ou moi, j’y

Pense que je peux trouver

Une belle vie, que j’ai cherche

Partout, partout, et… nulle part.

Ou j’ai pique avec mes dards

Comme une guepe, comme une abeille,

Ou je suis reste a la veille

Pour me trouver mon ame, ma vie,

Qui sont seulement a Paris.

București, 8-17 mai 1968

III. PARIS (I)

„Paris, la reine du monde”

Il fut chante une fois.

Il doit la voir, la ville,

Il doit, il doit, il doit

Car a Paris

Est la vraie vie.

„Paris, la reine du monde”

Et, c’est la verite.

Paris, est une legende,

Et ca c’est vrai, c’est vrai.

Car a Paris

Palpite la vie.

„Paris, la reine du monde”

Quelle merveilleuse ville!

Comme la, la vie est belle,

Est belle est facile!

Car a Paris

L’homme sent la vie.

Vaideeni, 3 august 1968

IV. DESTĂINUIRE

Paris e-un vis, Paris e-o viață;

Paris e-o oază de verdeață

Departe de mine, în ceață.

Paris e-o viață, e un vis;

Paris e-un cer sau un abis;

Paris e tot, căci e Paris.

Paris e dorul de nestins

Care mă cheamă tot mereu,

Mereu spre el, Parisul meu,

Căci el mi-e rege și mi-e zeu.

Și să ma ierte Dumnezeu

Și cu toți sfinții cei de sus

Că-mi pun Parisul mai presus,

Dar e Paris, și-asta-i de ajuns.

Alba Iulia, 15 august 1968

V. CASTELE DE NISIP

Voi fi și eu o mînă de pămînt

Suflată-n patru părți de lume

De-un aspru, crud și rece vînt

Ce șterge amintiri și nume.

Rîndul îmi va veni și mie,

Cum vine unei lumi întregi:

Cum vine la-mpărați, la regi,

Cum vine lui, sau ei, sau ție.

Ca un castel pe malul mării

Ce din nisip e plămădit

În zori de zi, și-n pragul serii

Sub stropii grei este zdrobit.

În locu-i altul se ridică:

Încet-încet, ușor, cu frică,

Apoi e gata: falnic, mare,

Dar dintr-o dată, spre-nserare,

Se isc-un vînt dintr-o nimică

Și-apoi alt val castelul strică.

E-a timpului ascuțită coasă

Ce curmă tot: uitarea lasă.

Și, de vrei vîntul să nu risipească

Ce-a mai rămas din tine pe-astă lume,

Te luptă omenirea să cinstească

O amintire sfîntă: al tău nume.

București, 20 oct. 1968

VI. LE REVE

Ma vie est devenue un reve.

Sur les montagnes et sur les greves,

Et sans me reveiller jamais,

Le reve en vie est transforme.

Sans connaitre la douceur,

Vivant parmi les douleurs,

Parmi ces moeurs corrompus

Dont j’ai cru que sont vertues;

Je me trompais avec l’espoir:

L’homme est pur, honnete, loyal,

Sans connaitre la venterie,

Le mensonge, le vol, le crime,

Et vivant sans vanite;

J’avais cru en purete.

Je sentais partout bonte,

Pitie, amitie.

L’homme. Oui, je connais ce mot

Qui lui cache ses defauts

Ces moments, car je voyais

Seulement les qualites,

Quoiqu’elles semblassent bien

Comme des iles dans un ocean,

București, 18-30 dec. 1968

VII. SEPULCRUM OVIDII

”Pornește, cărticică, spre patrie! Te du!

Așa a fost să fie, să te întorci doar tu

Și să rămîn tot singur, eu autorul tău!...”

Așa grăia Ovidiu și, cu păreri de rău,

Răpus de deznădejde în negrul lui surghiun,

Tot mai spera s-apară vreun prieten bun

Ca să-l îmbrățișeze și să îi spună:

“Frate,

De-acum și pentru tine există libertate.

Cezarul s-a-nbunat,la Roma vino-n grabă

Și în genunchi pe August de grațiere-l roagă.

Să mergem, vino…“

”Prostii! De vis m-am săturat.

Să termin cu visatul. Ce naiba, sînt bărbat!

