DAN CRISTIAN IONESCU

O VIAȚĂ PENTRU … MAI MULTE IDEI

sau

ESTE FOARTE GREU, ZECI DE ANI, SĂ FII ȘI EROU,

DAR ȘI NEBUN (SAU INVERS) - II

 M-am apucat de o treabă foarte grea: memoriile mele. Este ceva ce nu pot să duc la capăt
în formă perfectă întrucît am avut o viață atît de plină (sunt tentat să spun chiar unică) încît nici
eu nu mai țin minte tot ce ar trebui/merita povestit.

Ca să îmi ușurez munca, mă voi ajuta de cărțile și articolele publicate/postate în acești

peste 30 de ani, din care voi prelua în mod copios. Dar și așa este foarte greu. Graba de a termina
cartea cît și ochii mei foarte obosiți mă împiedică să parcurg circa 1.000 de articole pentru a fi cît
mai complet – primul impediment. Al doilea – cu actualul leptop nu mai pot scana, deși mi s-a
spus că programul este compatibil cu imprimanta, astfel că nu pot expune nenumăratele
documente sau fotografii pe care le am (chiar și majoritatea fotografiilor pe care le-am inclus nu
mă mulțumesc, sunt de fapt fotografii refotografiate cu telefonul mobil de unul dintre foarte
puținele mele ajutoare). În al treilea rînd, în nebunia din casa mea, cu mii de cărți, sute de dosare,
un număr enorm de notițe, plus praf și păianjeni, nu mă mai descurc să găsesc ce caut. În al
patrulea rînd, în materie de leptop sunt foarte nepriceput (sau nepricopsit, cum se spunea
odinioară) astfel că nu mă mulțumește atît paginarea aiurea a textului cît și faptul că fotografii de
10/15 cm. (de exemplu) o dată copiate în text, ajung să ocupe o pagină întreagă, pierzîndu-și
claritatea; în plus, aceste fotografii enorme crează în jur spații albe. Și mai sînt multe altele…

Tot ca să îmi ușurez munca, deși nu se practică, voi indica în text diferite linkuri către
unele articole ale mele. Din această cauză, multe întîmplări se repetă – nu din cauză că m-am
senilizat, ci fiindcă sunt fapte care se potrivesc în contexte diferite. Aduc și eu o inovație în
literatură. Nu-mi place asta, dar…

Soluția ar fi ca un biograf al meu să își sacrifice viața citind cărțile și articolele mele, lada
cu ziare în care am publicat, în care am dat interviuri sau în care s-a scris despre mine,
rechizitoriile ale căror copii le-am păstrat, dosarele politice în care am intrat, etc. Ar trebui să
citească și muntele de notițe, care însă au ajuns greu de descifrat chiar și pentru mine. Nu are
cine să facă asta, așa că atunci cînd mă duc, moștenitorii vor arunca totul.

Am început să public încă de la începutul lui ianuarie 1990. Am avut rubricile mele în
ziarele partidelor de opoziție – „Deșteptarea” al PSL-ului meu, „Revanșa” al PLD-ului lui Nica
Leon, omorîte în 1991 de regimul Iliescu atît prin neacordarea cotei de hîrtie de la fabrica Letea
cît și prin sabotarea distriburii de către DEP (Direcția Expedierii Presei). Am mai publicat
accidental și în altele. Am avut rubricile mele în „Cuvîntul”, ”Cațavencu”, „Cațavencu
Internațional”, „Academia Cațavencu” – în 1999 ajunsesem interzis peste tot. S-a întîmplat ca în
2001 să ajung redactor șef la „21 Decembrie” (dar trebuie să mărturisesc, eram onorific – eu am
fost ultimul care a aflat asta) și am putut din nou să scriu, pe parcursul a 5 numere, după care din
lipsă de sponsorizări publicația și-a încetat activitatea. Ultimele mele articole au apărut în 2004-
2005 în „Tribuna Antifascistă”. Am avut la un moment dat o neînțelegere cu o doamnă din
redacție (nu contează numele) care mi-a spus că nu este lesbiană (și am felicitat-o pentru asta)
dar că nu are rost să criticăm UE fiindcă ne impune homosexualitatea. Articolul meu a fost
cenzurat iar la scurt timp mi s-a spus că revista nu mai apare (ceea ce am aflat că nu era
adevărat).

În 2015 am descoperit presa on-line. Un prim text al meu a apărut pe ioncoja.ro, dar nu
trimis de mine, care nici nu mă pricepeam, ci de altcineva, Apoi am debutat oficial, printr-o
întîmplare, în NapocaNews, continuînd cu ioncoja.ro (de data aceasta trimițînd articolele chiar
eu, la cererea d-lui Ion Coja), Art-Emis, Justițiarul (cu cca. 400 de articole), Incorectpolitic. La
ora actuală sînt publicații la care nu mai trimit fiind în total dezacord cu politica lor editorială
actuală, și publicații la care trimit, dar nu mă mai publică! Așa că am ales să scriu cărți, pe care
un prieten mi le urcă pe scribd.com.
 La începutul anilor ’90 era o perioadă foarte tulbure, nu se știa dacă puterea va deveni
opoziție iar opoziția va deveni putere, unii se așteptau să ajung procuror general. Mulți lucrau la
două capete și mă bombardau cu informații necunoscute “vulgului”. Trăiam la vîrful politicii, așa
că aflam multe. Și mai aveam și surse din presă, din administrație și din SRI, de la ofițerii rămași
patrioți.

Plecînd de la lucruri trăite de mine, de la informații din surse certe și de la anchetele

efectuate de mine, am putut să scriu aceste sute de articole din ultimii 6 ani. Am scris
nenumărate articole despre revoluție și mineriadă, cu lucruri trăite, cu informații primite și cu
anchetele proprii. Am avut, în 2019, performanța de a face propria anchetă din capul patului în
cazul “Colectiv” – este surprinzător, dar acolo nu a fost incendiu, ci explozie urmată de incendiu!
Dar nimeni nu vorbește despre asta! Am scris despre trădare și trădători, despre jefuirea
economiei naținale, despre corupția la nivel înalt, despre falșii dizidenți, despre minciuni, am
scris seriale despre președinții trădători ai României, despre generalizarea corupției în justiție și
despre infractoarea Laura Codruța Kovesi, etc.

Am publicat comentarii politice, impresii de călătorie, amintiri de familie, pagini de

istorie sau de religie. Am scris despre istoria puțin cunoscută a aromânilor, despre marile
personalități, despre eroii și martirii aromâni. Dar am scris și despre cărți, filme, sport, chiar și
despre rețete gastronomice la a căror îmbunătățire am contribuit.

Aceasta este o scurtă introducere. Mă întorc la amintirile mele – acum, perioada 1989-
2002. Dar întîi, cu o addenda la perioada precedentă, 1972-1989.

ADDENDA 1972-1989

În prima parte, am redat viața mea între 1972-1989 așa cum a fost povestită în cele 7
episoade postate în Justițiarul Sibian în anul 2016. Desigur, nu a fost tot ce am făcut și ce mi s-a
întîmplat în acea perioadă. Am descoperit în arhivă multe articole în care m-am referit la acei ani
frumoși și nebuni, după cum am descoperit și multe foto de atunci (de calitate proastă, întrucît
astea erau condițiile pe atunci – dar bune și ele). Așa că vin cu mai multe completări.

Am scris despre faptul că în primăvara anului 1972 echipa de teatru a facultății cîștigă
locul I la festivalul de teatru al Universității cu piesa „Cu totul și cu totul extraordinarele aventuri
ale lui Stamate C. Curcubăț sau Felix qui potuit rerum congnoscere causas”. Ideea a aparținut lui
Eugen Pretorian care după scurt timp a emigrat în America de Sud (mi se pare că în Paraguay).
Nu am apucat să terminăm și să repetăm tot textul, așa că pentru partea a doua am stabilit linia
finală și am mers doar pe improvizații. Și am cîștigat!

În primăvara anului 1973, repetăm figura și luăm din nou premiul I cu o piesă cu un
nume mult mai scurt, și probabil din această cauză nu mi-l mai amintesc. În fundal, președintele
completului de judecată, cu ochelari de orb (cum se întîmplă la mulți judecători), sînt eu. Unul
dintre călăii mascați, este viitorul general de justiție Dan Voinea. Grefierul este Nilă Pușkin,
viitor procuror general adjunct la parchetul de pe lîngă Curtea de apel Ploiești.

Referindu-mă la Clubul A, în prima parte a acestei cărți am spus că mai sunt multe de
scris. Și, într-adevăr, urmare unui articol on-line despre Mac Popescu, am intervenit și eu:

“Primesc de la dl Dan Cristian Ionescu comentariul de mai jos:

către mine
Vad ca avem multe cunostinte comune. Spun cunostinte, fiindca ar fi exagerat sa pretind ca Mac
Popescu mi-a fost prieten, Dar noi doi am avut un rol foarte important in ceea ce a devenit clubul
A (clubul Arhitecturii). Mac a fost tatal, mama, moasa, nasul, etc. al clubului – a fost creatia lui.
Apoi, Dumnezeu a vrut ca acest club sa dea peste mine. Eram un simplu activist extrabugetar al
comisiei culturale de la Centrul Universitar Bucuresti, dar un concurs de imprejurari a facut sa
tin si locul vicepresedintelui cu probleme culturale (Andrei Popescu, plecat in Elvetia pentru
doctorat), si al sefei de comisie (Anca Rapeanu, Dumnezeu sa o odihneasca). Veneau de sus
indicatii ca zilele de 1 mai si 23 august sa fie sarbatorite in cluburile studentesti. Cei de la clubul
A erau rebelii care refuzau sa se conformeze. Mi s-a spus ca nu se poate discuta cu ei. Le-am dat
un telefon si le-am spus ca vreau sa vorbesc cu ei. In ziua si la ora convenite, in biroul meu
(„Grigore Preoteasa”, et. 1, cam. 12) intra un grup de pletosi, barbosi si pusi pe artag care m-au
intrebat ce vreau de la ei. Le-am spus: in cele doua zile de mai sus, programul sa cuprinda si ceva
tematic. Tot pusi pe artag, m-au intrebat daca le cer ceva, ce le ofer in schimb? I-am intrebat ce
vor? Pentru prima data, au devenit nesiguri – nu erau pregatiti de asa ceva, asa ca a ramas sa se
gindeasca si sa revina cu lista de necesitati. Cind mi-au adus lista, retin doar valoarea totala:
30.000 lei; nu mai retin cit pentru aparatura, pentru instalatii, pentru mobilier, pentru prime. Si
am inceput sa urc Golgota. Pentru inceput, sa il conving pe Ion Sasu, presedintele CUASCB –
am reusit sa il conving. Apoi, venea piatra de moara: sa il conving pe „nea Sebi” (contabilul sef,
Sebastian Zielberman, un evreu foarte de treaba, dar foarte strins la punga, motiv pentru care i se
spunea „Zielbernam”, intrucit atunci cind ii cereai bani, raspundea „n-am, nu stiu, nu dau” – si
totusi, l-am convins si mi-a dat banii (o suma mare pe atunci!). I-am chemat din nou, si le-am dat
cererea aprobata – nu le venea sa creada! Am devenit fratele lor. Am luat clubul sub aripa mea
(imi petrecean acolo tot timpul liber) si, pe raspunderea mea:
– acest club era singurul deschis vineri si simbata pina la ora 5 dimineata;
– acest club era singurul in care la bar se vindea bere si vodca;
– in acest club s-au lansat multi folkisti (mi-aduc aminte de Zoia Alecu);
– acest club era singurul in care duminica dupa-amiaza rulau filme scoase din circuit, pe 16
mm., aduse de Mac Popescu de la arhiva nationala de filme de la Jilava; imi aduc aminte de o zi
in care Mac ne-a anuntat ca in prima duminca ar vrea sa aduca „Portocala mecanica” a lui
Stanley Kubrick – nu stia daca va reusi, asa ca ne-a spus ca daca duminica este in fata clubului
un afis ca la ora x PM ruleaza film, este filmul dorit, iar daca scrie ca la ora x pm ruleaza film,
pm inseamna … altceva, si va va fi un alt film! Pina la urma, a fost PM si a venit atita lume, incit
ca sa il pot urmari ca lumea, a trebuit sa urc pe o masa.
Pe 1 mai si 23 august se spuneau citeva poezii patriotice, si toata lumea era multumita.
Clubul A a fost o perioada memorabil de placuta in tineretea mea. Imi amintesc si acum de
Andrei Bucu, rusnacul barbos si blond care se ocupa zilnic de club, de baietii de la bar, Cornel
Toader si Geo, uriasul cu trup de urs dar cu suflet de copil, fratii Suteu…
Citeodata, in timpul saptaminii, dupa inchiderea clubului, mergeam sa continuam la mine. Inca
aveam vila, iar la subsol exista ceea ce colegii de liceu si de facultate numeau „beciul”, un spatiu
amenajat pentru chefuri hippie, in care insa era si o incapere in care pastram lemnele pentru
incalzit sobele. Intr-o noapte, trecind prin aceasta incapere, i-am vazut pe Andrei si pe Cornel
care vroiau sa se faca frati de cruce – cu toporul!”

Apoi, acest text a fost reluat și integrat într-un articol:

https://www.justitiarul.ro/cultura-studenteasca-bucuresteana-acum-45-de-ani/

Făceam parte din multe jurii, inclusiv la concursurile de miss.

 În primăvara lui 1974 am condus la Timișoara, la Festivalul Național al Artei Studențești,
cea mai mare delegație studențească de pînă atunci – 300 de studenți. Puteam să o dau în bară
urît de tot, dar m-a ajutat din nou Dumnezeu. Eu nu puneam deșteptătorul întrucît obișnuiam să
mă trezesc în mod automat la ora necesară. Dar nu și atunci! Cînd m-am trezit, mai aveam 20
minute pînă la plecarea trenului. Cu viteza fulgerului m-am îmbrăcat, am făcut bagajul în care
(tot Dumnezeu să fi vrut?) am pus și Codul penal, am traversat la Poșta Vitan unde în stația de
taxi am găsit unul și, printr-un București pustiu la ora aceea, am ajuns la tren cu două minute
înainte de plecare. Documentele de călătorie pentru toți cei 300 erau la mine!

Nu apuc să-mi trag sufletul că apare o primă problemă. Pe lîngă cei 300 de pe tabel, mai
erai cîteva zeci de studenți blatiști. Cei doi controlori îmi cer să vin în compartimenul lor să
rezolvăm problema. Iau cu mine unul din oamenii mei de încredere, dar iau și Codul penal. În
compartimentul controlorilor, aceștia mă întreabă cum văd eu rezolvarea problemei. Scot Codul
penal și le citesc definiția infracțiunii de luare de mită. Apoi, întrucît ei amuțiseră, noi ne-am
ridicat de pe banchetă și am plecat. Iată, problema fusese rezolvată.

La Timișoara, efectiv nu țin minte dacă am apucat să dorm. În timpul zilei, alergam de la
un loc la altul, unde se desfășurau diferitele secțiuni ale festivalului. Cînd se terminau acestea,
apăreau altfel de probleme pe care trebuia să le rezolv (în principal, legate de cazare). Mi s-au
rupt pantofii. Anca Rîpeanu, care ca șefă de comisie teoretic trebuia să conducă delegația, mi-a
împrumutat bani să îmi cumpăr unii noi.
 Dar ne-am întors de acolo cu o căruță de locuri întîi! Cred că cel mai apreciat din toate
domeniile a fost grupul Song al lui Ioan Luchian Mihale – prestația lor în sala liceului de muzică
(mi s-a spus că avea cea mai bună acustică din întreaga Europă) a fost senzațională.

Revin la întîmplarea din tren cu controlorii. Da, am avut tupeu. Nu-mi place tupeul, dar
de multe ori este necesar. Mai povestesc două cazuri (din multele care au fost) în care consider
că am avut un tupeu justificat.

Dacă era 1974 sau 1975 nu mai tin minte. Mă duc cu mașina la căminele din Grozăvești.
Din Splai se intra pe o alee semicirculară foarte îngustă, care avea semn de acces interzis. La
mijlocul ei, o mașină parcată. Trecînd pe lîngă ea, am ras-o puțin. Șoferul se dă jos, se
legitimează (era de la miliție, am aflat că era mașina de protocol de la IMMB care îl adusese pe
șeful inspectoratului Constanța cu un pachet pentru fiică-sa, studentă cazată acolo). Mă
legitimează după care îmi spune că îmi ridică permisul, mă amendează și trebuie să suport
cheltuielile legate de vopsitorie (nu mai țin minte dacă era și problemă de tinichigerie). Foarte
senin, îl întreb dacă nu a văzut semnul de acces interzis. Răspunde prompt, întrebîndu-mă eu de
ce am intrat. Scot legitimație de activist al comisiei culturale în care se menționa faptul că am
drept de îndrumare și control în căminele, cantinele și cluburile studențești. A căzut ridicarea
permisului, a căzut amenda. A mai rămas repararea daunelor – dar pînă la urmă au renunțat și la
asta, cînd déjà mă înțelesem cu mecanicul lui taică-meu, care se ocupa și de tinichigerie, și de
vopsitorie.

A doua. Am spus că și după absolvire am rămas în relații excelente cu mediul studențesc

(tabăra de la Costinești, taberele de la munte, Casa studenților). Revelionul 1978/79 l-am
petrecut la Sinaia, unde directorul taberei era un prieten. Tabăra avea o locație bizară, o clădire
unde la primele două etaje era sanatoriu de boli nervoase iar la ultimele trei tabără studențească
(mi se pare că ulterior a devenit hotel Păltiniș). După un revelion minunat, ne-am luat micul
dejun și am zis că este bine să ne dregem cu o bere. Am plecat la unul din hotelurile mari, nu mai
țin minte dacă Sinaia sau Montana. Am intrat în restaurant, am parcurs saloane pustii iar în
ultimul am găsit ce ne doream – o masă rotundă enormă, la care încăpeam toți (cred ca eram 16).
Ne-am așezat, a apărut ospătarul, ne-a întrebat ce dorim. Am cerut bere pentru toți. Cu multă
scîrbă, ne-a spus că nu servește bere fără mîncare după care s-a întors îndreptîndu-se spre ușă.
Am mai spus că în tinerețe cînd dădeam volumul la maxim, aveam o voce tunătoare. Am pus pe
maxim și am zis “Drăguță!” A încremenit cu mina pe clanță și s-a întors spre mine. “Am spus
bere la toată lumea”. “Imediat!”

În 1976 și 1977 am fost invitat vara să conferențiez pe probleme juridice studenților

veniți în tabăra de instructaj de la Izvorul Mureșului. În 1976 chiar mi-a prins foarte bine. Din
cauza armatei care îmi întrerupsese vechimea în muncă, vara aceea nu aveam dreptul la
concediu. Pe cînd așa, am plecat “în interes obștesc”.
Din același motiv, mai eram invitat și la Casa de cultură a studenților.
 Am absolvit facultatea cu media 10,17. Nu vă mirați, am primit 50 de sutimi pentru
activitatea obștească. Această medie conta doar pentru repartiție, dar oricum nu am avut nevoie
de acest bonus.

Din cînd în cînd, mai presăram în articole și alte amintiri din activitatea de procuror. Mai
spicuiesc dintre ele:

“…În anul 1980, pe baza informațiilor pe care le adunasem, deschid un dosar legat de crima
organizată legat de gruparea condusă de I. B. (os boieresc, extrem de inteligent și de plăcut).
Profitînd de faptul că fusese condamnat contravențional, l-am transferat în arestul Procuraturii
Municipiului București și am început să stăm de vorbă. L-am citit din prima, mi-a plăcut și l-am
respectat, sper că aprecierea a fost reciprocă. Mi-a spus foarte multe lucruri, mai puțin despre
polițiștii pe care îi mituia – erau garanția lui. În schimb, și eu am avut momentul meu de
neîncredere, care însă mă scapa de unele griji. M-a rugat ca iubita lui, M. C., prostituată de lux
(devenită mai tîrziu amanta lui Nicu Ceaușescu), să-i aducă niște cărți. Am fost de acord, dar
cum ea aducea cîte patru carți, ia gîndiți-vă cît timp mi-ar fi luat verificarea lor? Dacă ar fi fost
bilețele strecurate în coperți sau lipite de pagini, nu era o problemă, dar să verifici o mie de
pagini în care puteau fi, la diferite pagini litere subliniate sau înțepate cu acul, mi-ar fi luat prea
mult timp. Așa că am băgat cărțile în sertarul biroului și lui i-am dat cărți din biblioteca mea. La
un moment dat, m-a întrebat dacă într-adevăr cărțile pe care i le dau sînt cele aduse de iubita lui.
I-am spus adevărul și el, zîmbind mi-a spus că și-a dat seama întrucît „Cristinela nu mi-ar fi adus
tîmpeniile alea!”. Am fost puțin jignit întrucît de fiecare dată îi aduceam cărți cu aceași temă cu
cele aduse lui. Sau, cine știe, el poate prin acele cărți, chiar aștepta informații.

Într-o bună zi, în timp ce ne beam ness-ul, se uită la mine și îmi spune zîmbind: „Domnule
procuror, știți că anul trecut v-am trimis 10.000 de lei și două cartușe de Kent?” Normal că l-am
întrebat prin cine. Mi-a spus că nu contează întrucît milițianul care i le ceruse în numele meu,
după două zile i-a adus totul înapoi. În anul următor, am aflat despre cine era vorba, de lt. maj.
M. S., unul din oamenii din brigada mea de șoc. Sînt convins că la arestarea lui, I. B. a avut un
rol important.

Pe baza discuțiilor purtate cu I. B. plec la penitenciarul Gherla să vorbesc cu „Ghindaru” (G.N.),

unul dintre oamenii săi de încredere. Plec pregătit cu tot ce era necesar ca să-i dovedesc că știu
ce este vorba și că vorbesc serios. La controlul de la Aeroportul Băneasa, nu am avut nici o
problemă.

Ghindaru era victima unei condamnări nedrepte prin severitatea ei, fusese condamnat la mulți ani
închisoare pentru omor întrucît fiind beat, i-a dat un pumn amantei lui „Gigica” în barul Atlantic
iar aceasta, lovindu-se în cădere cu capul de o treaptă a scării, a murit. Era evident lovitură
cauzatoare de moarte, dar nu omor. Însă un prieten al meu s-a ambiționat să îl trimită în judecată
pentru omor, iar instanța a fost de acord. Ia hai să îmi verific memoria: „Dobre Virginia (zisă
Gigica), născută în 1956 în Călărași, domiciliată în Călărași, str. (sau Calea) Progresului nr. 111,
prostituată de lux”. Cînd o să ajung acolo unde este cartoteca întocmită de mine acum patru
decenii o să verific și o să vă spun dacă memoria mă mai ajută sau nu.

Au fost două zile de discuții rodnice. În prima zi, la prînz, am mîncat la popota personalului. A
fost o masă excepțională și foarte ieftină (nu cred că deținuții beneficiau de această calitate a
hranei). Cred că a costat 7 sau 10 lei și a constat dintr-o ciorbă (nu mai țin minte de care) și un
escalop cu piure.

Spre seară, m-am dus la hotelul din Gherla. O surpriză neplăcută! Mi se dă o cameră comună!
Mă legitimez și spun că am acte și probe importante, așa că vreau o cameră singur. Recepționerul
îmi spune că hotelul are o singură cameră, comună!

Am plătit noaptea (foarte ieftin, cred ca 10 lei), după care, cu geanta diplomat în mînă, am mers
la berăria de sub hotel și am baut o bere. Apoi m-am întors în cameră, am pus diplomatul sub
pernă și nici nu țin minte dacă am dormit sau am vegheat.
A doua zi, m-am întors la penitenciar pentru încă o discuție cu Ghindaru. La sfîrșit, am fugit la
gară iar de acolo, cu celebra cursă de persoane Apahida-Cluj Napoca, am ajuns la Cluj.

Aici, mi s-a întîmplat o nenorocire, mi s-au rupt pantofii. Am avut suficient timp ca pînă la
plecarea autobuzului spre aeroport să îmi cumpăr pantofi noi. Pe cei vechi, i-am împachetat într-
un ziar și i-am luat sub braț.

Am ajuns la aeroport, iar la scanner, clujenii au văzut ce nu văzuseră cei de la București și m-au
întrebat: „Dar astea ce sînt?” Le-am spus că sînt ducați mari austro-ungari (erau 24 – inițial
fuseseră 25, dar unul rămăsese la expertiză). Au căscat ochii și s-au pus cu întrebările. Am scos
legitimația, am scos ordinul de serviciu, am scos din diplomat expertiza care atesta că ducații sînt
falși. Totul părea lămurit, așa că mi-am luat diplomatul și ziarul cu pantofi și m-am întors în sala
de așteptare.

Dar vigilența organelor, a cerut să fie chemat un superior, așa că aud în difuzor că sînt chemat
din nou la control. Toată lumea din sala de așteptare se uita la mine. Mă duc, explic din nou, scot
portofelul cu legitimația și cu ordinul de serviciu, deschid diplomatul și arăt ducații falși și
raportul de expertiză, se rupe ziarul cu pantofii care cad pe jos, mă enervez și atunci le spun că
am și 400 DM. Turbați că au scăpat captura, cer să îi vadă. Cînd au constatat că cele 4 bancnote
au ștampila BRCE că sînt false, m-au lăsat în pace. Măgarii! Nici măcar nu mi-au dat o pungă de
plastic sau un alt ziar în care să-mi țin pantofii!

Nu mai trece mult timp, și prin stație este altcineva convocat la organ. Toți se uită din nou la
mine, dar nu eram eu. Chiar așa, dacă în România ar fi fost un nou cutremur, tot la mine s-ar fi
uitat?

Am ajuns în București și apoi acasă, avînd pe drum mare grijă de portofel, de geanta diplomat și
de zdrențele de ziar care înfășurau cît de cît pantofii.

Am spus că discuțiile cu Ghindaru au fost foarte rodnice, motiv pentru care l-am transferat de la
Gherla în arestul Procuraturii Municipiului București. La prima reîntîlnire, mi-a spus ca are
multe de declarat, dar vrea un recurs extraordinar în favoarea lui (ceea ce ar fi fost cît se poate de
firesc). I-am cerut întîi de toate un gest de bunăvoință din partea lui, și mi-a dat cazul unui tablou
(„Fuga în Egipt”) pictat de Nicolas Poussin, trecut fraudulos peste graniță. Acest tablou a ajuns
la mine, l-am trimis spre expertiză la Muzeul Național de Artă, de unde după un timp ne-a venit
răspunsul că este un fals.

Pînă să vină răspunsul, vorbisem cu Florin Dimitriu (procuror șef adjunct la capitală însărcinat
cu urmărirea penală și supravegherea urmăririi penale) cu privire la ce putea oferi Ghindaru și ce
cerea. Florin Dimitriu, captivat, mi-a cerut să aflu de la Ghindaru tot ce știe. L-am întrebat cum
rămîne cu cererea lui, iar răspunsul a fost că important era să aflăm ce ne poate spune.
Am coborît la subsol, la biroul meu, cerînd să îmi fie adus Ghindaru. Cînd a venit, i-am relatat
discuția și i-am spus că nu pot să îi promit nimic. S-a ridicat de pe scaun (era o namilă de om),
mi-a întins și strîns mina, am înțeles și am chemat gardianul să îl ducă înapoi în arest. De atunci,
nu l-am mai întîlnit. Dacă mi s-ar fi dus buhul că aș fi făcut promisiuni neonorate, nu știu dacă
anchetele mele ar fi avut rata de succese (sau succesuri?) pe care au avut-o…”

Aceasta este partea care mă privește, în rest este vorba și de celebrul dosar Anca, cel care
îngrozise Bucureștiul anului 1977. Cine este curios, găsește articolul aici.

https://www.justitiarul.ro/dan-cristian-ionescu-amintirile-unui-procuror/

Despre I.B. și Ghindaru puteți să mai aflați și din acest articol unde constat că mi-a scăpat
discreția și implicit numele real și complet al lui I.B.

https://www.justitiarul.ro/ghindaru/

Ați aflat de I. B. și de Ghindaru, acum puteți afla și de Jose iar în final, ceva picant despre
Gigi Kent.

“Este același an, 1980, dar venise luna august, luna mea tradițională de plecat la mare. Chiar
înainte să plec, aflu că „Jose”, de care nu reușeam să dau în București, s-ar fi angajat recepționer
la un hotel din sudul litoralului.

Într-o zi înnorată, care nu era de plajă, iau trenul, cobor la Neptun și merg la sediul postului de
miliție. Aici, liniște și plictiseală. Era un singur milițian care cred că dacă nu veneam eu, s-ar fi
sinucis terorizat de singurătate. Intru, dau binețe (ca un om civilizat), arăt legitimația și spun de
ce am venit. Milițianul se înviorează, află foarte repede la ce hotel lucra „Jose”, dă telefon și îl
convoacă la sediul „organului”. În scurt timp „Jose” era în fața mea.

Încep discuțiile cu el. Milițianul ascultă blazat, dar cu timpul devine interesat. Se ridică de pe
scaun și ia de pe un raft o carte pe care o răsfoiește. La un moment dat se ridică din nou, vine la
mine și îmi arată pagina pe care o căutase – acolo, trona fotografia lui „Jose” cu o scurtă
biografie. Era o carte editată de Ministerul de interne cu elementele parazitare predispuse la
săvărșirea de fapte penale. Mersi, asta știam și eu, fiindcă de aceea venisem. Știam chiar mai
mult decît știa miliția. Ar fi trebuit să știe și cei de la Neptun, aveau cartea, aveau omul în
parohia lor, dar degeaba.

Acum probabil că vă așteptați la dezvăluiri importante făcute de „Jose”. Vă dezamăgesc, am

vorbit cu el circa două ore, dar nu mi-a rămas în minte nimic din ce a spus, ceea ce înseamnă că
nu mi-a spus nimic important. De asemenea, vor fi dezamăgiți și cei care poate se gîndesc că
seara s-a încheiat cu o masă dată de miliția Neptun la barul „Internațional” din Olimp al lui
Păunescu – nici vorbă de așa ceva.
I-am mulțumit gazdei mele pentru ajutor și mi-am luat rămas bun. Ceva mă face să cred că după
cîteva ore, „Jose” a devenit informatorul lui.”

                                 ***

În august 1983, întrucît deja eram trecut de 30 de ani am considerat că este penibil să mă mai
cazez în tabăra de studenți de la Costinești, îmi schimbasem reședința de vară în satul Schitu. Și
mă simțeam foarte bine la gazdă, cu WC turcesc, cu duș la care apa era incălzită de soare în
butoaiele instalate deasupra, fără TV. Aveam acces la frigiderul și aragazul gazdelor („tataie” și
„mamaie”, olteni pripășiți după razboi în Dobrogea), ne găteam ce vroiam, toate legumele de
care aveam nevoie le cumpăram din grădina lor (unii nu le cumpărau ci pur și simplu le furau
noaptea). Eram tineri, fericiți și liberi (TFL?) Dar din cind în cînd mă mai duceam și prin tabără,
să-mi reîntîlnesc foștii prieteni. Unul dintre aceștia era „tovarașul Vasile” (neoficial, Nicu
Vasile). Îl cunoscusem în 1975, cînd era director (sau director adjunct?) al taberei. Un om
excepțional. Ne-am împrietenit dar din păcate după 1987 cînd am fost demolat, am pierdut
legătura cu el (am pierdut atunci legătura cu mulți prieteni).

În acea vară din 1983 era din nou director (sau director adjunct?) la Costinești. Stînd noi la
taclale, aflu că șef de unitate la restaurantul „Dacia” (sau poate deja își schimbase numele în
„Vraja Mării”? – după cum vedeți și memoria mea îmi mai joacă feste) a ajuns Vasile Gheorghe,
mult mai cunoscut de popor sub numele de Gigi Kent. Cînd Nicușor venea în Costinești la
ultimul etaj al hotelului „Forum”, rezervat pentru el, Gigi îi trimitea icre negre și salam de Sibiu,
whisky și șampanie franțuzească – cred că dacă Nicușor venea singur îi trimitea și fete din echipa
artistică a restaurantului, dar nu pot să jur asta, este doar un zvon. I-am spus lui Nicu cum l-am
cunoscut eu pe Gigi iar Nicu, pus ca de obicei pe șotii, m-a întrebat dacă nu vreau să-i facem o
vizită. Am fost de acord, ne-am dus la „Dacia” (sau deja „Vraja Mării”), ne-am instalat la o masă
pe terasă, iar cineva l-a anunțat pe Gigi că a venit „tovarasul Vasile”. Gigi a apărut imediat,
vesel, rubicond, fericit, a dat mîna cu Nicu și apoi cu mine. A făcut semn unui ospătar să vină cu
o frapieră cu gheață, vin și apă minerala, a luat loc pe scaun și uitîndu-se la mine, mi-a spus că i
se pare că ne cunoaștem. I-am spus că da, ne-am cunoscut pe str. Filimon Sîrbu. În acel moment,
peste Gigi au coborît norii negri, fericirea, jovialitate lui au dispărut. Și-a pus coatele pe masă și
și-a lăsat capul între palme. M-am uitat la Nicu, a înțeles, ne-am ridicat și am plecat.

