Depresiunea colinară a Transilvaniei

Drept Câmpia de Vest este denumit sectorul românesc al câmpiei Panonice. Se întinde pe o
lungime de peste 375 km și este delimitată de: granița de stat cu Serbia și Ungaria(în vest),
Dealurile de Vest și Carpații Occidentali (în est), râul Tur (în nord) și granița cu Serbia (în sud).

Denumirea acestei subunităţi este dată diferit în lucrările de geografie – Câmpia Tisei (Şt.
Manciulea, 1923), Câmpia de Vest (V. Tufescu, 1974), Câmpia Banato-Crişană (Enciclopedia
României, 1983), Câmpia Banatului şi Crişanei (Geografia României, vol. IV, 1992). Frecvenţa
cea mai mare în ultimele decenii o are termenul de „Câmpia de Vest”.

1. Mod de formare

Câmpia de Vest face parte din Depresiunea Panonică formată la mijlocul neozoicului prin
fragmentarea şi coborârea sectorului cristalin din vestul Carpaţilor Occidentali. Ulterior a fost
bazin de sedimentare în care s-au acumulat formaţiuni detritice cu grosimi variate. Deci în
alcătuirea geologică a acesteia intră un fundament şi o suprastructură sedimentară.

Fundamentul (proterozoic – paleozoic- mezozoic) este constituit din şisturi cristaline şi depozite
cretacice. Definitivarea structurii lor s-a realizat de către mişcările laramice. Ulterior el a fost
fragmentat de un sistem de falii cu desfăşurare aproape perpendiculară.

Sedimentarul neozoic, în condiţiile unei astfel de poziţii a blocurilor din fundament, va avea
grosimi deosebite. În cadrul grabenelor atinge 3000 – 5000 m pe când în dreptul blocurilor
horst doar câteva sute de metri.

2. Subdiviziuni

În majoritate lucrărilor de sinteză asupra Câmpiei de Vest se face împărţirea acesteia în unităţi
de diferite ordine al căror nume are caracter livresc. Plecând de la ceea ce există în Geografia
României, vol. IV (1992) şi Câmpia de Vest de la Gr. Posea (1992, 1995) în cadrul acesteia se pot
separa trei mari unităţi geografice, iar în fiecare mai multe subunităţi, în două, trei ordine de
ierarhizare.

 Câmpia Someşului
- Se află în nord, între Munţii Oaş-Igniş, Dealurile Silvaniei (Codrului şi Crasnei), Câmpia
Crişurilor şi graniţa.
- fundamentul cristalin este dispus în blocuri aflate la adâncimi de 1500 – 3000m peste care
există un sedimentar gros ce conţine ape subterane termale arteziene. Jocul pe verticală al
blocurilor din fundament în cuaternar s-a realizat diferit în timp, în cel puţin două centre
(Bodrog în Ungaria şi Câmpia Crişurilor şi au determinat pendularea albiilor râurilor
principale pe Someş, Crasna, Tur etc.) ceea ce a condus la aluvionări bogate dar
diferenţiate în timp, remanieri hidrografice dar şi la crearea unui relief complex.
- Relieful este alcătuit din:
 - Câmpia joasă a Someşuluiclădită de acesta şi Crasna, Homorod, Tur, este o luncă vastă cu
importante lucrări hidroameliorative;
- Câmpiile înalte cu caracter de glacis de la contactul cu Dealurile Silvaniei: Abrud (între
Someş şi Crasna); Tăşnad (sub Dealurile Crasnei), Buduslău (până la Barcău, este cea mai
înaltă);
- Câmpia înaltă Carei (un fost con al Someşului spre sud-vest; relief eolian)

Oraşele: Satu Mare (131 077 loc.) municipiu reşedinţă de judeţ, se află la intersecţia celor mai
importante drumuri din nordul Câmpiei de Vest. Urme de cultură materială din neolitic, bronz,
aşezare dacă, cetate în secolul IX-X în timpul lui Menumorut; în sec. XII aici sunt colonizaţi
germani (în Mintiu pe stânga Someşului; important târg de cereale şi sare în sec. XVI-XVII; faţă
de începutul secolului XX populaţia a crescut de patru ori, iar economia a devenit în ultimele
decenii un însemnat centru industrial (construcţii de maşini, textilă, pielărie), nod feroviar şi
rutier. Dispune de un bogat patrimoniu turistic.