Horațiu, tu, Virgiliu, oameni preafericiți

În Roma mult-iubită acuma chefuiți…

Cum? Chefuiți? Sărmanii! Ce ați mai petrece voi

Dar moartea nemiloasă v-a smuls de printre noi.

V-a smuls și rău vă pare, și-ați vrea să mai trăiți,

Căci mult v-a plăcut vouă ca viața s-o simțiți!

Ei, da, mult v-a plăcut, dar cui nu-i place oare

Cînd pavată cu aur îi e a vieții cale!

Ah! Iar! Mă-ngrijorează atîtea nerozii:

Mereu ba morți, ba vise, mereu copilării…

Dar spun toate acestea căci Roma ce-o iubesc

E atîta de departe, și doruri mă zdrobesc.

Căci Roma, dragi prieteni, este cum… să vă spun?

Ce-i mai frumos pe lume, ce e mai sfînt, mai bun.

Cît țin la ea, o! Doamne! Dar spuneți-mi, grăiesc

Pe înțelesul vostru, căci de vă plictisesc,

Mai bine-nchid în mine durerea, sau mi-o ascund

În aste-albastre valuri, sub bolovani, pe fund.

Sînt trist și știu că nu puteți pe mine-a mă înțelege.

Prietenii m-au părăsit, sînt prigonit de lege.

Mai știu că singuri nu putem ca să ne schimbăm soarta.

De aceea, pot să îmi aștept cu resemnare moartea.“

Și cînd pășesc pe malul mării în vuiet de talazuri,

Cînd mii de valuri urlă-n jur sfărmînd orice zăgazuri,

Cînd totul s-a-mbrăcat în negru și-amarnic suflă vîntul,

Aș vrea să știu, bătrîne geniu, unde îți e mormîntul

Ai dus o viață de dureri, dar viața ți-a fost dragă.

O lume-ntreagă ai cîntat, te cîntă o lume întreagă!

București, 6-10 februarie 1969

Primele 3 versuri aparțin cărții întîia a „Tristelor” lui Ovidiu în traducerea lui Eusebiu Camilar.

VIII. DURERE

Visez? Trăiesc? E vis? E viață?

Cînd mă trezesc de dimineață

Sunt oare treaz? – ma-ntreb mereu

Căci nu știu în cugetul meu

Oare-ntr-adevăr m-am trezit,

Sau în lung somn m-am prăbușit;

Căci nu mai știu să deosebesc:

Eu realitatea o iubesc

Sau cea ce-mi pare realitate?

Lovind din pumni, vrînd libertate,

Sînt obosit, căci viața-i grea.

O mai iubesc, mai țin la ea?

Mă-ntreb ades de ce-o îndur?

De ce-i atîta chin în jur?

De ce-i foame? Cînd sînt grînare

În toată lumea, și lumea-i mare.

De ce se bat pentru pămînt?

Cînd au cu toți loc de mormînt.

De ce se luptă pentru aur?

Cînd au un mult mai scump tezaur:

Prieteni, casă, nu-s de-ajuns?

De ce se lovesc pe ascuns

Pentru un metal blestemat?

Nu mărul l-a dus în păcat

Pe om, ci l-a dus clipa-n care

Că nu-i un metal oarecare,

Aurul, a observat;

Ș-asta din rai l-a alungat.

Din calea-i tot înlăturînd,

Deși sătul, mereu flămînd,

Dorind mereu mai multă-avere,

Tot mereu mai multă putere,

Ce-i omul? Fiară fără demnitate

Strigînd la cer că vrea dreptate

Deși-aceasta de multă vreme

Sub zeci de grele lanțuri geme.

Cu minte înzestrat ca să-și ucidă frații,

Prietenii, dușmanii, celelalte nații.

Amară-i este pîinea, căci deseori ea strînge

Amestecat cu grîul sudoare, lacrimi, sînge.

Și-aceasta mă împinge ca să strig către zare:

Să știe lumea-ntreagă că inima mă doare.

București, 13 ian.-16 feb. 1969

IX. OAMENI ȘI FIARE

În van v-agitați pumnii, în van cerșiți dreptate;

Ori prea departe-i ea de voi, ori voi sînteți departe;

Șuvoi de lacrimi e-n zadar, căci inimile-au împietrit;

Voi nu meritați decît milă, dar mila a pierit.