Pe drum, de formă, mi-am cerut scuze că din cauza mea, ratase un șpriț gratis. Ce scuze! Nicu
era gata să facă tumbe! Nu credea să trăiască pe viu momentul în care cel care se credea regele
sau împăratul, zeul sau Dumnezeul Costineștiului poate să fie dărîmat în cîteva secunde, cu
cîteva vorbe rostite molcolm (fiindcă uneori eu mai vorbesc și molcolm). Ne-am dus la camera
lui Nicu și el a scos din frigider o sticlă de vin brumată.

Și acum, să vă explic. Pe fosta str. Filimon Sîrbu, care pornea din fostul bd. Ana Ipătescu (o fi
fost și asta comunistă, de i-au schimbat numele?) se intra în curtea Circumscripției 1 miliție pe
care o păstorisem pînă în martie 1981 și unde l-am ajutat pe Gigi Kent să fie găzduit gratis pentru
o noapte.

Am scris (și nu mai repet) cum inițiativele mele i-au supărat pe mulți, au tulburat multe ape, au
tulburat somnul multora. Astfel că în martie 1981, cînd s-a înființat Sectorul Agricol Ilfov, am
fost primul pe listă pentru a fi trimis la Săftica. Mi s-au luat toate dosarele pe care le aveam în
lucru la sector (unde eram încadrat și lucram programul normal de muncă) dar și cele de la
Capitală (unde aveam delegație și unde lucram în a doua parte a zilei) – aveam două servicii cu o
singură leafă (cea mică de la sector). Iar pentru aceste două servicii, așa cum am pomenit, Lia
Olguța Vasilescu mi-a dat o pensie de 262 de lei lunar.

Nu mai țin minte contextul în care la Circumscripția 1 miliție s-a deschis un dosar pe numele lui
Gigi Kent (la acel moment șeful de unitate la restaurantul „Mondial” din Tîrgoviște), așa că nu
știu ce atrăgea competența miliției din București.

Rețin faptul că în fiecare week-end Gigi închiria pentru el și prietenii lui (erau cu toții patru) o
vilă pe Valea Prahovei, încărcau portbagajele cu delicatese culinare și alcoolice, încărcau
banchetele din spate cu prostituate și plecau să se relaxeze. Îmi aduc aminte declarațiile fetelor –
puteau foarte bine să fie scenarii pentru filmele XXX. Toate cheltuielile erau suportate de Gigi
și, în fiecare săptămînă, acestea (închiriatul vilei, mîncarea, băutura, Kentul, fetele – mi se pare
că fiecare primea cîte 1.000 de lei, benzina, etc.) depășeau de cel puțin două ori venitul lunar al
lui Gigi.

Tinerii pe care îi crescusem cu simțul muncii palpitante în sînge, m-au rugat ca în ziua în care îl
citează pe Gigi, să vin de la Săftica și să asist la interogarea lui. Din păcate, nu mai conduceam
eu ancheta – dacă aș fi condus-o eu, în momentul în care Gigi pleca de la Tîrgoviște spre
București, din București ar fi plecat spre Tîrgoviște o echipă de la economic care să îi verifice
gestiunea. Dar asta nu s-a făcut, sau cel puțin nu s-a făcut la timp. La sfîrșitul interogatoriului, le-
am spus băieților să-i dea ordonanță de reținere iar a doua zi să îl ducă la procuratură pentru
mandat. Din nou, din păcate, nu mai eram eu să îmi asum răspunderea – colegul meu care
preluase circumscripția, nu a avut curaj să îi dea mandat.”

Desigur, tot articolul poate fi citit aici

https://www.justitiarul.ro/dan-cristian-ionescu-amintirile-unui-procuror-ii/

Am mai avut un miniserial care îmbina în mod plăcut și armonios mesele copioase cu
arestările.

Memorii gastronomice

I.
Văd că se poartă memoriile, și după ce ieri am scris despre limba cu măsline, am visat toată
noaptea sumedenie de platouri cu ce știu că nu voi mai mînca.  Nu sînt de felul meu hulpav, dar
mi-a plăcut în tinerețe să mănînc bine, și am avut din plin această șansă. Pînă în 1987 (la
demolare), am mîncat foarte bine la părinți, dar acum mă refer la specialitățile pentru care mă
duceam în mod special la unele restaurante favorite.

Acestea au fost multe în anii ’70-’80, depinzînd adesea de locul unde îmi desfășuram activitatea
(Piața Romană sau Tribunalul Mare) și de specialitățile lor.

Începînd cu anul 1975 mă duceam în fiecare sîmbătă împreună cu colegii de la procuratura

sectorului 1 la  Cina, vara la terasa braseriei, unde șef era Popescu, iar iarna în restaurant unde
avea grijă de noi Giogea, șeful de unitate. Aveau (cred) cei mai buni mici și cei mai buni cartofi
prăjiți. Aveau în  permanență bere Radeberger (7 lei). Atunci am bătut un record al meu, am băut
14 sticle de bere, după care cu mult regret mi-am luat rămas bun de la colegi. Trebuia să mă duc
la o rudă prin alianță, unde venise un cumnat din Sibiu (procurorul Cantaragiu) care vroia să mă
cunoască. A trebuit acolo să mai beau și niște whisky.

Un alt loc de atracție a fost restaurantul Berlin – aveau crenvurști excelenți cu hrean, salată
berlineză, bere Radeberger. In vara lui 1976, exceptînd cîteva zile în care am fost invitat la tabăra
de la Izvorul Mureșului (director Adrian Severin) și unde împreună cu judecătoarea Doina Moțiu
(fosta soție a lui Stelian Moțiu) am conferențiat pe probleme de legislație, mi-am petrecut toate
după amiezele la Berlin.

Marea mea dragoste însă cred că a fost Minion-ul, condus de frații Chivu pînă la cutremur, apoi
de Ilie, un profesionist desăvîrșit. Adoram acolo cocktail-ul de fructe de mare, scrumbia în
pergament, kievskaia (un fel de cordon-bleu din carne de pasăre), clătitele cu ciocolată și nucă.

Am atîtea amintiri, plăcute sau nu, despre Minion! Cele plăcute, cele mai multe, rămîn ca atare,
fără a reține amănunte. Ce rețin eu sînt următoarele:

– în 1980, la o întîlnire cu foștii colegi de liceu, am aranjat o masă la Minion, în salonul mare de
la subsol – cînd am intrat în hol, la garderobă nu era nimeni; plin de aplomb și simțindu-mă ca
acasă, am luat hainele tuturor și le-am agățat în cuiere; la plecare am constatat că garderoba era
proaspăt vopsită cu ulei iar hainele noastre (era toamnă) compromise, în primul rind scurta mea
din piele de căprioară de care eram atît de mîndru!

– cam tot pe atunci mă duc la o masă cu niște prieteni, unul cadru universitar la ASE – totul a
fost, ca de obicei, perfect, dar la desert (clătitele cu ciocolată și nucă), prietenului universitar i se
sparge un dinte din cauza unei coji de nucă!  venit ca de obicei ca să vadă dacă totul este în
regulă, Ilie află incidentul iar cînd apare ospătarul, îi trage o palmă de îi mută capul din loc!
Bietul ospătar nu avea nici o vină, vina era a bucătăriei! în orice caz, cînd a venit nota de plată,
clătitele nu erau trecute!
– știam că la Minion securitatea înregistrează convorbirile unor consumatori, sub scară la subsol
era o masă la care stătea un singur consumator, care înregistra discuțiile comesenilor prin
microfoanele montate în spatele scrumierelor (o dată am avut surpriza să văd la acea masă chiar
un prieten!); în ianuarie 1983 merg la Minion cu trei prieteni, avocați.  A doua zi mă duc la
prietenul meu Eugen Vasiliu, care cum mă vede mă întreabă: „Ce ai spus ieri măi nebunule la
Minion despre Manon Florescu?” Manon Florescu era șeful direcției judiciare de la IMB și la
acea masă, îmi exprimasem părerea că a fost șpăguit de Ion Băicoianu, un infractor cu os
boieresc, extrem de inteligent (a cărui amantă a fost preluată de Nicu Ceaușescu), căruia îi
acoperea faptele.

L-am întrebat de unde știe că am fost la Minion. Dimineața fusese la IMB la Manon Florescu în
timp ce acesta asculta turbat înregistrarea din ziua precedentă și declara că mă arestează!

Acum hai să vă explic, nu eu eram urmărit. Urmărit era Mircea Stănculescu (pot să îi dau acum
numele întrucît a părăsit lumea aceasta), un avocat renumit, extrem de inteligent, un jurist de
mare calitate, foarte bogat (avea o colecție filatelică de mare valoare). Mai era (nu știam pe
atunci) un important colaborator al securității – el era colectorul (sau unul dintre ei) care strîngea
banii pe care evreii și germanii români îi plăteau pentru a părăsi țara. Dar avea, hai să zicem așa,
un păcat, îi plăceau femeile frumoase și se încurcase cu Vali, soția unui cadru universitar de la
drept (superbă!). Cu cîteva zile înainte mă întîlnisem cu ei la piscina de la hotelul Orizont din
Predeal, unde cu niște prieteni închiriasem o vilă să petrecem revelionul.  Acest cadru universitar
(după 1990 a ajuns rectorul unei universități particulare și parlamentar) a simțit nevoia să se
răzbune.

Dar situația era încurcată, Mircea era omul securității deci I. N. nu putea miza pe ajutorul lor.
Așa că a apelat la ajutorul milițienilor cărora le dăduse diploma de absolvent de drept.  Iar aceștia
se pare că au împrumutat de la securitate aparatura de înregistrare. Mircea a fost arestat și
condamnat pentru luare de mită.

Ce este nostim este faptul că ulterior s-a cerut aprobarea de arestare pentru luare de mită a unui
alt mare avocat colaborator, dar securitatea s-a burzuluit: „Vi l-am lăsat pe Stănculescu, nu vă
ajunge?” Astfel încît x nu a fost lăsat să fie anchetat, fiind în schimb condamnat un acar Păun. 
Dacă cineva este curios,, x este marele avocat Vișinescu, cel care în 1990 a înființat propriul
partid.

– în toamna lui1982 mă duc la Minion cu un prieten, Mihai, fost coleg de procuratură. Ne

așezăm la o masă la parter. Intră și Nichita Srănescu, ne salută – peste scurt timp avea să moară.
La un moment dat, cobor la subsol, nici nu mai știu de ce, probabil ca să mai găsesc alți prieteni,
Și am găsit! Redacția de la Viața Studențească în frunte cu redactorul șef, Stelian Moțiu! Cînd s-
a închis unitatea, am hotărît să mergem la mine și să continuam. Am găsit un particular cu o
mașină încăpătoare, dinainte de război în care ne-am înghesuit toți (eu, Mihai, Stelică, Radu G.
Țeposu, I.T. Morar). Cînd am ajuns la Poșta Vitan, unde stăteam atunci, cred ca I.T Morar a vrut
să plătească cursa, dar a fost revoltat de pretenția  particularului, așa că i-a cerut să anunțe
miliția. Ceea ce pe atunci nici nu avea cum să facă! Cursa nu ne-a mai costat nimic! Particularul
a renunțat!

Mihai avea o mare admirație pentru articolele lui Ioan Buduca, așa că a cerut să vină și el, să îl
cunoască! Am așteptat să se facă dimineața, iar cînd Ioan a răspuns la telefon, Stelică l-a
convocat și pe el. Din fericire, în casa mea exista foarte multă băutură bună,

– cred că ultima dată am fost la Minion în ziua de sîmbătă 22 iunie 1985; era ziua de leafă și în
procuratură, și în miliție; trec pe la Eugen, care îmi spune să vin cu el la un șpriț; mergem la
Minion, în separeul de la subsol, unde constat că amfitrionii erau de fapt Tudor Stănică (șeful
direcției cercetări penale din IGM) și Ion Baciu (șeful direcției economice). Ilie fugise din țară
iar în locul lui era un nou șef de unitate, în vîrstă, nu îi rețin numele dar rețin că avea bune relații
cu conducerea clubului de fotbal Dinamo. Șeful îl întreabă pe Tudor dacă să aducă ce i-a lăsat în
congelator, iar Tudor îi spune da. Apare un borcan mare (820 g.) cu icre negre din care ne-am
înfruptat ungîndu-le pe pe pîine prăjită cu unt și o sticlă brumată de whisky scoțian (nu mai țin
minte ce marcă era). După ce am dovedit borcanul cu icre negre, a apărut un platou cu scăricele
de purcel la grătar.

La un moment dat, îmi aduc aminte că de fapt în seara aceea am musafiri acasă. Prin rotație,
venise rîndul meu ca în acea sîmbătă să primesc trei familii de prieteni. Se cam întuneca, ce
puteam să cumpăr să pun pe masă? Dar m-am descurcat, am cumpărat de la Minion un salam de
Sibiu și o halcă de cașcaval de Dobrogea, am mai cumpărat cîteva pîini si am fugit acasă.
Băutura nu era o problemă, aveam acasă rezerve suficiente. Acea masă sumară a fost pe gustul
tuturor.

Din cîte îmi aduc aminte atunci, pe 22 iunie 1985, am fost ultima dată la Minion.

Am scris că după cutremurul din 4 martie 1977 frații Chivu au lăsat Minionul și s-au mutat
la Bolta Rece. Aveam și aici ce să mănînc, brașovence (un fel de clătite cu tocătură de carne cu
ceapă călită), cu mult sos de roșii și cu mult piper.

În vara lui 1980 petreceam o după amiaza foarte plăcută în grădina de la Bolta Rece. La un
moment dat, ospătarul vine și îmi spune că sînt căutat la telefon. Mă duc, mirat și intrigat. Era
Eugen, căruia îi spusesem planurile mele plăcute pentru acea după amiază. Eugen îmi explică
faptul că vrea să aresteze un barosan, că are nevoie de ajutorul meu și că îmi trimite mașina.
Puteam să spun nu? Am renunțat la desert, mi-am luat rămas bun de la comeseni iar în cîteva
minute urcam în mașină.

Am mers la primăria sectorului 1, pe atunci în mijlocul Pieții Amzei. Imaginați-vă că (nefiind

dosarul meu) eu nu mai țin minte pe cine am arestat! Dar era ori Abagiu, directorul general al
direcției comerciale din cadrul primăriei capitalei, ori Comaroni, directorul general adjunct, venit
la o ședință la nivel de sector. Oricum, au fost arestați amîndoi pentru luare de mită.
Memoriile mele gastronomice au fost condimentate cu multe arestări, dar despre acestea mai
tîrziu.

II.

Am fost acuzat în tinerețe că eram foarte dur, că eram recordman național la emis mandate de
arestare preventivă, că prigoneam ospătarii care, pentru o viață mai bună (a lor), încărcau notele
de plată.

La sfîrșitul anilor ’60 Mircea Levanovici era student la drept, pletos, că așa se purta la studenți.
Într-o noapte, venind de la un chef, este abordat de doi milițieni care, întrucît era pletos, îl duc la
secție și îl bat măr. La plecare, plin de sînge, Mircea a făcut un jurămînt pe care l-a respectat.
Cînd a terminat facultatea, s-a făcut procuror militar.  Milițienii care călcau strîmb, invocau
divinitatea (nu știu dacă ei chiar credeau în Dumnezeu) ca dosarul lor să nu cadă la Mircea.
Mircea nu uita, nu ierta, îl răzbuna în continuare pe tînărul student bătut în mod sălbatic doar
fiindcă era pletos.

Așa și cu mine, după ce mă furaseră în tinerețe atîția ospătari, aveam posibilitatea să fac dreptate!
Nu m-am dus niciodată la o cîrciumă dacă nu aveam informații pozitive despre șef, nu am plecat
niciodată de la vreo cîrciumă fără să plătesc. Leafa mea de procuor nu era mare (în 1981,cînd am
părăsit institituția, era sub 3.000 lei), dar exceptînd situațiile în care eram invitat, mi-am plătit
întotdeauna consumația sau partea care îmi revenea.

Iar am abordat un subiect vast, în cursul căruia nu pot să păstrez nici o ordine cronologică, și nici
o linie exclusiv gastronomică.

Printre alte atribuții, procurorii o aveau și pe aceea de popularizare a legilor, implicit de

prevenire a infracțiunilor. Adică eu trebuia să îmi las anchetele ca să mă duc să le explic unora
legi pe care teoretic trebuiau să le știe ei mai bine decît mine.

Pe la sfîrșitul lui 1978 sînt trimis să fac o popularirizare (ceea ce, dacă nu v-ați prins deja, mă
enerva) șefilor de unitate și de sală de la restaurantele din sectorul 1.  Mă însoțește Eugen
Ostrovschi, proaspăt stagiar care îmi fusese dat în grijă (după 1990 a devenit un cunoscut
avocat).

Fără nici o îndoială că participanții erau convinși că este o pierdere de timp, dar nu a fost așa! În
stilul meu, le-am ținut un discurs pe care nu îl mai rețin, dar al cărui mesaj era în esență acesta:
“Tovarăși, am venit să vă popularizez legile pe care de fapt le știți foarte bine, pentru prevenirea
infacțiunilor. Cea mai bună metodă de prevenție este priponul (pentru cine nu știe, priponul
înseamnă arestarea), așa că cine mai fură la nota de plată va fi arestat”. Eugen s-a blocat, ani de
zile mai tîrziu, cînd ne întîlneam, evoca din nou acel moment, pe care nu îl putea uita.

Am mai avut o astfel de cuvîntare, de care nu s-a ținut cont. A fost la restaurantul Capșa. În
pasajul de vis-à-vis de palatul telefoanelor exista un chioșc care vindea sandvișuri calde cu
șuncă. Foarte bune, dar față de gramajul stabilit, se fura enorm. Mai ales șuncă. Punctul era sub
conducerea lui Nelu (Ioan) Bănicioiu, tatăl biologic al Oanei Zăvoranu, un mare infractor, din
cîte înțeleg eu colaborator (cel puțin) al DIE. La fiecare control se constata furtul dar valoarea
era prea mică pentru trimitere în judecată, așa că vănzătoarele primeau o amendă administrativă.
Am promis celor responsabili că la primul astfel de dosar voi trimite vînzătoarea în judecată.

Bănicioiu a pus o vînzătoare gravidă în luna a șaptea care fura mai ceva ca celelalte. „Ein Mann,
ein Wort, eine Dame ein avort” (așa se spune, Herr Iohannis?). Promisesem ceva și a trebuit să
mă țin de cuvînt, am trimis-o în judecată pe vînzătoare cu toată sarcina ei. Apoi s-a întîmplat
ceva, nu știu ce, un conflict între servicii. Întors din Italia, Bănicioiu a fost arestat. Afacerea din
pasaj a murit.

Prin 1978 fostul minister al sănătății (bd. Ana Ipătescu colț cu str. Lt. Dumitru Lemnea) se
trannsformă în hotel Minerva, cu un restaurant la parter. Am fost de cîteva ori, pînă cînd l-am
arestat pe  D.A., magazionerul. Șeful de unitate, E.C., era vărul unui procuror din procuratura
generală. Inițial, dosarul a primit nup. CHR Ambasador, de care ținea unitatea, formulează
plîngere împotriva soluției. Plîngerea este admisa, însă se dă al doilea nup. O nouă plîngere a
CHR Ambasador. Nicolae Stanciu de la PMB o admite și pe aceasta, dar îi cere expres șefului ca
ancheta să îmi fie repartizată mie. Primesc trei volume cu vreo mie de pagini. Mă uit pe expertiza
contabilă. și înțepenesc! Acel gunoi de expert contabil ori credea că procurorii nu citesc
expertizele ci doar concluziile, ori credea că toți procurorii sint tîmpiți! Expertul susținea că
plusul de mii de pliculețe de ceai chinezesc din gestiune (0,55 lei în magazin, 2,20 lei la
restaurant) se justifică (gestiunea era ținută global-valoric, deși trebuia ținută cantitativ-valoric,
dar D.A. deși primise fișele de evidență, nu o făcuse – asta a trebuit să descopăr eu, fiindcă
expertului îi scăpase din vedere) prin faptul că se marca un produs dar neexistînd în magazie, era
înlocuit. Dar între ultimele două inventare, nu avusese loc nici o intrare de ceai, deci nu puteau fi
mai multe decît la inventarul precedent! L-am arestat pe D. A. și l-am trimis în judecată.

Conform informațiilor mele, lucra împreună cu șeful lui, E.C., dar nu a vrut să recunoască asta
nici după arestare. L-am trimis în judecată iar partea care îl privea pe E.C, am disjuns-o.

Nici un șef nu a cutezat să îmi ia un dosar, dar cînd se strîngea o masă critică de dosare cu
persoane importante în anchetă, cei de la PMB mă mutau la o altă unitate și astfel trebuia să
predau dosarele la care lucram.

Restaurantul Minerva a fost desființat iar în locul lui a apărut Nanjing (sau Nan-Jing), primul
restaurant chinezesc din România. Mi-a plăcut foarte mult aici, iar menu-ul meu era stas:
chifteluțe cu susan, pachețele de primăvară, pui Shanghai, flori de mai (? asta nu mai țin minte
exact), pulpă de porc cu alune și ardei iute, văcuță cu ceapă. Antreurile erau stropite din belșug
cu pastă de ardei iute, cu oțet chinezesc și cu ulei de susan. De băut, normal, mao-tai.

Prietenul Ion (cel despre care am scris că mi-a fost șofer și ghid prin Stockhlom) era înnebunit
după rața cu portocale, dar cum am anunțat, eu detest mîncarea dulce.
Prin 1983 am avut la tribunalul militar un dosar în care împreună cu Ion apăram 4 milițieni din
Deva. De la tribunal, mergeam la Nanjing. Românii sînt obișnuiți să mănînce cu pîine, nu cu orez
sau pilaf. Și atunci am luat obiceiul (mîrlănesc, necivilizat, ar spune unii) de a veni cu pîinea în
sacoșă, pe care o rupeam pe sub masă și astfel ne săturam. Fără pîine, eu nu pot să mă satur.

Au fost cîrciumi foarte plăcute în care nu m-am dus fiindcă nu aveam încredere. Una dintre ele a
fost Bordei, pe malul Herăstrăului.

Primesc un dosar cu un ospătar (P. I.) care încărcase nota de plată a unor turiști greci cu vreo 200
de lei (dacă stau acum să pierd timpul găsesc copia rechizitoriului să vă spun exact suma, dar nu
are rost să pierd timpul pentru asta). Pentru această sumă, propunerea miliției era de a i se da o
amendă administrativă! Milițianul (Marian Iliescu, din echipa mea „de șoc”) îmi șoptește că i s-a
impus de șefi să facă această propunere întrucît un unchi al lui P. I. era prim secretar de județ iar
altul procuror șef de județ ( nu cred că mă înșel dacă spun că județul era Olt). Și mai îmi șoptește
că P. I. mai are un dosar cu note de plată încărcate la biroul economic.

A fost suficient ca să inițieze explozia mea. Am cerut dosarul al doilea, le-am conexat și l-am
citat pe P.I.  A venit senin și zîmbitor, crezînd că l-am citat pentru a-l anunța o amendă
administrativă. Nu a avut noroc, a plecat direct în arest.

A doua zi, împreună cu colegul meu Mihai, ne-am dus la Bordei și ne-am umplut de praf
răscolind sacii cu borderouri, boniere și note de plată. Ce am constatat? Actele întocmite pentru
acea zi de P. I fuseseră falsificate, dar nu se mai „pupau” cu borderoul! I-am mai adăugat lui P. I.
niște infracțiuni.

Falsul nu se putea face fără știrea șefului de unitate, motiv pentru care nu m-am dus niciodată să
mănînc la Bordei, deși terasa de pe malul lacului era superbă.  Ca să fii un bun anchetator în
dosare economice, trebuie să te pricepi la contabilitate, iar eu învățasem asta de la tata, încă de la
5 ani!

O cîrciumă în care nu am călcat niciodată a fost Primăvara. Deschisă prin 1978 lîngă Piața
Dorobanți, era conducă de două surori foarte tinere și foarte drăguțe. Jaful practicat acolo era
total! Primesc un dosar, dar mi se susură la ureche și niște informații legate de cele două tinere.

O citez pe sora cea mare, șefa de unitate.  Vine și cînd intră în birou lasă lîngă ușă o boccea. O
întreb ce este aia, și îmi răspunde: „Domnule procuror, nu sînt proastă, m-am interesat cine
sînteți și mi-am dat seama că mă veți aresta.” Iată o femeie realistă.

III.

Un șef pe care l-am apreciat în mod deosebit a fost Boghici. Cînd l-am cunoscut era șef de sală la
Dorobanți, apoi șef de unitate la Doina, în final șef de unitate la Miorița, tot pe malul
Herăstrăului.
Legat de Miorița este un alt record al meu, de mîncat. La procuratura sectorului 1 era un obicei,
foarte bun, foarte frumos. Cine pleca în concediu, invita colegii rămași la o masă. Vine
momentul să plece în concediu nea Georgică Nencu. Unitatea fiind mică, eram disponibili doar
prietenul Ion și cu mine. Probabil că nea Georgică s-a bucurat că scapă ieftin – dar nu cred că a
fost așa.

Am început prin a cere (Ion și cu mine) cîte o halcă de ceafă de porc la grătar. Alături fiind salata
iar în mijloc un munte de cartofi prăjiți fierbinți, Chiflele, fierbinți și ele, cred că erau coapte
chiar acolo. Apoi, Ion și cu mine am comandat un kilogram de rinichi de porc la grătar. În final,
am comandat și 20 de mici, din care a mîncat și nea Georgică patru. Pentru mici și cartofi prăjiți
ni s-a adus sos dobrogean.

Un sos picant excepțional, inventat de Abagiu, despre a cărui arestare am scris ieri.  Inițial, sosul
s-a numit “a la Abagiu”, dar după arestarea lui a fost rebotezat sos dobrogean. Am fost foarte
curios să aflu rețeta, dar în afară de faptul că are 24 de ingrediente, Boghici nu a vrut să îmi
spună nimic.

Cum puteam atunci să mănînc atît, nu pot să înțeleg. Mîncam la o masă cît mănînc acum într-o
săptămînă. Este adevărat, consumam foarte multă energie.

Am terminat facultatea cu 59 kg., greutate păstrată pînă în armată, unde am mai pus pe mine încă
10 kg.  Apoi tot armata m-a îmbrăcat în uniformă și m-a  trimis să pregătesc trupe străine. Am
plecat cu 69 kg. și m-am întors cu 85 (este adevărat, atunci m-am lăsat temporar, pentru prima
dată, de fumat).

În toamna lui 1979 s-a deschis restaurantul Podul Mogoșoaia, Calea Victoriei colț cu Lt. Dumitru
Lemnea. Ne-a dus acolo noul nostru coleg Ion (Jean) Dascălu, fost ofițer DIE, prieten cu șeful de
unitate, Petrică Sîrbu. Plăcut, dar singurul lucru notabil a fost acela că venit în permisie, acolo m-
am reapucat de fumat.

S-a deschis pe Calea Victoriei restaurantul Mărul de Aur, în fosta Casă a Ziariștilor, unde se
spunea că s-a născut ultimul rege blestemat al României. O terasă plăcută dar fără nimic notabil.
Poate doar faptul că într-o seară, fiind la masă cu Ion și cu nea Georgică, și ascultînd captivați un
violonist țigan care interpreta Balada lui Ciprian Porumbescu la sfîrșit nea Georgică a exclamat:
“Domnilor, cîți dintre cei care ne văd atât de emoționați ar crede că noi în timpul zilei, ne
ocupăm de arestări?”

Dar au mai fost cîrciumi care au avut probleme cu mine. Acum jumătate de secol, cea mai bună
ciorbă de burtă se mînca la reastaurantul Kisselef (cred că era 1,70 lei porția).  Prin 1975-76 un
cetățean vrea să își organizeze acolo nunta așa că vorbește cu șeful de unitate. Acesta, foarte
bucuros, este de acord și îi spune că șpaga este de 2 sau 3.000 de lei. Mirele este și el de acord,
are loc nunta, mîncare, băutură, dans, voie bună și bucurie, etc. Dar după ce se face plata, are loc
un eveniment neplăcut, o surpriză să zic așa. În restaurant intră colegii de serviciu ai mirelui,
milițienii de la economic. Găsesc la șeful de unitate bancnotele date mită înseriate, dar constată
că șeful de sală a încărcat nota de plată cu încă 2-3.000 de lei. Nu trebuie să caut în arhiva mea,
numele șefului de sală era Primejdie Alexandru. I-am arestat pe amîndoi și i-am trimis în
judecată. Restaurantul s-a închis fiind redeschis ulterior sub numele de Ovidiu. Mi se pare că
ulterior restaurantul a fost înmormîntat de Vasile Turcu, idiotul acționar de la Dinamo, care a
avut un sfîrșit trist.

S-a mai închis un restaurant după ce m-am dus să țin o conferință. Restaurantul Grădinița, din
apropierea Pieței Romane, recent deschis. Am constatat că mi-am uitat țigările la birou  Mi s-au
adus imediat două pachete de Kent. Am fumat două sau trei țigări, după care am plecat lăsînd pe
masă restul. Alergau pe scări după mine ca să le iau! Asta, dar și alte amănunte, m-au făcut să
îmi trimit băieții. Nu au fost arestări, dar restaurantul a fost închis.

Apoi a venit perioada în care m-am cantonat în special în zona tribunalului mare, și mai în
special la Bucur și la Manuc.

Cîte trei amintiri despre fiecare.

La salonul de la etaj de la Bucur, ospătar era nea Diniță, care practica meseria dinainte de război.
Parcă avea ochi la spate! Cînd aveai nevoie de ceva te uitai la el și, chiar întors cu spatele, simțea
și se întorcea spre tine!

Vara, în grădină, ne întîlneam la bere așii anchetei, Ovidiu Păun, Eugen Vasiliu și cu mine.

Dar pentru mine grădina de la Bucur a avut și un efect medical! În septembriei 1985, fiind cu o
prietenă la plajă la Snagov, simt o senzație foarte neplăcută și în acealași timp necunoscută pînă
atunci. Îi explic prietenei și o rog să mă ducă acasă.A doua zi, îmi era tot mai rău. Chem
salvarea, vine o Dacie cu un student sau rezident arab care trage concluzia că am peritonită și mă
duce la Urgență. Stăteam pe atunci la Poșta Vitan și cel mai scurt drum era pe Traian, care avea
macadam. Din cauza zdruncinăturilor, durerile au încetat. Ajuns la Urgență, am dat peste un
doctor foarte mintos (îmi pare rău că nu îi știu numele!) care mi-a spus că nu am peritonită ci
pietre la rinichi, îmi recomandă pentru crize să iau Cistenal (un medicament ceh) iar la ieșirea
din cabinet îmi spune șoptit: „Și beți multă bere!”. Am băut la Bucur bere pînă am eliminat
pietrele!

Amintirile de la Manuc.

În primul rînd acolo mîncat pentru prima dată murături cu gheață.

În al doilea rînd, tot acolo am băut pentru prima dată bere Tuborg la sticlă de 0,330 l. (17 sau 18
lei sticla, enorm!). După cutremurul din 1977, danezii ne-au trimis ca ajutoare bere! direcționată
la gospodăria de partid. Cînd să expire (dacă nu cumva chiar expirase!) ce rămăsese a fost scos
pe piață. Aflu cu prietenul Mihai că „s-a băgat Tuborg la Manuc”, ne ducem, luăm 6 sticle. Bem,
mîncăm și cînd să plecam vedem că ultima sticlă încă mai are bere. Fericiți, o turnăm în pahare
peste berea rămasă, dar constatăm că nu era bere ci apa provenită din  gheața topită în frapieră!

Ultima amintire este următoarea. Îmi plăcea să închei masa la Manuc cu o felie de tort. Dar într-o
sîmbătă, ospătarul îmi spune ce nu au tort. Privind așa, visător, în zare, departe, peste ospătar,
spre laterala terasei, văd ceva și întreb: „Dar ăla ce este?” “Avem deseară o nuntă, este tortul
miresei”, „Deci aveți tort!” Și așa se face că eu am mîncat din tortul miresei înaintea mirelui!

Despre restaurantul Budapesta, nu prea am ce povesti decît faptul că dacă vroiam să beau un vin
de excepție mă duceam acolo. Ce Grasă de Cotnari, ce vin de Murfatlar? Ne băteau ungurii de la
distanță cu Tokay Aszu, 92 lei sticla de ½ l.!

Cîteodată mergeam la Ciocîrlia, peste cheiul Dîmboviței, vis-a-vis de tribunal. Șef de unitate era
Nelu Jidanu’. Singurul lucru care merită reținut este faptul că în decembrie 1989, cînd s-a
terminat cu gloanțele pe străzi, ne-am dus acolo. Nelu tocmai schimbase plita la bucătărie, și
avusese o idee excepțională: presăra pe plită sare grunjoasă, peste care arunca fripturile și
organele, care își trăgeau cîtă sare aveau nevoie! O adevărată poezie a gustului!

Între timp, în 1987, după demolare, a mai făcut Dumnezeu un cuib pentru barza chioară. Lîngă
blocul meu s-a reînființat restaurantul Dîmbovicioara, mutat și el de la poalele Patriarhiei. Șef de
unitate, Bebe, care stăpînea cum trebuie meseria.Timpurile erau grele, dar la Bebe mîncai o ceafă
de porc excelentă la grătar, cu o garnitură de cartofi prăjiți (nu mai găseai peste tot), cu drob și cu
legume excelent pregătite, cu salată, cu pîine, cu o sticlă de ¾ de fetească de Jidvei („16 țîțe”,
cum era numită) și o sticlă de apă minerală, în total 92 de lei. Dădeai 100 de lei și toată lumea era
mulțumită.