Câmpia Crişurilor
- situată în partea mijlocie a Câmpiei de Vest între Barcău şi marginea nordică a conului
aluvial al Mureştului (Câmpia Aradului)
- are o suprafaţă de cca. 3600 kmp în care se includ şi: Câmpia Barcăului (cca. 200 kmp),
Câmpia Sebişului (cca. 120 kmp), Câmpia Tăuţului sau a Cigherului (100 kmp) şi Câmpia
Holodului (cca. 140 kmp).
- Altitudinile oscilează între 90 – 180 m, dominând cele sub 140 m
- Prezintă mai multe ramificaţii spre est, pătrunzând adânc în dealuri, cu deosebire pe
Barcău, Crişul Negru, Crişul Alb şi Cigher. Prin urmare, are cele mai strânse legături cu
Dealurile Crişurilor
- Din punct de vedere geologic se compune din fundamentul cristalin fragmentat acoperit de
depozite sedimentare ce aparţin la două cicluri importante (paleogen şi neogen)
- Are două compartimente majore: o câmpie aluvionară extinsă spre vest şi sud, şi cea mai
tipică structură de câmpii de glacis (dezvoltată sub dealuri)
- Este străbătută de patru râuri principale: Barcău şi de cele trei Crişuri (Repede, Alb şi
Negru în ordine de la nord la sud)
- Are numai 10 km lăţime la nord de Oradea, dar se extinde mult spre sud
- Aşezările sunt mai puţin numeroase în comparaţie cu Câmpia Someşului (177 sate în 46
comune şi doar 6 oraşe)
 Câmpia Banatului
- este situată în partea sudică a Câmpiei de Vest de la marginea de nord a conului Mureşului
şi în sud până la graniţa cu Iugoslavia.
- Include punctul cel mai vestic al ţării (Beba Veche), are cele mai multe cursuri canalizate,
cea mai mare densitate de căi ferate (aproape dublu faţă de media pe ţară), pe teritoriul său
se află judeţul cu cea mai mare suprafaţă din ţară (Timiş) şi singurul râu interior navigabil
(Bega)
- Are o suprafaţă de cca. 9800 kmp şi prezintă cea mai mare lăţime, 120 km în Câmpia
Mureşului
 - Altitudinile oscilează între cca. 80 – 180 m, în mod excepţional 75 – 77 m, la ieşirea
Arancăi şi a Timişului din ţară şi circa 200 m pe unele terase sub dealurile Pogănişului
- caracteristică pentru această câmpie foarte importantă de altfel pentru explicarea
condiţiilor socio-economice ar fi că aici satele au un mare grad de urbanizare (beneficiază
de atributele mediului urban in ceea ce priveşte: sistemul de canalizare, alimentare cu apă,
încălzire, linii telefonice, etc.).
3. Relief

Caracteristicile morfologice sunt dependente de modul de formare pe ansamblu şi local a

câmpiei. A rezultat printr-un proces continuu de acumulare a unui volum imens de materiale
cărate de râuri din Carpaţi şi depuse sub forma unor conuri de aluviuni mai mult sau mai puţin
aplatisate. Ceea ce a diferenţiat acest proces, determinând o serie de deosebiri în fizionomia
regională a câmpiilor au fost: - poziţia ariilor de subsidenţă, succesiunea în timp a intensităţii
lăsării şi felul aluviunilor cărate. Ca urmare în Câmpia de Vest pot fi separate mai multe tipuri şi
subtipuri genetice. Acestea sunt:

