Mihai Eminescu a fost un autor marcant al celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, creația sa fiind

o incununare a perioadei romantice românesti ce se manifestă într-o maniera tarzie in tara noastra. Una
dintre operele ce încununează creația eminesciană de tinerețe este poemul ,,Floare Albastră” publicat in
1873 în revista ,,Convorbiri Literare”, el dezvoltând temele central ce urmează a fi utilizate in Luceafărul.

Romantismul a fost un curent cultural ce s-a manifestat în tara noastra cu precarere in secolul
XIX ce apela la cultivarea sensibilitatii si fanteziei, reprezentând, totodată, o rupere de rigorile
clasicismului. Poezia sus menționată ilustrează, astfel, în mod exemplar trasaturile
fundamentale ale miscarii.

Un prim argument ce demonstrază caracterul romantic al operei este reprezentat de utilizarea

antitezei, procedeu valorificat în mod deosebit de Eminescu. Aceasta este surpinsa la nivel
macro-textual prin opozitia celor doua planuri ale poeziei, cel astral și cel pamantesc. In cadrul
acestoara se dezvoltă, totodată, antinomiile micro-textuale: soare/lună, prezent/trecut. În
aceeași masura, Una dintre temele centrale ale operei înfatiseaza utilizarea contrariilor, aceasta
intruchipandu-se intre omul de geniu, insetat de cunoastere și omul comun ce aspira catre
implinirea in prezent.

Un alt argument ce atesta apartenenta poemului în curent este prezența numeroaselor motive
literare specifice acestuia. Astfel, încă din strofa I este menționat motivul astral- ,,Iar te-ai
cufundat în stele” ce scoate in evidență detașarea de realitate a omului rațional ce tinde mereu
către absolut, catre relevare. La fel de bine este subliniat motivul codrului- Hai in codrul cu
verdeață – imagine ce acceptuează caracterul de sanctuar a spatiului inverzit. Totodată,
regasim motivele: selenar(,,Luna-n noaptea cea de vara”) și cel al ruinelor(,,Piramidele-
nvechite’’).

Tema este reprezentată de iubirea aflată în corelaţie cu natura în dublă ipostază, cea terestră,
ocrotitoare, familiară, părtaşă la evenimentele şi vibraţiile stărilor sufleteşti şi cea cosmică.
Depăşind cadrul unei idile, se remarcă tema condiţiei omului de geniu care aspiră la absolut.

O prima secventă ce sustine tematica abordata este Monologul fetei din a treia secvenţă ce se
constituie intr-o chemare la împlinirea iubirii în lumea terestră. Cadrul natural se realizează prin
motive romantice, natura fiind un spaţiu nealterat de prezenţa umană :"Stânca stă să se
prăvale/ În prăpastia măreaţă". Căldura zilei de vară se află în rezonanţă cu pasiunea chemării,
cu iubirea împărtăşită:"şi de-a soarelui căldură/Voi fi roşie ca mărul,/Mi-oi desface de-aur
părul/Să-ţi astup cu dânsul gura". Fata conturează în acest fel povestea de iubire drept o cale
mai simplă de atingere a fericirii. Totodata, Portretul ei întruchipează idealul de frumuseţe
eminesciană, caracteristicile sale fiind reliefate prin intermediul epitetelor cromatice: "de-aur
părul", "roşie ca mărul".Timpurile verbale de viitor popular ("vom şede", "mi-i spune", "oi
desface") amplasează povestea de dragoste într-un spaţiu rustic şi sugerează optimismul
privind posibila împlinire a iubirii absolute într-un viitor imaginar.

O altă secvență semnificativa cea din strofele 13- 14 ce continuă meditaţia bărbatului, acesta
proiectând iubirea trecută în planul amintirii- "Şi te-ai dus, dulce minune,/Şi-a murit iubirea
noastră". Dacă în penultima strofă despărţirea îndrăgostiţilor pare temporară, în ultima strofă,
separată la nivel formal printr-un şir de puncte de suspensie de restul poeziei, verbele la timpul
trecut "te-ai dus", "a murit" susţin sfârşitul visului de iubire. Exclamaţiile retorice "Ce frumoasă,
ce nebună" exprimă regretul, nostalgia, coştientizarea târzie a iubirii pierdute. Contrastul dintre
vis si realitate, dintre cele două lumi care se întâlnesc pentru un moment în sentimentul
înălţător, este sugerat de repetiţia "Floare-albastră! floare-albastră!" şi de versul final, filozofic
"Totuşi este trist în lume!".

Tematica abordată și viziunea despre lume a lui M. Eminescu se concretizează în text prin
intermediul unor elemente de structură semnificative, dintre care se disting titlul și compoziția.

Astfel, Titlul „Floare albastră” dezvoltă mitul romantic al aspirației către idealul de fericire, de
iubire pură, fiind un motiv de circulație europeană. Simbolul florii albastre dobândește în textul
eminescian valoare polisemantică : împlinire a existenței prin Eros, fragilitatea iubirii,
efemeritatea vieții, cât si opozișia complexa între lumea caldă, efemer-terestră și lumea rece a
ideilor, a cunoașterii absolute. De asemenea, În creația eminesciană, „albastrul” este culoarea
infinitului, a marilor depărtări, a idealului, iar „floarea” simbolizează viața, efemeritatea, ființa
păstrătoare a dorințelor dezvăluite cu vrajă.

Totodată, poezia e construită în acord cu tehnicile lirismului măştilor. Vocile eului liric sunt
două: cea masculină şi cea feminină. Aceste schimbări de identitate sunt sesizabile prin
schimbarea regimului pronominal. Iubita se adresează poetului când cu reproş, când cu
entuziasm, exprimându-se ca într-un dialog antrenant, la persoana a II-a, implicându-l pe bărbat
în gândurile şi frământările sale. Bărbatul inserează câteva comentarii, nuanţând vorbele femeii
şi adăugând întregii poezii o nouă dimensiune. Nu doar exprimările la persoana I fac specificul
acestei intervenţii, dar şi timpul verbal utilizat, în mod special trecutul, transformând episodul
de iubire într-unul consumat, doar evocat, poate chiar retrăit, dar în niciun caz viu, actual,
fremătând.

În concluzie poemul floare albastra este o opera emblematica a creatiei eminesciene ce

exprimă tristeţea şi nefericirea omului de geniu pentru neputinţa de a atinge absolutul iubirii,
pentru imposibilitatea împlinirii cuplului erotic.