Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea

ÎNVĂŢĂTURA DATĂ RĂU

SE SPARGE ÎN CAPUL TĂU

Nastratin era un hogea (dascăl sau învăţător)

Care a rămas de basmu până astăzi tutulor,
Pentru că era din fire cam p-o ureche, năzdrăvan,
Nu-l găseşti însă în faptă să fi fost vreun viclean;
El şezând odată-n şcoală, ce îi dete-n simplul gând:
- Ascultaţi, copii – le zise (cu-ntâmplare strănutând) -
Să ştiţi d-astăzi înainte că eu când voi strănuta,
Toţi bătând îndată-n palme să-mi ziceţi hair-ola1!

Cu-ntâmplare dar odată găleata în puţ căzând

Şi cu ce să scoată apă pentru şcoală neavând,
Hogea porunci îndată ca din toţi ai săi şcolari
Să se lase-n puţ s-o scoată vreunul din cei mai mari;
Merg şcolarii toţi în grabă, pe lângă puţ se adun,
Dar privind ş-adânc văzându-l, n-a vrut să intre nici un.

Deci văzând că coraj n-are nici unul din câţi era,

Hotărî-n cele din urmă el într-însul a intra;
Ş-aşa dezbrăcat de toate, cu capul gol şi desculţ,
Legat cu un ştreang de mijloc, şcolarii-l lăsară-n puţ;
După ce găsi găleata şi după ce o legă,
Către şcolari dete gură şi să-l tragă le strigă;
Ei pornind cu toţi dodată să-l tragă în sus de jos

Şi tocma cam pe la gura puţului când fu el scos,

Razele luminii-ndată îl gâdilară în nas
Şi începu să strănute una-ntr-altă-n acel ceas;
Ei cum aud că strănută aminte-n grab ş-au adus
De porunca lui cea dată (după cum am spus mai sus)
Şi cu toţii deodată funia din mâini lăsând,
Începur-a bate-n palme şi “hair-ola!” strigând.
Bietul Hogea cade-n dată ca un dovleac jos trântit
Până-n fund îşi sparse capul, de pereţi fiind lovit.
După ce ieşi în urmă d-acei nerozi copii tras,
Jupuit ca vai de dânsul, la picioare, mâini şi nas,
Zise: - Nu e vina voastră, ci a mea, că n-am judecat,
Ş-astfel de cinste neroadă ca să-mi daţi v-am învăţat,
Care-n cele după urmă din pricina-i ajunsei
Cu picioare, mâini belite şi cu cap spart m-alesei.

PÂINE, LA FOAME UDATĂ

E CEA MAI DULCE BUCATĂ

Nastratin Hogea odată pe fiul său l-a-ntrebat

Niscaiva zaharicale vreodată d-a mâncat.
Copilul său îi răspunse că n-a mâncat nicidecum.
Hogea îl întreabă iarăşi: - Dar ce mănânci tu acum?
- Pâine uscată cu apă. Hogea zise: - Aşadar,
Socoteşti tu c-ar fi-n lume vrun alt mai dulce zahar
Ca astă pâine uscată ce o uzi şi o îmbuci,
Cu atâta gust şi foame cât ş-altui poftă aduci?

CÂND SE GĂTEŞTE ÎN LATURI,

NUMAI DIN MIROS TE SATURI

Nastratin Hogea-ntr-o seară la fereastră cum şedea

Îşi lungea nasul aiurea, p-alţii fără a-i vedea;
Trecând unul din prieteni: - Ce miroşi? l-a întrebat.
- Vecinul meu – el răspunse – găteşte scumpe mâncări,
Şi de-al lor miros mă satur, trăgându-l cu gust pe nări.
GRIJILE-S LA CREDITORI
MAI MULT DECÂT LA DATORI

