,,Flori de mucigai”

Tudor Arghezi a fost un scriitor român cunoscut pentru contribuția sa asupra liricii
noastre din secolul XX. Poezia sa de referință, ,,Flori de mucigai" care deschide volumul
cu același nume din 1931 este un text emblematic, atât pentru modernismul românesc,
cât și pentru estetica urâtului în cultura noastră.

Curentul amintit s-a manifestat la noi, în special, în perioada interbelică sub conducerea
vizionară a lui Eugen Lovinescu și propunea o apropiere de valorile occidentale prin
revoluționarea prozodiei, limbajului și construcției creației. Poezia sus menționată
ilustrează, astfel, în mod exemplar, trăsăturile fundamentale ale mișcării.

În primul rând, universul liric arghezian este organizat pe baza unor simboluri
profunde, dintre care atrag atenția cele biblice pe care poetul le folosește din perspectivă
laică. Astfel, lucrarea devine o expresie a îndoielii, a revoltei și a îndepărtării de
divinitate. Cele două enumerații-,,Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul”, ,, Lui
Luca, lui Marcu și lui Ioan”- aparțin registrului liturgic și fac trimitere la trei dintre cei
patru evangheliști. Totuși, eul poetic se separă de aceștia, el nefiind binecuvântat de
harul divin pe care aceștia l-au folosit pentru a-și definitiva lucrarea. Caracterul criptic
al textului este redat, de asemenea, de procedeele artistice specifice modernismului,
precum metafora dificilă(,, părete de firidă goală”), oximoronul(,,puterile neajutate”) ori
metonimia(,,Le-am scris cu unghia pe tencuială”). Semnificativă este cea din urmă,
frapând lectorul prin folosirea unghiei ca instrument de scris al grotescului, ea
desemnând însuși actul creator.

În al doilea rând, apartenența lucrării la modernism este susținută și de prezența

variației stilistice la nivelul libajului poetic. Autorul explorează zone periferice ale
discursului care nu fuseseră valorificate, până atunci, în poezie. Astfel, apar termeni
populari și regionali precum ,,mucigai”, ,,părete”, ,,silit”, ,,ghiară”, respectiv cuvintele
arhaice-,,firidă”, ,,stihuri”- și din registrul liturgic(,,Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan”,
,,îngerească”). O categori aparte o reprezintă termenii apoetici-,,groapa”, ,,unghia”- care
marchează influența esteticii urâtului, a viziunii conform căreia frumosul se poate
manifesta chiar și în cele mai degradate forme ale existenței. Această concepție este
reprezentativă pentru moderniști ce, dezlegându-se de canoanele tradiționale, caută noi
surse de inspirație și forme stilistice revoluționare, prin care să uimească și fascineze.

Având în vedere caracterul de artă poetică al lucrării, tema centrală abordată este cea a
creației și a rolului creatorului în lume, susținută de o serie de secvențe ilustrative.

Mai întâi, se remarcă cel de-al doilea enunț poetic în care, prin prezența laitmotivului
,,stihuri” se conturează nouă creație, născută din urât și suferință. Atrage atenția
epitetul ,,Stihuri fără an” care sugerează atemporalitatea, dar și faptul că eul liric aspiră
la nemurire prin arta sa. De asemenea, se observă prezența a trei dintre cele patru
elemente primordiale: pământul(,,Stihuri de groapă”), apa și focul care denotă faptul că
universul liric este unul limitat, imperfect și lipsit de echilibrul originar, fapt ce îl face
artificial. În egală măsură, absența aerului poate simboliza inspirația sufocantă a
creației, ce întrunește amintirea închisorii și suferința singurătății. Metafora „Foame de
scrum” evidențiază, pe de o parte, nevoia de purificare, iar, pe de alta, prin trimiterea la
pasărea Phoenix, dorința autorului de a se reinventa, de a renaște din propria cenușă,
din creația abandonată în văpaia focului trecut.

Mai apoi, tema centrală este susținută și în strofa a doua în care se revine la scenariul
inițial, fiind readusă în prim plan jertfa pentru creație. Comparația ,,mă durea mâna ca
o ghiară” accentuează ideea că, în viziunea poetului, actul creator implică suferință și
renunțare la sine. Disconfortul este accentuat și de elementele sumare de cadru:
întunericul- metaforă a subconștientului și a absenței iluminării- și ploaia, semn al
descompunerii și al agresivității. Adjectivul „neputincioasă” subliniază caracterul
damnat al creației, ce este rezumată la povețele întunericului și singurătății. În ciuda
acestui fapt, eul poetic se adâncește în demonic, căutând să regăsească umanitatea,
frumosul în locurile în care privirea omului nu îndrăznește să se aventureze. Astfel,
ultimul vers (,,Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă” ) este echivalent cu
un act absolut de revoltă în fața stereotipului stilisticii acceptate de canoane, o sfidare a
tradiției.

Tematica abordată și viziunea despre lume a lui Tudor Arghezi se concretizează în text
prin intermediul unor elemente de structură semnificative, dintre care se disting titlul și
compoziția.

Titlul ,,Flori de mucigai" este o referință literară la volumul ,,Florile răului" semnat de
Charles Baudelaire și încadrează cu ușurință poemul în estetica urâtului. Sintagma ce
reprezintă, în egală măsură, un oximoron și o metafora, da numele intregului volum
arghezian și subliniază caracterul de arta poetica al lucrării. Alăturarea termenilor
denotă, prin fragilitatea, gingășia florilor si starea de putrefacție și ruină a mucegaiul,
coexistența celor doua elemente opuse, afirmând ca fiinta degradată poate fi atinsă de
frumos. În aceeași maniera, caracterul luminescent al florilor de mucegai poate
simboliza firavă pâlpâire de umanitate care dăinuie și în întunericul lăuntric al ființei
decăzute. Nu în ultimul rand, forma populara a celui de-al doilea termen marchează
prezența variației stilistice si demonstrează că Arghezi este un înnoitor al limbajului
artistic.

La nivelul compoziției, poezia este organizată în spirit modernist, în două strofe inegale,
a câte 16, respectiv 4 versuri. Cea dintâi, surprinde condiția artistului și a operei sale,
putându-se identifica trei secvențe lirice. Prima este constituită de cel dintâi enunț liric
prin care este configurat cadrul ostil în care artistul se este nevoit sa creeze. În
următorul enunț este definită noua creație a poetului ce se constituie într-o renastere
din urat. Secvența ce încheie prima strofă redă detașarea definitiva de fosta creație, de
inspirația divina și de canoanele vechii literaturi cu care autorul nu se mai poate
identifica. De asemenea, în catrenul atipic, care constituie ultima secvență, este reiterată
jertfa creatoare, care încheie circular poemul.

În concluzie, opera ,,Flori de mucigai" a lui Tudor Arghezi este o capodoperă a

modernismului românesc, înfățișând, într-un mod expresiv, efortul creatorului ce neagă
hanul divin și scrie cu propriile-i puteri, prin propriul trup.