Se făceau acolo cele mai bune sarmale din cîte am mîncat în comerț. Șefa bucătăriei, soacra
patronului, știa această pasiune a mea. Din cînd în cînd don Vasile, un ospătar stilat îmi
spunea  „Domnul Dan, doamna m-a rugat să vă anunț că mîine avem sarmale.” Ochii îmi
străluceau și a doua zi, mort-copt eram la dalorie, mîncam acolo o porție iar alte două le luam la
găletusă, pentru acasă.

Din păcate, din loc de plăcere și bucurie, Dîmbovicioara s-a transformat în loc de mese de
înmormîntare și de parastase. Asta pînă în 2013, cînd la ultimul parastas pentru tata, de 7 ani,
restaurantul era închis de o săptămînă – Bebe vînduse spațiul celor de la Mega Image. Dar m-am
descurcat și atunci, însă altfel – vorba tatei pe cînd trăia: “măi băiete, tu te pricepi să organizezi
parastase!”.

După ce o viață întreagă am bătut cîrciumile capitalei de la nord la sud și de la est la vest,
am ajuns ca de ani de zile să mai merg doar la două (una machedonească), dacă mă ia cineva cu
mașina. Altfel,  trec strada cu bastonul și beau o bere la livada cu vișini.

Cred că ajunge cu aceste completări la perioada 1972-1989.

 EPOCA „DEMOCRAȚIEI ȘI LIBERTĂȚII”

Noua mea viață a început cu o jumătate de an nebună, cînd între gloanțele din decembrie
și cele din 13 iunie (doi tineri au căzut răpuși în apropierea mea în fața ministerului de interne)
m-am văzut în situația de a sări din mersul mașinii (28 ianuarie) și din mersul trenului (29
aprilie), iar apoi să mă confrunt cu alte încercări de arestare a mea.

O să îmi încep aceste amintiri pe baza unui „schelet” reprezentat de un articol în care
eram numit “erou național contemporan”.

https://www.justitiarul.ro/eroi-nationali-contemporani-dan-cristian-ionescu/

La activitățile menționate în articol, voi completa cu multe altele, mai puțin cunoscute.
Unele din aceste activități vor fi prezentate foarte succint întrucît sînt dezvoltate într-un serial pe
care îl voi expune integral.

Deci, încep.

Se terminase cu împușcăturile, se anunțase că intrăm în democrație, că se vor putea

înființa partide politice. Cîțiva colegi avocați îmi propun să înființez un partid fiindcă ei, cu
familiile, prietenii și clienții lor, se vor înscrie.

Am refuzat. Niculae Cerveni déjà anunțase înființarea unui partid, și am socotit că nu are
rost ca avocații cu aceleași principii să înființeze două partide. Culmea este că pînă în acel
moment noi nu vorbisem decăt o singură dată, cînd m-a întrebat dacă în urma unei cuvîntări
ținută într-o ședință de partid am fost chemat la securitate. Nu, nu mă chemase nimeni - îmi
pregăteam foarte atent cuvîntările.

Îmi plăcea Cerveni, era un”nebun” ca și mine, un etern răzvrătit. Care avea și avantajul
de a fi fost deținut politic. Le-am propus suporterilor mei să intre în partidul lui Cerveni, ceea ce
eu am făcut.

Poate că aceasta a fost prima mea mare greșeală. Dacă îmi făceam partidul meu, aș fi
putut fi mult mai cunoscut. Agenții KGB Dumitru Tinu și Petre Mihai Băcanu nu ar fi putut să
evite numele meu – puteau să mă injure, dar nu să mă ignore.

6 ian. 1990 consemnează debutul meu în presă. Împreună cu colegul și prietenul meu
Adrian Vasiliu publicăm în “Studențimea democrată” (fosta “Viața studențească”) nr. 3 articolul
“Să consolidăm revoluția copiilor. Pentru o Magna Chartum Libertatum”.

12 ian. 1990. Ratez mitingul din Piața Victoriei cu celebra scenă de pe tanc. Umblam prin
București să string cele 250 de semnături necesare pentru înregistrarea partidului. Le strînsesem
déjà, dar m-am dus și la ai mei. Mama a semnat pe poziția 251. Tata nu a semnat, semnase la
țărăniști.
 13 ian. 1990. Adunarea generală a avocaților din București. Vorbisem cu Laurențiu
Toma, directorul Casei de cultură a studenților - ne-a pus la dispoziție sala de spectacole. Au
avut loc alegerile pentru noua conducere. O victorie, care s-a dovedit un foc de paie. Dintre cei
11 membri aleși, făceam parte eu, oaia neagră, dizidentul, revoluționarul, eternul răzvrătit, foștii
deținuți politic Niculae Cerveni și Paul Mitroi, Roland Melicescu (reținut la revoluție), o altă
oaie neagră a avocaturii – Oliviu Tocaciu și Mihai Tănăsescu, membru al partidului nostru.

Cu un scor de 6-5, Cerveni a fost ales decan iar contracandidatul, Victor Anagnoste, a
fost ales prodecan. Anagnoste era fostul președinte al Colegiului de avocați București (devenit
Baroul București), omul securității, prieten de familie cu Emil Bobu. Acesta a fost ales consilier
întrucît pe 13 ianuarie promisese că avocaților fără angajamente în acea perioadă (cînd oamenii
nu stăteau de procese) le va oferi pe termen de trei luni un ajutor lunar minim (cred că 3.000 lei
lunar).

La prima ședință de consiliu, cînd am ridicat problema ajutorului promis, Anagnoste a

spus că a verificat și a constatat că fondurile nu permit așa ceva. Tot atunci, s-au repartizat între
consilieri sectoarele de activitate de care răspund. Mie mi-au revenit financiar-contabil,
secretariat și relații internaționale. Uns cu aceste atribuții mă duc la contabilul-șef Lăpădat (nu-i
rețin prenumele, cred că Virgil) și aflu că existau fonduri! Anagnoste mințise doar ca să obțină
voturi! În anul 1990 eu am făcut avocaților trei mari servicii, de care ei nu știu: le-am oferit
pentru trei luni acest venit minim, am instituit ajutorul social și le-am redat alocația pentru copii.

În primăvară au avut loc alegerile pentru Uniunea Avocaților din România. Nu știu dacă
ați înțeles, dintre cei 11 noi consilieri ai proaspătului Barou București, 6 eram oile negre – ceilalți
5 erau oile albe, adică, în frunte cu Anagnoste, erau oamenii securității.

O secretară de la Barou mă simpatiza în mod deosebit, așa că îmi șoptea multe lucruri.
Așa am aflat că după program Anagnoste venea la Barou și înroșea telefonul vorbind cu șefii
avocaturii din județe. Dacă în avocatura bucureșteană avusese loc o revoluție, în provincie
rămăseseră la conducere tot oamenii securității.

La congres (mi se pare că a fost la Mamaia) au fost aleși în conducerea centrală 7

bucureșteni: Cerveni, Tocaciu și 5 „securiști”. Președinte pe țară a fost ales Anagnoste. Cînd s-a
retras, i-a urmat Călin Zamfirescu, avînd aceeași sorginte (este socrul lui Cătălin Predoiu, foarte
desul ministru al justiției).

Cam în jur de 23 ian. 1990 primim hotărîrea judecătorească prin care se consfințește
înființarea Partidului Socialist Liberal. Aș putea să găsesc data exactă dacă mă duc la garsonieră,
unde au rămas actele partidului, dar deși aceasta este la distanță de doar o stație, nu reușesc să
ajung oricînd îmi doresc (mai ales pe timp de iarnă).
 Cum FSN clama democrația, organizează la palatul Victoria o întîlnire cu partidele nou
înființate pentru a se pune în discuție un proiect de lege electorală. Întîlnirea, care cred că a fost
pe 27 ianuarie (dar asta chiar nu mai am cum să verific) era condusă de bunul meu prieten Oliviu
Tocaciu (ajuns în urma demisei lui Dumitru Mazilu) președintele comisiei juridice a CFSN. Am
avut o polemică cu Oliviu pe marginea utilității practice a acestei întîlniri. Nu mai țin minte dacă
acestea au fost cuvintele, dar acesta a fost sensul celor spuse de Oliviu, un ardelean sincer:
„Domnul coleg, va fi cum vrem noi!”. După 6 ani, la palatul Cotroceni, urma să primesc un
răspuns asemănător de la o altă cunoștință.

Pe 28 ian. 1990 în Piața Victoriei a avut loc primul mare miting al opoziției, organizat de
partidele istorice, cu circa 100.000 de participanți. Corneliu Coposu, Radu Cîmpeanu și Sergiu
Cunescu erau în palat, la o întîlnire cu Iliescu. La un moment dat s-a anunțat că pot intra și
reprezentanți ai partidelor nou înființate. Avînd la mine hotărîrea de înființare a PSL, am pătruns
și eu. Am asistat astfel la înființarea CPUN, o mare cacialma.

În sală mi-am întîlnit colegii de partid (Niculae Cerveni, prințul Dimitrie Callimachi,
Vasile Olaru, Roland Melicescu) și i-am cunoscut atît pe noii conducători ai țării (Iliescu,
Roman, Brucan, N. S. Dumitru) cît și pe cei care déjà formau opoziția (Coposu, Cunescu, Nica
Leon, Dinu Patriciu). Era și Dan Iosif, pe care în 1976 îl trimisesem în judecată pentru braconaj
piscicol (a fost a treia condamnare a lui).

Noaptea, cînd manifestanții părăsiseră piața în care mai erau doar derbedeii chemați de
Dan Iosif să “apere” revoluția, am plecat și noi. Iliescu a insistat să fim conduși acasă de mașini
oficiale. Neștiind ce gînduri au, în momentul în care mașina a încetinit pentru a vira la dreapta,
am deschis portiera și am sărit din mers, aruncîndu-mă pe un troian de zăpadă.

Despre ziua aceasta am scris în multe rînduri. Cînd voi ajunge la luna octombrie, veți
putea citi mai multe despre aceasta. De ce luna octombrie? Veți vedea.

În perioada următoare m-am ocupat de organizarea partidului. Eram membru în comitetul

de conducere (nu mai rețin cum se numea) și purtător de cuvînt al partidului.

În luna aprilie se constituie Gruparea Democratică de Centru, o alianță electorală formată

din 10 mici partide de opoziție. Am fost unul dintre cei cinci membri ai Secretariatului General
al Grupării.

Pe 27 aprilie, împreună cu Niculae Cerveni și Nica Leon luăm avionul și mergem la

Timișoara, unde se constituia ANPT (Alianța Națională pentru Proclamația de la Timișoara).
Constituirea a avut loc a doua zi. În cuvîntul meu, am arătat că este nevoie de instituirea unui
control asupra serviciilor secrete. George Șerban, organizatorul întîlnirii, a spus că nu este
nevoie, că pe 20 mai vom cîștiga alegerile și le vom avea sub control. Naivitate sau altceva?
 Duminică 29 mai ne întîlnim la sediul PNL-cd unde se redactează o contestație împotriva
candidaturii lui Ion Iliescu pe care, din lipsă de dactilografă, sînt nevoit să o scriu eu la mașină.
Apoi ne deplasăm la marele miting din Piața Operei. În timp ce eram în balcon, Cerveni îmi
spune că s-a hotărît (habar nu am cine a hotărît) ca eu să iau primul tren și să fug la București să
depun contestația – era ultima zi de depunere. Alerg la gară și prind un accelerat.

La intrarea în București, fără o explicație vizibilă, trenul încetinește mersul. Era evident
că cei care le știu pe toate déjà știau că aduc la București contestația. Nu era exclus ca încetinirea
să fi permis unora să urce din mers și să mă caute în tren. Așa că din exces de prudență am
deschis ușa și am sărit din mers.

Seara eram în balconul Uniersității și în uralele a 100.000 de protestatari am anunțat

constituirea ANPT și contestația semnată la Timișoara. La ora 23,30, cu jumătate de oră înainte
de expirarea termenului, înregistram contestația.
 Vin alegerile din 20 mai, cu binecunoscutul eșec al opoziției din Duminica Orbului, pe
care nu îl mai comentez.

Pe 29 mai 1990 la sediul asociației “21 Decembrie” are loc o întîlnire. George Șerban
anunțase că Timișoara nu mai poate fi centrul opoziției și a venit la București să fie aleasă o nouă
conducere, căreia să îi predea arhiva. Mă duc la ședință ca reprezentant al partidului. Iar acolo,
eu sînt ales președinte iar Leon vicepreședinte! Eu am fost primul președinte ales al opoziției
unite din România, dar românii nu știu asta. O să vă explic de ce, iar pentru asta voi prelua un
capitol din cartea mea “Codul lui Lucifer II” (o carte autobiografică nesemnată, în care scriu
despre mine la persoana a treia, ca “autorul”).

“CÎND, CUM ȘI DE CE S-A DESFIINȚAT ALIANȚA NAȚIONALĂ

PENTRU PROCLAMAȚIA DE LA TIMIȘOARA

Cei care la începutul anului 1990 aveau cît de mică tangență cu viața civică își mai
amintesc de Proclamația de la Timișoara și de Alianța Națională înființată pe malurile Begăi în
zilele de 28 și 29 aprilie 1990. Era prima formă de organizare a opoziției unite din România
reunind partide politice, sindicate, asociații civice, presă independentă, ș.a.m.d. Reprezenta
speranța. Se declara că numără cca. 5 milioane de membri, dar totalul era complet fals. Dacă
cineva trecea de pildă prin Piața Universității și semna pe tabelul de adeziune, era socotit o dată
(și nu este exclus ca unii să fi semnat în mai multe locuri), dacă era și membru al unui partid care
își anunța adeziunea la principiile Proclamației și anunța un număr de membri (adesea umflat),
era socotit a doua oară, dacă era membru al unui sindicat dar și al unei asociații civice, mai era
socotit de două ori. În plus, nu toți membrii de sindicat ori ai asociațiilor civice împărtășeau
același punct de vedere cu cel al majorității colegilor lor. Ceea ce s-a văzut la numărarea
voturilor de la alegerile din Duminica Orbului.

Poate că unii v-ați întrebat ce s-a întămplat cu această Alianță Națională despre care după
alegeri nu s-a mai auzit nimic. O să aflați acum ceea ce ziarul “România Liberă” nu a vrut să vă
spună.

Cei mai în vîrstă își amintesc faptul că, foarte puțin timp înainte de Revoluție, o finală de
Cupa României la fotbal între Steaua și Dinamo, televizată în direct, s-a terminat cu o bătaie
generală iar meciul a fost înterupt înainte de final. A doua zi, oamenii s-au năpustit să cumpere
cotidianul “Sportul Popular” – dar, surpriză: meciul, văzut cu ochii lor, parcă nu avusese loc - nu
era pomenit nici măcar un cuvînt. Asta, fiindcă încă nu se știa care va fi atitudinea oficială față
de incidente.

Cam asta s-a întîmplat și cu Alianța Națională, doar că în loc de “Sportul Popular” era
“România Liberă” (mult rău a făcut țării ziarul lui Petre Mihai Băcanu, care despre oamenii
politici patrioți nu șoptea o vorbă, dar promova trimiterea în Parlament, a unor șnapani, turnători,
ofițeri sub acoperire, foști activiști ori simpli trădători de țară).

În numerele de luni 28 și marți 29 mai 1990, “România Liberă” anunța că în după amiaza
de 29 mai, la sediul Asociației 21 Decembrie 1989 va avea loc o adunare generală la care să își
trimită delegații toate persoanele juridice care au aderat la Proclamație.

La ora anunțată, în prezența a cca. 55 de delegați, la prezidiu s-au instalat George Șerban,
inițiatorul Proclamației, și Florin Gabriel Mărculescu de la “România Liberă” (Dumnezeu să le
ierte ambilor păcatele! Cine să știe atunci că George Șerban scrisese un articol încă netipărit prin
care îi înfiera pe huliganii Timișoarei, găsit de revoluționari în redacția ziarului studenților
timișoreni, iar Mărculescu fusese turnător la securitate!). Probabil că au mai fost la prezidiu vreo
3 persoane, dar, iarăși, cine mai ține minte după atîta timp! Marile partide de opoziție au fost
foarte reticente. Cîmpeanu parcă îl trimisese pe Dinu Patriciu, de la PNȚ-cd venise Ion Puiu (un
mare patriot și un om de mare caracter, Dumnezeu să-l odihnească!) dar care a ținut să precizeze
că nu reprezintă PNȚ-cd ci Asociația Pro Basarabia și Bucovina, iar Sergiu Cunescu parcă nu
trimisese pe nimeni.

George Șerban a arătat de la bun început că în urma pierderii alegerilor de către opoziție,
Timișoara nu mai are puterea și nici mijloacele necesare pentru a coordona activitatea la nivel
național a Alianței, astfel că a adus la București toate documentele urmînd ca delegații prezenți
să aleagă un comitet care să conducă în viitor Alianța și căruia să-i predea actele. S-au făcut
propuneri, iar Lucian Mihai (viitorul președinte al Curții Constituționale, la acel moment
vicepreședinte al Asociației 21 Decembrie) îl propune pe autorul cărții. Se trece la vot, iar
autorul cărții este singurul care întrunește unanimitatea celor cca. 55 de votanți. Mai sînt aleși în
comitet cunoscutul revoluționar Nica Leon, revoluționarii Dumitru Dincă și Ion Ciochină, Laura
Stoica (vicepreședinta sindicatului condus de Cătălin Croitoru), un reprezentant al Ligii
Studenților și un reprezentant al sindicatului de la Metrou.

În continuare, membrii comitetului își aleg președintele și vicepreședintele. Autorul cărții

este ales președinte, iar Nica Leon este ales vicepreședinte. Cu un an înaintea lui Corneliu
Coposu, autorul cărții devine primul președinte ales al opoziției unite din Romania! Pentru un
sfert de ora…

În timp ce autorul cărții prezenta o schiță de program pentru viitor, ușa se deschide și un
tînăr necunoscut, agitat, alertează lumea: ”Scutierii au atacat Piața Universității!”. Toți se
precipită. Șerban și Mărculescu își iau documentele sub braț (inclusiv procesul-verbal de
consemnare a rezultatului alegerilor) și fug. Toți se grăbesc spre Piața Universității, unde însă
este liniște și pace, nici urmă de scutieri. Dar Alianța Națională pentru Proclamația de la
Timișoara fusese distrusă. Nu fuseseră aleși cei care trebuia.

A doua zi, în “România Liberă”, organizatoarea partidei, meciul Steaua-Dinamo nu

avusese loc…
 La o săptămînă după aceste evenimente neconsemnate pînă acum nicăieri, autorul cărții
redactează un apel pe care îl semnează împreună cu Niculae Cerveni și care este publicat în
numărul 100 al ziarului “Dreptatea” din 6 iunie 1990. Principiile din acest apel au stat la baza
înființării Convenției Democrate Române, Convenție din care care autorul s-a retras înainte de
alegerile din 1996. Nu mai avea loc de lichelele strînse în jurul lui Emil Constantinescu.”
 Și vine 13 iunie… Am scris enorm despre asta, nu stau să caut toate articolele pe această
temă. Minerii l-au “arestat” pe Leon. După care am aflat că se vrea și arestarea mea! Probabil că
sînt singurul din țară a cărui arestare s-a vrut și înainte de 1989, și după 1990. Citez din nou din
“Codul lui Lucifer II”:

“MINERIADA MARE

Duminică 22 aprilie, cînd a fost ocupată Piața Universității, autorul nu a fost. În restul
celor 53 de zile însă, cît a ținut manifestația, a lipsit doar de 3 ori: pe 27 și 28 aprilie, cînd era la
Timișoara, și pe 12 iunie cînd, fiind consilier al Baroului de avocați București, se dusese la
ședința de consiliu după care, începînd campionatul mondial de fotbal, s-a dus la părinții săi să
mănînce și apoi să vadă meciurile serii. Rețineți, pe 12 iunie nu a călcat în Piață.

În seara de 29 aprillie 1990 autorul cărții, întors de la Timișoara, anunță de la balconul

din Piața Universității constituirea Alianței pentru Proclamația de la Timișoara precum și
depunerea la Biroul Electoral Central a contestației împotriva candidaturii lui Ion Iliescu semnate
de președinții partidelor, organizațiilor, asociațiilor, sindicatelor, etc. strînse pe malul Begăi – a
fost probabil singurul anunț important din acel balcon. Filmul lui Stere Gulea ne prezintă o
mireasă venită de la cununie direct în Piață, copii ținuți în brațe de părinți și purtînd cu toții pe
piept, cu mîndrie, înscrisuri care le atestau calitatea de “golan”, minunatele cîntece ale Pieții, pe
marele poet creștin și patriot Ioan Alexandru începînd fiecare cuvîntare cu “Hristos a Înviat!”, pe
mama motanului dizident Arpagic, etc. – dar singurul discurs cu adevărat important nu a fost
prezentat nici o secundă. În schimb, de la balconul Pieții au fost (re)lansați mulți foști secretari
de partid.

Și a-propos de minunatele cîntece ale Pieții. Într-o noapte de august 1990, la Malmo,
autorul a trăit o amintire de neuitat: Stelian Maria, autorul textelor cîntecelor din Piață, fugit din
țară în urma mineriadei și locatar temporar pe vaporul dezafectat (folosit pentru cazarea
imigranților) “Freedom”, și-a luat din cabină chitara și o sticlă de pălincă, păstrată cu grijă pînă
atunci, și, pe o bancă dintr-un parc, i-a oferit autorului cel mai superb recital în exclusivitate cu
toate cîntecele celebre din Piața Universității. Apoi, la timpul potrivit, a fugit (cu restul de
pălincă – normal de altfel, autorul se întorcea doar în patria pălincii adevărate) la vapor, să nu se
ridice pasarela (imigranții aveau oră obligatorie de întoarcere). Autorul, s-a mai plimbat prin
Malmo pînă cînd brusc s-au stins toate luminile, după care, ca tot românul, s-a culcat tot pe o
bancă pînă în zori, cînd s-a deschis gara și a putut să își ridice bagajele, să le mute pe feribotul de
Copenhaga.

Dar să revenim la Piața Universității. Pe 13 iunie a început nebunia asupra căreia

autoritățile nu au vrut niciodată să se știe adevărul, iar în zorii zilei următoare în București
descind minerii, printre care într-adevăr se aflau și mineri. “Minerii” arestează sute de
bucureșteni, în frunte cu revoluționarul Nica Leon (care, împreună cu Niculae Cerveni, fuseseră
cei mai aprigi contestatori în CPUN ai lui Ion Iliescu), Marian Munteanu (liderul balconului de la
Universitate), revoluționarul Dumitru Dincă (inițiatorul “Alianței Poporului”, asociație care
sprijinea manifestația din Piață) și Teodor Mărieș (de la aceeași asociație). Poate că unii își mai
amintesc că pentru a cere eliberarea acestora, pe 13 iulie a avut loc mitingul celor 100.000 de
bucureșteni îmbrăcați în cămăși albe și ținînd în mînă cîte o floare.

La un moment dat, niște prieteni îi șoptesc autorului cărții că și el este cercetat pentru
subminarea puterii de stat. Stupoare! Nu făcuse nimic pentru a fi acuzat de așa ceva! În timp,
lucrurile se clarifică: la 18 iunie 1990 unul dintre arestați (inginer Cojocaru Victor) dă la IGP o
declarație în care arată că în seara de 12 iunie, Nica Leon și autorul cărții au venit în Piață, au
vorbit oamenilor de necesitatea de a-l da jos pe Ion Iliescu și i-au organizat pentru acțiunile
violente ce urmau să aibă loc a doua zi.

Ați reținut că 12 iunie a fost una din foarte puținele zile în care autorul nu a fost în Piață.
Ei bine, din întîmplare, în acea zi nu venise nici Nica Leon, plecat într-o scurtă excursie în
Bulgaria. S-a săvîrșit însă o mare greșeală: Cojocaru dă numele autorului, îl descrie, oferă cît mai
multe amănunte de identificare, însă scrie “un domn cu cioc”. Evident, cel care i-a dictat
declarația îl cunoștea pe autor, însă nu îl mai văzuse de prin ’84-’85, cînd purta cioc – revoluția l-
a prins cu barbă completă, și de atunci nu a mai dat-o jos. La 3 august, în fața procurorului
militar, Cojocaru retractează declarațiile anterioare și arată că de fapt pe 12 iunie nici măcar nu a
fost în Piață! Nici el! Procurorul militar nu l-a întrebat cine și cum l-a convins să dea declarația
din 18 iunie. Poate au mai fost și alte declarații asemănătoare, dar cele două de mai sus au fost
singurele pe care autorul a reușit să le obțină în copii xerox.

Autorul nu a pățit nimic, dar Nica Leon, unul dintre cei mai importanți eroi ai Revoluției,
în baza cîtorva declarații false, retractate ulterior, a stat nevinovat aproape 2 luni în arest. Nimeni
nu a răspuns pentru asta.

Cineva (unul dintre cei mai bine informați oameni din țară la acel moment), i-a spus
autorului că numele său se afla pe o listă întocmită de SRI cu cei care trebuie arestați.

În anii care au urmat, în mai multe rînduri, autorul a cerut unor miniștri ai justiției ori
procurori generali să verifice cine a fost polițistul care l-a pus pe Cojocaru să dea declarația
acuzatoare împotriva sa, în ce condiții și de ce. Nu a primit nici un răspuns. Nici Curtea
Europeană a Drepturilor Omului nu a considerat că i s-a încălcat vreun drept.

În 1950, se mai întîmpla ca unii nevinovați să fie condamnați fără probe. În 1990 așa ceva
nu mai era permis, așa că s-a trecut la falsificarea lor!

Ce motiv sau motive să fi avut noua putere „democrată” pentru a-l aresta pe singurul
dizident din justiția de pînă în 1989, luptător în Revoluție? Pot fi găsite mai multe motive – poate
că unul dintre acestea, poate că mai multe, sau poate că toate la un loc. Nu putem ști.
 De sîmbătă 16 iunie, însoțit de un prieten cu mașină, autorul începe să bată Bucureștiul
desfășurînd propria sa anchetă cu privire la ce se întîmplase în zilele precedente. Rezultatele
investigațiilor sale apar consemnate în articole publicate în diferite săptămînale

Primul dintre acestea, „13-15 iunie în lumina adevărului”, este publicat în nr. 23/1990 al
săptămînalului „Deșteptarea”.

În săptămînalul „Cuvîntul” nr. 9/1991, cu titlul dat de redacție „Ce s-ar mai putea adăuga
la rapoartele 13-15 iunie”, apare raportul redactat de autor în calitate de președinte al Asociației
„Societatea pentru Adevăr”. Apar multe amănunte inedite, necunoscute pînă atunci sau prea
puțin cunoscute. La Facultatea de Drept, minerii (conduși de ofițerul M.Ap.N. Kuki Borislavski,
cumnatul lui Petre Roman), nu l-au întrebat pe portar unde este sediul Ligii Studenților, ci unde
este camera 110 – veniți din adîncul minelor, minerii știau la ce cameră este sediul Ligii
Studenților! Și tot din adîncul minelor, luaseră cu ei și fotografiile opozanților regimului Iliescu
pe care trebuiau să-i aresteze! La sediile Ligii Studenților și Asociației „21 Decembrie 1989”,
ortacii căutau listele cu membri – desigur că nu lor le erau necesare. Dan Iosif patrula
supraveghiind activitățile minerilor într-un autoturism civil, care însă la verificare s-a constatat
că aparținea M.Ap.M. S-a demontat și marea minciună susținută de „România Liberă”, care se
autovictimiza pretinzînd că minerii i-au devastat sediul; minerii nu i-au devastat sediul, întrucît
nu au intrat în nici una dintre încăperile redacției! s-au plimbat pe culoarele pe care se afla
redacția și au proclamat că ziarul este interzis să mai apară, după care au plecat – atît!

Al treilea articol, cu titlul “Scrisoare deschisă domnului Procuror General”, a apărut în nr.
11/1991 al săptămînalului “Revanșa” și în el erau indicate numele unor reprezentanți ai puterii ce
se impunea să fie cercetați pentru implicarea lor direct în incidentele violente din 13-15 iunie.

La începutul lunii iunie 1992, înainte de împlinirea a doi ani de la evenimente, autorul
redactează un articol amplu, de 10 pagini, intitulat “La aniversară” pe care în dorința de a fi
publicat într-un ziar de mare tiraj, îl prezintă lui Ilie Păunescu, redactorul șef de la “Dreptatea”.

Ilie Păunescu citește cu atenție toate cele 10 pagini, după care spune:
- Există o problemă.
- Știu, este prea lung.
- Nu asta este problema. Îl facem serial. Problema este că aduceți acuzații foarte grave.
Aveți probe?
- Bineînțeles.
- În regulă. Primul episod va apare chiar pe 13 iunie! - și pune articolul în sertarul
biroului.

Trece 13 iunie, trece și 14, trece și 15, dar nu apare nimic. Autorul îl sună pe Ilie
Păunescu întrebîndu-l de ce nu a fost publicat articolul. Nonșalant, acesta îi răspunde că nu mai
știe unde l-a pus. Autorul a avut mare încredere într-un bătrîn țărănist, fost deținut politic. Pe
atunci, încă nu se știa că mulți foști deținuți politici au găsit în timp avantaje în colaborarea cu
securitatea. Ultima frază poate are, sau poate nu are legătură cu Ilie Păunescu.”

Actualizare. Am menționat articolele publicate de mine în presa scrisă privind marea

mineriadă. Dar prima luare de poziție împotriva arestării abuzive a lui Leon am avut-o în cadrul
unui interviu luat de Lia Trandafir și apărut în săptămînalul „Phoenix” nr. 23/2 iulie 1990.

x
Amintesc, era perioada în care eram foarte bine informat. Mi s-a spus (din surse sigure)
că eram pe “lista lui Măgureanu”, cu cei care trebuiau arestați pentru ”liniștea lui Iliescu”. Și am
mai aflat că printre partizanii arestării mele era și Lică Manea (Vasile Manea Drăgulin). În 1989
Lică era procuror șef adjunct însărcinat cu urmărirea penală la procuratura capitalei, unde era și
secretar de partid, calitate în care a fost delegat la ultimul congres al PCR. Apoi, Iliescu l-a făcut
al treilea procuror general al țării, pe stil nou. Ultima mea întîlnire cu el:

„Ajunge procuror general Lică Manea. Într-o bună zi, fiind în biroul lui Eugen Vasiliu, directorul
Direcției I-a, acesta a scos (tradiția post-decembristă!) – o sticlă de whisky. În timp ce degustam,
ușa se deschide furtunos și dă buzna, conform obiceiului, Lică. Văzînd ce facem, a reclamat și el
un pahar plin. Repet, Lică mi-a fost foarte simpatic și, înainte de 1989, am băut cu plăcere cu el
șprițuri ori beri (așa era înainte, whisky-ul peste tot a fost o cucerire a revoluției). Primind
paharul, l-a întins să ciocnim. După ce am aflat ce am aflat, simpatia dispăruse cu totul, dar
bunul-simț (și nativ, și indus) m-a făcut să ciocnesc, ocazie cu care, zîmbind, i-am spus că dacă
ajung la putere, îl arestez – a zîmbit și el, nu-și făcea griji, știa că eu nu voi ajunge niciodată la
putere.”

De fapt, este bine să dau link-ul. Aflați mai multe despre mineriada mare.

https://www.justitiarul.ro/alte-adevaruri-ascunse-de-ani-de-zile-vi/

Pe 11 aug. 1990, în timp ce eram anchetat, plec în Scandinavia fiind invitat la prima mare
conferință europeană asupra drepturilor omului. Este un mixt între impresii de călătorie și
activități politice prezentate în trei episoade pe care le reiau.

Trei săptămîni în nordul Europei

I.

Am mai scris despre asta? Dacă da, înseamnă că m-am ramolit – dar nu-i bai, ni se întîmplă
tuturor asta, cu condiția să nu murim prea devreme.

La începutul verii lui 1990 primesc o invitație nominală din partea organizatorilor norvegieni ai
Primei conferințe asupra drepturilor omului în Europa Centrală și de Est în epoca perestroikăi
(lung titlu!) de la Sundvolden. Românii nici acum nu știu de mine și de lupta mea pentru
drepturile omului, dar norvegienii auziseră!

Pe 11 aug. 1990 am plecat, cu doi însoțitori, de la Otopeni și am aterizat la Kastrup. Drumul a

fost foarte plăcut, două ore, gustare bună, băutură iar pe atunci în avion se putea fuma (de fapt, se
putea fuma peste tot).

La Kastrup am schimbat în primul rînd dolarii (eu aveam doar 60) și, neștiind obiceiurile, ne-am
păcălit – fiecare a schimbat pe cont propriu banii lui, în final constatînd că oricît schimbai,
comisionul era același, deci noi am plătit trei comisioane, cînd puteam plăti unul singur (un dolar
valora 6 coroane daneze). Apoi am căutat biroul reprezentantului Tarom. Am avut noroc să îl
găsim în birou și am avut noroc și să fie un om cum trebuie. Am scos din bagaj o sticlă de
coniac, iar cînd am terminat-o ne-a invitat în mașina lui și ne-a condus la un hotel ieftin (pentru
Danemarca, aveam viză de transit de 24 de ore, dar cum biletele pentru Oslo erau peste 3 zile, nu
s-a sesizat nimeni pentru asta).