Voi sunteți pleava societății, dar sunteți mai presus de ei

Voi veți ajunge să cerșiți, dar nicicînd nu veți fi mișei.

Voi sunteți cei ce pentru pîine și viața vi-ați da,

Dar sigur sunt, nici pentru aur voi alte vieți n-ați lua.

Voi sunteți cei ce-i aclamați pe acei ce vă-nrobesc,

Iar „grija” și ”oboseala” lor mai mult vă înjosesc.

Voi sînteți cei ce-aveți o viață ce vi-o trăiți fără de rost

Ca voi, atîția vor mai fi, ca voi, atîția au mai fost!

O existență efemeră, din voi rămîne un mormînt.

Pamînt ați fost, iar acuma vă-ntoarceți cu toți în pămînt.

Iar în nimicnicia voastră, sunteți atît, atît de mici,

Ca singuri voi ați transformat statul în lanț și legea-n bici.

Voi sunteți cei ce vă închideți în temniți ce le faceți voi

Căci, ce să-i faci? în astă lume, mersul istoriei-i greoi,

Și pînă să se schimbe roata, sărmani de voi, v-ați perindat

Prin viață-atîtea generații ce-n urmă nimic n-au lăsat.

Vă plîng, vi-o jur, dar cu dispreț, căci altceva nu meritați

Voi, ce sunteți eroii lumii, în fața vieții ce lași stați!

Vă plîng, repet, căci iar vă văd zdrobiți de lanțuri și nevoi

Dar vă conjur să nu uitați de tot ceea ce sunteți voi!

București, oct.-22 dec. 1969

X. VARA

Ca un cuptor uriaș,

Soarele revarsă

Palele de flăcări

Peste iarba arsă.

Prin păduri și crînguri,

Totul e pustiu

Încît ți se pare

Că nimic nu-i viu.

Și toată suflarea

O adoarme-o vrajă.

Ai zice c-o zînă

A cuprins-o-n mreajă

Pamîntul încins

Răspîndește-n jur

Aburi otrăviți

Spre cerul de-azur.

Păsări amorțite

Ciugulesc grăunți.

Fiarele pădurii

S-au retras spre munți.

Fete de la țară

Cu poalele-n brîu

Bat cu maiul rufe

Pe prundiș la rîu.

Iar acolo în vale

Se vede-un sătuc

Călduroasă vară!...

…Unde ești, Coșbuc?

București, aprilie-22 dec. 1969

XI. PARIS (II)

La tour Eiffel este avîntul,

Avîntul către cer.

La Sacre-Coeur e-orientalismul

Înca plin de mister.

Le Moulin Rouge e însăși viața

Așa cum ne-o dorim.

Iar Place de la Concorde e piața

Unde am vrea să fim

București, martie – 22 dec. 1969

XII. LES VERS DU DESESPOIR

Criant aux diables des enfers,

Sentant aller devenir fou,

Je me comptais un homme de fer,

Et voila ma valeur: deux sous.

Je me sentais comme un genie

Que Dieu a quitte parmi des vers

Et je revais au paradis

Etant toujours au noir enfer.

L’aspiration a la bonheur,

De belles voitures, de riches palais,

Je me voulais un grand seigneur

Pendant qu’un paria j’etais.

C’etait jadis que la bonte,

Elle dominait mes sentiment.

L’amour pour tous predominait

Et non la haine d’un dement.

Payer a la meme monnaie!

Il ne me reste que hair,

Ils voudraient faire m’assassiner,

Mais je n’veuz pas encore mourir.

Est devenu affaire d’honneur

De triompher de l’ennemi.

La mienne defendre avec ardeur,

Au depens de leur propre vie.

Vous, tous aux larmes abandonnes!

Crier, pleurer, c’est plus facile.

Mais, l’homme vrai, il doit lutter.

La vie est lutte, non pas plaisir.

Nouvelle parole: il faut survivre.

La main, le coeur audacieux,

Parmi tous ces imbeciles ivres,

Aisement on gagne un nom affreux.

Tombe dans un profond sommeil,

Ou je flanais dans les cieux,

Comme il est triste le reveil!

Pour moi, n’existe plus Dieu!