Câmpii înalte în cea mai mare măsură cu poziţie subcolinară situate frecvent la 120 – 180 m şi
care domină albiile râurilor cu 10 – 25 m. Genetic includ câteva subtipuri – câmpiile de glacis
(între Crişul Repede şi Teuz, pe stânga Barcăului, la contactul cu Dealurile Crasnei şi Codrului,
ale Munţilor Oaş şi Zarand etc.) cu caracter eroziv sau aluvio-proluvial; câmpii piemontane
(câmpiile Vinga – vechi con coluvial al Mureşului, Cigher pe conul acestui râu construit în
nordul M. Zarand, Buziaşului pe conul Pogănişului şi Bârzavei pe conul râului omonim); câmpii
de terase la ieşirea din munţi a principalelor râuri în cadrul „golfurilor depresionare”; sunt
formate din 1-3 terase al căror pod se lărgeşte foarte mult aval (pe stânga Crişului Alb, pe Bega
sub Podişul Lipovei, pe stânga Timişului în aval de Caransebeş etc), câmpii tabulare cu loess
care la origine au avut caracter piemontan (conuri de aluviuni) dar care în timp au fost acoperite
de nisipuri sau loess; sunt înconjurate de câmpii joase (Câmpiile Carei, Nădlac, Arad etc.).

Câmpii joase desfăşurate în regiunile coborâte unde subsidenţa încă activă a impus un intens
proces de aluvionare. Se află la o altitudine de 90 – 100 m. Uneori se ridică deasupra albiilor cu
câţiva metri reprezentând lungi înalte pe Crişul Alb, Crişul Negru, Timiş sau partea terminală a
terasei inferioare (pe dreapta Someşului şi pe stânga Crasnei). Alteori se află la nivelul albiilor
sau chiar sub acestea (între ele şi albii se interpun grinduri de nisip). De exemplu Câmpia
Timişului Inferior, Câmpia Salontei. Sunt câmpii care în lipsa drenajului au caracter mlăştinos.
Până la îndiguire erau frecvent inundate la creşterile de nivel ale râurilor.

 Trepte de relief

Deşi pe ansamblu Câmpia de Vest apare ca o întinsă suprafaţă cu o netezime mare, în detaliu pot
fi separate forme de relief care se dispun etajat şi care au rezultat din pleistocenul mediu până în
prezent. Căteva exemple sunt:

i. Piemonturi. Sunt conuri aluviale (Câmpii piemontane) extinse, acumulate în sectoare în