Hotelul era într-o fostă clădire a unei mănăstiri din sec. XVIII iar exact vis-à-vis era un magazin
(sau ceva asemănător) porno. Cind am coborît din mașină, pe moment am rămas blocat – în
vitrină era o fotografie în mărime naturală cu o blondă superbă în genunchi și un tînăr în
picioare, evident dezbrăcați, care la prima vedere păreau vii!

Cazarea costa 600 de coroane (100 $), dar pentru un pat pliant suplimentar a fost 110 $. După ce
am cumpărat ceva de mîncare de la un magazin vietnamez din apropiere (nu mai știu ce, dar țin
minte că piinea, excelentă, costa 12 coroane, adică 2 $), am plecat la plimbare. Stăteam în spatele
gării, așa că a fost primul obiectiv vizitat și am constastast că la capătul peronului avea un un
balcon cu un bar. Am urcat, i-am așezat pe ceilalți la masă iar eu m-am dus la bar unde cu
fermitate m-am exprimat: „Bitte, ich volle drei bier!”. Bărmănița mă bagă în  beznă și mă
întreabă „Lille? Stur?”. Cînd vede deruta mea, repetă ”lille” (si face un semn de mic), ”stur” (și
face un semn de mare). „A, stur, stur!”. Aceeastă primă lecție de daneză mi-a folosit în aceeași
seară.

Am băut berea și am coborît să cunoaștem Copenhaga. Am luat contact cu civilizația vestică, și

am rămas uimiți, eram în cartierul curvelor, drogaților și bulangiilor, acolo era cel mai ieftin
hotel!

În apropiere era primăria, dar și Tivoli, unde am intrat. Un parc de distracții absolut minunat! Nu
mai știu cît costa intarea, dar o bere Tuborg era 18 coroane (3 $).

Am plecat prin beznă (se făcuse spre miezul nopții) să vedem și noi ”Micuța sirenă”. Nici nu mai
țin minte dacă în acel moment aveam harta orașului, dar oricum nu aveam lumină să putem să o
descifrăm. Tot vedeam indicatoare pe care scria ”Den lille havfrue”. Și mi-a picat fisa: „lille”
=mic, „stur” = mare, deci „lille havfrue” = micuța sirenă. Și așa, urmărind indicatoarele, am
ajuns la statuie.

Micul dejun era inclus în prețul camerei și era absolut excelent. Aceeași pîine de senzație, un unt
minunat, vreo patru feluri de mezeluri deosebite dintre care un fel de salam de Sibiu dar cu felii
mult mai mari, niște croissante excelente. Mîncam pe rupte, ne pregăteam la pachet nu mai știu
cite sandvișuri să ne ajungă pe timpul zilei, apoi ne luam cafeaua și ne mutam în curtea interioară
să pot și eu să fumez (acolo nu se fuma în sala de mese).

Zilele următoare ne-am plimbat că aproape ne-am tocit pantofii. Desigur, în fiecare dimineață,
după micul dejun, ne pregăteam bocceluța cu sandvișuri pentru restul zilei. Am găsit la
magazinul vietnamez bere Tuborg cu 12 coroane (2 $).

Am descoperit o străduță gen Corso, cu magazine ale imigranților unde vederile și pliantele erau
mult mai ieftine decît în centru, așa că mi le-am cumpărat pe toate pe care le-am vrut.

Am revăzut, la lumina zilei, „Micuța sirenă”.

Am băut o bere și pe o terasă care se afla pe malul unui canal dintre multele care brăzdau
Copenhaga.

Am încercat și o afacere, aveam o serie de timbre “Principatele Unite” din 1862 (27, 54 și 81 de
parale, îmi lipsea cel de 108) – am găsit magazinul potrivit, dar niciodată nu mi-au reușit
încercarile de afaceri.

Au mai fost multe lucruri, dar nu știu dacă sînt chiar toate de povestit.

În dimineața de 14 august prietenul nostru de la Tarom a venit la hotel, ne-a dus înapoi la
Kastrup și ne-a îmbarcat în avion. În foarte scurt timp, aterizam la Fornebu,

De la aeroport, am fost luați și conduși la Sundvolden, la 40 km. de Oslo, pe malul unui lac. Ar fi
mult să o numesc stațiune, era un han vechi de vreo 300 de ani, reabilitat și modernizat, un
magazin pe care eu l-am numit “magazin sătesc”, mic – privit din afară dar care părea enorm
cînd intrai în el (in fiecare dimineață, găseai acolo, în munți, legume și fructe proaspete, aduse de
pretutindeni, inclusiv din Australia și Noua Zeelandă). Mai exista o vilă, lîngă hotelul nostru, și o
centrală electrică pe malul unui lac de munte, aflat la cîțiva pași de noi. Plimbîndu-mă într-o
noapte în jurul acestui lac, mi-a venit idea să înființez „Societatea pentru Adevăr”.

Primul lucru, foarte bun, a fost că ni s-a decontat transportul. Deși Petre Roman devalorizase
leul, ajungîndu-se la 60 lei/$, decontul s-a făcut la cursul vechi, primind aproape 700 $. Mi-am
achitat datoriile de la Copenhaga.

Apoi, am primit materialele, inclusiv cartea în care erau menționați participanții. O am acum sub
ochi, Constat cine erau în URSS principalii avocați apărători ai drepturilor omului: Joseph
Brontz, Michail Golfstein, Felix Heyfetz, Meyer Shulrufer…

M-am cazat și, pe hol lîngă camera mea, am găsit un aparat care curăța pantofii – primul pe care
îl vedeam în viața mea! Am constatat că după trei zile și nopți de bătut pe jos Copenhaga,
pantofii mei nu aveau nici o urmă de praf!
Văzîndu-mă cu bani, m-am dus la magazinul sătesc de unde cît timp am stat am luat zilnic un
pachet de Pall Mall roșu (fără filtru) și unul de Marlboro roșu (fiecare cite 31,50 coroane
norvegiene, adică 5 $), care erau infecte, ca țigările de azi, nu aveau nici o legătură cu țigările
originale, care se găseau odinioară la Comturist Și mai luam și trei cutii de bere, cred că 20
coroane. La un $, erau 6,30 coroane norvegiene.

Despre lucrări, nu prea am ce să povestec.

Masa de prînz era norvegiană, ceea ce mie nu îmi plăcea întrucît în loc să fie picantă, era dulce,
așa că mă îndestulam cu micul dejun și cu cina, mult mai pe gustul meu. Nu știu cum se făcea că
atunci cînd ajungeam la masă, nimeream lîngă un ramolit plictisitor, Johannes Saelleg, avocatul
de război al armatei de nord și al marinei norvegiene – vă dați seama ce viață liniștită și fără
probleme profesionale avea acesta pe timp de pace? Au fost vreo 15 ani în care am făcut schimb
de felicitări cu ocazia Crăciunului cu avocatul de război…

Fiind din România, țara în care avusese loc o revoluție sîngeroasă și din care reprezentam
opoziția, am fost foarte căutat de jurnaliștii norvegieni.

Conferința se desfășura bilingv, franceză și engleză, iar participanții purtau de regulă ecusoane
(din mătase) cu numele fiecăruia. Cu toate acestea, printre noi mișunau niște tineri fără ecuson,
vorbitori exclusiv de engleză, care ne testau opiniile. Nu știu cum se face dar dacă alți români
participanți au fost invitați în SUA, mie mi s-a respins cererea de viză turistică.

M-am împrietenit cu ocazia aceasta cu Gerald Nagler (evreu austriac-suedez, secretarul general
al Federației Helsinki), cu care am reluat legătura la Stockolm, Tor Bohler, președintele
Comitetului pentru drepturile omului al baroului norvegian, cu care m-am reîntîlnit în vara
următoare la o alta conferință, la Praga și cu Gro Hillestad Thune, membră a Comisei europene
pentru drepturile omului, cu care m-am reîntîlnit în dec. 1990 la restaurantul hotelului Prezident,
cînd mi-a adus o cămașă de blue-jeans și un portofel din piele cu monogramă aurie, pe care le am
și acum

A doua zi, am plecat spre Oslo, ceea ce înseamnă că voi continua.

II.

Am uitat să vă spun că la Sundvolden, delegația română s-a dublat – ne-am întîlnit și cu prietenii
desemnați de ministerul justiției. Iar eu am reușit să schimb biletul de întors pentru Copenhaga
cu unul de Stockholm (s-a putut întrucît distanța era mai scurtă, invers nu s-ar fi putut).

Joi 17 august, după ce în seara precedentă avusese loc plăcuta agapă de despărțire de bătrînul han
medieval, ne-am urcat în autocare îndreptîndu-ne spre Oslo.

Dacă în zilele conferinței vremea a fost superbă, de data aceasta ne-am confruntat cu o ploaie
rece, de toamnă, mocănească, însoțitoare permanentă pe timpul drumului și al vizitei prin
capitala Norvegiei.
Prima escală a fost la Curtea lor Supremă de Justiție. Ceva inedit pentru noi: publicul stătea, ca la
teatru, într-un balcon, în timp ce jos,  pe „scenă”, se aflau completul de judecată și părțile.

Apoi am fost să luăm prînzul, la un restaurant minunat, situat la marginea unei stînci  la o
înălțime pe care îmi este greu să o apreciez, dar aș spune că circa 200 m. deasupra fiordului Oslo.
Priveam în jos prin pereții exteriori din sticlă și vedeam vaporașele care circulau prin fiord mici
ca niște muște.

Evident, mîncarea era norvegiană, deci dulce, deci nu-mi plăcea – dar nu asta era important. La
un moment dat, participanții au început să toasteze. M-am simțit dator să fac și eu așa ceva și am
considerat că cel mai potrivit este să toastez „Jos Iliescu!”. Deja ceilalți știau despre ce este
vorba, așa că toți au repetat în cor (despre asta știu sigur că am mai scris undeva). Iată cum
Iliescu a ajuns omagiat într-un anume fel și la Oslo!

De la restaurant am plecat în continuare și am mai vizitat două obiective, dar nu mai țin minte
ordinea.

Primul a fost un penitenciar de maximă siguranță – avea cu totul 72 de locuri! O clădire

modernă, cu două aripi, fiecare cu trei nivele, fiecare nivel cu 12 celule. Fiecare celulă era
individuală, era prevăzută cu un hol și avea frigider (TV nu mai țin minte dacă avea). Totul
sclipea de curățenie, iar la fiecare nivel din fiecare aripă exista o cameră pentru întîlnirile
conjugale ale deținuților. Am vizitat și atelierul de tîmplărie în care deținuții desfășurau
activitățile lucrative.

Și am mai vizitat arena pe care la Jocurile Olimpice de iarnă din 1952  au avut loc săriturile cu
schiurile. Stăteam nedumerit, priveam în jos, într-un hău în fundul căruia era un cerc foarte mic
și mă întrebam oare de unde coboară săritorii. La un moment dat m-am lămurit privind în sus. La
mare înălțime deasupra mea era o pantă, pîrtia de pe care săritorii coborau pentru a ateriza în
mijlocul acelui mic lighean! Iată ceva ce nu aș fi încercat în viața mea.

Cînd s-a lăsat seara ne-am dus în port și am urcat cu toții la bordul unui vas cu care am plecat  
într-o croazieră prin fiord. Deja era furtună și hulă. Tot pe vas s-a servit și cina – iarăși ghinionul
meu, masa însemna creveți și pui, ceea ce mie nu-mi plac (dacă ar fi fost oaie, porc sau vită, era
altceva!). Am ieșit pe punte, în furtună, să fumez în aer curat. Una dintre organizatoare (nu mai
știu cine), îngrijorată, a venit să mă întrebe de ce nu mănînc, îmi este rău? I-am explicat că nu
îmi plac creveții, mi-a spus că există și pui, i-am explicat că nu îmi plac nici puii. Ce-o fi crezut
săraca? Că eu mănînc doar icre negre? Dar m-a lăsat în durerea mea.

Reveniți în port, a început ultima parte a programului. Participanții erau repartizați unor avocați
norvegieni care urmau să ne găzduiască la ei pînă duminică.

Eu, împreună cu o tînără româncă, am fost preluați de familia Terje și Wenche Andersen (sper că
nu mă trădează memoria) din  Fredrikstad. Ne-am urcat în mașina lor și am pornit spre sud.
Ajunși la familia Andersen, nu mai știu dacă am mîncat ceva, dar sigur am ciocnit niște pahare.
Acolo a venit și un prieten al lor, ziarist, care vroia să ne cunoască. Sobru, era foarte curios de
felul lui și ne punea multe întrebări (mă gîndeam chiar că poate este un „infiltrat” în presă – deja
știam că la „Scînteia”, 80 % dintre ziariști erau de la securitate). Sătul de mîncarea dulce
norvegiană, am hotărît că a doua zi le gătim noi, românește!

Pentru noapte, am fost conduși la o altă vilă, a unor prieteni ai gazdelor care erau plecați în
concediu. Aici am avut două nedumeriri.

Prima a fost aceea că luminile erau aprinse în toată casa. Mi s-a explicat că în Norvegia energia
electrică este aproape gratis.

A doua, la ferestre nu existau nici perdele, nici draperii. Am aflat că în timp ce Norvegia era sub
stăpînire daneză, un rege (nu mai știu cine) aflat într-o jenă financiară a impus o taxă nouă,
datorată pentru mobila nou cumpărată. Cum norvegienii nu se înghesuiau să declare la fisc
cumpărăturile, regele a interzis perdelele pentru ca fiecare cetățean care vedea prin geam că
vecinul și-a cumpărat ceva nou, să poată să îl toarne. Nimic nou sub soare, vechi taxe noi și
vechi turnătorii. Dar norvegienii erau relaxați, spuneau că dacă străinii se uită la ce se întîmplă în
patul lor, nu este de rușine pentru ei, ci pentru privitori

Nu aveam la dispoziție numai vila ci și barul, bine aprovizionat. Am mai băut cîte un coniac.

Dimineața am profitat de telefonul lor pentru a suna la Stockholm să îmi anunț apropiata sosire
(nu știu cum am reușit să nimeresc să sun, fiindcă nu sunasem niciodată internațional, dar am
reușit). Apoi ne-am dus la Terje și Wenche.

Cred că am luat micul dejun, dar nu mai țin minte – probabil  că da, după care împreună cu
prietenul lor ziarist am plecat în „centru”. Fredrikstad este presărat pe o puzderie de insulițe.

Am mers întîi la redacția ziarului noului prieten, unde am găsit o mulțime de fotografii mari, de o
calitate excepțională, referitoare la revoluția română! Am fost lăsat să iau și eu una, era cu un
tînăr ostaș român, cu automatul la piept, stînd pe marginea patului din reședința familiei
Ceaușescu.

Apoi am fost la un supermarket (primul în care am intrat în viața mea) de unde am făcut
cumpărăturile pentru cina românească.

Conform înțelegerii, tînăra (pe atunci tinerele românce știau să gătească) s-a apucat să
pregătească un borș de vită cu multe legume. Fiind ocupat cu altele, nu știu cum l-a acrit fiindcă
norvegienii nu au nici borș și nici corcodușe, probabil a folosit lămîie – în orice caz, a ieșit
excelent.

Terje s-a apucat să facă focul la grătar și să pună fleicile de porc. La grătar pe jar eu chiar nu mă
bag, nu este specialitatea mea.

Cineva, nu mai știu cine, a făcut o oală de cartofi prăjiți.

Eu m-am apucat întîi de toate să fac un mujdei de usturoi iute și vîrtos de stătea în el lingurița în
picioare (să zic așa), pentru cartofii prăjiți – o altă noutate pentru norvegieni.
Apoi m-am apucat să fac o cremă de zahăr ars. Ei nu aveau cuptor la aragaz ci cuptor cu
microunde, ceea ce eu habar nu aveam ce este și nici nu știam cît să țin la căldură compoziția.
Dar m-a ajutat Dumnezeu așa că fără să știu cît, am ținut-o exact cît a trebuit.

În sfîrșit, am făcut cafeaua mea, odinioară celebră printre invitații de pe vremea în care aveam
vilă. Cînd caimacul începea să se ridice, „stingeam” cafeaua cu coniac turnat din belșug iar după
ce o puneam în cești, deasupra aranjam frișca (pe atunci frișca era naturală).

Masa a fost un remarcabil succes românesc iar sobrul ziarist, cerînd cafea după cafea, și-a
desfăcut cravata și nasturele de sus al cămășii, devenind foarte volubil.

Sîmbătă a fost zi de voie (spun asta fiindcă nu mai știu ce am făcut, în afară de faptul că de prînz
am mîncat la un restaurant chinezesc de pe malul mării).

Duminică dimineață ne-am luat rămas bun de la Wenche, care ne-a spus că ne-a ales pe noi să ne
găzduiască întrucît în venele ei curge și sînge românesc de țigan (de la ziarist ne luasem deja
rămas bun) iar Terje ne-a dus la Oslo.

Aici, întîi de toate, am vizitat muzeul vikingilor, muzeul Kon-Tiki și muzeul Fram (am coborît
pînă în fundul burții lui Fram).

După care ne-a condus la Fornebu. Aici mi-am luat rămas bun de la Terje, care s-a întors la
Fredrikstad și de la partenera mea de bucătărie care a luat cursa de Copenhaga, iar eu m-am
îmbarcat în cursa de Stockholm.

Începea o nouă aventură, de data aceasta și cu o puternică componentă politică.

III. 

         După ce am aterizat pe Arlanda, ieșind din vamă în sala de așteptare, îl văd cu ușurință în
marea de așteptători ai călătorilor pe bunul meu prieten Ion (fost coleg de procuratură și de
avocatură, rămas în Suedia în anul 1984, în urma unei vizite la cumnatul său) cu cei 1,92 m. pe
care îi avea.

M-a dus la (deja) fosta lui soție, care se oferise să mă găzduiască. Din nou o cină românească,
din care mai ține minte doar salata de boeuf.

După care a început o nebunie pe care nu o mai pot pune în ordine cronologică. Ion m-a dus
peste tot (desigur, exagerez, dar îmi place să spun așa).

Din punct de vedere turistic, m-a dus cred că în primul rind la turnul TV din Stockholm, înalt de
155 m. (170 m. cu antena), care la ultimul nivel avea o “cafeteria”, de unde aveai o panoramă
superbă asupra orașului și unde am băut o cafea (sau poate o bere? nu mai țin ,minte).

M-a dus în Gamla Stan (Orașul vechi), insula unde era biserica Sf. Gheorghe (cu o statuie
ecvestră a Sfîntului Mare Mucenic executată dintr-o singură bucată de lemn) precum și palatul
regal (WC-ul de la parterul palatului putea fi folosit și de turiști, dar pe atunci stăteam perfect și
cu rinichii, și cu prostata).

M-a dus la Millesgarden (Grădinile lui Milles, adică fosta proprietate a celebrului lor sculptor
Carl Milles). Un muzeu excepțional, cu sculpturi în interiorul clădirilor dar și în afara lor, cu o
grădină minunată și cu un locșor într-un colț în care era un băruleț cu terasă în care desigur că am
băut o bere.

M-a dus la o terasă cu hamburgeri, nu mai mîncasem niciodată. Foarte buni, dar prețul m-a
năucit, un hamburger mare costa 50 coroane (un dolar era 5,94 coroane) și însemna un
hamburger pe trei etaje, o porție de cartofi prăjiți și o doză de Coca-cole, Sprite sau Fanta. Dacă
duceai înapoi doza goală, primeai alta plină (la unele magazine, dozele goale se primeau înapoi
plătindu-se pentru fiecare 50 ore, adică o jumătate de coroană).

Am fost și la un restaurant chinezesc, dar nu mă întrebați ce am mîncat și cît a costat, fiindcă nu

mai țin minte.

Am trecut prin fața stadionului Rasunda, o amintire plină de mîndrie pentru noi, cînd în 1983, am
învins pentru prima dată în deplasare Suedia, în preliminariile CM 1984, prin golul lui
Cămătaru..

Din punct de vedere politic, trebuie să fac niște precizări.

Cînd am plecat din țară, erau în curs pretinse discuții asupra creerii în scurt tmp a unei opoziții
unite.

Am plecat avînd o delegație scrisă din partea partidului meu (Partidul Socialist Liberal) pentru a
contacta partidele politice din Suedia, am primit verbal același  acord din partea lui Corneliu
Coposu (PNȚ -cd), Sergiu Cunescu (PSD, urmașul partidului istoric), Nicu Stăncescu (PUD) și
Nica Leon (PLD) .

Leon îmi împrumutase  și o insignă de piept cu tricolorul, pe care în partea de jos, într-un mod
foarte meseriaș, cineva atașase cuvîntul “golan” (termenul folosit de Iliescu la adresa noastră)
încît credeai că așa a fost confecționată. Am purtat această insignă în permanență.

Ion mi-a făcut cunoștință cu Ana Maria Narti, româncă stabilită în Suedia, ziaristă la Dagens
Nyheter (între 1999-2006 a fost membră a Riksdag, parlamentul suedez). Aceasta mi-a luat un
amplu interviu pentru ziarul ei după care m-a dus la televiziunea suedeză și la postul național
suedez de radio, unde am dat de asemenea ample interviuri. Interviul pentru TV a fost dat pe post
după plecarea mea așa că nu l-am prins, dar mi s-a spus că au selectat din el mai mult de un
minut, ceea ce era mult în cazul unui străin, insigna cu “golan” (explicasem semnificația) fiind în
permanență pe ecran (Ana Maria promisese că îmi trimite o casetă video cu interviul dat pe post,
dar se pare că a uitat).

Tot ea m-a dus la Partidul Social Democrat (cel mai longeviv partid de guvernamînt din Suedia),
la liberalii suedezi și la un partid care mi s-a spus că ar fi fost echivalentul țărăniștilor noștri (îmi
pare rău că nu mai știu unde am cărțile de vizită cu care m-am întors, avea în denumire și
cuvîntul “field” sau ceva asemănător). M-am întîlnit cu conducătorii departamentelor de relații
externe.

În toate interviurile acordate și în toate discuțiile politice purtate, spuneam cu mîndrie că în

toamnă se va realize opoziția unită din România. Cînd  m-am întors în țară, am aflat că nu se mai
realizează.

În după amiaza zilei de 23 august, văd la TV la programul de știri imagini cu noile violențe din
București care aminteau de 13 iunie. Am fost sfătuit să cer azil politic în Suedia. Aveam toate
șansele, mă cunoscuseră destui, dar locul meu nu era acolo, locul meu era în țară, să lupt.

Am și muncit în Suedia. Ion tocmai primise un apartament cu două camere. Ne-am dus la Ikea de
unde și-a cumpărat mobila la pachet. Am adus-o la noua locuință și toată ziua am muncit la
șuruburi să o asamblăm. După care, evident, am sărbătorit succesul.

Într-o zi am o surpriză. Zîmbind, gazda îmi spune că mă caută cineva la telefon. Mă duc foarte
curios și răspund. Era o prietenă din România care după mineriadă reușise să obțină pentru ea și
fiul ei viza suedeză, iar ajunși în Suedia au cerut azil politic. Se afla la Malmo. Cum a aflat că
sînt în Suedia și cum a dat de mine, este o altă poveste.

A venit timpul să părăsesc Stockhomul și am hotărît că voi pleca la Malmo de unde în dimineața
următoare, cu feribotul, pornesc spre Copenhaga. Pentru a ajunge la Otopeni, trebuia să mă
îmbarc în avion la Kastrup. Aveam pentru Malmo două trenuri, unul “muncitoresc”, care pleca în
zori și la care biletul costa cred că 240 de coroane și unul ”boieresc”, care pleca pe la ora 10 și la
care cred că biletul era 420 de coroane. Oricît de bună îmi este memoria, uite că nu mai țin minte
cu care tren am plecat.

Ajuns la Malmo, am fost întîmpinat în gară de prietena mea, care însă nu era singură ci împreună
cu Stelian Maria și soția lui, care și ei solicitaseră azil politic, cazați cu toții pe vasul „Freedom”
(ironia soartei!), transformat în lagăr pentru azilanți. Pentru cine nu știe, Stelian Maria a fost
autorul celor mai multe texte ale cîntecelor din Piața Universității. Mi-am depozitat bagajele într-
o casetă din gară și am plecat la plimbare. Nu pot să spun că am văzut ceva notabil, dar ceea ce
nu pot uita este faptul că la un moment dat am ajuns la mare, la o plaje pe care mișunau cîinii.
Am fost revoltat, dar mi s-a explicat că este plaja pentru cîini!

Despre ziua petrecută în Malmo am scris în „Codul lui Lucifer II”.

Cînd a început să se însereze, Stelian s-a dus la vapor de unde a venit cu chitara și cu o sticlă de
palincă. Ne-am așezat toți 4 pe o bancă într-un parc și am început să savurăm palinca pe fondul
cîntecelor minunate din Piață interpretate de Stelian. A fost o seară superbă, memorabilă!

La un moment dat însă companionii mei au trebuit să se retragă. Se apropia ora la care porțile
lagărului naval se închideau, și nu ar mai fi putut intra. Am rămas singur și m-am pus pe
plimbare.
Suedia este o țară considerată cu un popor rece, dar în Malmo locuitorii sînt mult mai
meridionali. Pe străzile din centru cîrciumile aveau mese scoase și în mijlocul străzii, și toate
mesele erau pline. Dar la un moment dat, ca la un semnal, toți s-au ridicat și au plecat. La foarte
scurt timp, luminile s-au stins peste tot. De data asta, chiar rămăsesem singur!

În acele trei săptămîni mă obișnuisem cu disciplina nordică, astfel încît chiar dacă nu trecea nici
o mașină, ca să traversez, așteptam culoarea verde a semaforului. Venind din centru spre gară,
cînd să traversez,  stopul era roșu. Aștept să se schimbe, nu știu cît aștept, dar așteptam ca
prostul. Pînă cînd văd că pe stîlp era un buton pe care am apăsat și s-a schimbat culoarea. Așa că,
după miezul nopții, cînd nu trecea nici o mașină, am traversat regulamentar.

M-am dus în parcul de lîngă gară, m-am așezat pe o bancă și am așteptat să se facă dimineață.
Eram sub un felinar, așa că am putut să scriu și niște vederi. Cînd s-a deschis gara mi-am luat
bagajele, am fugit în port, am cumpărat bilet și m-am urcat pe feribot. Era o zi urîtă, rece, cu
valuri mari, nu-mi doream decît să mă urc în avion. Feribotul m-a lăsat chiar la Kastrup și am
fugit la îmbarcare. Funcționara mi-a cîntărit bagajele și mi-a spus că depășesc greutatea (cred că
aveam vreo 53 kg. de bagaje) și că trebuie să plătesc în plus. Eram nedormit, obosit, flămînd, am
întrebat plin de lehamite cît trebuie să plătesc. Cînd mi-a spus că 650 de coronae, mi-am revenit
dintr-o dată! Îmi venea să îmi arunc bagajele prin sala aeroportului! Dar în loc de asta, le-am luat
și am urcat la biroul Tarom. M-a ajutat Dumnezeu și de data asta, prietenul meu era acolo. I-am
povestit problema, a desfăcut bagajele. În primul rind a scos un cojoc suedez gen Alain Delon,
primit de la prietenul Ion, pe care l-a pus pe mine – la sfîrșit de august, eu mă întorceam în țară
îmbrăcat cu un cojoc din blană de oaie! Apoi, mi-a mutat în bagajul de mînă tot ce era mai greu.
În acest timp, își cerea scuze pentru faptul că în cele trei zile care le-am petrecut în Copenhaga la
sosire, nu s-a gîndit să ne ducă la sediul Tuborg, unde turiștii străini sînt invitați să bea o bere la
o masă pe care se pune un steguleț al țării lor. La cite am pierdut în viața mea, o bere gratis cu
steagul în față chiar nu conta. Sediul Tuborg era pe Vesterbrogade, cea mai lungă arteră din
Copenhaga, pe care m-am plimbat mult, dar nu știam de acest obicei prietenos.

M-am dus din nou la îmbarcare, și de data asta greutatea se încadra în barem. A mai fost însă
ceva, după ce am trecut de control. Pînă să plec în Scandinavia petrecusem trei saptămîni la mare
de unde mă întorsesem cam pîrjolit, în plus aveam o barbă, pe atunci, foarte neagră. Una peste
alta, păream cam arab. Cineva s-a sesizat și am fost chemat pentru reverificarea actelor. Am
trecut și peste asta, m-am urcat în avion și după două ore eram la Otopeni.

Am ratat în această vizită o serie de obiective pe care le aveam în vedere. Am stat în Copenhaga
trei zile, vroiam să ajung la Elsinor, dar nu am reușit. Știu că era ceva legat de 80, dar nu mai țin
minte dacă era vorba de 80 km. distanță de Copenhaga, sau 80 de coroane costa trenul pînă
acolo. Oricum, de la cei care au fost la Elsinor, am aflat că în afară de tren sînt multe alte
cheltuieli, castelul are mai multe construcții, și la fiecare trebuie să cumperi alt bilet pentru
vizitare.

Am stat în Stockholm nouă zile, aș fi vrut să văd Universitatea din Uppsala, fondată în anul
1477, dar nu am reușit.
Cam așa mi se întîmplă mie. În 1991 am stat cinci zile în Praga, unde am vizitat cam tot ce cred
că merita vizitat: Hradul, podul Carol, palatul Walenstein (unde am prins două recepții, una în
saloane iar a doua în grădini), biserica Chiril și Metodiu (unde s-au ascuns atentatorii cehi care l-
au ucis pe Heydrich), cele două cîrciumi ale soldatului Svejk  (U Fleku, unde am mîncat o
excelentă mîncare picantă sîrbească și U Kalicha, în apropierea străzii Rumunska), etc. dar nu
am reușit să ajung la Lidice.

În 1994 am stat tot cinci zile în Atena, unde am văzut de asemenea multe obiective (luînd parte și
la o recepție la primărie). Mi-am dorit să ajung și la Pireu, vroiam să beau o bere la o terasă pe
malul mării, dacă se poate, ascultînd Zorba. M-am dus în ultima seară la gară, aveam tren să mă
duc, dar nu mai aveam tren să mă întorc.

Am vorbit despre prietenii cu care am fost la Sundvolden, dar nu le-am dat numele. Și nici nu le
dau. Ce merită spus este faptul că ceilalți cinci, cu excepția mea, au ajuns în timp persoane
importante, în general demnitari sau înalți demnitari.”

Acesta este link-ul către ultimul episod, care face trimitere și la celelalte:

https://www.justitiarul.ro/trei-saptamini-in-nordul-europei-iii/

Deci idea opoziției unite eșuase – din motivele cele mai stupide, pe care nu mai are rost
să le analizez. Analizînd situația în ședința conducerii, am ajuns la concluzia că singura soluție
este să fuzionăm – cu PNȚ-cd sau cu PNL, respectiv cu primii dintre ei care ne propun. PNL a
fost mai vioi, așa că la 20 oct. 1990 a avut loc fuziunea.

           Și acum este momentul să vin cu amănuntele cu care amenințam. Fiindcă în anii ’90 am
fost două luni jumătate în conducerea centrală a PNL, iar în rest în permanent război cu acesta.

P.N.L. – SIMBOLUL TRĂDĂRII ȘI CORUPȚIEI 

I.