București, 10 martie 1970

XIII. BALADĂ DURĂ

Să spulberi munții, nu-i ușor cu-o singură suflare,

Și nici să porți suflînd în pînze corabia pe mare;

C-un punct de sprijin doar, nu poți răsturna bătrînul Pămînt,

Și nici nu poți să-nvingi în lupta ce-o porți cu morile de vînt;

Cu-aripi de ceară ca Icar, nu te poți înălța spre soare,

Cum nici primăvara n-o faci c-o zorită plăpîndă floare;

Nu poți să stingi pentru vecie al libertății sacru foc,

Și nici nu poți, cînd totul merge, să stai în contratimp pe loc;

Să culegi stelele nu poți ’nălțîndu-ți brațul către cer,

Și nu poți să-ți dobori dușmanul dacă de ceilalți lupți stingher;

Nu poți să construiești palate fără temelii în pămînt,

Și n-ai nimic în ce să crezi, de-n viață n-ai nimica sfînt;

Nu poți trăi avînd străpunsă inima de-un fier ascuțit,

Și iar nu poți ca să-nfrîngi lumea, biet geniu singur, părăsit;

Un dig din braț facînd ca valul să îl oprești, e foarte greu,

Dar cel mai greu pentru un om e să poarte calvarul meu.

București, 18 aprilie 1970

XIV. ADIEU, POESIE!

-parodie

Une vague, une autre, sable, vent;

La greve sur l’onde s’ecroulant.

Le jour, le soleil qui brille;

Le soir, une brise qui adie.

Une solitude grave et triste:

Beau cadre. Au coin, signe l’artiste.

Une note brise la silence.

Le bruit s’accroit: commence le danse.

Une bouteille, deux, cinq, huit, dix, cent;

Regarde plus le soleil couchant!

Voila: un groupe de jeunes filles;

 Adieu, mer, a ta poesie!

Mamaia. 1-2 iulie 1970

XV. ADIO, POEZIE!

Un val, un altul, nisip, vînt.

Plaja, sub stropii grei gemînd.

L’amiază, soare ce dogoară,

O briză adiind spre seară.

O schimnicie gravă. Trist

Tablou semnat în colț de-artist.

O notă ne fură din vis,

Și… tonomatul s-a deschis!

O sticlă, două, zece s-au dus!

Admiră soarele-n apus

De mai poți: fete, veselie,

Adio, a mării poezie!

București, 24 august 1970

XVI. RACUL (fără broască și fără știucă)

A căzut o creangă-n lac.

Iute-o prinde-n clește,

Căci crezu săracul rac

Că o fi vreun pește.

Ce morală e aici?

Nici o greutate:

Dacă nu ai dioptrii,

Te încurci în toate.

București, 24 aug. 1970

XVII. SPLEEN

O oboseală-mi scurge-n vine

Și, grea, din mînă, pana-mi scapă;

Sudoarea-mi scaldă fruntea-n apă;

Nu recunosc nimic în mine.

Ce mi se-ntîmplă oare, ce?

Pe ochi coboară un văl greu

Și, parcă eu nu mai sunt eu,

Nici muza-mi, de mult nu mai e.

Cer un pachet pentr-un poem,

Cer o țigare pentr-un vers;

Nimic strălucitor, tot șters,

Iar rimele sub lanțuri gem.

Tînăr răpus de bătrînețe;

Banal e tot, ce pot să scriu

Etern, un singur lucru știu:

Fortuna are două fețe.

Trecute vremuri de poveste:

Rima venea-n galop nebun,

Iar strofele se suprapun,

Iară poemul, viu țîșnește…

Degeaba!-n van încerci acum

Să prinzi din zbor vreo rimă.

De-acu, a cuvintelor scrimă

S-a metamorfozat în scrum.

Cît aș vrea să redevin eu!

Sisif sortit să-și urce versul

Pe culmi, dominînd universul

Și urgisit de Dumnezeu

Să fiu apoi împins în neant.

Deasupra tuturor prin sorți,

Prin soartă deasupra-i sunt toți.

Printre lilipuți, un gigant.

București, 3-5 nov. 1970

XVIII. ELOGIUL GENIULUI

Voi l-ați învins pe Cronos triumfînd,

Dar ați căzut răpuși de lașa soartă.