care subsidenţa era mia puţin activă. Gr. Posea indică astfel de tipuri de relief la Carei
(conurile Tisei şi Someşului) şi cele construite de Mureş la ieşirea din dealuri Vinga (în
structura ei N. Mihăilă, N. Popescu, 1988 au separat în bază un complex de pietrişuri şi
 bolovănişuri şi un complex superior nisipo-argilos echivalente unor nivele de terase din
dealuri), Arad şi Jimbolia (două conuri corespunzătoare terasei a doua).
ii. Glacisurile cu origine variată (de eroziune, aluviale, proluviale) apar la contactul cu
dealurile şi munţii. Cei care au studiat diferitele sectoare ale Câmpiei de vest au separat în
spaţiul acesteia patru generaţii de glacisuri care se racordează cu terasele râurilor.
Dezvoltarea mare a lor a dus frecvent la individualizarea unor câmpii de glacis.
iii. Terasele există în lungul râurilor mari numai în câmpiile înalte şi la contactul cu dealurile.
Spre vest ele coboară şi podul se lăţeşte până se confundă cu nivelul câmpiei sau trec în
nivele de glacisuri. Există un număr de 1-5 terase diferite de la un râu la altul: după Gr.
Posea 4 la Timiş, Mureş, Crişuri, Crasna, 3 pe Someş şi 2 pe Bârzava etc. Se desfăşoară
predominant pe partea stângă, râurile suferind o deplasare spre dreapta de unde şi
înclinarea podurilor teraselor spre nord. Înălţimea, extensiunea şi modul de trecere în
câmpie sunt diferite. După Gr. Posea (1992), prin generalizare, acestea sunt: terasa de 4 –
10 m îngustă, se pierde repede în câmpie la nivelul luncii; terasa de 10 – 25 m , în câmpie
are dezvoltarea cea mai mare, înaintează spre vest cel mai mult trecând în nivelul glacisului
inferior; terasa de 30 – 35 m, este mai slab dezvoltată şi trece în câmpiile de glacis; terasa
de 45 – 60 m larg desfăşurată între Crişul Repede şi Timiş; trece la margine dealurilor în
cel mai înalt glacis din câmpie.
iv. Luncile au caracteristici diferite în cele două categorii de câmpie. În cele înalte au maluri
evidente, grinduri, una-două trepte, albii părăsite, belciuge, popine, conuri aluviale ale
afluenţilor etc. În câmpiile joase malurile lipsesc sau sunt slab conturate; lateral de albia
propriu-zisă sunt numeroase albii părăsite sau prin care apa circulă la revărsări, apoi bălţi
în sectoarele mai joase. În ultimele două secole s-au realizat numeroase canale de desecare,
diguri, ramblee, etc. În alcătuire domină nisipurile, pietrişurile mărunte; în ele s-a
identificat un nivel de arbori foarte groşi parţial carbonizaţi. Sunt de vârstă holocenă.
4. Climă

Climatul Campiei de Vest este continental - moderat de campie, cu veri relativ calduroase dar
lipsite de intervale cu uscaciune si seceta excesiva si ierni fara geruri intense si persistente.
Temperatura medie anuala scade de la 11oC in sud la 9oC in nord. Temperatura medie a lunii
celei mai reci scade in acelasi sens: -1,2oC la Timisoara, -1,5oC la Jimbolia si Oradea, -2,7oC la
Satu Mare, dar cele mai scazute valori pot ajunge la - 30oC, de obicei in campia Muresului, prin
localizarea aerului rece in partile mai coborate ale Campiei Panonice. Tot iarna pot patrunde
mase de aer cald de origine tropicala, care duc la inregistrarea de temperaturi peste 15oC in
ianuarie. In iulie, valorile descresc cu aprox. 1oC de la sud spre nord: 21,6oC la Timisoara,
21,2oC - Oradea, 20,1oC - Satu Mare. Vara se pot inregistra frecvent valori de peste 40oC dar pot
avea loc si patrunderi de mase de aer de origine arctic - maritima, care duc la scaderea
temperaturilor pana la 7oC in iulie, 5oC in august, 2oC in iunie.

5. Hidrografie

Cu direcţie de scurgere est-vest debuşează în Tisa râurile: Someş, Mureş, Bega (canalizat în
sectorul de câmpie), dar şi Crişul (format în Ungaria prin confluenţa Barcăului, Crişului Repede,
Crişului Negru şi Crişului Alb). În Dunăre se scurge Timiş (cu afluentul Bârzava).
Lacuri între dunele de nisip regăsim în Câmpia Carei. Limanurile fluviatile sunt numeroase în
luncile marilor râuri. Lacurile în crovuri pot avea apă dulce sau sărată. La Băile Felix întâlnim
lacul termal Peţea. Au fost amenajate şi iazuri, precum sistemul Cefa.

6. Vegetația și Fauna

Vegetatia cuprinde stepa (pe o mica intindere, in extremitatea vestica a campiei), silvostepa si
etajul stejarului (pe campiile inalte). In lungul luncilor riurilor este o vegetatie de lunca, iar in
Campia Careilor plantatii de salcimi. Este puternic transformata antropic.

Fauna este caracteristica silvostepei si padurilor de stejar (rozatoare, pasari, etc.); exista si
rezervatii de dropii. La Satchinez (unde exista o rezervatie de fauna) se intilnesc numeroase
specii de pasari, unele in pasaj.