Am de scris și asupra unor teme recente, dar văd ca nu mai am putere să mă concentrez. Dacă
voi putea să le scriu, le voi scrie. Dar pînă atunci, mă străduiesc să termin articole începute acum
luni sau chiar ani de zile. Deocamdată, amintiri despre experiența mea liberală și mai ales despre
conflictele mele cu liberalii.
x
Sunt multe lucruri pe care nu le știți din viața politică a primilor ani de după revoluție, iar eu
degeaba le știu și le scriu dacă atît de puțini le citesc. Am luptat pentru țara asta cum puțini au
făcut-o – și nici pe acei puțini nu i-ați putut cunoaște, fiindcă au fost sistematic ocoliți de presă.
Între 1994-1996 am organizat cam 100 de conferințe de presă. În 1994 si 1995 erau trei posturi
TV care aveau programe de știri, TVR, Antena 1 și Tele7abc, toate prezente la aceste conferințe,
întrucît erau ale unui partid parlamentar (PNL-CD). Probabil cea mai importantă declarație a mea
a fost făcută în conferința de presă din 18 ian 1995 cînd am cerut înlocuirea din fruntea CDR a
lui Emil Constantinescu – posturile pro-Iliescu (TVR și Antena 1) au prezentat pe larg declarația
mea, Tele7abc, în schimb, nu a pomenit nici un cuvînt; asta, ca să vă dați seama de obiectivitatea
posturilor TV. Cele doua ziare importante ale României, conduse de agenți KGB ( „Adevărul” –
Dumitru Tinu și „România Liberă” – Petre Mihai Băcanu) nu au menționat niciodată declarațiile
mele – am aflat că acolo, numele meu era interzis. Au fost două situații în care TVR, prezentînd
la știri mese rotunde, au dat imagini cu mici lipsuri: în 1995, la Ministerul de Externe, la o masă
imensă și chiar rotundă, lipseau din imagini doar Niculae Cerveni (care era chiar lîngă ministrul
de atunci Meleșcanu) și eu, care eram lîngă el iar în 2000, la Neptun, în imaginea trunchiată, din
16 participanți, lipseam doar eu. Filmul Piața Universității al lui Stere Gulea ne prezintă multe
imagini frumoase, muzică, discursuri înflăcărate, poezii, niște miri veniți în piață direct de la
ofițerul stării civile, etc. – eu consider că cel mai important discurs din Piață l-am ținut eu pe 29
aprilie 1990 cînd am anunțat înființarea Alianței Nationale pentru Proclamația de la Timișoara și
am anunțat că am venit de acolo cu contestația semnată de toți liderii participanți împotriva
candidaturii lui Ion Iliescu – asta nu apare. V-am dat o serie de exemple despre cum patrioții nu
pot să fie vazuți la TV. Nu fac parte dintre cei care se vor văzuți la TV, dar eu mă adresam
poporului, iar poporul nu putea să mă audă.
x
În ziua de duminică 28 ian. 1990 în Piața Victoriei a avut loc primul mare miting al opoziției,
estimat la 100.000 de participanți. Chiar înainte să plec de acasă, l-am văzut la TVR pe Dan Iosif
care, din fața primăriei sectorului 1, își chema „camarazii de luptă„ să apere revoluția în fața
partidelor istorice revanșarde (și aceștia au venit, după masă, cu bîte și lanțuri).
În clădire, avea loc întîlnirea între conducerea FSN și conducătorii partidelor istorice PNL (Radu
Cîmpeanu), PNȚ-cd (Corneliu Coposu) și PSD (Sergiu Cunescu). La un moment dat, s-a anunțat
că reprezentanții partidelor nou înființate pot intra în clădire. Aveam la mine hotărîrea de
înființare a Partidului Socialist Liberal, așa că am intrat. Am fost conduși cu toții în sala mare de
la etajul 1, așteptînd să vină liderii puterii și cei ai opoziției.
Democrația lui Iliescu începuse sub răi auguri. Eram acolo și revoluționari, dar eram priviți ca
niște dușmani – dacă cineva vroia să mearga la WC, era condus de un soldat care îi ținea înfiptă
în spate țeava automatului. Singurul care se plimba nestingherit peste tot era Marius Cîrciumaru,
președintele Partidului Socialist Democratic Român, partid satelit al FSN, cu ajutorul căruia a
intrat în primul parlament cu 5 deputati. Cîrciumaru era un condamnat amnistiat în 1988, după
care a ajuns cercetat din nou pentru felul în care a cheltuit pentru el și nevastă-sa subvenția de
300.000 lei primită de partid în primăvara lui 1990 (nu știu cum s-a terminat dosarul).
Cînd „granzii” au încheiat întîlnirea, au venit la noi. Dar nu toți, Radu Cîmpeanu a plecat. O dată
cu el, au părăsit piața și bravii liberali, probabil anunțați de ceea ce pregăteau mardeiașii lui Dan
Iosif.
Despre această întîlnire istorică am scris mult, și atunci în presa tipărită, și în ultimii ani, în presa
on-line. O sa reiau un singur episod.
Corneliu Coposu stătea pe un scaun la imensa masă. În picioare, Ion Iliescu și Petre Roman îi
cereau să-și trimită oamenii acasă. Între ei, cu jumătate de pas în spate, rînjea Silviu Brucan.
Coposu nu spunea nimic. Din colțul dinspre ușa de la balcon, Dan Iosif striga: “Domnule
Coposu, trimiteți-vă oamenii acasă! Altfel, veți fi vinovat de ce se va întîmpla!” (adică ce să se
întîmple? era un miting pașnic).
Văzînd că vorbele lui nu au efect, Iliescu s-a urcat cu fundul pe masă în dreptul lui și a început să
urle. Niculae Cerveni (care îl cunoștea pe Coposu din temniță), cînd se enerva dezvăluia un
temperament coleric. Și în acele momente, s-a enervat și a început să răcnească el la Iliescu, cum
își permite să vorbească așa cu un luptător anticomunist și președinte de partid? Iliescu s-a
potolit dintr-o dată și a coborît de pe masă.
Apoi, s-a hotărât înființarea CPUN-ului. O victorie a FSN! CPUN avea 180 membri dintre care
90 (adică jumătate) numiți de FSN iar 90 din partea celor 30 de partide nou înființate (cite 3 de
fiecare). Dar FSN avea deja partidele lui satelit, așa că vota tot ce dorea Iliescu.
Se lăsase de mult noaptea cînd am plecat. Grijuliu, să nu fim bătuți de gașca lui Ioșca, Iliescu ne-
a dat mașini cu care să fim duși acasă. Neștiind care sînt intențiile lor, pentru siguranță, cînd
mașina a încetinit pentru a vira la un colț, am deschis portiera și m-am aruncat pe un troian de
zăpadă (după trei luni repetam figura, sărind dintr-un tren în timp ce strîngeam la piept
contestația împotriva candidaturii lui Iliescu pe care o aduceam de la Timișoara).
A doua zi, Bucureștiul primea prima vizită a minerilor.
x
Am cunoscut patru Brătieni. Nu m-a impresionat nici unul, dar unul m-a emoționat (să zic așa)
prin prostia lui.
În aprilie 1990 l-am cunoscut pe Ion I. Brătianu “Cartof”, la sfîrșitul anului (ajuns în PNL), am
cunoscut-o pe Ioana Brătianu iar în 1994, revenit în politică, i-am cunoscut pe Vintilă (Vintilică)
Brătianu, pe care Niculae Cerveni îl convinsese să vină de la Paris și să fie președinte de onoare
al PNL-CD (în același an a și murit) și pe Matei Brătianu, președintele sindicatelor din Poșta
Română, cu care partidul încheiase un protocol de colaborare (protocol pe care l-am respectat
doar eu, nu și Brătianu).
În primăvara lui 1990 partidele istorice mergeau singure în alegeri, convinse că tradiția lor îi va
duce la victorie. Partidele mici s-au strîns într-o alianță electorală care a candidat sub denumirea
Gruparea Democratică de Centru. În final, sub sigla acesteia au candidat 10 partide. Ca să nu mai
răsfoiesc arhiva prăfuită la care îmi este greu să mă aplec, voi menționa cele pe care mi le
amintesc: Partidul Socialist Liberal (Niculae Cerveni), Partidul Liber Democrat (Nica Leon),
Partidul Național Democrat (președinte Butușină, vicepreședinți Radu Zilișteanu și Serghei
Meszaros), Frontul Democrat Român din Timișoara (președinte Petrișor Morar, vicepreședinte
Remus Dumitrescu), Partidul Democrat din Cluj al lui Virgil Andrei Vîță, două partide din
Craiova dintre care îmi amintesc Mișcarea Democrația Modernă unde vicepreședinte era Costel
Cioc. S-ar putea să mai fi fost și Sindicatul Politic Fraternitatea precum și Partidul Unității
Democrate al lui Nicu Stăncescu, partide cu care aveam legături strînse – dar nu bag mîna în foc
(ce vreți, am îmbătrînit și eu). Gruparea a obținut două locuri de deputat, Petrișor Morar și
Serghei Meszaros – ulterior am aflat că Serghei se născuse la Moscova, unde tatăl său, de origine
maghiară, fusese diplomat trimis la post de Gheorghiu Dej (de altfel, apoi a trecut de partea lui
Iliescu – ce înseamnă să nu ai un serviciu de cadre!).
Dar cum l-am cunoscut pe celebrul Brătianu „Cartof”: Gruparea avea un secretariat format din 5
membri, printre care și eu. Într-o după amiază, cînd era o ședință a secretariatului cu președinții
de partide la sediul nostru (Cerveni era recunoscut ca liderul tuturor), se deschide ușa și intră
Brătianu „Cartof” (care înființase Uniunea Liberală Brătianu) însoțit de două cucoane distinse,
elegante și înțepate. Brătianu se așază în capul mesei cu cucoanele lîngă el, și acestea încep să
turuie cum că Uniunea Liberală Brătianu ar dori să intre în alianță dar, avînd în vedere
notorietatea numelui său, condiția este ca el să fie președintele unei alianțe care nu avea (și nici
nu avea nevoie) președinte. Într-un mod prea elegant pentru tupeul lor, propunerea le-a fost
refuzată. Ofuscați, s-au ridicat și au plecat. În tot acest timp, boul care vroia să conducă alianța,
nu a scos nici un cuvînt!
Dar cu ajutorul FSN, pe 20 mai, boul a intrat în parlament!
x
Pe 29 aprilie 1990, de la balconul din Piața Universității, am cerut unitate.
Pe 6 iunie 1990, în ziarul Dreptatea, a apărut apelul meu la unitate.
Apoi a venit mineriada mare, prigoana, lista „lui Măgureanu”, cu cei care trebuiau arestați
”pentru liniștea lui Iliescu”. Oameni din Piață, arestați abuziv și care nu mă cunoșteau, au fost
bătuți ca să declare că Leon și cu mine am venit în seara de 12 iunie și i-am organizat în trupe de
comando care a doua zi să atace institituțiile de stat. Pe Leon l-au arestat, pe mine nu au reușit.
M-am zbătut peste o lună și jumătate să-i dovedesc nevinovăția lui Leon. Am identificat pe cei
care știau ce a făcut Leon în acele momente și le-am luat declarații extrajudiciare, le-am
multiplicat – setul cu originale pentru dosar, celelalte duse la ambasadele SUA, Marea Britanie
(duse de soția lui) și Olanda (unde am avut singurul moment de relaxare al acelor zile, bînd cu
plăcere un whisky de calitate cu răposatul ambasador Coen F. Stork), am aranjat cu prietenul
Adrian Vasiliu să îl apere pe Leon (eu, fiind implicat în dosar, nu puteam să fiu avocatul lui ci
doar martor).
În luna august Leon a fost eliberat. Au trecut pe la mine Vîță și Zilișteanu, m-au luat cu mașina și
am mers la Leon, am băut o șampanie.
A doua zi eu am plecat în Scandinavia, eram invitat la prima conferință asupra drepturilor omului
în Europa Centrală și de Est (în Norvegia), dar și blindat cu o împuternicire din partea partidului
pentru a discuta cu partidele din Suedia (dublată de împuterniciri verbale din partea lui Corneliu
Coposu – PNȚ-cd, Sergiu Cunescu – PSD, Nica Leon – PLD și Nicu Stăncescu – PUD).
Cînd am plecat, știam că se va realiza în scurt timp unitatea opoziției, pentru care luptam de luni
de zile. Asta am spus principalelor partide cu care am discutat, asta am declarat în presa scrisă, la
TV și la radio.
Cînd m-am întors în țară, după trei săptămîni, am aflat că unitatea opoziției a eșuat.

II.
Deci, la sfîrșitul lui august 1990 revin din Scandinavia și aflu că orgoliile, vanitatea, interesele
unora și altora împiedică realizarea opoziției unite.
Rezultatul obținut în alegeri de Gruparea Democratică de Centru nu erau încurajatoare – 10
partide din capitala țării, din capitala Banatului, din capitala Ardealului și din capitala Olteniei
strînseseră doar 66.000 de voturi la nivelul întregii țări, iar în București, unde datorită acuzațiilor
vehemente aduse în CPUN lui Ion Iliescu, Niculae  Cerveni (locul 1 la senat) și Nica Leon (locul
2 la camera deputaților) erau aclamați la fiecare sosire în Piața Universității, alegătorii ne-au dat
doar cca. 6.000 de voturi (surpriza plăcută a fost Timișoara, unde am strîns cam un sfert din
totalul voturilor).
Într-o ședință a conducerii, am hotărît să fuzionăm cu unul din cele două mari partide istorice,
PNȚ-cd sau PNL. Fiecare dintre noi, în sinea lui, își dorea fuziunea cu țărăniștii, dar hotărîrea a
fost să fuzionăm cu primii dintre ei care ne propun fuziunea. S-a întîmplat ca primul să fie Radu
Cîmpeanu.
În ziua de 20 oct. 1990 a avut loc fuziunea dintre PNL și PSL. Am ajuns membru în delegația
permanentă a PNL. Mai mult decît atît – după cum am aflat cu mare întîrziere, conform
protocolului de fuziune (pe care nu îl citisem, fuziunea fiind negociată doar de Cîmpeanu și
Cerveni) eram chiar purtător de cuvînt al PNL! Ceea ce de altfel nici nu conta, întrucît la PNL
cuvintele le purta doar Cîmpeanu.
Conviețuirea mea cu PNL-ul a fost foarte scurtă, plecînd de acolo nu doar dezamăgit ci efectiv
scîrbit. Iată trei exemple.
În primul rînd, după 18 ani de luptă pentru democrație (întîi cea studențească, apoi cea din cadrul
avocaturii) m-am trezit într-un nou PCR – în delegația permanentă nu se vota nimic! Cîmpeanu
rostea un discurs, sala aplauda iar discursul căpăta „putere de lege”!
În al doilea rind, în aceste ședințe, se raporta triumfalist creșterea simpatiilor liberale în întreaga
țară, Poate că existau, dar eu aveam, de la oameni ai mei din teritoriu exemple contrare. La un
moment dat m-am ridicat și mi-am exprimat părerea, solicitîndu-i lui Cîmpeanu o întrevedere
între 6 ochi (adică și cu Cerveni, care îmi împărtășea părerea). Nu mai țin minte exact cum a
sunat răspunsul ambiguu al lui Cîmpeanu, dar această întîlnire nu a avut loc niciodată.
În al treilea rind, ceea ce a pus capac, s-a întîmplat pe la mijlocul lunii decembrie. Cineva din
sală l-a întrebat pe Cîmpeanu ce să facă membrii PNL dacă la împlinirea unui an de la revoluție,
românii vor ieși din nou în stradă. Răspunsul a fost cam așa: “Vom aștepta, iar dacă această nouă
revoluție va avea șanse, ne punem în fruntea ei!”
Acest oportunism liberal, acest jigodism liberal, m-a scîrbit. La începutul anul 1991 (cred că era
7 ianuarie), în timp ce la bărulețul din incinta sediului deja fostului PSL se sărbătorea un an de la
reînființarea PNL, eu, în biroul meu, îmi dactilografiam demisia.
x
Au urmat pentru mine doi ani și jumătate aparent fără politică, în care mi-am văzut de articole
(începusem să public de la începutul lui ianuarie 1990), între sept. 1991 – dec. 1992 am fost
comentator pe probleme juridice la Europa Liberă, am apărat (mai mult gratis) sindicatele
greviste și victimele abuzurilor statului, în toamna lui 1992 împreună cu Niculae Cerveni, Ion
Dinu și Emil Popescu (toți ceilalți trei deveniți chiar în acel an deputați) am susținut la Curtea
Supremă de Justiție (cred că așa se numea pe atunci) o nouă contestație împotriva lui Ion Iliescu.
Mi-am cîștigat pîinea practicînd evaziunea fiscală (ceea ce a făcut, dar cu mult mai mult succes,
și Klaus Iohannis), adică am înființat societăți comerciale fără delegație de la barou.
Pentru a se înțelege mai bine ce urmează, trebuie să fac o prezentare a inflației de partide liberale
în primii ani de după revoluție. La începutul anului 1990 s-au înființat Partidul Național Liberal,
Partidul Socialist Liberal (devenit în 1992 PNL-CD) și Uniunea Liberală Brătianu. Din PNL s-a
desprins apoi grupul lui Dinu Patriciu care a înființat PNL- Aripa Tînără (devenit în 1993
PL’93), apoi Viorel Cataramă a înființat Noul Partid Liberal, iar cînd Radu Cîmpeanu a fost
debarcat din fruntea PNL, a înființat PNL-Cîmpeanu. Apoi, multe partide au preluat în denumire
și caracterul liberal.
 x
În anul 1991 se înființează Convenția Democrată Română (cine citește apelul redactat de mine și
semnat si de Niculae Cerveni din 6 iunie 1990 constată că aceasta s-a constituit pe baza
principiilor enunțate de mine). Cele mai importante partide – PNL și PNȚ-cd. Cele mai
importante asociații – Alianța Civică și AFDPR.
Se petrece un eveniment unic pe plan mondial – un partid (PNL) este în același timp atît în
opoziție cît și la putere! Într-adevăr, PNL, membru fondator al CDR (opoziția unită) intră și în
guvernul Stolojan, cu turnătorul Mircea Ionescu Quintus ministru al justiției, cu George
Danielescu ministru al economiei și finanțelor, cu o serie de secretari de stat dintre care îmi
amintesc de Teodor Mircea Vaida (la departamentul pentru administrație publică locală), Ionel
V. Săndulescu (la externe), Viorel Cataramă (la comerț și turism).
Dar la începutul anului 1992, Radu Cîmpeanu s-a hotărît să părăsească CDR. S-a susținut că
motivul nemulțimirii sale era colaborarea strînsă a CDR cu UDMR. Motivul adevărat l-am aflat
însă după 2-3 ani de la Radu Cîmpeanu – și i-am dat dreptate. Dar pînă atunci, mai este.
Niculae Cerveni dă atunci lovitura – profitînd de faptul că fuziunea cu PNL fusese imperfectă
(nu se luase act de ea în registrul partidelor politice), împreună cu vechiul nucleu al PSL dar și cu
mulți liberali inițiali (printre care și parlamentari) se rupe de PNL și transformă vechiul PSL în
PNL-CD, rămas (împreună cu PNL-AT) ca urmaș al liberalilor în CDR, ocazie cu care își preia
din nou și vechiul sediu din Calea Victoriei nr. 176.
PNL-CD intră în parlament cu 4 deputați și 5 senatori.
Ieșit din CDR, la alegerile din 1992 PNL-ul, cel care raporta creșteri în toată țara, nu mai trece
pragul electoral (3 %) și nu mai intră în parlament. Cîmpeanu este înlocuit în fruntea partidului
de Mircea Ionescu Quintus și înființează PNL- Cîmpeanu.
Trebuie să precizez că articolele de pe wikipedia legate de partidele liberale sunt pline de
tîmpenii.
x
În 1993, Niculae Cerveni face prima din marile și multele lui greșeli politice. Dornic de unificare
liberală în cadrul CDR, fuzionează cu PNL-AT al lui Dinu Patriciu. Cum trădarea ține de ADN-
ul liberal, Patriciu încearcă să îl înlăture pe Cerveni din conducere.
Cerveni apelează la mine și în urma unui proces lung, în care m-am confruntat cu Valeriu Stoica,
în final îl înving și pe el, și pe Dinu Patriciu. Patriciu revine la vechiul lui partid, schimbîndu-i
numele în PL’ 93.
Cerveni îmi propune să mă întorc în partid, iar eu accept. M-am întors ca membru în BDI (Biroul
Director Interimar, întrucît partidul încă nu ținuse nici un congres). Am instituit conferințele de
presă (miercuri la ora 12) și așa partidul a început să fie popularizat și cunoscut prin mass-media
în toată țara – pînă atunci, nu știa nimeni de el.
x
Prin 1994, cînd Radu Cîmpeanu își dorea să revină în CDR cu noul lui partid, am avut o întîlnire
cu el. Efectiv, nu mai îmi aduc aminte cum s-a ajuns la asta. Ori Cristian Iordănescu, decanul
baroului de avocați și mîna dreaptă în partid a lui Cîmpeanu m-a rugat, ori Cristi a vorbit cu
Cerveni iar acesta m-a delegat pe mine. Va rămîne un mister nedezlegat, fiindcă în afară de
mine, toți ceilalți trei sînt de mult plecați într-o lume fără partide.
M-am întîlnit cu Cîmpeanu la sala mică a Teatrului Național, unde avea o acțiune de partid. Ne-
am retras separat și mi-a povestit de ce s-a retras din CDR. Da, a existat și nemulțumirea legată
de colaborarea cu UDMR, dar adevăratul și principalul motiv a fost altul și, după cum am scris,
i-am dat dreptate.
La alegerile din 1990, PNL obținuse 6,41 % din voturi (7,32 % din locurile din parlament în
urma redistribuirii) iar PNȚ-cd doar 2,56 % din voturi (3,03 % din locurile parlamentare). Cu
toate acestea, în CDR, PNL nu avea de spus nici un cuvînt! Corneliu Coposu avusese grijă să
includă în CDR o serie de asociații care întotdeauna votau poziția țărăniștilor! Este vorba de
Alianța Civică (condusă de Ana Blandiana, fosta amantă a agentului KGB Gogu Rădulescu,
vopsită în dizidentă de Europa Liberă și agentul KGB Petre Mihai Băcanu), AFDPR (condus de
țărănistul Constantin Ticu Dumitrescu, căruia contracandidatul său Octavian Rădulescu i-a adus
grave acuzații, la care am adăugat și eu una, din mileniul actual), România Viitoare (condusă de
Simina Mezincescu, fostă colegă de celulă cu soția lui Ion Mihalache), Solidaritatea
Universitară, Asociația “21 Decembrie”, etc. Nu știu în mod concret dacă pozițiile PNL-ului
respinse în CDR erau sau nu justificate, fiindcă nu am coborît la amănunte, dar cînd un partid
care a obținut de peste două ori mai multe voturi decît PNȚ-cd nu are de spus nici un cuvînt, îmi
pare firesc să-și caute o altă cale.
Nu i-am amintit că a nesocotit ceea ce îi spusesem în 1990, nici că nu a fost interesat de o
discuție aprofundată cu mine. Am dat din cap, ne-am strîns mîinile și am plecat. Nu puteam avea
încredere nici în Cîmpeanu, nici în liberali. Iar viitorul m-a confirmat.

III.

Pe la începutul anului 1995, nu numai Radu Cîmpeanu cu noul lui partid se dădea de ceasul
morții să reintre în CDR, dar și PNL. S-a hotărît (nu mai țin minte dacă de Emil Constantinescu
sau de conducerea Convenției) ca pentru aceasta să își dea acordul toate partidele considerate
liberale din CDR, adică PNL-CD, PL’93 și PAC. S-a format o comisie care ne întîlneam după
amiaza la sediul PNL unde Andrei Chiliman era amfitrionul nostru (și ne servea cu o cafea foarte
bună). De la PAC veneau Eugen Vasiliu și Dan Căpățînă, de la PL’93 veneau Dinu Patriciu și
Horia Rusu (cam mulți morți între timp!) iar de la PNL-CD veneam eu. La prima întîlnire,
atmosferă prietenoasă, efuziuni democratice, înțelegere deplină, etc. La sfîrșit, Chiliman întreabă
dacă putem semna protocolul. Eu spun că am o condiție, și anume la întocmirea listelor
electorale pentru alegerile parlamentare, locurile eligibile să fie repartizate între partidele noastre
în proporții egale.  Chiliman s-a întunecat la față și a rămas că ne reîntîlnim.
La următoarea întîlnire, cafea a fost la fel de bună, schimburi de amabilități, etc. La un moment
dat, Chiliman întreabă dacă putem semna protocolul. Îi răspund că nu, explicîndu-i că am pus o
condiție care nu apare în protocol. Chiliman se enervează din nou și stabilește o nouă întîlnire.
Ca să nu pierdem timpul, vă mai spun că această discuție s-a repetat de mai multe ori (nici nu
mai țin minte de cîte ori). Mergeam, îmi savuram cafeaua iar la final spuneam NU. Din cînd în
cînd, la discuțiile noastre venea în vizită și Viorel Cataramă, foarte interesat de revenirea în
CDR.
Pînă cînd, într-o zi, strîngîndu-mi hîrtiile să plec la PNL să-mi beau cafeaua, Niculae Cerveni îmi
spune: “Ah, am uitat să-ți spun, nu trebuie să te mai duci, am semnat eu azi dimineață
protocolul!”. Știu de ce l-a semnat, dar fiindcă Cerveni a fost un mare patriot și un om de mare
curaj, asta nu o să mai povestesc. A fost un interes, nu bănesc, mai degrabă care ținea de trufie
(care  în final l-a și pierdut), dar nu o să vorbesc despre el, alături de care am dus o luptă grea, ci
despre cei au inițiat distrugerea economiei naționale.
PNL a reintrat în CDR, după care s-a petrecut ceea ce intuiția mă anunțase din timp, dar nimeni
nu mă ascultase. În politica românească, cel puțin după 1990, banii și trădarea au avut
întotdeauna un loc de cinste în distrugerea țării. PNL a devenit în CDR vioara a doua (imediat
după PNȚ-CD), PAC și PL’93 au părăsit CDR, locul de sponsor al lui Emil Constantinescu
(deținut de Dinu Patriciu), a fost luat de Viorel Cataramă (despre care eu am o informație, și
anume faptul că în ziua de 17 dec. 1989 se afla și el la Teheran, o dată cu Ceaușescu, dar cu o
altă treabă, o sarcină de la DIE, pentru a încasa cash o rată pe care statul iranian o datora statului
român – neavînd probe, nu pot spune că așa este, spun doar că așa cred că a fost, nu de altceva
dar prea mulți foști agenți DIE s-au lansat în afaceri mari în 1990).
Apoi, s-au negociat locurile pe listele electorale pentru alegerile parlamentare din 1996. Dacă s-
ar fi trecut în protocol amendamentul meu, rămînînd în CDR doar două partide liberale, locurile
eligibile ar fi fost repartizate în mod egal. În lipsa acestui amendament, PNL (noului sponsor al
lui Constantinescu) a primit 40 de locuri iar noi doar 10.
Eu am părăsit CDR. Iată cum, pentru penultima dată, eu puteam să schimb istoria României, dar
nu am reușit. Dacă PNL nu reintra în CDR, în locul lui Valeriu Stoica și al mafioților lui, în
parlament aș fi intrat eu și oamenii mei, tratatul cu Ucraina nu ar mai fi fost votat de Parlament
(diferența de voturi a fost foarte mică în favoarea trădării), comisia de anchetă a privatizării
Romtelecom (înființată în urma eforturilor mele extraparlamentare) nu ar fi închis ochii la
încălcările constituționale și corupția masivă legate de acest contract, etc.
Apoi, a venit lovitura decisivă – pentru a scăpa de acest spin, de această sulă în coaste, Valeriu
Stoica, ajuns ministrul justiției, a dat ordin judecătorilor lui să omoare partidul – ceea ce
judecătorii au făcut, contrar tuturor probelor din dosar. Cerveni își dăduse însă seama deja de
mult timp că acceptarea revenirii PNL în CDR a fost antepenultima mare greșeală din viața lui
politică.
x
Este imposibil să păstrez în acest text cursivitatea cronologică a firului principal al acțiunii
(PNL-ul trădător și corupt) și în același timp să prezint o serie de împrejurări secundare, dar
esențiale. Astfel încît sînt nevoit să fac unele digresiuni, motiv pentru care vor exista unele
repetări.
La alegerile prezidențiale din 1992, ieșit din politică, nu îl cunoșteam pe Emil Constantinescu,
astfel încît l-am votat. Faptul că fusese secretar PCR la facultatea de geologie nu îl consideram
un impediment, putea fi un comunist cinstit, curajos și patriot (fiindcă au fost mulți).
Emil Constantinescu a fost prezentat lui Corneliu Coposu de Ana Blandiana iar legenda (fiindcă
nu am fost de față) spune că Blandiana a argumentat cu faptul că românii îl vor vota fiindcă
seamănă cu Alexandru Ioan Cuza.
Interesant este faptul că Cerveni, comunist din tinerețe (motiv pentru care în 1949 bolșevicii l-au
trimis pentru 5 ani în temniță), l-a întrebat mirat pe Coposu cum s-a oprit asupra unui secretar
PCR. Coposu i-a răspuns: “Maestre, l-am ales pentru ca foștii membri PCR să vadă că nu avem
nimic cu ei”. Am comentat destul acest răspuns, astfel încît azi nu o mai fac.
Apoi, reintors în politică, am apucat să-l cunosc. Un dobitoc! (desigur, nu din punct de vedere al
pregătirii în domeniul geologiei). M-am îngrozit: ăsta să fie viitorul președinte al României? În
conferința de presă din 18 ian. 1995 am cerut schimbarea lui din fruntea CDR. Au fost două
urmări: “democratul” Emil Constantinescu i-a cerut lui Cerveni ca eu să nu vin la ședințele CDR
fiindcă nu suportă să mă vadă, iar a doua a fost că pentru naivii din opoziție eu am devenit un
“dușman al poporului” (cum sînt și azi, inclusiv pentru unii comentatori ai acestui site, falși
patrioți).
Cerveni a continuat cu greșelile. În dorința de a întări numărul parlamentarilor din partid, l-a
adus pe Alexandru Popovici, fără să țină seama de antecedentele lui. Acesta fusese senator PAC,
partid în care împreună cu oamenii lui, a încercat să-l debarce de la conducere pe Nicolae
Manolescu și să-i ia locul. Complotul a eșuat, Popovici a fost exclus din partid. A migrat cu
susținătorii la PL ’93 unde la scurt timp a încercat alt puci, să-l dea jos pe Dinu Patriciu și să
preia partidul. Alt eșec, altă excludere. În condițiile acestea, Cerveni îl aduce în partid.
Bineînțeles, conform obiceiului, Popovici viza să îi ia locul lui Cerveni – dar despre asta mai
tîrziu.
Popovici era foarte apropiat de Constantinescu – primul, secretar PCR la facultatea de geologie
iar Popovici secretar PCR la Institutul de petrol și gaze Ploiești. Pentru cine nu știe, pînă cu puțin
timp înainte, cele două instituții făceau parte din Institutul de petrol, gaze și geologie. Conflictul
între noi a pornit repede.
Vedeam cum Constantinescu nu este cîtuși de puțin salvatorul țării, vedeam cum CDR devine o
mlaștină despre care nici o parte a presei nu vorbește. Un lider șters și fără calități, despre care
declarasem că singura sa calitate este zîmbetul serafimic, heruvimic, pentru care însă l-ar fi votat
doar măicuțele de la Agapia), un PNȚ-cd condus de un Ion Diaconescu (despre care într-un
articol cenzurat de “Cațavencu” scrisesem că era lovit de senilitate încă din tinerețe), un PNL
condus de turnătorul Mircea Ionescu Quintus (intuisem asta din toamna lui 1991 cînd în calitate
de președinte al “Societății pentru Adevăr”, fusesem invitat de Irina Moroianu-Zlătescu  la Casa
Centrală a Armatei unde se lansa Institutul Român pentru Drepturile Omului și unde, la sfîrșit,
potrivit obiceiului, am coborît la Sala norvegiană la o recepție în cursul căreia proaspătul
ministru al justiției ne povestea cum el, fost deținut politic, își trimisese fiul în străinătate și îl
vizita în fiecare an!– intuiția mea a fost confirmată ulterior de ploieșteanul Adrian Moroianu,
deputat PNL-CD, care mi-a spus că după revoluție, cînd Quintus ieșea în stradă, ploieștenii
aruncau în el cu ouă și roșii strigîndu-i “Să trăiți, domnule colonel!”; era avocatul care își turna
clienții!), cu liberali proaspăt îmbogățiți de revoluție și cu țărăniști dornici și ei de îmbogățire.
Aveam și la mine în partid specimene, apropiate de Constantinescu, care sigure de locurile
eligibile pe care le vor obține, deja discutau despre consiliile de administrație în care să intre.
Am vrut să scot partidul din această cloacă, ceea ce dorea și Cerveni. Am început această luptă în
primăvara lui 1996 cînd la un consiliu național, în prezența presei, am declarat că nu îmi trădez
țara pentru un loc în parlament. De ce am făcut asta? Dintr-un calcul care s-a dovedit a fi greșit.
Nu-mi place să provoc, prefer să fiu provocat ca să… provoc! M-am gîndit că toți ziariștii mă
vor întreba ce am vrut să spun, de ce CDR va trăda țara, și atunci voi putea să mă dezlănțui. Nu
m-a întrebat nimeni!
În luna iulie, în sediul primăriei sectorului 4, a avut loc consiliul național în care s-a dezbătut
ieșirea din CDR și participarea la alegeri într-o altă alianță, la care deja lucram. Am pierdut cu o
mică diferență de voturi. La sfîrșitul ședinței am anunțat demisia mea din partid, urmată și de
anunțul altor demisii din conducerea partidului.
Ajuns acasă, m-am pus pe dat telefoane în provincie. Am aflat de la patru președinți din filialele
județene, care din diferite motive nu putuseră să vină, că delegații lor fuseseră convinși de
Alexandru Popovici să voteze împotriva mandatului primit. L-am anunțat și pe Cerveni.
Luni dimineață m-am dus la partid – demisia mea fusese verbală, nu scrisă și înregistrată. Am
trimis filialelor județene circulare prin care anunțam convocarea unui nou consiliu național.
Acesta a avut loc în august, în sala de festivități a partidului lui Leon, fosta ambasadă austro-
ungară, fostul sediului al senatului României dupa atentatul cu bombă care îl afectase. Totul era
pregătit pentru succes.
Dar vine lovitura! Cerveni, se abține de la vot! Șovăiala lui a dus și din partea altora la poziții
similare. Am pierdut din nou, tot la limită, dar de data aceasta nu mai puteam face nimic. Mi-am
respectat primisiunea, am refuzat locul eligibil pe care îl aveam (locul 2 la Teleorman la camera
deputatilor, întrucît Constantinescu s-a opus să candidez la București) și am părăsit politica. Un
singur ziar a scris despre asta, un ziar scos de PDSR pe timpul campaniei electorale.
De ce și-a schimbat poziția Niculae Cerveni? A fost penultima lui greșeală. Într-o zi, înainte de
consiliul național vine Emil Constantinescu la biroul lui de avocatură din str. Brezoianu să stea
de vorbă – în timp ce vorbeau, noul Cuza tot învîrtea în mînă niște hîrtii pe care se putea citi,
scris mare, “Justiție – Niculae Cerveni”. Sigur, nu a fost ideea ineptului Constantinescu (poate a
lui Popovici), dar datorită trufiei, bătrînul vulpoi Cerveni a căzut în capcană și a renunțat la
părăsirea CDR – și din cauza asta a pierdut și el, dar și partidul, și România.
Dar pentru azi ajunge.