Unul, întâlnind pe Hogea, s-a oprit a-l întreba

De ş-a plătit datoria. Iar el îi răspunse: Ba!
- Dar ce umbli fără grijă, când te ştii că eşti dator?
- Grija – zise el – s-o poarte cel ce este creditor.
CÂND CERI ŞI NU ŢI SE TRECE,
TE-NTORCI CU INIMA RECE

Într-o zi viind la Hogea un prieten i-a cerut

Să-i dea frânghia de rufe, numai pentru un minut;
- De n-aş avea, Hoge zise, vreo trebuinţă de ea,
Ţ-aş fi zis cu toată voia: poftim, frate, de o ia;
Dar am să întinz pe dânsa, să usuc nişte pospai2
- Nu-mi spui – acela răspunse – că nu vrei să mi-o dai?
- Bine vezi tu – Hogea zise – că e vorba cam aci
Şi mai mult nu e de lipsă să stau a ţ-o tălmăci.
DACĂ N-AI SĂ MERGI CĂLARE
NU UMBLA LA-MPRUMUTARE

Unul a venit odată ş-îndrăznind ca un vecin

A cerut să-i dea măgarul pentru un ceas Nastratin;
Dar nu-l am acasă astăzi: altu-i l-am împrumutat.
Măgarul din grajd dodată a răcnit într-acel ceas.
- Spui că nu-i - zise vecinul - şi na, iaca al său glas!
Iar Nastratin îi răspunse: - Ce, tu nu crezi ce-ţi spun eu?
Mai mult crezi tu pe măgarul decât chiar cuvântul meu?
CASCĂ OCHII LA TOCMEALĂ
IAR NU DUPĂ CE TE-NŞALĂ

Murind lui Nastratin Hogea măgarul ce îl avea,

Socoti cum să mai scoată din paguba sa ceva:
Şi aşa tăind cu el capul măgarului celui mort,
L-a-nfăşurat pe deasupra binişor cu nişte tort;
Apoi cu acest ghem mare în piaţ' să-l vânză mergând,
Se duse şi el cu dânsul cu alţi vânzători în rând;
Stând aci, veni îndată un ovrei cumpărător,
Carele de chilipire era-n piaţ' precupitor;
În vreo câteva cuvinte învoindu-se din preţ,
Îi zise cumpărătorul (văzându-l prea greuleţ):
- Dar ce are ghemu-ntr-însul, de vine greu la cântar?
Nastratin Hogea răspunse: - Iaca un cap de măgar!
Dacă-l mai întrebă încă ş-îi răspunse tot la fel,
Socoti cumpărătorul că îl face prost pe el.
Şi scoţând îi dete-n mână banii cât i s-a căzut,
Care Nastratin luându-i, se făcu grab nevăzut.
Pe cumpărătorul însă cugetele nu-l lăsa,
S-apucă, desfăcu ghemul cum a mers la casa sa,
Şi abia găsi pe dânsul numai o oca de tort,
Iar celelalte ocale capul măgarului mort.
"Mai mare daraua
Fu decât ocaua."
Ce să facă?! Pleacă iute să-l caute necăjit,
Dar Hogea cum luă banii, la casa sa a fugit;
El însă tot căutându-l prin piaţ' de a-l mai vedea,
Abia la o săptămână putu cu el ochi ca să dea,
Şi puind mâna pe dânsul, judecăţii-n grab l-a dat,
Arătând cu jeluire cum şi ce fel l-a-nşelat.
Fiind dar Nastratin Hogea la judecată adus,
El totodată de faţă şi dovezile ş-a pus,
Cum că i-a spus adevărul, că e un cap de măgar,
Când i-a făcut întrebare de ce e greu la cântar.
Judecata pe temeiul dovezilor drept dând dar,
Cumpărătorul rămase cu capul cel de măgar.