7. Demografie

Numărul de locuitori este în prezent de cca. 1,8 mil. loc. (Gr. Posea, 1992) ceea ce reprezintă
aproape 8,2% din populaţia României. Cea mai mare creştere, bazată atât pe sporul natural cât
şi pe cel migratoriu a fost după 1960 în condiţiile în care în oraşe s-a dezvoltat mult industria
care a solicitat forţa de muncă, o parte sosind din alte regiuni ale ţării.

Sporul natural pe ansamblu este mai mic, sub nivelul celui pe ţară. El este negative în Câmpiile
Crişurilor şi Banatului şi pozitiv, în jurul valorii pe ţară (1‰) în Câmpia Someşană (1,5‰).
Regional valori pozitive sunt şi în marile oraşe şi în satele din vecinătatea acestora după cum
valoarea este mult mai coborâtă în satele mici depărtate de căile de comunicaţie şi de oraşe (-
4‰). Valorile reduse ale acestui indicator demografic reflectă dinamica altora şi anume:
natalitatea redusă în mediul rural (populaţie îmbătrânită şi tradiţia naşterii unui singur copil) şi
apropiată dar sub media pe ţară (11,9‰ în 1992) în principalele oraşe şi în satele mari;
mortalitatea ridicată atât la sate cât şi la oraşe (10-11‰ în 1992). Creşterea numărului de
locuitori în oraşe s-a datorat (îndeosebi între 1960 şi 1985) sporului migratoriu stimulat de
necesităţile unei expansiuni industriale. Fluxurile principale de populaţie au fost dinspre satele
mici şi sărace din câmpie, din dealurile şi munţii vecini dar şi din alte regiuni ale ţării (Oltenia,
Maramureş etc.).

Populaţia urbană concentrată în 22 de aşezări din care 6 cu rang de municipiu însuma în 1995
peste 1 190 000 loc. reprezentând cca. 5% din totalul populaţiei României, 9,1% din totalul
populaţiei urbane şi peste 65% din populaţia Câmpiei de Vest.

Populaţia rurală de cca. 600 000 locuitori se află în peste 670 sate cu mărime diferită.

Pe grupe de vârstă, domină populaţia adultă (ajunge uneori chiar la 60%) pondere mai mare
având-o în oraşele principale şi în satele mari din vecinătatea acestora. Populaţia ce depăşeşte
60 de ani este mai numeroasă în mediul rural (peste 25%), iar cea tânără (îndeosebi între 15 şi
30 ani) în oraşe.

Structura naţională . Marea majoritate a populaţiei este de origine română. În oraşe aceasta are
o pondere între 40 ş 70%. Alături de români sunt maghiari (în Arad şi în satele din judeţ, în
câmpia Carei, Câmpia Someşului), germani (au avut o pondere mare în perioada interbelică în
Câmpia Banatului; în prezent sunt în localităţile din câmpiile Jimboliei, Carei şi Someşului),
slovaci (Nădlac), sârbi (în vestul câmpiei Timişului) etc.

8. Așezări umane

Oraşele sunt prezente în număr de 22. La finele secolului XIX şi până în anul 1930 au fost doar
6 (Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta, Arad şi Timişoara); ulterior numărul lor a crescut (10 în
1948, 12 în 1956, 20 după 1966 şi 22 după 1989). După numărul de locuitori 4 sunt mari (în
1995 Timişoara cu 333 049 locuitori, Oradea cu 222 994 locuitori, Aradul cu 187 286 loc. şi Satu
Mare cu 131 077 loc.), 3 au între 20 000 şi 50 000 loc (Lugoj, Carei şi Salonta), 6 au între 10 000
şi 20 000 loc. şi 9 între 6 000 şi 10 000 loc. Deci cea mai mare parte a populaţiei urbane (72%)
este concentrată în 4 centre şi numai 20 % în 15 oraşe mici.