Prin evi pășind pe lauri, în frunte-naintănd,

Mîndria peste soartă spre culmi de-azur vă poartă.

București, februarie 1970

XIX. R.I.P.

La creștet s-am un singur vers

Ca epitaf la-al meu mormînt

Un vers ce-nchide-un univers

Și-o existență pe pămînt.

București, 25 oct. 1970

XX. VINO…

Lasă-te în voia undei,

Purtată de valuri line;

Iar în umezeala umbrei,

Curînd voi fi lîngă tine.

Liber, voi veni ’nainte-ți.

Te voi-nlănțui în brațe

Și dulce gura strivindu-ți

Fura-voi săruturi nesațe.

Gura, ochii plini de patemi,

Rătăciți în zări, departe,

Se vor îneca în lacrimi

Și-n ocean de vorbi deșarte.

Pieptul doar îți mai zvîcnește

Inima, în el se zbate.

Iară suflu-ți mă-ncălzește,

Restul e pierdut în noapte.

Ca o trestie pe mal

Te-nchini cînd adie vîntul.

Iar cînd briza-aduce-un val,

Din mătănii-atingi pămîntul.

Te-a cuprins vraja; -n zadar

Te-ntrebi cum să scapi de ea.

Greu e de-ai vrea să pleci chiar,

Cu-atît mai greu cînd n-ai vrea.

 București, 5-7 ian. 1971

XXI. APOCALYPS

- Fantezie neagră -

Cerul se-nnoura deodată:

“A sosit ziua de răsplată!”

Apocalyps: cu făcări, fum,

Arhanghelii croindu-și drum

Prin foc, prin pară și prin mii

De torțe omenești, făclii

Să scape zbătîndu-se-n van;

E-mpărăția lui Satan

Ce-și freacă mîinile de zor:

Sînt păcătoși, vor fi ai lor,

Ai miilor de draci jucînd:

“- Sîntem stăpîni azi pe pe Pămînt!

Sînt păcătoși cu toți, ei bine!

Să fie-n urmă doar ruine!“

Palatele se prăbușesc greoaie

Iar vinovații se-ncovoaie

Implorînd cerul cenușiu;

Dar de litanii-i prea tîrziu.

Satan rînjește către ei:

“Sînteți cu toți ai mei, ai mei…“

Între ruine înnegrite,

Cu brațele înlănțuite,

Dorm două suflete curate

Scîncind încet, nevinovate,

Și-nduișînd pe Dumnezeu:

“- Ei, cu ce sînt de vină eu?

Părinții voștri au greșit.“

“-Dar, Doamne, ei de ce-au plătit?“

Întreabă sfinții. Drept răspuns,

Un semn din mînă e de-ajuns.

Totul e prea tîrziu acum:

Copiii sînt un pumn de scrum.

“- De ce nu-i iert, m-ați întrebat?

Cînd am făcut-o am regretat.

Să v-amintesc, nu are rost

Cum că potopul ce a fost

A curățat ce-n cale-i sta.

Pierit-au toți. Porunca mea

A salvat omul cel mai drept:

Pe Noe, cel bun și-nțelept.

Am vrut ca fiii lui, nepoții

Și cei ce-i vor urma cu toții

Să-i semene: ca el, cinstiți;

Și ce-au ieșit? Niște-nrăiți.

Frică de Mine n-au, hulesc,

Distrug, ucid și înjosesc

Tot ce e sfînt, tot ce-i curat.

Ați vrut să-i iert? Ei! i-am iertat.

Căci mult mai bine-i, sigur sînt

Jos în Infern, ca pe Pămînt!“

Bineînțeles, o fantezie.

Dar ce nu-i scrisă ca să fie

Ci are-un scop: cei ce-o citesc

Să înțeleagă ce gîndesc:

Tîrziu nicicînd nu-i să te-ndrepți,

Și nici pedeapsă s-o capeți.

Iertat să fii vrei? Atunci cît

Trăiești, nu mai fii om ci OM. Atît.

București, 15 oct. 1970 – 12 ian. 1971

XXII. STRĂINE…

„Străine,

nu te-ntreb

nici cine ești, nici de unde vii, nici unde mergi;

detest să fiu banal.