UN NEBUN FĂGĂDUIEŞTE
ŞI-NŢELEPTUL S-AMĂGEŞTE

Într-o zi, Nastratin Hogea, ceartă c-un vecin având,

Fuse tras la judecată, pentru dânsul jalbă dând;
Nastratin plecând să meargă spre a se înfăţişa,
Băgă-n sân un pietroi mare şi se-nfăţişă aşa;
Când pârâtorul de dânsul spunea câte îi plăcea,
Nastratin pe taină sânul îşi arăta şi tăcea.
Judecătorul văzându-l că îşi bătea sânul plin,
Toată dreptatea o dete în partea lui Nastratin;
După ce jeluitorul fu d-aci afară dat,
Zise lui Nastratin Hogea: - Scoate ce mi-ai arătat;
El scoţând îndată piatra, o puse cu cinste jos
Şi se trase la o parte, cu chip prea politicos.
- Dar ce este asta? zise judecătorul bătrân;
- Este darul, el răspunse, ce ţi-l arătam în sân.
HAINA MAI MULT E PRIVITĂ
DECÂT PERSOANA CINSTITĂ

Nastratin Hogea odată fiind la nuntă chemat,

Se duse în haine simple, ca sărac biet îmbrăcat;
Nuntaşii astfel văzându-l nici în seamă nu-l băga,
Ci pe cei cu haine scumpe să trateze alerga;
Şi după ce aşezară la masă pe toţi frumos,
Îl puseră şi pe dânsul în colţul mesii de jos.
Nastratin văzând aceasta, se sculă-n grab alergă,
Şi la un al său prieten să-i dea hainele-l rugă;
Dându-i hainele acela, se-mbrăcă galant pe loc,
Puse şi-o blană asupră-şi, cu postav roşu de foc,
Şi aşa mergând el iarăşi la nunta ce-a fost chemat,
Cum îl văzură nuntaşii, cu cinste l-a-ntâmpinat:
- Poftim, poftim, Hogea - efendi3, către dânsul toţi zicând,
L-a pus tocma-n fruntea mesii, fiecare loc făcând.
El dacă şezu la masă ş-a-ntins mâneca în vas,
Zicând: - Poftim, poftim, blană, mănâncă ce e mai gras!
Îl întrebară nuntaşii: - Hogea-efendi! zicând,
Pentru ce o faci aceasta, ş-întingi mâneca mâncând?
- Pentru că, el le răspunse, eu întâi când am venit,
Cu hainele cele proaste, nimenea nu m-a cinstit,
Şi când v-am dat bună ziua, abia mi-a zis: "Mulţămim!",
Iar cum venii cu acestea, toţi mi-au zis: "Poftim, poftim !"
De aceea şi eu blana să mănânce o poftesc,
Căci văz toţi privesc la haine, iar persoana n-o cinstesc.

OMUL NU POATE SĂ FACĂ

UN LUCRU LA TOŢI SĂ PLACĂ

Hogea s-apucă odată ca să-şi facă un cuptor,

Pe nevasta sa-mprejuru-i având-o de ajutor;
După ce-l isprăvi însă, după cum lui i-a plăcut,
Veni un vecin şi-i zise că nu e bine făcut,
Pentru că l-a-ntors cu gura către vântul de apus,
Ci era să fie bine spre miazăzi să-l fi pus;
Altul viind zise iară: - Hogea, ce bine făceai
Cătră răsărit cu gura cuptorul de-l întorceai;
Altul iar îi zise: - Hogea, eu în locu-ţi de eram,
Cuptorul spre miazănoapte cu gura lui îl puneam.
Văzând Hogea că la nimeni lucrul lui nu i-a plăcut,
Îl strică ş-apucând iarăşi, pe rotile l-a făcut;
Dup-aceea din prieteni în vreun fel de îi zicea,
El se apuca îndată ş-într-acolo-l întorcea.
Şi aşa Nastratin Hogea cu cuptorul învârtit,
Al fiecăruia gustul şi plăcerea i-a-mplinit
Zicând: - Câtă osteneală pentr-un cuptor avui eu,
Ca să-l fac pe gustul lumii, iar nu după placul meu.