IV.
Niculae Cerveni, Nicolae Manolescu și Dinu Patriciu au avut încredere în PNL. Cine are
încredere în PNL plătește scump.
Banii lui Cataramă, mînă largă, care nu era ca „zgîrcitul” de Patriciu (din cîte îmi amintesc, în
campania electorală i-a pus la dispoziție lui Constantinescu un elicopter pentru un turneu  în
nordul Moldovei) au produs efectul scontat. În CDR, PNL ajunsese egalul PNȚ-cd-ului, celelalte
partide nu mai contau.
PAC-ul lui Manolescu și PL ’93 al lui Patriciu (care deschiseseră drumul PNL-ului spre
Convenție), s-au retras din CDR și au mers în alegeri împreună, dar fără succes.
PSDR-ului lui Cunescu s-a retras și el, intrînd în noul parlament în urma alianței cu PD-ul lui
Petre Roman.
S-a mai retras și UDC-ul, după ce l-a exclus din partid pe președintele Mihai Grama. Alt
exemplu de jigodism: în toate clipurile electorale, Constantinescu îl avea pe Grama pe lîngă el!
Mulți votanți ai UDC nici nu știau că partidul părasise CDR. Grama a fost recompensat cu un
post de senator din partea PNȚ-cd. Candidînd singur, UDC nu a intrat in parlament.
PUD-ul fuzionase deja cu noi, iar Nicu Stăncescu era unul dintre cei mai înverșunați susținători
ai mei pentru ieșirea din Convenție.
Declarațiile mele prin care încercam să deschid ochii românilor asupra pericolului în care se
transformase CDR erau total neglijate de presă, cu o excepție: „Ziua de Prahova” – ceea ce era
firesc întrucît era scos de prietenul Adrian Moroianu (fost arbitru internațional de fotbal, om de
afaceri de succes, vicepreședinte al partidului, președintele celei mai mari organizații a noastre,
cea de Prahova, viitor deputat al acestui județ, alt mare susținător al meu pentru părăsirea CDR).
Presa! Nenorocita de presă, care a făcut atîta rău României!
Au fost cîteva luni în care nu am făcut altceva decît să încerc să încheg alternativa la CDR (ceea
ce încercase pînă la un moment dat și Niculae Cerveni). Dacă reușeam să ne strîngem mai multe
partide decît cele rămase, puteam să luăm noi atît denumirea cît și semnul electoral (cheia)!
Pe lîngă discuțiile cu partidele sus-menționate, am încercat să dizloc din Convenție și UFD-ul. În
timp ce se certau pentru locurile eligibile, aflu că Laurențiu Ulici (președintele Uniunii
Scriitorilor, cofondator al UFD, pe care îl cunoșteam dinainte de 1989 întrucît jucasem bridge
împreună) este nemulțumit de locul primit. Mă duc cu Ion Gîtlan la Uniune, îi prezentăm lui
Ulici cum vedem noi lucrurile, se părea că îl convinsesem. Dar ceilalți doi cofondatori (Varujan
Vosganian și Adrian Iorgulescu, președintele Uniunii Compozitorilor) erau mulțumiți de locurile
pe care le primiseră ei. În final, a fost mulțumit și Ulici care în urma amenințărilor cu părăsirea
Convenției, a primit locul 1 la senat, mi se pare că la Maramureș (a ajuns senator, dar nu a apucat
să-și duca mandatul la capăt – a murit intoxicat cu monoxid de carbon într-o cabană la munte).
Nu mai povestesc drumurile pe care mi-am rupt pantofii în acele luni, fiindcă nici eu nu le mai
țin minte pe toate. Important este faptul că am eșuat. Noi, visătorii, idealiștii, ne confruntam cu
realiștii, cu cei care vroiau funcții, putere și bani. Evident, au cîștigat cei din urmă – haita coruptă
care ajunsese în fruntea opoziției era mult mai numeroasă și ușor de cumpărat.
x
Emil Constantinescu a devenit președinte. CDR a cîștigat cel mai mare număr de voturi și
împreună cu alianța PD (Petre Roman)-PSDR (Sergiu Cunescu) și UDMR a format guvernul. A
început prăbușirea irevocabilă și ireparabilă a României.
De ce spun asta? Simplu.
Pînă în 1996, FSN și urmașul său PDSR furaseră pe cont propriu, pe persoană fizică (după cum
se spune acum). Un parlament și un guvern format dintr-o majoritate parlamentară și din miniștri
patrioți și corecți puteau să repare toate abuzurile trecute, iar o justiție corectă putea să
reîntregească patrimonial național furat.
Doar că noii guvernanți au continuat să fure pe cont propriu și, în același timp, contra unor șpăgi
grase, au început să cedeze gratis sau aproape gratis unitățile economice profitabile către
occident. Occidentul deși își impusese în guvern oameni pe care îi “școlarizase” și îi cumpărase.
Apăruseră în guvern trădătorii (pe locul întîi, liberalul Valeriu Stoica). Totul, cu nepăsarea sau
chiar sprijinul serviciilor care teoretic trebuiau să apere interesele țării.
În ceea ce privește justiția, unde după 1990 corupția déjà începuse să crească exponențial, sub
Valeriu Stoica aceasta a ajuns generalizată. România nu mai avea nici o șansă să recupereze ce
pierduse prin furt, fraudă, falsuri.
Tot prin acte false, s-au cedat munți, castele, zeci de mii de hectare. România este țara în care
marii infractori nu răspund pentru nimic.
Pe plan extern, după 1990 România a intrat într-o perioadă de mediocritate absolută, motiv
pentru care nu a avut ocazia de a face vreo prostie ireparabilă. Asta însă a făcut-o, pentru prima
dată, Emil Constantinescu, semnînd tratatul cu Ucraina prin care renunța de bună voie la
teritoriile românești răpite de URSS (prin tratatul Ribbentrop-Molotov, dar și în afara acestuia) și
ajunse în prezent în componența Ucrainei.
Cîteva amănunte necunoscute despre acest tratat.
Niculae Cerveni mi-a spus că în momentul în care Constantinescu a semnat tratatul cu Ucraina,
nici un parlamentar nu îi cunoștea conținutul! Democrație à la Constantinescu! Dar cînd tratatul a
ajuns în parlament, majoritatea trădătoare l-a votat. Amintesc cu plăcere că singurii din CDR
care au votat contra au fost vechii mei colegi din PNL-CD, senatorul Niculae Cerveni și deputații
Adrian Moroianu, Liviu Negoiță și Didi Spiridon.
Îl aud într-o zi pe nemernicul “lider zonal” într-o emisiune a lui Marius Tucă spunînd că dacă
românii din Ucraina s-ar fi opus acestui tratat, nu l-ar fi semnat. Într-o discuție cu un alt patriot
decedat, regretatul Lorin Fortuna, aduc în discuție acesta declarație. Lorin nu știa de ea,
încremenește după care începe să-l injure pe nemernic – el personal depusese la palatul
Cotroceni un memoriu prin care peste 900 de români din Bucovina de Nord îi cereau să nu
semneze tratatul!
Tot atunci, la sfîrșitul anilor ’90 și tot la Marius Tucă, l-am văzut pentru prima dată pe Mihai
Răzvan Ungureanu, stea în ascensiune a diplomației romînești. Cu multă emfază, povestea cum a
primit sarcina de a redacta tratatul cu Ucraina, declarînd că a studiat o noapte întreagă dreptul
internațional public pentru a-l putea redacta! Incredibil! Un specialist în studii ebraice și iudaice
pus să redacteze un tratat juridic extern de o însemnătate excepțională! Un trădător de țară
(adaug la acest tratat și moștenirea Gojdu) care pe criterii de neînțeles unei minți normale a ajuns
apoi ministru de externe, prim-ministru, șef SIE (soția lui, Daniela, medic anestezist  la spitalul
Fundeni, a devenit beneficiara unei sinecuri de 84.000 euro anual de la OMV Viena, primită pe
cînd MRU avea primul mandat de șef al spionilor – străinii apreciază și răsplătesc trădarea).
În sfîrșit, tot pe acest subiect, în urmă cu vreo doi ani, în Justițiarul a apărut un text semnat de
Adrian Severin în care dezvăluia faptul că Emil Constantinescu a semnat tratatul cu Ucraina deși
el se opusese formei în care fusese redactat. Nu știu care este adevărul, dar îl cred pe Adrian.
Un grav act de trădare care nu a interesat pe nimeni. Un act de trădare care nu ar putea fi
remediat decît prin renegocierea tratatului. Dar asta nu cred că se va întîmpla vreodată întrucît
diplomații ucrainieni nu sint nici tîmpiți, nici corupți și nici trădători ca cei români. Mai ales
acum, cînd UE și NATO umblă cu limba scoasă după Ucraina, ca un cap de pod împotriva
Rusiei.
x
Guvernarea CDR a fost eminamente coruptă, iar vîrfurile de lance au fost liberalii. Aceștia însă
sunt isteți, au aruncat corupția în spinarea țărăniștilor. A fost lansat textul cu „nepoții lui
Diaconescu’’. O altă realitate este faptul că atunci a început pervertirea ideii de competență. Ai
lui Iliescu, cel puțin, puneau în administrația centrală corupți de specialitate. CDR, ca să-și
mulțumească oamenii, a ajuns să dea posturi la întîmplare. Cel mai bun exemplu este următorul:
președintele PNȚ-cd Covasna era un mamoș (nu-mi amintesc numele), dar cum ministerul
sanatații fusese dat UDMR-ului, a fost numit secretat de stat la agricultură!
Liberalii au aruncat povara corupției în curtea țărăniștilor, care în 2000 nu au mai intrat in
parlament.
Nu a fost greu. Diferența esențială, neobservată însă de români, între liberali și țărăniști era de
educație, Ceea ce se putea observa cel mai bine la turnători.
Turnătorii țărăniști erau simpli, erau rudimentari, ca de pildă Nicolae Ionescu-Galbeni (despre
care prietenul și colegul meu de breaslă Ion Dinu, fost cavalerist, fost veteran și rănit de război,
fost deținut politic, avocat și fost deputat PNȚ-cd între 1992-1996 îmi spusese că a fost cel mai
odios delator din lagărul de la Tîrgu Ocna), turnătorul pus șef peste comisia de control SRI din
parlament, sau Barbu Pițigoi.
Liberalii însă aveau alți oameni, alți turnători! Educați “la pension”, vorbeau limbi străine, știau
să mînuiască la masă tacîmurile din argint, mulți aveau singe albastru – Constantin Bălăceanu-
Stolnici, Alexandru Paleologu, Dan Amadeo Lăzărescu, Mircea Ionescu Quintus… Aveau față
de țărăniști o experiență de jumătate de secol în plus de trădare, corupție, minciună. Normal că
au reușit să-și îngroape rivalii.
Acum, voi lua o pauză. Am fost nevoit sa schimb cartela sim la telefon și trebuie să-mi refac
agenda telefonică. Mai am măcar două episoade despre trădare și corupție liberală, tot mai
recente.”

Acestea au fost cele patru episoade postate. După cum ați văzut, am anunțat că mai am
cel puțin două. Dar acestea nu au mai fost scrise. În vara acestui an 2021 am constatat că site-
urile naționaliste pe care publicam au degenerat masiv, ajungînd să compromită ideea de
naționalism. Și atunci am renunțat să le mai trimit materiale, ca să nu ajung să mă compromit și
eu.
Dar cred că merită sa-i acord lui Valerică Stoica atenția cuvenită și fac trimitere la un
articol pe care i l-am dedicat în exclusivitate:
https://www.justitiarul.ro/mafia-din-justitie-inceputuri-2/

La data de 5 nov. 1990 este înregistrată „Societatea pentru Adevăr”, materializare a ideii
care îmi venise într-o noapte la Sundvolden. Eu sînt ales președinte iar vicepreședinți cunoscutul
dizident Radu Filipescu și Gheorghe (Gigi) Mocuța, primul procuror care a urmat în Italia
cursuri de pregătire în lupta antimafie (mă voi mai referi la acest om extraordinar, răpus de
covid, dacă așa o fi într-adevăr, la începutul acestui an). De fapt, dintre cei 21 de membri
fondatori, mulți au ajuns după 1996 în funcții importante: Lucian Mihai – secretar general al
Camerei deputaților și apoi președinte al Curții Constituționale, Gigi Mocuța – de trei ori secretar
de stat, Valeriu Stoica – ministrul justiției, Doru Crin Trifoi – director și apoi secretar de stat la
justiție, Adrian Vasiliu – avocatul fostului rege Mihai, procurorul Titus Duță - șeful corpului de
control al guvernului, Lia Trandafir – consiliera prim-ministrului Victor Ciorbea, etc. Din păcate,
ulterior Valeriu Stoica și Doru Trifoi au pactizat cu mafia. Și tot din păcate, am fost sabotați –
inclusiv din interior. O lovitură mi-a dat și Sorin Roșca Stănescu, despre care nu știam că fusese
turnător; văzînd incisivitatea lui, i-am propus să intre în asociație – a fost de acord, dar în loc să
adere, a preluat ideea și a înființat “Patriot”, o asociație cu același obiect de activitate pe care a
promovat-o prin ”România libera”, astfel încît informațiile necesare în loc să ajungă la noi
(foarte puțin popularizați), ajungeau la el.
 După înregistrare am căutat să extend asociația. Am primit adeziuni de la fostul ofițer
CADA Silviu Octavian Popescu (asupra căruia voi reveni), de la dr. Dragoș Nicolescu, medicul
greviștilor foamei din Piața Universității și de la alții pe care nu-i mai rețin, dar ale căror adeziuni
le mai am în garsonieră. Mai fuseseră de acord să intre în asociație și Niculae Cerveni, și Neculai
Constantin Munteanu, dar nu mai știu dacă semnaseră adeziuni. Trebuie să verific, cînd voi
putea.
Am arătat că la începutul lui 1991, scîrbit de “liberalism”, am demisionat din partid.
În săptămînalul „Cuvîntul”, nr. 9/26 februarie – 4 martie 1990 este publicat raportul
redactat de mine în calitate de președinte al „Societății pentru Adevăr” cu privire la mineriada
mare. Multe lucruri necunoscute care au rămas necunoscute întrucît nu l-a băgat nimeni în
seamă, nici măcar anchetatorii. Sau mai ales anchetatorii.
Părăsind politica, m-am întors la avocatură – dar nu pentru a face bani. Am apărat mai
mult gratuit dosare care pot fi considerate sociale. Derapajele justiției erau tot mai vizibile.
Fotbaliștii români, văzînd că drepturile lor nu sunt apărate de nimeni (după CM din Italia,
lipsiți de impresari, au avut ca misiți pe secretarul de stat Cornel Dinu și pe ziaristul Ovidiu
Ioanițoaia) s-au organizat în anul 1991 în Liga sindicală a fotbaliștilor români (președinte de
onoare Helmuth Dukadam, președinte executiv Bogdan Stelea). Dar pe Cornel Dinu asta îl
deranja la afaceri, astfel că atacă hotărîrea cu recurs. Și deși fotbalul românesc devenise
profesionist, instanța decide că fotbaliștii nu au dreptul la organizare sindicală! Pentru acest
proces (pierdut) am fost plătit – 500 de lei.
Tot în 1991 are loc marea grevă a feroviarilor români, declanșată de 4 federații sindicale.
Am fost avocatul celei mai mari dintre aceste federații, cea care reunea salariații din mișcare și
comercial, condusă de Ștefan Siromascenco. CFR era apărat de Teodor Cuzino (din cîte îmi aduc
aminte, fostul consilier juridic al aeroportului Otopeni –îmi pare de bun simț ca această funcție să
fi fost ocupată de un om al securității; este tatăl Oanei Cuzino, fostă Stern pe cînd era măritată cu
miliardarul penal Yoav Stern, devenit partener de afaceri cu tatăl ei).
Instanța făcea ceea ce cerea Cuzino. Cuzino a vrut să știe cine sunt cei care au votat
pentru grevă, pentru a fi dați afară. Și atunci instanța m-a obligat să depun listele cu semnături
pentru grevă. Fără să își dea seama că potrivit legii, este permis votul secret! Greva a fost
declarată ilegală iar judecătoarea (Bodîrlău, dar nu-mi amintesc prenumele, era sora mai mare a
colegei mele de grupă Gina) a fost promovată la Tribunalul București.
Recursul a fost respins de fosta mea colegă de an Ruxandra Neagu (fostă Marinescu),
apoi promovată la Curtea Supremă unde a ajuns vicepreședintă.
Cu această ocazie, Neculai Constantin Munteanu mi-a luat un amplu interviu, după care
mi-a solicitat colaborarea. Am fost comentator pe probleme juridice între sept. 1991-dec. 1992 la
„Europa liberă”. Am fost eliminat, într-un mod elegant, cînd șeful redacției din București a ajuns
Emil Hurezeanu, cel infiltrat la Munchen de DIE și de unde s-a vîndut către CIA.
Nu-mi amintesc dacă pentru acest proces (pierdut și el) am fost plătit.
Alt proces sindical. Revoluționarul Ion (Jan) Ciochină, președinte al luptătorilor de la
radio dar și al sindicatului din comerț (de la mega-magazinul în locul căruia, după faliment, s-a
mutat tribunalul București) mi-a solicitat ajutorul în procesul în care administrația ceruse
instanței să constatase ilegalitatea grevei. Administrația era o mafie româno-israeliană care
conducea spre un faliment rapid. Desigur, fiind vorba de un revoluționar, nu am încasat onorariu.
În sprijinul cererii, administrația depune o stenogramă a discuțiilor cu sindicatul. Doar că
Jan înregistrase discuția cu un reportofon – se depusese un fals. Fac plîngere penală pentru fals la
judecătorie, iar judecătoria o trimită la parchet pentru cercetări. Iar parchetul o dă înapoi
judecătoriei ca să fie avută în vedere la soluționarea cauzei!
După care Jan îmi aduce declarațiile unor vînzătoare conform cărora procurorul șef (dacă
nu mă înșel, Dorin Rujan) a venit la magazin și a luat două costume și un teanc de cămăși pe care
nu le-a plătit. Fac copii de pe declarații, scriu o sesizare și fug să o depun la generală. Dar
procurorul-șef își dă demisia, așa că nu l-a mai cercetat nimeni.
Asupra acestor grave abuzuri am sesizat ministerul justiției, unde tocmai se instalase
liberalul Mircea Ionescu Quintus, fost deținut politic. Întîmplarea face ca după scurt timp, cred
că 9 dec. 1991, fiind invitat la Casa Centrală a Armatei la înființarea IRDO (Institutul Român
pentru Drepturile Omului) la recepția care a avut loc în Sala norvegiană, să-l întîlnesc pe
Quintus. I-am spus de sesizarea mea, dar nu l-a interesat. În schimb a făcut o mare gafă care nu
putea scăpa anchetatorului din mine – am realizat că marele deținut politic fusese informator al
securității (ceea ce mi s-a confirmat ulterior).
Pe marginea acestei greve am dat în primăvara lui 1992 un interviu în „Cotidianul” luat
de Ilinca Cioculescu. Am declarat că în semn de protest față de abuzurile din justiție, refuz să
mai apar în fața instanțelor românești pînă nu se schimbă ceva. Eu cred că sunt propriul meu
dușman, în copilărie protestam față de părinții mei refuzînd desertul (care îmi plăcea foarte mult)
iar acum protestam refuzîndu-mi sursa de venituri! Am revenit în instanță în toamna lui 1992,
cînd Corneliu Turianu a declarat ilegală o candidatură a lui Ion Iliescu.
În ce privește procesul de mai sus, Jan Ciochină a căzut la pace cu administrația și a
demisionat. Procesul s-a oprit, și eu m-am sacrificat din nou ca prostul.
Ca să ies din cadrul sindical, vin cu un al patrulea proces din acea perioadă. Este vorba de
foștii proprietari din zona lacului Vacărești, evacuați fără emiterea unui decret de expropriere.
Au solicitat restituirea terenurilor pe cale administrativă, dar au fost refuzați. Am deschis proces
(pentru acesta am fost plătit – cu 500 de lei) și l-am pierdut. Petre Roman emisese o HG prin care
terenurile erau trecute în proprietatea statului. Oameni buni, înțelegeți? Exproprierea se poate
face doar prin lege, dar judecătorii au spus că se poate face și prin HG!
Ultimul proces care merită comentat din anul 1992 a fost în toamnă, cînd am făcut parte
din ceea ce presa numea echipa de șoc a Baroului București și cînd am pledat la Curtea Supremă
de Justiție împotriva altei candaturi a lui Ion Iliescu.
Un alt proces pierdut. Poate veți crede că sînt cel mai prost avocat din țară, după cum
după calificativele primite în procuratură ați crede că am fost cel mai prost procuror. Dar cred că
este cel mai bun exemplu că ce pare adevăr în zilele noastre, este de fapt minciună.
Am scris despre minciuni și impostori. Cazul care îmi revine cel mai des în minte este
Ana Blandiana, celebra dizidentă. Ana Blandiana, care cu voia soțului (Romulus Rusan) a
devenit amanta agentului KGB Gogu Rădulescu (născut în 1914), care în pofida minciunilor ei
nu a avut niciodată nimic de suferit pentru poeziile publicate (a suferit Stelian Moțiu, care și-a
pierdut funcția de redactor șef), care după arestarea lui Gogu Rădulescu l-a rugat pe Niculae
Cerveni (avocatul acestuia) să încerce să-i sustragă din casă volumele de poezii pe care i le
dăruise, iar dacă nu poate, măcar să rupă paginile cu dedicațiile ei. O femeie imorală, amorală,
lipsită de caracter – promovată ca simbol al dizidenței și revoluției! Ana Blandiana – de fapt, un
simbol al minciunii în care trăim. Am scris destul și despre trădătorii (agenți recrutați de
serviciile străine) prezentați ca eroi ai revoluției.
 Tot în 1992, constat dintr-un raport SRI ajuns în presă că sînt în continuare supravegheat.
La categoria juriști suntem menționați Niculae Cerveni, eu, Gigi Mocuța.
 În 1993 Niculae Cerveni mă roagă să apăr partidul împotriva lui Dinu Patriciu, care în
urma unei fuziuni încerca să-i răpească conducerea. Accept și în urma unui proces greu, cîștig
împotriva lui Valeriu Stoica (avocatul lui Patriciu – nu pot să spun „Dumnezeu să-l ierte!”,
fiindcă nu știu dacă a murit, sicriul lui adus din Anglia nu a fost desigilat).
Cerveni îmi propune să mă întorc în partid. Accept și mă întorc în calitate de membru
BDI (Biroul Director Interimar). Trebuie să fac o precizare. Nu a existat un alt partid cu așa
reprezentare a minorităților: președinți de filială la Galați și Brăila erau un grec și o grecoaică, la
Arad și Timiș doi sîrbi, la Hunedoara o germancă, la Harghita un ungur, la Ilfov un evreu.
An constatat că partidul nu este cunoscut în țară. Și atunci am instituit conferințele de
presă, miercuri la ora 12. Am organizat cam 100 de conferințe de presă. „Cotidianul”, „Cronica
Română”, „Curierul Național” și „Jurnalul Național” mă citau întotdeauna, ziarele KGB-iștilor
Tinu și Băcanu, prezente de fiecare dată, nu-mi pomeneau numele. TVR și Antena 1 îmi dădeau
criticile aduse lui Constantinescu și CDR – însă doar atît. Tele7abc nu-mi aduc să fi prezentat
declarațiile mele.
Cînd m-am lămurit ce nenorocire ar fi Constantinescu în fruntea țării, la 18 ian. 1995 am
cerut schimbarea lui din fruntea CDR.
 În primăvara lui 1995, la primul (și singurul) congres al PNL-CD, spre necazul și
supărarea lui Emil Constantinescu, sînt ales secretar general al partidului.
În primăvara lui 1996 am reprezentat partidul la discuțiile de la guvern pe marginea
alegerilor locale. Am făcut două propuneri: candidații să depună cazierul judiciar și un certificat
psihiatric. Nu m-a băgat nimeni în seamă.
După vreo două luni, discuții la Cotroceni pe marginea modificărilor la legea electorală.
Înainte să înceapă discuțiile, mă duc să-l salut pe Nicolae Popa, fost asistent și îndrumător al meu
în facultate, consilier prezidențial în acel moment, viitor președinte al Curții Constituționale și
apoi al ÎCCJ. Ca și Oliviu Tocaciu în urmă cu 6 ani, mi-a spus în clar (dacă mai era nevoie) că
totul va fi cum vor ei.
Apoi a intrat Iliescu și au început discuțiile. La un moment dat, Iliescu susține o
imbecilitate constituțională, ținînd să precizeze că dacă trebuie, se va pronunța în acest sens
Curtea Constituțională.
Am luat cuvîntul și i-am răspuns: „Domnule președinte, dacă această problemă ar ajunge
la Curtea Constituțională, sunt convins că din păcate or să vă dea dreptate. Dar să știți că nu
aveți.” Nu e nevoie de mare memorie pentru vorbele astea, au apărut în „Academia Cațavencu”
la „Bula demnitarului”, categoria „Gîndire cu premeditare” – categoria de top (pozitiv), unde am
fost laureat în trei rînduri.
Acum, scriind despre Nicu Popa, îmi aduc aminte de relația mea cu ubicuitatea. După
discursul meu revoluționar din 1972, am cerut intrarea în partid. Timpul trecea, erau luate în
discuție cereri ulterioare, dar mie nu îmi venea vremea. M-am interesat, și am aflat că mi s-a
pierdut dosarul. L-am refăcut, și cînd l-am depus din nou am aflat că fusese găsit. La ședința în
care s-a discutat cererea mea, au luat cuvîntul trei membri de partid cu vechime: Nicu Popa,
asistentul la Teoria statului și dreptului, care a spus că de căte ori intra în bibliotecă mă găsea
acolo studiind, Andrei Popescu, asistent la dreptul muncii și vicepreședinte cu culturalul la CUB
care a relatat cum țin în spinare cultura studențească și Ion Oltea Toană, ajuns după înființarea
Avocatului Poporului, adjunct al lui Paul Mitroi, care a declarat că tot timpul eu eram pe terenul
de antrenament. Bravos națiune! eram peste tot, dar de chefurile organizate în beciul meu la
sfîrșit de săptămînă pentru căminiști, nu a vorbit nimeni.
A fost votată cererea mea, dar cînd m-am dus la centrul universitar de partid să îmi ridic
carnetul iar mi se pierduse dosarul!
A urmat apoi în CDR un lung război de uzură în care cînd am văzut că nu îl pot schimba
pe Emil Constantinescu din fruntea Convenției, am încercat să smulg partidul din această
mlaștină și să creez alternativa. Dar asta este un lucru prea puțin cunoscut, nu mai aveam relații
în presă.
 Cînd s-a trecut la listele pentru parlamentare, Cerveni m-a propus pentru București.
Constantinescu și slugile lui au protestat vehement – cum adică, eu (de fapt un jurist care
determinasem schimbări legislative în regimul trecut, un luptător pentru drepturile omului, un
dizident al vremii vechi și un luptător în revoluție) să fiu parlamentar de București! Și mi-au dat
locul doi la camera deputaților pentru Teleorman (locul 1 era Nicolae Noica – am fi fost pe
primele două locuri, doi aromâni!).
Cînd am declarat public că nu îmi trădez țara pentru un loc în parlament, nici un ziarist nu
a publicat decarația mea și nu m-a întrebut ce am vrut să spun. Boicotarea mea de către Emil
Constantinescu și clica lui a fost amintită în treacăt doar într-o declarație a lui Niculae Cerveni
preluată în nr. 116/2 sept. 1996 din „Actualitatea”, o publicație temporară scoasă de PDSR cu
ocazia alegerilor din acel an.
 Dar ei nu știau un lucru. Eu declarasem public că nu îmi trădez țara pentru un loc în
parlament – nici nu ziarist nu m-a întrebat ce vreau să spun cu asta. Pe cale de consecință, nu am
acceptat candidatura. Fără să știe asta, la ședința de validare a candidaturilor reprezentanții
Alianței Civice și ai Asociației 21 Decembrie au cerut dosarul meu ca să îmi conteste
candidatura – dar eu o refuzasem fiindcă voiam binele țării! Au rămas dezamăgiți să afle că nu
am acceptat candidatura. Nu știu nominal cine voia să mă conteste, informația mi-a dat-o Adrian
Moroianu, membru în comisie din partea PNL-CD. Probabil că din partea AC voiau să mă
conteste amanta lui Gogu Rădulescu și agentul KGB Băcanu, iar din partea Asociației 21
Decembrie viitorii infractori (necercetați, dar eu știu despre ce scriu, și sigur știe mult mai multe
Varujan Vosganian) Adrian Dumitrescu și Constantin Aferăriței, se pare că falși revoluționari,
oamenii lui Constantinescu.
Gunoaiele din presă, care vorbeau despre lipsa de onoare a politicienilor, nu au șoptit nici
un cuvînt despre gestul de onoare făcut de un om politic, singurul gest de acest fel făcut de la
revoluție încoace!
 După alegerile din 1996, se petrece o schimbare. Parcă nu mai sunt punct de
interes (obiectiv) pentru SRI, ci pentru UM 0215. Ia uitați aici.
 Actualizare 2021:
Urmare sesizării mele la parchetul militar, prietenul meu colonel procuror militar
Dumitru Carp mă invită la sediu să-mi spună că idioții își cer scuze pentru gafă și mă roagă să
renunț la sesizare. Nu eram mulțumit, dar aveam prea multe pe cap pentru a insista pe asta.
Tot el a fost cel care (încadrat la PNA) a primit sesizarea mea pentru mita de 75 milioane
$ primită de demnitarii români pentru privatizarea frauduloasă și păguboasă a Romtelecom. Nu
putusem să intru la fostul meu coleg de grupă, Ioan Amarie, procurorul general PNA. Mitică m-a
anunțat telefonic să nu mă aștept la vreun rezultat înainte de alegeri. Era vorba de alegerile din
2004 – dar asta, este deja o altă carte.
În 1998 se naște o șansă unică.

”În vara anului 1998 planetele păreau să se fi aliniat favorabil. M-am hotărît să înființez “Partidul
Radical”. Am redactat statutul și programul. Această idee îl întinerise pe bătrînul Ștefan Florescu
– lucra la tot felul de embleme, toate avînd în centru „Coloana Infinitului” (Ștefan Florescu a fost
bătrînul care în seara de 21 dec. 1989, plimbîndu-se prin fața cordonului de soldați care blocau
bd. Bălcescu în dreptul străzii Batiștei, înfigea cîte o floare în țevile automatelor).

Prietenul Ion Gîtlan, președintele „Uniunii Democrat Creștine”, îmi spune că el nu se pricepe să
conducă un partid așa că mi-l dă mie, dacă vreau, pot să îi schimb numele programul, să fac ce
vreau.

Tot atunci, Constantin Ionescu, președintele Partidului Social Democrat „Constantin Titel
Petrescu”, îmi transmite vorbă că vrea să se întîlnească cu mine. Ne întîlnim și îmi face aceeași
propunere, să îmi cedeze partidul. Puteam să reunesc două partide înregistrate, deci minim
30.000 de membri.

Planetele se aliniau în mare viteză! În urma celui mai abject abuz politic, la ordinul lui Valeriu
Stoica, fostul meu partid, PNL-CD, a fost desființat de justiție considerînd că a fuzionat cu PNL,
deși NU exista nici un act de fuziune! În 1996, pe cînd eu luptam împotriva lui Constantinescu și
vroiam să smulg partidul din CDR, multe filiale județene se grupaseră în jurul meu. Rămase fără
partid, acestea ar fi putut să vină în noua organizație politică.

Anunțaseră înscrierea și cîteva organizații de revoluționari.

În dimineața de 12 sept. 1998 plec împreună cu Constantin Calancea în prima deplasare în țară.
Într-o comună din Gorj un om de afaceri care pînă atunci nu se implicase în politică și care
printre altele avea și brutăria care furniza pîinea pentru cîteva sate, îmi promite 300 sau 500 de
membri (nu mai țin minte exact).

Totul părea perfect, dar diavolul și-a vîrît coada.

Întors în București, o găsesc pe mama căzută pe jos în casă. Toate supărările pe care i le-au
provocat nemernicii de judecători i-au cauzat un grav atac cerebral. Am chemat salvarea, am
internat-o la reanimare la spitalul 9. Asistentul de pe salvare stătea acolo și se uita la mine,
probabil că aștepta niște bani. Toți banii pe care îi mai aveam, erau 10.000 de lei, adică 1 leu de
azi. Dacă i-aș fi dat, cred că ar fi considerat că îmi bat joc de el.”