Din acestea 6 sunt municipii care au şi funcţii complexe. La celelalte ponderea funcţiilor
industriale agricole şi de servicii variază mult.

Aşezările rurale sunt vechi, în unele urmele de cultură materială atestând diferite forme de
locuire încă din neolitic. Prezenţa lor în documente începe cu secolul XII-XIII cele mai multe
fiind situate la contactul treptelor de relief (câmpii de glacis, terase) şi în general în sectoarele
mai înalte. Colonizarea câmpiei în mai multe faze cu populaţie maghiară, sârbă, germană,
slovacă etc. a determinat nu numai apariţia unor noi aşezări dar şi implantarea unor forme şi
mărimi variate a acestora în funcţie de particularităţile locale ale reliefului şi de tradiţia
comunităţii respective. De abia la sfârşitul secolului XVIII şi în secolul XIX începe un proces
complex de restructurare a vetrei satelor impus de factorii economici (extinderea terenurilor cu
culturi agricole şi mai ales diversificare lor, desecarea suprafeţelor cu exces de umiditate şi
realizarea de canale de renaj, creşterea importanţei unor drumuri de legătură cu oraşele sau cu
aşezări din regiunile limitrofe etc.), dar şi unele influenţe străine (prin colonizarea şvabilor în
Banat), austriecii au impus forma satelor. Şt. Manciulea (1932) separă 5 subtipuri de sate în
câmpiile înalte şi 3 în cele joase. În prezent se impun ca structură (Gr. Posea, 1995) tipurile:
adunat cu formă stradală dreptunghiulară (Banat, câmpiile joase ale Crişurilor şi Someşului),
adunat cu reţea stradală radial concentrică (Câmpia Crişurilor, Ierului), compact (Banat) şi
răsfirat (pe glacisurile înalte).

După numărul de locuitori cele mai mari sate (peste 4000 loc.) sunt câmpiile Jimboliei,
Someşului (N); satele mijlocii au o dezvoltare mare (cele mici – sub 1000 loc.) sunt în câmpiile
de glacis sau în sectoarele din câmpiile joase unde condiţiile naturale n-au permis dezvoltarea
spaţială a lor.

Funcţia economică dominantă a satelor este cea agrară cu diferenţiere în cerealieră şi creşterea
animalelor, cerealier-viticola etc. Se adaugă funcţia industrială în unele sate unde există mici
unităţi de prelucrare a produselor agricole sau unde se extrag petrol, gaze, materiale de
construcţie. După 1989 a început să se afirme şi cea a serviciilor.

9. Turism

Potenţialul turistic natural al câmpiei este redus, în schimb cel istoric şi social-cultural este
destul de bogat. La acestea se adaugă densitatea căilor de comunicaţii, importanţa şi dotările
edilitare ale marilor oraşe, ca şi apropierea unor zone sau subzone turistice montane sau
deluroase bogate în obiective, s-a ajuns ca turismul în Câmpia de Vest să fie dezvoltat.

Ca obiective naturale se remarcă apele termale şi minerale, care au dus la apariţia unor staţiuni
importante (Felix, 1 Mai, Tinca, Buziaş, Călacea) sau de interes local, precum şi realizarea unor
ştranduri (Oradea, Satu Mare, Timişoara). Amenajările piscicole (Cefa, Inand, Tămăşda) care de
obicei au în apropiere şi areale ocupate de păduri, sunt adesea căutate de turişti. Pâlcuri de
pădure, mai ales cele situate lângă oraşe, oferă locutorilor spaţii de agrement, altele prezintă
interes cinegetic (mistreţi, fazani, iepuri).

Există şi multe rezervaţii ştiinţifice: pe Someş - cerbi lopătari şi fazani; lacurile de la Satchinez
numite şi „Delta Banatului”, Băile 1 Mai (rezervaţie de nuferi), Ineu, Sânmartin

Sunt importante şi podgoriile din această parte a ţării, cea mai cunoscută fiind cea a Aradului,
alături de cea de la Pâncota – Mocrea.