CINE FURĂ AZI O CEAPĂ MÂINE FURĂ ŞI O IAPĂ DAR

OR ÎN TEMNIŢĂ PLÂNGE, OR PICIOARELE ÎŞI FRÂNGE

Nastratin Hogea-ntr-o vreme nici un câştig neavând

Şi în cea mai de pre urmă sărăcie ajungând
Hotărâ să fure ceapă de la un al său vecin
Ce avea destulă-n casă şi nu da la vreun strein.
Dar văzând Nastratin Hogea că el uşa o-ncuia,
Plan făcu pe coş să intre noaptea şi ceva să ia.
Deci suindu-se pe casă şi privind pe coş în jos,
Se ivi-n el umbra lunii în chip de stâlp luminos,
Şi lăsându-se la vale p-acea umbră, amăgit,
Deodată fără de veste se pomeni jos trântit,
Rămâind ca vai de dânsul cu piciorul rupt în loc,
Având mică norocire că n-a fost în vatră foc.
Deşteptându-se vecinul, de bufnirea-i când căzu,
Se sculă totdeodată, nici o clipă nu şezu,
Strigă, cere la nevastă lumânarea-n grab să-i dea,
Mai curând să prindă hoţul, şi cine e a-l vedea.
Iar Hogea zise: - Vecine! atât să nu te grăbeşti,
Că ce am păţit, şi mâine tot aicea mă găseşti.
TE PĂZEŞTE SĂ NU SUPERI
P-ALTUL ÎNTRE PROŞTI SĂ-L NUMERI

Nastratin Hogea-ntr-o vreme nouă măgari dobândind

Şi într-o zi toţi aceştia la păşune scoşi fiind
S-a dus seara ca să-i strângă de pe câmp unde era
Şi de sunt toţi ca să vază, începu a-i număra.
Ieşind dar la număr tocma, pe unul încălecă,
Luă pe toţi după urmă şi la casa lui plecă.
Când mergea pe cale însă stătu iar a-i număra,
Şi văzu că înaintea-i numai opt măgari era;
Se uită, se miră singur cu unul ce s-a făcut,
Şi văzând o groap-adâncă pe unde a fost trecut,
Gândi că poate într-însa unul din ei a căzut,
Când a privit el cu ochii aiurea şi n-a văzut;
Descălecă şi se duse în groapă a se uita,
Dar ce să vadă într-însa, când degeaba căuta?
Se-ntoarse ş-începe iarăşi măgarii a-şi număra,
Şi văzându-i că sunt nouă, începu a fluiera;
Iar încălecă pe unul, şi până-ntr-un loc mergând,
Să-i mai numere o dată iarăşi îi veni în gând.
Şi văzând că şi acuma iar la număr opt era
(Că pe cel de supt dânsul nicidecum nu-l număra)
Stând: - Ciudat lucru! el zise - or ochii mei sunt stricaţi,
Or că eu nu poci să-i număr, cum merg ei amestecaţi!
Şi descălecând îi puse câte unu-unu-n rând
Şi pe fiecare mâna puind el şi numărând,
Ieşiră măgarii tocma noauă, după cum au fost,
Ş-încălecă iar pe unul, făcându-se singur prost.
Plecând însă cu-ndoială, nu se putu stâmpăra
După ce puţin mai merse, stătu iar a-i număra,
Şi măgarul de supt dânsul nenumărând iar aşa,
Tot opt ca şi pân-acuma, ceilalţi la număr ieşea.
Într-acest timp, trecând unul, i-a zis: - Nu te supăra,
Fă bine şi te opreşte măgarii a-mi număra!
Ca să văz şi tu ca mine tot aşa lipsă îi scoţi,
Or că mie mi se pare că nu sunt la număr toţi.
Începu omul acela măgarii a-i număra,
Arătând întâi cu mâna de supt el care era.
Hogea îi zise (văzându-l că începe de la el):
- Dar ce! mă pui şi pe mine în rând, omule mişel?
Şi necăjit de aceasta, acasă cu ei s-a dus
Şi aci iar cu nevasta ca să-i numere s-a pus.