Dar totuși, ar trebui ceva să te întreb;

Aș putea să te întreb: ce oră e?

dar, spațiul, sau timpul, nu mă interesează…

aș putea să-ntreb: vremea, cum e afară?

dar ce importanță are…

aș putea să întreb: moda, la voi, cum mai e?

dar sigur, de cînd ai plecat,

s-a schimbat.

aș putea să întreb o mie de lucruri

dar unul singur mă interesează:

Străine,

spune-mi,

cine sunt EU?”

București, 30 martie 1971

XXIII. J’AIME, LE SOIR…

J’aime,

le soir,

flaner

Sur les allees de Luxembourg.

J’aime,

le soir,

dans l’ombre des platans

M’imaginer mille reves confuses,

Les memes qu’antan,

Baudelaire, Rimbaud, Verlaine filaient.

J’aime,

le soir, fermer les yeux

Pour que, dans l’obscurite,

je sente,

par les tourbillions de vent,

la NATURE.

Et j’aime surtout,

le soir,

libre et heureux,

Au milieu de la vie,

jouir de VIVRE.

București, 2 aprilie 1971

XXIV. CREZ

Mă-ntreb ades: vreun rost are

Să fiu loial în crezul meu?

Precum Sisif stînca-n spinare,

Povara cinstei s-o port eu?

Ca toți ceilalți să-mi vînd conștiința?

Ca toți ceilalți și eu să fiu?

Ca toți ceilalți să-mi robesc ființa?

Să scriu și eu cum ceilalți scriu?

Pana-n inimă nu-mi mai moi

Și, ca Venus din spuma mării,

Din minciuni să nasc stihuri noi;

Durerea, să mi-o las uitării.

Să uit cine sunt eu, ce vreau

Ce foc aprins inima-mi arde,

Ce omenirii vreau să-i dau,

Ce imn, la liră, cînt pe coarde.

Să uit ce trebui să denunț,

Să uit ce trebui să demasc,

Ce liber viitor anunț;

Pe ochi, sa-mi trag un gros damasc.

Să fiu un laș, fără onoare,

Să cînt partidul și poporul,

Să cînt iubirea-ntre popoare,

Să mă inspire doar folclorul.

Ce fericire e la noi!

Ce viață e la răsărit!

Să laud niște creeri goi

Sau căpățîni pline de vid…

Să nu condamn, iară mințind

Niște netrebnici să slăvesc

Iar gloria-mi apropiind

PE MINE să mă înjosesc.

Să laud cu condeiu-n mînă,

Să uit ce-i stima, ce-i onoarea

Să fiu în cartea de română

Și să am vilă la Sinaia.

Să huidui ce-i după cortină

Să ucid tot ce-mi este drag

Să îmi mînjesc gura cu tină

Și să devin un scatofag.

Să umplu tomi cu vorbe goale,

De mine rușine să-mi fie

Să nu ridic ochii spre soare

Și să-mi îngrop patima vie.

Da. Iată ce m-ar aștepta

Stihul de-ar fi să îmi trădez

Iar apoi toată viața mea

Ar fi să mint, nu să creez.

M-ar uita toți în anul morții,

În viitor, aș fi un „X”

Și încercînd să-mi trișez sorții,

În poezie aș da chix.

E drept: un timp aș fi citit,

Ridicat în slăvi, lăudat

Și ”patriot” de toți numit;

Dar aș muri, și-aș fi uitat.

Ce-au exprimat aceste rînduri

E mai degrabă-un manifest.

Am așternut cîteva gînduri

Pe care să le ascund detest.

Rămîn onest chiar dac’astfel

Pierd laurii pentru vecie.

Rămîn onest și-n acest fel

Îmi rămîn credincios mie.

Rămîn onest nerenegînd

Ceea ce eu numesc ”ideal”

Și îmi domină orice gînd:

Să fac ”utopicul” - ”real”.

București, 6 februarie - 15 iunie 1971

XXV. ORFEU

Euridice este jos, la Hades, peste Styx –

și gîndul îl sfîșie. Spre apă se avîntă. Se apropie de mal.

Și-o umbră l’întîmpină în umbră.

Luntrașul.

Lăsînd lui Charon în mînă să-i pice

O drahmă,

Se urcă-n luntre.