În întreaga câmpie au fost găsite urme arheologice, dacice, romane, româneşti, feudale. Se
păstrează ruinele unor cetăţi (Biharia – cetatea Bihairea a lui Menumorut, Salonta, Zărand,
Ineu, Pâncota) sau castele feudale uneori menţinute până azi în forma iniţială (Carei, Ineu,
Sebiş, Pâncota, Bocsig etc.).

În multe localităţi au fost deschise muzee locale şi case memoriale.

Principalele puncte care atrag numărul cel mai mare de turişti rămân oraşele mari – Timişoara,
Arad, Oradea, Satu Mare, apoi staţiunea Băile Felix. Muzeele, obiectivele istorice, culturale,
arhitectonice, parcurile etc. din aceste oraşe sunt vizitate de numeroşi turişti. Adesea, tot din
aceste centre se fac excursii în zone vecine cu obiective naturale sau folclorice numeroase, cum
ar fi spre Oaş şi subzona Codrului în nord, către peşterile din M. Apuseni (din Oradea), spre
Muntele Mic sau Semenic (din Timişoara), în arealele Moneasa, Guranhonţ, Brad (de la Arad).

10. Soluri

Condiţiile climatice, de umiditate, rocă şi chiar relief au terminat o diversitate de tipuri de soluri
ce aparţin la mai multe clase. Regional acestea se încadrează la nord de Mureş în provincia
carpato-crişană, iar la sud în cea carpato-bănăţeană ce fac parte din regiunea pedogeografică
central-europeană. În cea mai mare parte sunt soluri cu fertilitate ridicată.

Molisolurile se află dominat în vest, subtipurile principale fiind determinat de relief, rocă şi
gradul de umezeală. În câmpiile joase pe terenurile uscate sunt cernoziomuri (câmpiile Nădlac,
Jimbolia, parţial Vinga), iar pe cele cu umiditate mai mare cernoziomuri gleizate (câmpiile
Timişului, Crişurilor). La trecerea spre câmpiile înalte apar petice de cernoziomuri cambice.
Sunt soluri fertile propice culturilor în condiţiile în care sunt drenate (se elimină excesul de
apă).

Argiluvisolurile au o răspândire mare în câmpiile înalte. În cadrul lor intră solurile brune, brune
luvice şi luvisolurile albice. În nord, în condiţiile locale ale unui exces de umiditate capătă
caracter gleizat. Sunt soluri cu fertilitate bună, suprafeţele cu acestea fiind luate în cultură
agricolă.
Solurile hidromorfe au o mare răspândire fiind legate de excesul de apă şi nivelul freatic cu
poziţie ridicată mai ales în câmpiile joase (Someşului, Crişurilor, Timişului etc.). În această clasă
se includ lăcoviştile, solurile gleice şi pseudogleice.

Solurile halomorfe sunt legate de arealele cu exces de săruri din câmpiile joase. Sunt soloneţuri,
solonceacuri (câmpiile Timişului, Crişurilor) folosite parţial pentru păşunat.

Vertisolurile ocupă areale restrânse în sudul Câmpiei Timişului în regiunea Oraviţei şi în Bazinul
râului Tăuţ fiind legate de substratul argilos.

Psamosolurile ocupă areale mai mari în Câmpia Carei unde există suprafeţe extinse cu nisipuri.
Pe ele se cultivă viţă de vie sau au fost realizate plantaţii forestiere.

Solurile aluviale sunt concentrate în luncile râurilor; sunt fertile fiind folosite pentru culturile
legumicole.

11. Bibliografie

Referat: Campia de Vest (#378343) - Graduo

Campia de Vest - Bacalaureat (ebacalaureat.ro)

Geografia Romaniei: Relieful – Campia de Vest | (4bac.ro)

Caracterizarea Campiei de Vest - Proiecte.ro

Câmpia de Vest - ePedia