MULŢI SUNT PROŞTI CARE LE PLACE

P-ALŢII-N SOBOR SĂ ÎMPACE

Nastratin Hogea odată

Măgarul din grajd scăpând
Plecă cu traista-ncărcată
Ca să-l caute-ntrebând:

Ş-întâlnind pe oarecine
Din săteni l-a întrebat:
- N-ai văzut cumva, vecine,
Pe magarul meu prin sat?

- Ba l-am văzut, el zise,

Colea ca jude şezând,
Şi la vite-n holde prinse
Judeca, ispas făcând.

Hogea zise cu mirare:

- Jude-n sat magarul meu?!
Zise acel la plecare:
- Da, da ceea ce-ţi spun eu.

Hogea necăjit se duse

În cel mai repede pas,
În pragul uşii se puse
Unde se făcea ispas.

Şi traista după ce-ntinse

Cu un jos a o pleca,
- Tpru, tpru, tpru! din buze zise
Către cei ce judeca.

Toţi râseră de această,

Numai unul cum şedea,
Viind, se plecă la traistă,
Ca ce e-n ea a vedea;

Iar Hogea traista-ncărcată

După gâtu-i aruncând
Începu totdeodată
Ca să-l judece zicând:

- Treburile-mi stau acasă

Şi tu aici în sobor
Poftişi tocmai când îmi pasă
Să te faci judecător.

CUI ÎI PLACE LINIŞTIRE

SĂ-ŞI FACĂ ÎMPREJMUIRE

Nastratin Hogea-ntr-o iarnă lemne de foc neavând

Îşi arse dimprejur gardul, numai porţile lăsând;
Şi văzând el că vecinii ş-alţii p-aicea trecea,
Intrând sau ieşind din curtea-i, şi venea şi se ducea,
Supărându-se de-aceasta ieşind striga către toţi
Că fiecare să intre şi să iasă tot pe porţi.

ÎNTR-ACEASTĂ LUME ORICE

D-UNDE VINE SE ÎNTOARCE

Nastratin Hogea-n grădină castraveţi mai mulţi făcând

Şi dintr-înşii pe parale unul-altuia vânzând,
Cu banii strânşi merse-ndată ş-îşi cumpără un magar,
Gata, la cap un căpăstru şi în spate un samar;
Îl lău, merse-n pădure, tăie lemne,-l încărcă,
Ş-încet-încet după dânsul către casa lui plecă;
Când sosi la un râu mare şi să-l treacă trebuind,
L-a dat alături cu puntea, Hogea căpăstrul ţiind;
Magarul din întâmplare în apă se-mpiedică
Şi neputând să se scoale, s-afundă şi se-necă;
Nastratin Hogea lăsându-l fără a se turbura,
Zise: - Cum se vede treaba, ursita asta-ţi era,
Unde era castraveţii în apă a se-nnăcri
Pe tine-n locul acelor râul te acoperi;
Aşadar or castraveţii, or banii din ei luaţi
Sunt ursiţi, precum se vede,-n apă a fi înecaţi.

PÂNĂ LA ANUL, OR MAGARUL, OR SAMARUL

Într-o zi Nastratin Hogea pe o uliţă trecând

Şi pe poartă-n curtea unui bogat ochii aruncând
Se opri ca să privească la un lucru foarte rar.
Adică la-mpodobirea a unui mânz de magar,
Carele avea căpăstru peste tot cu fir lucrat
Şi pe ciucuri împrejuru-i margaritar înşirat,
Un cioltar cu flori de aur pe spatele lui întins
Şi drept chingă peste dânsul un cordon de fir încins,
Pus pe o saltea luxoasă, ş-alături pernă de puf,
Ş-un rob cu apărătoare răcorindu-l de zaduf;
Iar bogatul, de departe, în pridvorul său şezând,
Îl privea-n mare plăcere, dintr-un ciubuc lung fumând.