E beznă-n juru-i…

și apa-i neagră; sau, poate așa-i pare;

de veșnic întuneric și Charon la față-i negru; sau poate așa îl vede;

și vîslele parcă-s negre; dar abia le zărește ridicîndu-se cu greu din apă;

din apa neagră.

Și Charon cît de încet vîslește! de vlagă lipsit parcă-i este brațul!

“- Grăbește, luntrașule! Euridice mă așteaptă!

Dar ce știi tu despre Euridice? Ce știi tu despre dragoste?

Ce știi tu, care cu luntrea ta treci numai umbre,

umbre pentru care drumul ce duce la Hades este fără întoarcere…

Dar ea se va întoarce. Auzi, se va întoarce… Se va întoarce cu mine…

Euridice mă așteaptă… Grăbește, luntrașule… ”

Și cît de încet înaintează! Timpul, cît de încet trece!

“Grăbește, luntrașule! Euridice mă așteaptă!

Cînd voi reveni, voi reveni zîmbind; zîmbind fericit;

cînd voi reveni, îți voi goli în palmă punga mea.

Euridice mă așteaptă… Grăbește, luntrașule…”

Zărește malul; nici n-așteaptă barca de el să se lipească;

se saltă peste barcă; se-mpiedică și cade; se ridică;

e ud; nu e nimic;

dar lira s-a pierdut!

Lira ce a-nduioșat pe Cora și a făcut-o

să-și îmblînzească soțul,

lira lui, cu corzile vrăjite,

zace pe fundul apei.

Nu o caută.

Înoată către țărm; ajunge; se ridică, se scutură de apă și aleargă.

Către Euridice.

Un monstru-i iese în cale;

nu-i monstru; e un cîine ce, cu trei capete, pe trei guri, în dușmănie îl latră.

Orfeu ar vrea să-l mîngăie, ar vrea să-l îmblînzească,

dar Cerber parcă simte – străinul a venit

să-i fure prizoniera.

Îl latră. Îl latră furios. Orfeu nu cutează a mai înainta.

Se apropie de el un om. Nu este om. Este un zeu.

Este stăpînul.

Este Hades, ce-i vine înainte.

Întunecat la față, ca Charon, și ca Cerber,

ca vîslele, ca apa, ca mulțimea de umbre ce rătăcesc pierdute,

și tăcute.

“- Deci ai venit.”

Orfeu tace, doar Hades vede că a venit; și știe și de ce.

“- Să mergem.”

se întoarce și apucă drumul pe care a venit;

Orfeu îl urmează; în tăcere, nu-l vede pe Hades, dar îl simte;

îl urmează îndeaproape, să nu se rătăcească.

Acum, parcă îi pare rău de liră; dar dacă o recapătă pe Euridice, ce mai contează?

… și dacă Hades l-a mințit? de l-a chemat să nu-l mai lase să se întoarcă?

dar și atunci, ce mai contează? o liră în Infern – ar fi absurd;

oricum, fără Euridice nu va putea trăi; nu-i pare rău că a venit;

simte în umbră că cel din față s-a oprit; se oprește și el.

“- Orfeu! “

ce glas poruncitor!

“- De Cora, înmuiat, la rîndu-i de lira ta înduioșată,

ți-am promis să îți înapoiez iubita“.

ce inflexiuni de oțel!

“îmi țin cuvîntul“.

deși știa de mult, acum nu-i vine a crede!

“aproape, te așteaptă Euridice.“

 o, zei, ce fericire!

“dar amintește-ți: lui Zeus ai promis că pînă ajungi afară să nu-ți privești iubita.“

ar fi promis orice!

“și acum, Orfeu, te-ntoarce; pornește înainte; la un pas doar în urmă și ea te va urma.“

Nu știe ce să creadă; cuprins de fericire dar și de îndoieli, stă nemișcat în loc.

“- Te du, și-am spus, Orfeu; și ține minte-un lucru: o dată de-o privești, pierdută-i pentru veci!“

Întinde mina-n beznă și simte-o altă mînă;

o recunoaște-nfiorat, deși mai rece ca oricînd,

dar este ea! Ar vrea-n genunchi să cadă și zeului sa aducă

fierbinți mulțumiri mii;

nu-l vede însă, nu-l mai simte: Hades de mult a dispărut.