Textul integral este aici:

https://www.justitiarul.ro/am-facut-totul-pentru-tara-si-popor-am-facut-prea-putin-pentru-
parintii-mei-nu-am-facut-nimic-pentru-mine-i/

Da, în acea zi toți banii mei erau un leu de azi. Noua lege a avocaturii, impusă prin lobby
în parlament, impunea avocaților să aibe un cabinet de avocatură. Pe atunci eu aveam o
garsonieră, și nu puteam să primesc cliente în camera în care aveam patul. Am atacat legea la
Curtea Constituțională, care însă mi-a respins excepția. Mi-a spus că pot să mă asociez cu alți
avocați – dar avînd în vedere procesele în care intram eu, nici un avocat nu voia să se asocieze cu
mine!

http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/19589

Înainte de 1989 toți avocații eram obligați să fim membrii cooperatori (membri BCAJ).
Acum, toți avocații erau obligați să fim patroni. Pe mine ma avantaja vechiul sistem, care îmi
oferea spațiu pentru consultații, îmi rezolva problemele de contabilitate și de secretariat, îmi
permitea să mă ocup doar de procese.

Dar mafia din avocatură, avînd vîrf de lance pe senatorul securist-fesenist Victor
Anagnoste, a impus legea. Prin această lege, avocații privați își cumpărau pe firmă vile și mașini
de lux, își plăteau amantele, își decontau mesele la restaurant, etc .

Un alt drept esențial, dreptul la muncă, pe care l-am pierdut fiindcă m-am dus ca boul la
revoluție.

După ce Curtea Constituțională mi-a negat dreptul la muncă, Leon mi-a pus la dispoziție
cu titlu gratuit un spațiu în sediul său unde am putut să-mi deschid biroul de avocatură. Dar
pentru scurt, întrucît în zorii zilei de 6 martie 2001 atît Leon cît și eu am fost evacuați în mod
abuziv – mafia lui Adrian Năstase își dorea acea clădire, monument istoric.

Cînd mi-am revenit după moartea mamei, m-am rearuncat în luptă.

Am studiat timp de vreo 3 luni, evoluțiile tarifelor în ultimii ani, cursul valutar, indicii de
inflație și actele normative. Am conceput o acțiune judecătorească pentru apărarea dreptului
constituțional al cetățenilor români la un nivel de trai decent, semnată de prieteni adevărați, de
patrioți adevărați. Cu timpul, ni s-au alăturat mulți, dar nu cei care se pretindeau apărătorii
românilor (partidele parlamentare), apărătorii oamenilor muncii (marile centrale sindicale) sau
apărătorii adevărului (gunoaiele din presă).

Iată primul articol pe care am putut să îl postez pe această temă. Si prima și ultima pagină
din acțiunea judecătorască, singurele pe care le pot posta.
http://www.napocanews.ro/2015/09/cum-se-falimentau-firmele-romanesti-in-favoarea-celor-din-u-e-
pentru-cei-care-au-murit-saraciti-ancheta-e-prea-tarzie.html

Împotriva noastră s-a dezlănțuit o nouă teroare, pe care aș fi fost tentat să o numesc neo-
bolșevică. Dar mi-am dat seama că este ceva nou, este teroarea democrat-europeană, susținută de
UE!
 Am depus la reprezentanța UE, lui Jonathan Scheele, un material privind prigoana
împotriva noastră fiindcă apărăm drepturile românilor. Nu i-a păsat. C. V. Tudor îl numea pe
Scheele cel mai corupt reprezentant al UE – se pare că avea informații bune.

Am formulat o acțiune în instanță cerînd obligarea statului român să renunțe la prigonirea

mea și la plata unor daune morale. Am depus copii ale declarațiilor mincinoase prin care se dorea
arestarea mea urmate de retractări, copii ale unor acte care confirmau supravegherea mea și după
1989, zeci de anexe prin care dovedeam represiunea împotriva mea,

Instanțele române mi-au respins acțiunea, CEDO la fel. UE, organizație teroristă, ca și
NATO, își premiază agenții. Ca de pildă acum, cînd i-a dat premiul Saharov pentru libertatea de
gîndire agentului lor, Navalnîi.

Agentul provocator Navalnîi primește un premiu de 50.000 euro fiindcă joacă cum i se
cîntă. Cică el reprezintă libertatea de gîndire.

Pentru libertatea de gîndire, la vîrsta de aproape 90 de ani Ursula Haverbeck a fost

aruncată în temnițele nu naziste ci democrate. Dar CEDO nu a aflat asta.

Desigur că acum peste două decenii eram mult mai vioi și mult mai activ. De aceea prefer
să postez unele texte din ”Codul lui Lucifer II”, cu alte acțiuni ale mele în acea perioadă. Acestea
sînt răspîndite în mai multe părți.

“COMISIA PARLAMENTARĂ DE ANCHETĂ

Trecem la o altă inițiativă civică a unui membru pe care societatea civilă nu-l recunoaște.

Autorul cărții își convinge la data de 27 sept. 1999 doi prieteni senatori (Niculae Cerveni
și Cornel Gavaliugov) să adreseze o interpelare primului ministru (Radu Vasile, vîrît pînă în gît
în această porcărie) cuprinzînd 8 întrebări legate de privatizarea Romtelecom. Întrucît nici unul
dintre senatori nu a schimbat nici măcar un cuvînt din ciornele date, similitudinea totală a fost
motiv de haz în Senat. În general, guvernul a răspuns la unele întrebări, dar a refuzat să trimită
Parlamentului Țării contractul, cu motivarea că… este secret! Parlamentarii nu aveau dreptul să
cunoască ce acte de privatizare semnează guvernul!

Urmare răspunsului nesatisfăcător al guvernului, Cornel Gavaliugov solicită înființarea

unei comisii speciale de anchetă. Senatul aprobă, și astfel în cadrul Comisiei de apărare se
înființează Subcomisia de cercetare a privatizării Romtelecom. După constituirea subcomisiei,
autorul a fost invitat de conducerea aleasă (președintele Șerban Săndulescu și vicepreședintele
Cornel Gavaliugov) la o discuție, fiind rugat să aducă și un plan de anchetă. La sfîrșitul discuției,
i s-a solicitat să fie expertul comisiei, propunere acceptată. După un timp, aflînd întîmplător că
lucrările comisiei déjà au început și că trei fufe sînt pe post de expert, autorul l-a sunat pe
senatorul Gavaliugov care i-a spus: “Păi de, dacă nu ai fost insistent!”. Planul de anchetă predat a
fost neglijat în cele mai importante aspecte, iar de faptele de corupție ale comisiei de privatizare
nu s-a ocupat nimeni.

Întrucît Radu Vasile refuzase să răspundă la unele întrebări ale interpelării din 27 sept.
1999, senatorul Niculae Cerveni revine cu o nouă interpelare, la care nu i se răspunde. Pînă la
sfîrșitul mandatului, formulează a treia interpelare, către noul prim-ministru Mugur Isărescu –
din nou, nici un răspuns.”

„ALTE INIȚIATIVE (MAI MULT EȘUATE)

Pe la sfîrșitul anilor ’90, autorul cărții, mult mai sănătos decît azi, avea mult mai multă
energie și mult mai multă putere, așa că tot timpul avea inițiative. Din păcate însă, cînd
autoritățile publice și partidele parlamentare își împărțeau timpul între propria îmbogățire și
trădarea țării, liderii marilor centrale sindicale aveau de regulă dosare de informator iar societatea
civilă era și ea împărțită, între Soros și multele servicii (și românești dar și străine), cu greu se
putea face ceva.
1. Silviu Octavian Popescu

În anul 1997, este trimis în judecată Miron Cozma (nu pentru mineriada din iunie 1990,
cea organizată cu sprijinul lui Petre Roman, ajuns în 1997 președintele Senatului, ci pentru cea
din 1991, cînd Petre Roman a fost dat jos). Întîmplarea (hai să-i spunem așa) a făcut ca autorul
cărții să ajungă avocatul din oficiu al lui Silviu Octavian Popescu, cel de-al doilea inculpat, fost
ofițer MApN și membru fondator al CADA (motiv pentru care a fost trecut în rezervă), care se
pusese în fruntea maselor de bucureșteni alăturate minerilor în dorința de a-i da jos pe Ion Iliescu
și Petre Roman.

Cunoscîndu-l pe S. O. Popescu din primăvara anului 1990, autorul cărții și-a dorit sincer
să îl apere cît mai bine – dar nu se putea. S. O. Popescu era plecat din țară, iar într-un mod
complet absurd, conform legii române (art. 174 C.p.p.), reprezentarea inculpaților lipsă nu era
admisă decît în cazul infracțiunilor pedepsite cu cel mult un an de închisoare – ori, subminarea
puterii de stat se pedepsea cu pînă la 25 de ani! Conform legii, în acest caz avocatul nu avea voie
să prezinte și să motiveze oral o cerere de probe (ci doar să o depună în scris), nu avea voie să
pună întrebări martorilor, nu avea voie să pună concluzii pe fond (doar să depună concluzii
scrise), și, ca regulă, nu avea voie să deschidă gura.

Autorul sesizează Curtea Constituțională și, în paralel, își vede de treabă și în proces,
depunînd în tăcere o cerere de probe. Instanța omite să se pronunțe pe cererea de probe (rețineți
acest aspect, foarte important din punct de vedere procedural). În zilele bune, judecătorul îl lăsa
și pe avocat să mai spună ceva. Astfel, acesta a putut să prezinte instanței teza apărării, invocînd
principiul roman al legii celei mai importante: ”Salus patriae, lex suprema” (adică, ”Salvarea
patriei este legea supremă”). Prin aceasta, avocatul susținea că acțiunea din septembrie 1991 a
minerilor și a zecilor de mii de bucureșteni care s-au alăturat acestora, folosea salvării patriei,
ceea ce presupunea înlăturarea lui Ion Iliescu și a lui Petre Roman. Poate că unii vor protesta:
“Cum așa? Nedemocratic? Neconstituțional?”. Da, curat nedemocratic și curat neconstituțional.
Ceaușescu a fost înlăturat democratic și constituțional? Măcar Ceaușescu crease o economie
care, a reușit (este adevărat, cu mari sacrificii din partea poporului) să achite înainte de termen o
datorie externă mare, redobîndindu-ne astfel independența financiară (ceea, după unii, ar fi atras
uciderea sa ca semnal pentru alții care ar fi făcut la fel – doar Gaddafi nu a înțeles asta, așa că
luptînd pentru independența Africii față de dolar, de FMI și de BM, a pățit la fel). Ion Iliescu și
cei care l-au urmat nu au făcut altceva decît să distrugă această economie. Măcar Ceaușescu
oferise tuturor o locuință la bloc (este adevărat, nu erau atîtea vile ca azi) și un loc de muncă,
prost plătit, dar și prețurile erau mult mai mici. Ion Iliescu și cei care l-au urmat nu au făcut
altceva decît să-i lase pe românii de rind fără case, fără slujbe. Pînă în 1989, unii îl înjurau pe
Ceaușescu fiindcă nu găseau banane să le dea copiilor – azi, mulți nu au bani să le dea copiilor
pîine, dar mai înjură pe cineva?

Tot în zilele bune, judecătorul, deși nu se pronunțase asupra cererii de probe, mai cita din
oficiu unii dintre martorii trecuți în aceasta. În astfel de ocazii, îi acorda avocatului dreptul
refuzat de lege de a pune întrebări. Martorii citați, persoane publice și în general revoluționari, au
declarat cum s-au alăturat minerilor întrucît, pentru binele țării, Iliescu și Roman trebuiau dați
jos.

La 2 dec. 1997 Curtea Constituțională se pronunță, cu o hotărîre de tot rîsul dar și de

toată rușinea pentru membrii ei: art. 174 C.p.p., care interzicea avocatului să vorbească, nu
încalcă dreptul constituțional la apărare! Mai pe scurt: “Lasă. E bine așa, S. O. Popescu să nu fie
apărat!”

Lipsit de posibilitatea unei apărări eficiente, avocatul se retrage din dosar, retragere de
care se ia act prin încheierea de ședință. Atenție, apărarea în acest caz, așa ciungă cum era, totuși
era obligatorie astfel încît judecătorul trebuia să ceară un nou avocat din oficiu – ceea ce însă nu
a făcut, iar S. O. Popescu este condamnat la 5 ani de închisoare fără să aibe avocat.

Autorul cărții convinge un coleg să obțină delegație din oficiu pentru declararea
recursului, motivat prin faptul că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra cererii de probe
cît și prin faptul că inculpatul a fost judecat și condamnat fără să fie reprezentat de un avocat.
Ambele motive conduceau obligatoriu la admiterea recursului, casarea hotărîrii și trimiterea
cauzei spre rejudecare. Dar nu și la Curtea Supremă de Justiție a României, care l-a respins.

2. Bancruta frauduloasă

În toamna anului 1997, ministrul justiției Valeriu Stoica dezincriminează prin ordonanță
de urgență bancruta frauduloasă! Mare tărăboi! Stoica se repliază, spune că a fost o greșeală și o
va îndrepta reîncriminînd bancruta frauduloasă printr-o altă ordonanță de urgență. Greșeală?
Pentru un jurist cu mintea brici ca a lui Valeriu Stoica, asta nu poate fi greșeală. Căutați altă
explicație.
 Dacă ordonanța de dezincriminare era votată de Parlament, toți autorii infracțiunilor de
bancrută frauduloasă de pînă la reîncriminare scăpau de răspunderea penală. Soluția era alta, și
anume ca Parlamentul să respingă articolul din ordonanță care dezincrimina. În acest sens,
autorul trimite la cotidianul ”Adevărul” o scrisoare ca din partea unui simplu cetățean, cu numele
incomplet (D. Ionescu, București), în care explică mecanismul la care ar trebui să apeleze aleșii.
Fără a se face legătura cu autorul, al cărui nume, pe cînd făcea politică, era interzis în “România
liberă” și ”Adevărul”, scrisoarea apare în numărul din 22 sept. Noi discuții, emisiuni televizate,
etc. pînă cînd, într-adevăr, Parlamentul respinge dezincriminarea bancrutei frauduloase!

Ați spune că autorul a obținut un succes – da, însă doar de palmares. Pentru ca infractorii
să meargă unde le era locul, mai trebuia ca cineva (și acela nu putea fi autorul) să ceară să se
constate nulitatea dispoziției din OUG privind dezincriminarea – dar aceasta nu s-a cerut, astfel
încît Valeriu Stoica putea dormi liniștit: era un om de onoare, care își respectase cuvîntul!

Reactualizare 2021 - textul apărut în “Adevărul”:

 3. Acțiunea pentru Idealurile Revoluției

În 1998, autorul reunește un grup de 6 luptători în Revoluție, mai mulți dintre ei foști
dizidenți, cu toții persoane publice (dar cu toții boicotați de presă), într-un grup care s-a intitulat
“Acțiunea pentru Idealurile Revoluției”. În afara autorului (fost secretar general al PNL-CD), din
grup mai făceau parte Nica Leon (președintele Partidului Liber Democrat), Claudiu Iordache
(fost prim-vicepreședinte al FSN), Ion Gîtlan (președintele Uniunii Democrat Creștine – cînd
treceți prin fața sălii Dalles spre Piața Romană, la capătul trotuarului este o cruce – acolo a căzut
Mihai, fiul său, primul tînăr ucis pe 21 dec. 1989; opriți-vă cît să faceți semnul crucii, sau măcar
făceți-l din mers), Nicu Stăncescu (fostul președinte al Partidului Unității Democratice) și
Constantin Calancea (președintele Asociației „21 Decembrie 1989”). Acțiunile lor constau în a
redacta scrisori pe care le trimiteau, după caz, la Senat, Camera Deputaților ori Guvern - și,
desigur, în copie, și presei. Presa nu a publicat niciodată, nici una dintre aceste scrisori. În
schimb, pe plan legislativ, unele au avut efecte. De pildă, după ce Camera Deputaților votase
favorabil OG nr. 13/1998 care, contrar scopului urmărit, ducea în fapt la tergiversarea
nejustificată a actului de justiție și OUG nr. 25/1998 prin care Romtelecom era scos de sub
controlul Oficiului Concurenței, scrisoarea lor adresată Senatului a avut succes iar Senatul a
respins ambele ordonanțe, trimițîndu-le la Cameră pentru o nouă dezbatere – în urma noilor
dezbateri, și Camera Deputaților a respins, în mod definitiv, cele două ordonanțe ale guvernului.
De asemenea, după ce Senatul votase „Legea Ticu”, cei 6 s-au adresat cu o scrisoare Camerei
Deputaților, cerînd ca în aceasta să fie incluși în plus revoluționarii și avocații – autorul a văzut
cu ochii lui cum în textul votat de Cameră erau trecuți și revoluționarii dar și avocații. În schimb,
legea apărută în Monitorul Oficial nu mai prevedea avocații. Poate au dispărut la mediere? Poate
au dispărut în drum spre Monitorul Oficial? Nu putem ști și este cam greu să verificăm.

Reactualizări 2021:

În primul rînd, una dintre scrisorile noastre – singura pe care o am scanată (succesul
nostru a fost total, 100 %):

Privesc scrisorile noastre pe care eu le redactam, le scriam și le printam la sediul lui Leon
iar după ce le semnau toți, Leon le trimitea prin fax la guvern si la cele două camere ale
palamentului. Eram 6, toți teferi, plini de energie și de inițiative, gata de luptă oricînd. Mă uit la
semnături. Nicu Stăncescu s-a dus de mult, cred că prin 2006 (caut pe internet dar nu găsesc
nimic legat de moartea sa, un dizident arestat pentru acțiunile lui înainte de revoluție). Claudiu
Iordache s-a dus zilele trecute. Acum 4 ani Constantin Calancea a suferit o operație (ulterior a
aflat că nici nu era necesară) și a luat din spitalul Fundeni multe bacterii nenorocite; de atunci, își
petrece viața prin spitale, dintr-o operație în alta. Ion Gîtlan a fost operat pe inimă. Nica Leon,
mezinul grupului, scîrbit de toate ce se întîmplă a părăsit de peste 10 ani Bucureștiul și a rupt
legăturile cu lumea. Iar eu, mai ies din cînd în cînd din casă dar trăiesc cu pumni de medicamente
și îmi petrec timpul în pat cu leptopul în față. Cine să lupte în locul nostru? George Simion?
Dana Șoșoacă? Hai să fim serioși. Serviciile de informații își bat joc de poporul român (așa văd
eu lucrurile).

Mă uit și la semnăturile de pe acțiune și de pe cererile de intervenție. Dr. Horia Radu

Pascu, deputat în perioada 1990-1996, a murit și el cam în acelaș timp cu Nicu Stăncescu – nici o
mențiune în presă (cu mult regret, am fost nevoit să întrerup legătura cu ei doi în momentul în
care am văzut că loviți de Alzheimer, nu mai știau cu cine vorbesc). Niculae Cerveni a murit în
2005, atins și el de Alzheimer. Col. (rtg.) Ștefan Cucu, președintele veteranilor de război de pe
frontul de est (avansat ulterior general-maior în retragere) a murit și el – nu știu cînd, în presă nu
am găsit nimic. Eroii din 15 nov. 1987 de la Brașov, de la Steagul Roșu (devenit Roman SA, dar
nu cred că în cinstea lui Petre Roman), după falimentarea acestui simbol al industriei românești
au plecat la muncă în Italia (cel puțin cei cu care păstram legătura). Despre alți semnatari (Leon,
Claudiu, Calancea, Gîtlan, am scris deja situația actuală).

4. Legea pentru confiscarea averilor nejustificate

În anul 1996, este abrogată legea 18/1968 (binecunoscuta lege a „ilicitului”). Astfel, orice
hoț, corupt, escroc, etc. dacă nu era prins asupra faptului, se putea bucura liniștit și ostentativ de
roadele infracțiunilor săvîrșite. În toamna lui 2001 Constantin Calancea (mai sus-menționatul
președinte al Asociației “21 Decembrie 1989”) îi propune autorului să redacteze un proiect de
lege care să permită confiscarea averilor dobîndite ilicit. Autorul este de acord și lucrează 3
săptămîni, după care scoate un proiect în care, pentru a preveni eludarea dispozițiilor legii, erau
prevăzute multe infracțiuni.

În ziua de 19 nov. 2001, cei doi se duc și înregistrează proiectul de lege la PSD, PNL și
PD (la PRM, proiectul a ajuns pe o altă filieră). În ce privește PUR (actualul PC), proiectul a fost
predat în aceeași zi chiar în cadrul unei mese rotunde pe care partidul o organizase pe teme de
luptă împotriva corupției. În scurt timp, autorul și Calancea sînt invitați de Dan Voiculescu la
Palatul Parlamentului unde, în cadrul unei conferințe de presă (amplu prezentată în Observatorul
de la “Antena 1”) se anunța promisiunea PUR de a susține în Parlament proiectul de lege și
încheierea unei înțelegeri între partid și asociație pentru discutarea proiectului în vederea
depunerii la Parlament. Prima întîlnire era fixată chiar pentru ziua următoare, cînd însă PUR a
motivat într-un fel necesitatea amînării. Și amînată de tot a fost – PUR nu a mai dat nici un semn
de viață.
 La începutul anului 2004, în preajma alegerilor locale, bucureștenii s-au trezit în cutiile
poștale cu un fluturaș semnat de Dan Voiculescu în care, cu mînie proletară, erau încriminați cei
care jefuiesc statul, privații sau cetățenii, însă nu există posibilitatea confiscării averilor
nejustificate. În final, se anunța faptul că deputații PUR au depus la Parlament un proiect de lege
în acest sens. Desigur, anunțul spera să aducă multe voturi, din partea celor sătui de hoțiile care
secătuiau și bugetul statului, dar și pe ei. Devenit curios, autorul se duce la sediul PUR și își
manifestă dorința de a vedea acest proiect de lege. I se arată și, mai mult decît atît, la cerere, i se
dă și o copie. Întors acasă, autorul confruntă acest proiect cu proiectul său și constată că ceea ce
depusese PUR la Camera Deputaților la data de 24 oct. 2002 era, în mare proporție, cuvînt cu
cuvînt, proiectul său. Ceea ce nu se mai regăsea, era garanția imposibilității eludării legii, adică
infracțiunile. Ceea ce vroia PUR era o lege știrbă, fără colții necesari aplicării ei. În orice caz,
escroc rasat Dan Voiculescu! – rasat, fiindcă fură chiar și drepturi de proprietate intelectuală!”

Am scris despre ce mi-am amintit, dar fără îndoială că nu mi-am amintit tot. Am făcut atît
de multe, încît nici nu le mai țin minte.

În orice caz, acțiunile începute de mine nu au ținut o zi – două.

Procesul prin care încercam să apăr dreptul constituțional la un nivel de trai decent al
poporului român, început în primăvara lui 1999, s-a terminat definitiv în 2007, cînd CEDO a
decis că traiul decent al românilor nu contează atîta timp cît sînt jefuiți de companiile occidentale
de utilități (desigur, nu au motivat așa).

Războiul meu cu Romtelecom, început tot în 1999 și desfășurat pe toate planurile, s-a
încheiat definitiv în decembrie 2008 cînd infractoarea Laura Codruța Kovesi (procuror general) a
cerut să nu cerceteze șpaga de 75 mil. $ încasată de Radu Vasile, Valeriu Stoica & Co.
Infractorul Anton Pandrea, vicepreședinte al ÎCCJ și fost președinte al CSM, a satisfăcut-o. De
ce nu a vrut să cerceteze? Dacă cineva ține morțiș să intre în gîndurile mele intime, îi spun că
sunt convins că o parte din șpagă a ajuns la Bruxelles. Să nu uităm că privatizarea Romtelecom a
fost în anul 1998, pe timpul Comisiei conduse de Jacques Santer, comisie care în anul următor a
demisionat in corpore în urma acuzațiilor de corupție. La Bruxelles, corupția este cît casa – de
asta au vrut-o pe Codruța, să îi apere.

Ar trebui să povestesc și despre procesul relativ simplu dar care a ținut peste doi ani pînă
cînd Constantin Calancea a fost recunoscut de instanță ca nou președinte al Asociației „21
Decembrie”. Fosta conducere erau infractorii Adrian Dumitrescu (președinte) și Constantin
Aferăriței (vicepreședinte), deputați și slugile lui Constantinescu, așa că instanța le accepta orice
motiv de amînare.

Cînd Calancea a devenit președinte cu acte, a fost și o revigorare a spiritului revoluționar.

Cu ajutorul meu, a promovat multe inițiative utile. Printre altele a scos și revista ce purta numele
asociației și al cărei redactor șef am devenit (dar, așa cum am mai spus, funcția era onorifică nu
aveam timp și de așa ceva). Din păcate, atacurile lui la adresa lui Adrian Năstase, noua putere
instalată după 2000, a condus la măsuri hotărîte – a fost înlocuit în urma unei adunări generale
nestatutare cu Doru Mărieș, fost informator la UM 0215. Am scris și despre asta destul, și eu, și
alții.

Pun punct perioadei 1989-2002, dar asta nu înseamnă că nu mai urmează un subcapitol.

DE CE MĂ OPRESC LA 2002?

În anul 2002, viața mea s-a schimbat radical. Și nu numai viața mea, ci și viețile
camarazilor de luptă. S-a terminat, cu succes, campania de evacuare din sedii a partidelor
patriotice – sub toate motivele, sub toate pretextele. Cel mai simplu este să postez link-ul către
articolul pe care l-am scris pe această temă.

https://www.justitiarul.ro/evacuarea-din-sedii-a-partidelor-conduse-de-patrioti-romani-in-perioada-
1998-2001/

Nu mai aveam unde să ne întîlnim, nu mai aveam posibilitatea de a ne organiza. A luat

sfîrșit o epocă, epoca de pretinsă democrație. Reușisem să identificăm infiltrații, provocatorii,
informatorii, diversioniștii, corupții, veleitarii – dar nu mai puteam face nimic, devenisem lipsiți
de cea mai elementară și necesară bază materială.

Formam de mult un larg nucleu de oameni hotărîți, cu experiență, cu încredere deplină

între noi ca să luptăm împreună fără grija trădării unora – nu ca astăzi, cînd simt și presimt, că
mulți dintre pretinșii noi patrioți sînt în stare să te vîndă la primul colț de stradă.

M-am bucurat de prietenia multor oameni de mare valoare, pentru care dragostea de țară
era mai presus de orice, apți oricînd de orice sacrificiu. Oameni de care românii nu puteau să afle
fiindcă nu era în interesul trădătorilor care se cățăraseră prin crimă la putere. M-am simțit dator
să-i fac cunoscuți, chiar dacă mulți nu mai erau printre noi.

Pe 26 iunie 2016 am postat pe Justițiarul Sibian un prim articol. Publicația nu mai poate
fi accesată, dar eu l-am salvat ca text, astfel încît îl pot posta