Nastratin văzând aceasta, fără a întârzia,

Se apropie de dânsul ş-începu a-l mângâia;
Bunioară ca copilul când vedea vrun mieluşel
Merge, îl îmbrăţişează ş-îl sărută frumuşel.
Bogatul vesel privindu-l, când îl mângâia mereu,
Întrebă: - Dar or îţi place cum e măgăruşul meu?
- De minune! el răspunse, este vrednic d-a-l iubi,
Şi alt nici un cusur n-are, decât nu poate vorbi.
- Ce fel? bogatul îi zise, poate vorbi un măgar?
- Cum nu? - Hoge îi răspunse - numai să mi-l dai şcolar,

Şi într-un an ţi-l fac ritor, or în ce limbă vei vrea.

- Ba nu voi - bogatul zise - că-l procopseşti aşa prea,
E destul ca să vorbească limba care o ştiu eu,
Şi vreo patru limbi streine, ca să-l fac tâlmaciul meu.
- Aşadar, îi zise Hogea, trebuie să ne tocmim,
Însă să mi-l dai acasă, că-n alt chip nu ne-nvoim.
- Bine! - îi zise bogatul - cum ştii tu, aşa să faci,
Numai despre plată spune-mi cu câţi galbeni te împaci.
- Să-mi dai - Nastratin îi zise - o sută de-mpărăteşti,
Răspunzându-mi înainte jumătatea din aceşti;
Iar jumătatea ceilaltă să mi-o dai la şase luni,
Când şi examen voi face, între câţi vei să aduni,
Ca să vază fiecare că nu dai bani în zadar,
Ci pentru o-nvăţătură aşa auzită rar.
Bogatul de vorba Hogii atât de mult s-a-ncântat,
Încât scoase banii-ndată şi jumătate i-a dat,
Poruncind şi pe şcolarul să-l aibă în casa sa,
Nu cumva la ne-ngrijire vreodată a-l lăsa:
Pe salteaua lui să-l culce şi pe perna cea de puf,
Cum şi după prânz când doarme să-l apere de zaduf
Că el pe fiece lună îi va trimite mertic
Cu toată îndestularea, să nu-i lipsească nimic.
După ce aceste toate s-au făcut ca prin înscris
Şi pe şcolarul cu Hogea împreună l-a trimis,
Femeia Hogii, cu masa care sta şi-l aştepta,
Şi din când în când pe poartă ca să vie se uita,
Văzându-l cu măgăruşul cel împodobit intrând,
Se mira ce o să fie, pricina necunoscând.
- Dar ce e asta, bărbate! îl întrebă ea pe loc.
El arătă acei galbeni, ca jaratecul de foc,
Ş-îi răspunse cu amăruntul cum şi ce fel l-a tocmit,
Cum şi jumătate banii-nainte i-a primit.
- Dar or ţ-ai ieşit din fire? zise ea, la el privind.
Unde ai văzut în lume vreodată măgar vorbind?
Or te-ai apucat acuma pe oameni să amăgeşti
Şi la bătrâneţe tocma belele să pătimeşti?
- Fii pe pace, el îi zise, n-avea nici o grije tu,
Că tocma acuma ceasul norocului îmi bătu.
E o vorbă: "Pân' la anul câte căciuli nu rămân
Într-această-ntinsă lume pustii şi fără stăpân!"
Asemenea pân-atuncea or să-ntâmplă de mor eu,
Or cumva se bolnăveşte şi moare şcolarul meu.
Cu asemenea cuvinte şi cu alte Nastratin
Îşi mai împăcă nevasta şi se linişti puţin...
Note

1. Să fie de bine (n. A. P.)

2. Făină

3. Domnule