“- Îți mulțumesc, zeu bun, îți mulțumesc, îți mulțumesc” – repetă-n avalanșă ecoul printre stînci.

Înlănțuiți de mîni, aleargă către rîu;

se simte ușor și liber, liber și fericit;

nici bezna parcă neagră nu îi mai pare lui.

Charon la mal i-așteaptă; mai luminat la față;

Pare chiar că zîmbește. Toți bucură-se acum!

Și vîslele-s schimbate: din abanos, mesteacăn;

pînă și negrul Styx îi pare mai limped’ ca oricînd;

valul, rostogolit la vale, se bucură și el, și el…

Ajung la mal; coboară amîndoi;

Orfeu, în spate, aruncă punga-n barcă;

Dar Charon o zvîrle-n valuri; se uită după ei;

Orfeu un gînd doar are: s’ajungă odată sus,

să-și privească iubita- un ceas, o zi, un an, o viață;

se-ntreabă:

“- Despărțirea, urme nu a lăsat?”

cît ar vrea s-o privească! dar, a promis la zei…

o geană de lumină; de mers, încă puțin;

se-ntreabă:

“- Oare, moartea, chipul nu i-a schimbat?”

și-acel impuls de a se întoarce, mai tare-l îmboldește;

rezistă; strînge dinții; mai hotărît pornește

spre pata de lumină ce-i pare la doi pași;

iată-l aproape sus; afară este viața

cu soare, flori, verdeață, păsări spre cer zburînd,

sunt rîuri cristaline și oameni muritori,

dar care-n scurta viață, se bucură de ea.

Deodată, un gînd, inima-n chingi îi strînge;

se-ntreabă:

“- Oare, Hades, cu inima de piatră,

nu și-a rîs de mine, dîndu-mi un monstru-n loc? ”

Gîndu-i se înfige în creier; puterile îl lasă;

își simte genunchii de spaimă tremurănd;

în inimă ace simte; sudoare fruntea-i scalda;

mai are un pas. Dar se oprește,

se-ntoarce și-o privește: divină frumusețe!

palidă, dar superbă; venea-n urmă zîmbind;

un zîmbet ce Orfeu nu-l va uita vreodată.

Ultimul zîmbet al lui Euridice către viață.

 București, 9-15 dec. 1972

CHINURI DE SEZON

Fiind mai ieri la mustărie,

M-a inspirat o poezie.

După un ceas de așteptare,

Persistă foamea și mai tare.

Am așteptat, am așteptat,

Pastrama tot n-a mai picat.

Mi-e foame, vai de mine,

Comanda nu mai vine.

Și-și pierde gustul

Fără pastramă mustul.

Aștept la masa mea pătrată,

În palma-mi sprijin fruntea lată.

Mai torn din sticla însferită

Acum, sărmana e golită.

Aștept de mult, și lungă-i așteptarea,

Și tare-ncet se-nvîrte frigarea.

Am adormit pe față cu tristețe.

Era grădină. Vîntul dădea să mă-nghețe.

Și m-am trezit din vis

Cînd se-anunța: “S-a-nchis”!

 Fără dată

FABULĂ

Cîte-un os

De ros,

Fiecare cîine

Are azi și mîine.

Un cățel

Mititel

Și al său amic

Tot un cîine mic,

Ziua–ntreagă roase

Oase,

El

Și celălalt cățel.

Tot rozînd

Și mergînd

Printre-atîtea oase

Roase,

Cei doi buni amici,

Cei doi căței mici,

Au găsit,

Au întîlnit

În a lor cale
Niște carne moale.

Amîndoi s-au repezit

Ca să pape ce-au găsit.

Și din buni amici,

Cei doi căței mici

La bătaie s-au luat

Și s-au supărat.

Și cînd s-au bătut,

N-au văzut

Că o mîță

Fîță,

A venit

Și a zărit

În a sa cale

Carnea moale.

Mîța a mîncat

Pîn’ s-a săturat;

Apoi, a fugit.

Cîinii, cînd au obosit.

S-au oprit.

Și au zărit

Mîța cum fugea

Cu carnea.

Cei doi căței au înlemnit:

Cînd doi se bat, cîștigă al treilea venit.

Nedatată