Români despre care nu scrie nimeni

Posted by 

admin
 29 minutes ago
 

Pînă în anul 2009, îmi petreceam verile în Vaideeni, la poalele munților Căpățînii, unde îmi
doream să îmi duc ultimele zile, ca și tatăl meu, lucrînd grădina din fața casei bunicilor. Dar deși
eu intenționam să îi despăgubesc pe ceilalți moștenitori cu ce li se cuvenea, s-au găsit unii care
au vrut totul fără să plătească nimic, motiv pentru care au încercat să mă omoare. Neavînd strop
de încredere în justiția română, am preferat să plec și să-mi petrec verile în Muscel.
În anii în care însă mă duceam la Vaideeni venea des să mă vadă un văr, învățător în sat, care
vroia să-l întrebe pe vărul mai bătrîn, venit de la București și care le știe pe toate, ce părere am eu
despre cutare sau cutare personaj politic nou apărut și promovat de media. Și cum pe atunci îi
cunoșteam pe mai toți, îi răspundeam: ăla e tîmpit, ăla e corupt, ăla e trădator de țară. El se
enerva și îmi spunea “Măi, dar pentru tine toți sînt tîmpiți, corupți, sau trădători de țară?” ”Nu,
doar cei despre care mă întrebi tu”. Anul următor, cînd ajungeam din nou, venea din nou să mă
vadă, se uita în ochii mei și răbufnea: “Iar ai nimerit-o! Cum le nimerești așa?” Dar nu era nici o
nimereală, îi cunoșteam.
Din păcate, mass media a promovat (de ce, asta este o altă discuție, mult mai lungă) doar
gunoaiele. M-am bucurat și am fost onorat de prietenia multor români adevărați, patrioți, cinstiți,
de onoare (din păcate, pentru cei mai mulți nu pot să mai spun decît “Dumnezeu să-i
odihnească!”) despre care presa nu a avut, în general, nici un interes să-i amintească.
M-am bucurat de prietenia deputatului PNȚ-cd Ion Dinu ( avocat, invalid de război și fost deținut
politic) și a deputatului PNL-CD Horia Pascu (medic, fiul generalului Pascu, erou al celor două
războaie mondiale), ambii fiind parlamentari în mandatul 1992-1996. V-ați putea imagina astăzi
vreun parlamentar care timp de 4 ani să nu lipsească nici o zi din parlament, care să nu plece
niciodată în străinătate pe banii statului, care să nu ceară mașină de serviciu și care să-și aloce tot
timpul liber pentru a redacta proiecte de legi, amendamente sau interpelări? Eu v-am dat două
exemple – pe atunci, era permis să ajungă în parlament astfel de oameni.
M-am bucurat de prietenia prințului Dimitrie Callimachi, fiul lui Scarlat Callimachi (“Prințul
Roșu”, prințul devenit comunist – atenție! comunist, și nu bolșevic, confuzie creată intenționat de
Vladimir Tismăneanu și ai lui – cel care a apărat în instanță greviștii de la Grivița (în timp ce în
parlament, greviștii erau apărați de Corneliu Zelea Codeanu), cel care a fost trimis de regele
Carol al II-lea în închisoare, cel care și-a împărțit moșia țăranilor, cel care cînd a văzut ce
înseamnă bolșevismul s-a retras din politică). Ca și tatăl său, Dimitrie Callimachi a fost un bun
român și un bun creștin, un luptător lipsit din păcate de armele necesare (ca noi toți de altfel)
pentru binele țării.
M-am bucurat de prietenia lui Nicu Stăncescu, fost dizident, membru CPUN, președintele
Partidului Unității Democratice.
Am conlucrat îndelung cu Niculae Cerveni, alături de care (și de Dimitrie Callimachi) am
înființat în ianuarie 1990 Partidul Socialist Liberal. Unii vor spune și acum, cum s-a spus și
atunci, că denumirea este o struțo-cămilă. Noi nu am stat atunci să analizăm cel mai potrivit
nume – am ales unul care pe de-o parte să aibe în vedere faptul că în acel moment 99 % din
mijloacele de producție sînt în proprietatea statului, iar pe de altă parte că sprijinim inițiativa
privată, avînd în vedere micii întreprinzători români. Nu ne-am gîndit niciodată că în scurt timp,
prin voința altora, întreaga noastră industrie precum și agricultura vor ajunge în mîinile
românilor escroci ori ale străinilor. În 1992, partidul a devenit PNL-CD. Dar să mă refer puțin la
Cerveni. În 1990, cînd presa iliesceană în frunte cu ziarul “Adevărul” (?), “crucișătorul” presei
române libere vorbea despre Corneliu Coposu că a mîncat 17 ani icre negre la Paris, in timp ce în
acei 17 ani Coposu mîncase de fapt turtoi în lagăre și penitenciare, despre Radu Cîmpeanu se
scria că are un bordel la Paris, iar despre Cerveni unii scriau că a fost legionar, alții că a fost
comunist. Cerveni a fost comunist, repet și în acest caz, comunist, nu bolșevic. În anul 1948, la
un seminar de socialism științific, a făcut o comparație între Hitler și Stalin. Bunul lui coleg,
evreul Foscoli, a fugit și l-a turnat. A doua zi au început, pe rind, excluderea din partid,
exmatricularea, arestarea, condamnarea la 5 ani de închisoare. Cerveni a fost un bun patriot și un
bun creștin, un om de mare curaj. A făcut și unele greșeli, dintre care cea care i-a fost fatală s-a
datorat trufiei. Nu știu cîți își mai amintesc faptul că în ianuarie 1995, într-o conferință de presă,
eu am solicitat înlocuirea lui Emil Constantinescu din fruntea CDR. Constantinescu era un balon
umflat cu pompa, dar gol pe dinăuntru – o mediocritate incredibilă dublată de o arhisuficiență de
sine fără nici un temei. Cerveni era de acord cu mine, astfel încît în vara lui 1996 am organizat o
conferință națională în care să votăm ieșirea din CDR și intrarea în ACL (Alianța Civic-
Liberală), alături de PAC și PL’93 (mai erau cîteva partide mici din CDR care își doreau același
lucru). La conferință însă, cu puține voturi în plus, a cîștigat tabăra pro-CDR. A doua zi însă, au
început să îmi vină informațiile. Convinși de senatorul Alexandru Popovici (fostul secretar PCR
de la Institutul de Petrol și Gaze, bun prieten cu Constantinescu), mai mulți delegați au votat
altfel decît mandatul primit la conferințele județene. Am discutat cu Cerveni, care mi-a cerut să
adun probele și să convoc o nouă conferință națională (eram secretarul general al partidului).
Asta am și făcut, dar ! surpriză! Cerveni se abține de la vot! Abținerea a fost devastatoare,
influențînd mulți dintre votanți! Am rămas în Convenție dar eu, credincios, cuvîntului dat (“nu-
mi trădez țara pentru un loc în parlament”), am refuzat locul eligibil care mi se oferise și am
demisionat. Apoi, am aflat ce se întîmplase. Parșivul de Constantinescu venise la biroul lui
Cerveni pentru o discuție în cursul căreia tot învîrtea în mînă o coală de hîrtie cu membrii
viitorului guvern, unde la ministerul justiției era scris mare Niculae Cerveni. Cerveni, fiul unui
țăran mijlocaș din Teleorman, a căzut în capcană. După alegeri, desigur, ministrul justiției a
devenit Valeriu Stoica, preferatul Occidentului (Doamne! cite am de scris și despre el!), cel care,
după ce mai mult de jumătate dintre parlamentarii PNL-CD au dezertat fugind la PNL, pentru
liniștea lui Constantinescu, a ordonat judecătorilor radierea acestui partid năbădăios – și astfel,
judecătorii au luat act de fuziunea PNL-CD cu PNL în baza unui consiliu național care nu a avut
loc niciodată! Cît și-au bătut judecătorii joc de lege, de adevăr și de dreptate timp de peste 20
ani! Iar cîteodată, și astăzi!
Despre toți aceștia, Dumnezeu să-i ierte și să-i odihnească!
Claudiu Iordache, unul dintre eroii zilelor și nopților din balconul Operei din Timișoara din
decembrie 1989, parlamentarul care la 1 decembrie 1990 s-a adresat de la Alba Iulia către
Basarabia și Bucovina și care în parlament a atras atenția (în zadar) asupra riscurilor care apar în
urma recunoașterii independenței Republicii Moldova, cel care a demisionat din FSN și care a
scris un teanc întreg de cărți despre putreziciunea clasei politice românești. Astăzi, este un lup
singuratic, așa cum am ajuns toți care am vrut binele țării, trădați, vînduți, vînați din toate părțile.
Nica Leon, cel mai curajos român pe care l-am cunoscut. Patriot desăvîrșit, fără limite, specialist
în incredibil de multe domenii, luptător pînă la epuizare pentru apărarea economiei naționale (a
pornit pe cont propriu acțiuni pentru anularea în justiție a unor contracte frauduloase de
privatizare, cea mai importantă fiind cea privitoare la ALRO Slatina – judecătorii noștri însă erau
orbi). Poate cel mai important contestatar al Ion Iliescu, de unde i s-au tras multe necazuri. Bătut
de mineri și arestat după mineriadă în baza unor declarații dovedite ulterior ca fiind false, a stat o
lună și jumătate în arest. A încercat să facă agricultură luînd în arendă un teren lîngă București –
i se furau utilajele dar poliția spunea că autorii sînt necunoscuți; făcea el munca poliției și găsea
utilajele în curtea hoților, aducea poliția – dar îi aducea degeaba; i se furau recoltele, dar
parchetul răspundea că nu este infracțiune, ci litigiu comercial! Un alt lup singuratic, refugiat în
prezent undeva prin Bucovina.
Ion Gîtlan, cel care în 22 dec. 1989 a stat cîteva ore în sediul CC la biroul lui Ceaușescu, fără să
știe că în seara precedentă fiul său Mihai fusese ucis la Sala Dalles. Îi spuneam cîteodată în
glumă că naivitatea i-a salvat viața – dacă și-ar fi dat seama ce se întîmpla cu adevărat atunci în
CC, poate că ar fi fost împușcat ca terorist. Secretar general și apoi președinte al Uniunii
Democrat Creștine, s-a zbătut să smulgă partidul din mlaștina în care, fără ca poporul să afle, se
transformase CDR.
Constantin Calancea – un om simplu, dar cu o inimă mare, cu un curaj, un patriotism și un
altruism pe măsură. Luptător în revoluție, a ajuns președintele Asociației 21 Decembrie.
Începuse o afacere comercială profitabilă, dar a fost nevoit “să fure” din cîștigul familiei (sînt
convins că soția știa, dar tăcea) pentru a acoperi cheltuielile asociației, pentru a edita și tipări
revista asociației, pentru a organiza diferite evenimente, pentru a hrăni revoluționarii săraci și
flămînzi. Atît revista cît și panoul de la poartă se refereau des la corupția lui Adrian Năstase. A
avut probleme mari. În fiecare zi, un alt organ de control venea la firma lui și musai găsea ceva
de amendat, i se tăiau cauciucurile sau i se spărgeau geamurile la mașină, a fost bătut în plină
stradă. Într-o zi, președintele unei alte asociații de revoluționari mi-a spus că vrea să ne întîlnim
să stăm de vorbă. Ne-am întîlnit, și mi-a spus să-i comunic lui Calancea să nu-l mai atace pe
Năstase, și toate problemele i se vor rezolva. Am răspuns că o să-i comunic, dar nu cred că asta
va avea vreun efect. Într-adevăr, după ce i-am spus, Calancea a rîs și a spus ceva de genul ”cum
să lase țara pe mina escrocilor?”. La scurt timp, a fost organizată o adunare generală nestatutară a
asociației în urma căreia cei pe care Calancea îi hrănise au votat înlocuirea lui cu Doru Mărieș,
care nici măcar nu era membru validat al asociației. Am înțeles că în prezent Doru Mărieș a
exclus din asociație cam toți membrii și s-a proclamat președinte pe viață. Astăzi, Calancea este
un alt lup singuratic
Împreună cu Claudiu Iordache, Nica Leon, Ion Gîtlan, Nicu Stăncescu și Constantin Calancea
ne-am reunit în ”Acțiunea pentru Idealurile Revoluției”. Nu ne-am înregistrat fiindcă nu aveam
de ce – acțiunile noastre constau în redactarea unor scrisori către guvern sau camerele
parlamentului. Urmare lor, au fost modificate proiecte de lege sau au fost respinse ordonanțe de
guvern ticăloase. Toate scrisorile noastre au fost trimise și presei. NIMENI nu le-a publicat.
Împreună cu Constantin Calacea, Claudiu Iordache, Nica Leon și deja fostul deputat Horia
Pascu, am dat in judecată în anul 1999 Guvernul României și mulțime de ministere și instituții de
stat pentru încălcarea dreptului constituțional la un nivel de trai decent. Ni s-au alăturat ca
președinți de partid Niculae Cerveni și Ion Gîtlan, Asociația Veteranilor de Război și a
Urmașilor Veteranilor, Asociația ”15 Noiembrie 1987 Brașov”, trei asociații de revoluționari,
etc. Din păcate, ne-au refuzat TOATE centralele sindicale și pensionarii.
Acțiunea noastră a fost respinsă pe bază de excepții.
Am invitat la proces toată mass-media. Nu a venit NIMENI, nu a comentat NIMENI. Mai exact,
am comentat doar eu, care pe vremea aceea aveam rubrica mea în ”Academia Cațavencu”,
rubrică desființată la scurt timp.
Am atacat la CEDO hotărîrile din România, dar atît timp cît românii erau jefuiți de firmele din
UE, asta nu îi interesa pe judecătorii de la Strasbourg. La fel, nu i-a interesat nici prigoana la care
am fost supuși, pentru că ne apăram țara și poporul – eu, Nica Leon și Constantin Calancea.
Pe cînd puteam să bat țara în lung și în lat, am putut să cunosc nenumărați români excepționali,
patrioți, cinstiți, curajoși, competenți în domeniile lor de activitate. Nu veți putea afla niciodată
despre ei – mass-media noastră, coruptă, vîndută, trădătoare, are grijă să nu-i pomenească.”
Pe 8 iulie 2016 am postat tot în Justițiarul Sibian partea a doua – dar aceasta a fost
preluată și de Justițiarul (și de alte site-uri) astfel încît pot să ofer un link:

https://www.justitiarul.ro/8791-2/

Apoi, mi-am luat obiceiul ca la moartea fiecărui prieten drag să scriu un articol-necrolog
A murit Lorin Fortuna:
https://ioncoja.ro/lorin-fortuna-in-memoriam/
A murit Oliviu Tocaciu:
https://www.justitiarul.ro/a-mai-murit-un-mare-patriot-oliviu-tocaciu/
De curînd, a murit Claudiu Iordache. Conform obiceiului, am scris ce trebuia – dar de
data aceasta, nu a postat nici unul dintre cei cărora l-am trimis! Iata textul:

„A MAI MURIT ÎNCĂ UNUL

Este titlul uneia dintre poeziile lui Radu Gyr. Un titlu care mi-a devenit obsedant de mulți
ani, de cînd văd cum camarazii mei de luptă se sting unii după alții și mă gîndesc cu groază (cred
că este expresia cea mai corectă) cine ne va lua locul să lupte pentru această țară parcă
blestemată de Dumnezeu? În ultimul timp se umple „piața” de noi patrioți, de noi luptători, de
noi lideri – dar cîți dintre ei sînt creațiile serviciilor? De ce am impresia că adevărații patrioți sînt
trecuți sub tăcere? De ani de zile tot șterg din agendă numere de telefon si adrese de mail. Azi,
trebuie să îl șterg și pe Claudiu Iordache.

Claudiu, împreună cu Lorin Fortuna, au fost liderii revoluției la Timișoara.

Rememorez cîteva momente din trecut, apelînd și la texte preluate din articole vechi.

“Justițiarul Sibian” (25 iunie 1996) – “Români despre care nu scrie nimeni”
 “Claudiu Iordache, unul dintre eroii zilelor și nopților din balconul Operei din Timișoara
din decembrie 1989, parlamentarul care la 1 decembrie 1990 s-a adresat de la Alba Iulia către
Basarabia și Bucovina și care în parlament a atras atenția (în zadar) asupra riscurilor care apar în
urma recunoașterii independenței Republicii Moldova, cel care a demisionat din FSN și care a
scris un teanc întreg de cărți despre putreziciunea clasei politice românești. Astăzi, este un lup
singuratic, așa cum am ajuns toți care am vrut binele țării, trădați, vînduți, vînați din toate
părțile.”

Claudiu avea dreptate, nu recunoașterea independenței Moldovei trebuia, ci Unirea.

Recunoscînd independența, în cazul unei ipotetice uniri, oricînd, în baza acestei recunoașteri și în
urma unui referendum se putea produce separarea. A fost singurul care a votat contra,
argumentînd de ce – nici un parlamentar nu a înțeles asta!

La începutul lui 1999, împreună cu Constantin Calancea, Nica Leon și fostul deputat
PNL-CD Horia Radu Pascu, Claudiu a semnat acțiunea judecătorească pe care am redactat-o
pentru a apăra dreptul la un nivel de trai decent al românilor. În urma acestei acțiuni, românii au
primit înapoi cca. 20 zeci de milioane $ de la Romtelecom în urma restituirii avansului spre
decontare, au scăpat de plata altor zeci de milioane în urma desființării taxei de service,
bucureștenii au scăpat de plata taxei de igienizare. Dar românii nu știu despre asta, fiindcă
“presa” nu a scris nimic.

Tot la începutul anului 1999 am reunit alți revoluționarii de renume (în ordine alfabetică
Constantin Calancea – președintele Asociației 21 Decembrie, Ion Gîtlan – președintele Uniunii
Democrat Creștine, fost vicepreședinte executiv al Alianței Civice și tatăl primului erou-martir
împușcat pe 21 dec. la Sala Dalles, Claudiu Iordache – fost prim-vicepreședinte al FSN,
dizidentul Nica Leon – președinte al Partidului Liber Democrat și dizidentul Nicu Stăncescu –
fost președinte al Partidului Unității Democratice, fuzionat cu PNL-CD). Ne-am numit „Acțiunea
pentru Idealurile Revoluției” și am bombardat cu scrisori pe primul ministru și președinții celor
două camere. În urma acestora, multe nenorociri au fost îndreptate. Nu le mai menționez întrucît
am scris destul despre ele.

Iar la sfîrșitul anului 1999 a fost un alt eveniment pe care la data de 25 nov . 2016 l-am
amintit pe ioncoja.ro în articolul „Lorin Fortuna… In memoriam!…”:

“In zorii zilei de 16 dec. 1999, coborind din tren la Timisoara pentru comemorarea a 10
ani de la „revolutie”, Lorin ne astepta in gara. Ne-a condus la o ceainarie unde am luat micul
dejun, inaintea unei zile foarte grele, plina de evenimente. La un moment dat, privindu-ne, a
spus: „hai sa facem o poza!” si a chemat ospatarul caruia i-a dat un aparat de fotografiat. Dupa ce
s-a chinuit mult timp, ospatarul a constatat ca filmul fusese consumat. Pacat! Ar fi fost o alta
fotografie istorica: Lorin Fortuna si Claudiu Iordache, liderii revolutionari din Timisoara, Marian
Munteanu, Constantin Calancea (presedintele din acel moment al Asociatiei „21 Decembrie”) si
eu, invitatii de la Bucuresti.”
 După 10 ani, în 2009, preocupat de educația patriotică a tinerilor, mă duc la IRRD (Institutul
Revoluției Române din Decembrie) condus pe atunci de Claudiu – dar cînd Ion Iliescu a înființat Institutul
a avut grijă ca în conducerea, numită pe viață, să aibe majoritate (formată din falși revoluționari, mai exact
din trădători). Cînd Claudiu a devenit incomod, a fost dat afară. Atunci, în 2009, i-am spus lui Claudiu că
ar trebui făcute pentru elevi, în cîte 100.000 de exemplare, o broșură cu 20 de poezii patriotice și un CD cu
20 de cîntece patriotice. Cum tocmai cîștigasem la Strasbourg un proces de despăgubiri împotriva statului
român, am și spus că voi veni cu propria contribuție. Claudiu, împărtășind preocuparea mea, mi-a spus că
se va ocupa ca broșura să fie tipărită de IRRD și mi-a cerut lista cu poezii. Cînd i-am dus-o, am aflat că nu
se mai poate – din cauza crizei, Boc tăiase fondurile Institutului.

Pînă la urmă am reușit în 2014 ca această carte, mărită la 40 de poezii, să o postez pe scribd.com
cu titlul “Culegere de poezie patriotică românească”. Dar CD-urile au rămas un vis neîmplinit – inflația mi-
a erodat în mare măsură banii.

Obișnuia ca în fiecare 21 decembrie să lanseze la librăria “Mihail Sadoveanu” cîte o nouă carte, de
fiecare dată excepțională, în care cu precizia unui chirurg, tăia în carne vie cancerul noii societăți. Mă invita
la lansare. Într-una din cărțile sale (genunchii mă împiedică acum să mă aplec și să văd care) a pornit, ca
motto, cu un citat dintr-o carte a mea. Altă dată, m-a rugat să iau cuvîntul la prezentarea cărții – nu citisem
cartea, dar am luat cuvîntul. Cu recunoscuta mea lipsă de diplomație și de delicatețe am ținut o prezentare
în urma căreia Gelu Voican Voiculescu s-a făcut negru la față – vorbisem despre trădare. În schimb,
Dumitru Mazilu a venit să mă felicite. Iar Claudiu mi-a mulțumit.

Ultimele noastre mail-uri au fost luna trecută, cînd i-am trimis scrisoarea mea adresată d-lui Ioan
Aurel Pop. Mi-a spus că a preluat un paragraf într-un articol scris pe blogul lui și că în cartea programată să
o lanseze pe 21 decembrie va avea ca motto tot un citat din cărțile mele. Dar de data aceasta nu o va mai
lansa.

Acum, fiindcă nu mai este, pot să dezvălui un lucru. În cartea “Codul lui Lucifer II” este un
capitol, “Spuse autorului”. Acolo sînt prezentate patru situații incredibile, de care românii nu au habar (dar
nici nu îi interesează). Am scris într-un caz că informația o am de la d-na Nadia Pascu, secretara
Convenției Democrate pe vremea lui Corneliu Coposu – i-am dat numele întrucît părăsise lumea aceasta
încă din 1998. Acum pot să spun că alte două (prima legată de Ion Iliescu, a doua legată de Ticu
Dumitrescu) proveneau de la Claudiu.

A mai murit încă unul! Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!”

Nici măcar nu i-am menționat pe toți care meritau.

Dintre cei pe care i-am cunoscut în mileniul trecut, ar mai fi trebuit de pildă să îl menționez și pe
Ion (Nelu) Iofciu, membru al asociației 21 “Decembrie”. În noaptea de 21 dec. 1989 a fost la ambele
baricade, atît cea celebră de la “Dunărea”, cît și cea mult mai puțin cunoscută, de la “Cocor”. În 1992 a fost
șoferul lui Emil Constantinescu prin toată țara, în timpul campaniei electorale. În 1996 a ajuns viceprimar
la sectorul 5 iar în 2000 consilier la același sector. În acest an, trecut de 70 de ani, este ales din nou consilier
local, tot acolo. Este președintele asociației „Baricada Inter 1989”. Permanent plin de inițiative, dar din
păcate și el se poate bizui pe tot mai puțini oameni. Un nebun ca și mine, era normal să ne împrietenim.
Voi posta o fotografie – nu este din intervalul de referință, dar are o strînsă legătură cu lupta noastră de
acum peste trei decenii. Ultimii mohicani ai Pieții Universității – „Sic transit gloria mundi!” (adică, azi,
niște boșorogi):

Îl mai adaug și pe Ioan Roșca de la Piatra Neamț, care luptă neîncetat de 32 de ani. Are blogurile
“Piața Universității” și „Procesul comunismului”. Invitat la emisiunea TV a lui Miron Manega „Ridică-te
Gheorghe, ridică-te Ioane”, a prezentat cele 16 eșecuri ale sale – adică 16 inițiative blocate de opacitatea,
nepăsarea, corupția sau prostia autorităților. Am aflat cu surprindere că este mai cunoscut de românii din
străinătate decît de cei din țară. Un alt lup singuratic, așa cum am ajuns cei mai mulți dintre noi.

Pînă acum, am vorbit despre luptătorii în mod direct, cei gata de acțiune.

Dar, măcar ca un omagiu post-mortem, să amintesc prieteni excepționali, buni români și buni
creștini, excelenți profesioniști, de bună credință și cu probitate, care s-au luptat (fiecare în felul lui) pentru
adevăr, pentru dreptate, pentru BINE.

Dan Slușanschi. L-am cunoscut în octombrie 1978, cînd am fost concentrați pentru a antrena
trupele anti-apatheid din Rhodezia de Sud. Datorită lui am ajuns un pasionat al bridge-ului. Un mare
patriot, un foarte bun creștin. Cel mai mare indo-europenist al nostru. Consultantul meu în probleme de
greacă veche, ebraică și aramaică. A primit „Steaua României” – el o merita. În 2008 a încetat să-mi mai
răspunde la telefon și mail. Am aflat de pe internet că murise.
 Părintele Constantin Mosor de la Tîrgu Neamț. Mi-a fost coleg de facultate. Unul dintre ultimii
mari teologi ai noștri, fost profesor la Seminarul teologic de la Mănăstirea Neamțului și apoi de la
Facultatea de teologie din Iași, prigonit de Daniel. Preotul cu cele mai multe haruri din cîți am cunoscut.
Singurul cu care puteam discuta despre derapajele bisericii – dar nu despre asta este vorba acum. O moarte
stupidă: în oct. 2018 s-a urcat într-un măr să culeagă roadele dar a căzut și și-a frînt coloana. Atitea am avut
de scris despre el, încît articolul meu necrolog a avut trei episoade.

Dan Antoș. Inginer instalator, l-am cunoscut tot prin bridge, la începutul anilor ’80. Cînd după
1990 la ministerul justiției a fost înființat biroul pentru experți tehnici și contabili a fost numit în fruntea
acestuia. Mi-a spus lucruri cutremurătoare. A fost nevoit să demisioneze, păstrînd calitatea de expert
tehnic. Mi-a povestit cum judecătorii impuneau experților concluziile dorite de părțile care îi mituiau. Dar
și-a dat seama că știind prea multe, este vînat. De pildă, a fost contactat din partea avocaților firmei
Millenium (care ridicase blocul care a ars în apropierea bisericii armenești, suma de 1 milion $ ca să își
însușească concluziile lor). A renunțat și la activitatea de expert, s-a pensionat. A fost consultantul meu în
multe probleme de specialitate – escrocheriile promovate de stat în interesul mafioților în domeniul
repartitoarelor la calorifere și al senzorilor de gaze, dar și în cazul incendiului de la „Colectiv”. Nu știu dacă
a apucat să citească ultimul meu articol, pe această temă – la începutul lui ianuarie 2020 a murit răpus de
cancer.

Radu Călin Cristea. L-am cunoscut înainte de 1989, ne-am reîntîlnit apoi in redacțiile „Cuvîntul” și
„Europa Liberă” (unde, după mutarea redacției de la Munchen la Praga, a fost șeful secției în limbă
română). În primăvara trecută, s-a dus și el.

Marius Albin Marinescu. Între anii 2016-2019 am publicat în „Justițiarul” și „Justițiarul Sibian”
circa 400 de articole. Nu ne-am cunoscut niciodată, legătura noastră era exclusiv telefonică și prin mail, dar
ajunsese fratele meu mai mic. Nici nu puteam să ne cunoaștem, eu aveam deja probleme cu deplasarea, el
avea 5 boli dintre care care cea mai gravă era BPOC, care îl obliga ca jumătate din zi să fie conectat la
aparatul de respirat. Nu cred în telepatie, dar au fost situații în care similitudinea instantanee a gîndurilor
noastre m-a făcut să mă gîndesc la așa ceva! A fost un luptător împătimit pentru adevăr și dreptate. Timp
de 15 ani a scris, nebăgat în seamă de presa main-stream, despre toate păcatele (penale) ale lui Klaus
Iohannis și ale acoliților săi, pe care le cercetase mai mult decît oricine. Ar fi cel mai bun exemplu de urmat
pentru adevărații ziariști (dacă vor mai putea exista): zi și noapte scria, traducea articole din presa străină,
verifica articolele primite ( nu publica nimic neverificat!). Acum un an s-a stins acest simbol al
jurnalismului adevărat, un martir al presei libere.

Gheorghe (Gigi) Mocuța. Ne-am cunoscut în 1978, cînd intrase în procuratură. Un alt împătimit al
adevărului și dreptății. În 1990, promovat la Procuratura Generală, a fost unul dintre cei doi procurori (al
doilea a fost Titus Duță) care s-au implicat în mișcarea civilă, a aderat la „Alianța Civică” și la „Societatea
pentru Adevăr” unde a fost alături de Radu Filipescu, unul dintre cei doi vicepreședinți ai mei. A fost
primul procuror român trimis în Italia să fie pregătit în lupta antimafie. Pregătirea nu i-a folosit la nimic –
toate inițiativele lui au fost blocate de procurorul general Nicolae Cochinescu. Sub Constantinescu a ajuns
secretar de stat la finanțe (răspundea de vămi), de unde a fost mutat secretar de stat la justiție – dar ministrul
mafiot Valeriu Stoica l-a deposedat de toate responsabilitățile importante, pe care i le-a dat slugii lui,
Flavius Baias. O amintire de neuitat, de pe timpul lui Constantinescu – Gigi declanșase o campanie de
anchetare a adopțiilor ilegale (în numele și interesul căreia lucra o mafie enormă formată din avocați,
judecători, polițiști de la evidența populației și funcționari de la autoritatea tutelară). La un moment dat
primește un anunț tulburător de la un ofițer SRI care intercepta telefoanele unei avocate implicate plenar în
adopțiile ilegale (la ce bun sa-i mai dau numele? o doamnă foarte drăguță și elegantă). Această doamnă îl
sunase la Cotroceni pe consilierul prezidențial Sorin Moisescu (fost coleg de facultate cu Emil
Constantinescu) să se plîngă că Gigi o hărțuie penal. Sorin o asigură că în scurt timp va fi procuror general
și va scăpa de Gigi. Într-adevăr, în perioada 1997-2000 Sorin Moisescu a fost consilier prezidențial, apoi
procuror general și apoi președinte al ÎCCR. Un infractor, ca și nevastă-sa Adriana care în 1979 (pe cînd
era vicepreședintă la Judecătoria sectorului 5 și amanta procurorului șef adjunct Jan Popescu de la același
sector) a scăpat de arestare pentru luare de mită (cum au fost arestați majoritatea judecătorilor de la acea
instanță) întrucît era măritată cu nepotul patriarhului Iustin Moisescu. Gigi a declanșat și campania de
arestare a bancherilor care își falimentau băncile. În 2007 Gigi a mai fost numit încă o dată secretar de stat
la justiție – pentru doar cîteva luni. Încep să cred că era promovat temporar doar pentru a i se lua dosarele
în lucru. În primăvară am aflat cu uimire că a murit de covid în lagărul M. Ap. N. din curtea Institutului
„Ana Aslan” din Otopeni. Am fost uimit fiindcă era un om cu o stare perfectă de sănătate și care se ferea
de covid cum nu am văzut pe nimeni – ultima noastră întîlnire a fost vara trecută cînd mi-a adus niște
„bombe” împotriva cîrtițelor pentru prietenul Calancea: era singur în mașină dar cu mască și mănuși, nu
am dat mîna, mi-a dat pachetul prin geamul coborît! Nici nu am apucat să ne strîngem mîinile pentru
ultima dată! A primit și el „Steaua României” – tot în mod meritat. El și Dan Slușanschi, doi dintre foarte
puținii care chiar meritau.

Dumnezeu să-i odihnească pe toți!

Am (avut) patru prieteni care cu amintirile lor atît de neștiute românilor ar fi putut scrie biblioteci
întregi: Gigi Mocuța, Dan Antoș, Ion Gîtlan, Nelu Iofciu. I-am bătut la cap să scrie, le-am asigurat apariția
în presă, cred chiar că i-am și blestemat dacă nu vor să scrie, dar nici un succes. Care că nu are talent să
scrie, care că nu are timp, care că să-l înregistrez pe reportofon și să scriu eu – asta era culmea! eu nu
aveam timp pentru memoriile mele și să scriu despre ale lor! Primii doi, nu mai pot să scrie de dincolo.
Ultimii doi, chiar dacă le-am reînnoit în aceste zile propunerea, tot nu au de gînd.

De ce i-am pomenit pe toți aceștia? Fiindcă sunt cei pe care ani de zile m-am putut bizui. Oameni
care și-au dovedit în repetate rînduri credința și patriotismul, care nu au trădat oricît de prigoniți au fost,
care nu au renunțat la luptă.

Anul 2002 a fost un punct de răscruce. Au reușit să ne dezorganizeze, să ne rupă unii de alții. Am
continuat să luptăm, dar devenise mult mai greu.

Regimul Năstase îmi răpise dreptul de a mai profesa. Dar Dumnezeu a început să-mi trimită bani.
Era la timp, mi-am dat seama că tata nu mai putea fi lăsat singur așa că am cumpărat un apartament în care
să pot să am grijă de el. Dumnezeu a vrut ca în timpul mutării, în momentele de pauză, să citesc
Evangheliile. Și am înțeles de ce lumea se îndreaptă spre sfîrșitul creștinismului. Întrebările mele se
înmulțeau și atunci am ales să mă duc la Muntele Athos să-L întreb acolo pe Dumnezeu dacă am dreptate
sau nu. În prima zi, la Mănăstirea Sf. Pavel, m-am întîlnit cu diavolul care a încercat să mă deturneze – nu
era prima dată, așa că am insistat. Dupa noaptea următoare, la Mănăstirea Marea Lavră, am primit
răspunsul – da, am dreptate, omenirea este pierdută. Unii vor spune că sunt nebun – dar așa am și scris,
erou și nebun! De fiecare dată cînd luam cuvîntul, în primul moment cei mai mulți ziceau că sînt nebun.
Apoi își dădeau seama că am dreptate – din păcate își dădeau seama cînd era prea tîrziu.

Anii de după 2002 sunt și ei plini de evenimente și de luptă, ar trebui să formeze tema volumului
III. Dar asta nu este ușor de loc, fiindcă sunt multe lucruri din zilele noastre asupra cărora încă nu am un
răspuns cert.

Despre trecut, știm acum multe. Știm că în 1989 la conducerea țării s-au cocoțat trădători, agenți
străini, în special racolați de KGB.

Știm că presa care conta (“Adevărul” și „România Liberă”) era condusă de agenți KGB.

Știm că serviciile secrete au fost puse sub controlul unor agenți străini. Securitatea, transformată în
martie 1990 în SRI a fost dată (1990-1997) lui Virgil Măgureanu, agent KGB iar între 2001-2007 lui Radu
Timofte, racolat de GRU înainte de 1989 și care a schimbat barca, fiind decorat de SUA (cine crede că un
șef de servicii secrete este decorat de un stat străin fiindcă ajută să treacă bătrînele strada, se înșeală) după
care a urmat (interimar) Florian Coldea, decorat și el de ambasade străine. Nu mai continui, fiindcă toți
care au urmat au fost toți o apă și un pămînt.

La fel s-a întîmplat și la SIE. După ce NATO l-a impus în locul lui Mihai Caraman pe trădătorul
Ioan Talpeș, cu excepția unui naiv devenit infractor (Cătălin Harnagea) și a unui idiot (Claudiu Săftoiu)
ceilalți îmi par cu toții trădători.

Contribuția foștilor ofițeri de securitate (în special DIE) la înșușirea economiei naționale este
cunoscută.

Tot cunoscut este modul în care serviciile au promovat în parlament și în alte funcții importante
turnători șantajabili.

În anul 2015 am ajuns în contact cu cei care reprezentau naționalismul. Iarași, din naivitate (marele
meu defect), am crezut că toți sînt ceea ce se pretind. Cu timpul am constatat derapaje, am aflat „lucruri”,
cum mi se întîmplă mie chiar stînd în pat, mi-am reactivat calitățile de bătrîn anchetator.

În acest an 2021 am tras concluzia că dacă în trecut noua bătrînă securitate își înfigea în parlament
și administrația centrală oamenii, azi crează noi partide patriotice, crează noi site-uri patriotice și crează noi
eroi.
 Desigur, printre naționaliștii pe care i-am cunoscut (sau i-am reîntîlnit) sînt și unii incontestabili.
Dar nu-i nominalizez, să nu înțeleagă ceilalți că pe ei i-am exclus – este prea devreme pentru asta. În orice
caz, cînd îți iubești țara, nu aștepți bani din surse mai mult decît dubioase.

Este clar că volumul III nu poate să apară prea repede.

La bătrînețe ai mult timp să privești în urmă și să-ți recunoști greșelile. Am făcut multe, dar pe
unele nu le regret.

Am greșit în decembrie 1989, cînd nu am înființat partidul meu.

Am greșit spunînd adevărul? Asta nu cred și oricum nu regret.

Am greșit avînd prea multă încredere în oameni neverificați – aceasta este greșeala cea mai
frecventă pe care am facut-o în toți acești ani.

Am greșit că am refuzat parlamentul? Nu știu.

Am greșit că nu am vrut să ies în față decît atunci cînd era nevoie de un om de sacrificiu, „la
bătaie”? Nu știu.

În orice caz greșeala pe care mi-o imput acum, fiindcă mă lovește greu, este aceea că atunci cînd
am avut nevoie de pensie nu m-am interesat de condiții, nu am aflat că vechimea în muncă necesară s-a
mărit de la 30 la 35 de ani. Eu aveam 33 de ani și 11 luni. Aș fi putut să-mi “cumpăr” conform legii 1 an și
o lună vechime, dar nu am stiut așa că am ieșit la pensie cu vechime incompletă. Conform legii
magistraturii, pentru anii din procuratură trebuia să primesc pensie de magistrat – dar nu mi s-a aplicat
dispoziția legală așa că am primit 262 de lei (acum a depășit 300 de lei). Iar pensia de avocat, cînd aperi
mai mult gratis, în special poporul, nu are cum să fie mare (nici 900 de lei). Eu vînam mafioții – judecătorii
și procurorii care îi scapau acum au pensii de peste 20.000 de lei.

Legendă fotografii:

1. O fotografie din anul 2001, deja cunoscută din presa on-line si din primul volum.
2. Festivalul de teatru al Universității, 1973.
3. Juriul Festivalului de teatru al Politehnicii, 1974 (de la stînga la dreapta Ioan Henter –
actor Teatrul Național, Magda Rădulescu – asistentă de regie Teatrul National, Olga
Delia Mateescu – actriță Teatrul Național, Ion Gheorghiu – laureat al Premiului de Stat;
urmează reprezentanții CUB și IPB).
4. Tabăra de la Izvorul Mureșului.
5. idem – cu Adrian Severin (directorul taberei) și judecătoarea Doina (Dia) Moțiu.
6. idem – lîngă mine Stelian Moțiu, Adrian Severin și Ion Albescu.
7. Casa Studenților „Grigore Preoteasa”, 1978 – lîngă mine Ovidiu Păun pe care îl consider
cel mai bun anchetator în materie de crime din acei ani.
8. Înregistrarea la tribunal a Partidului Socialist Liberal – ianuarie 1990.
 9. Fuziunea PNL cu PSL, 20 oct. 1990 – pe scaunul din fața mea avocatul Lazăr Arjoceanu,
fost deținut politic, în casa căruia din str. Olimpului s-a înființat în decembrie 1989
Partidul Socialist Liberal.
10. Consiliu Național al PNL-CD dezbătînd părăsirea CDR, primăvara anului 1996 (sînt între
Sorin Stănescu, viitor deputat și ministru al tineretului și sportului și deputatul Niculae
Cerveni, viitor senator; urmează viitorul senator Cornel Boiangiu și senatorul Alexandru
Popovici, ce urma să fie reales în iarnă).
11. Ultimii mohicani ai Pieții Universității, 13 iunie 2019 (cu Viorel Ene - președintele
„Asociației Victimelor Mineriadelor”, Constantin Calancea – fost președinte al
„Asociației 21 Decembrie” și Ion Iofciu – președintele „Asociației Baricada Inter 1989”).

             
.