,,Luceafărul’’- Tema și viziunea despre lume

Mihai Eminescu a fost un autor marcant al celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-
lea, creația sa fiind o încununare a perioadei romantice românesti. Opera sa de
referința, ,,Luceafărul’’, a fost publicata pentru prima data in 1883 și inclusă ulterior in
singurul volum publicat antum- Poesii- din 1884, impresionând lectorul prin finețea
detailiilor din cele 98 de strofe.

Romantismul a fost un curent cultural ce s-a manifestat în țara noastră cu precadere în

secolul al XIX-lea ce apela la cultivarea sensibilitatii și fanteziei, reprezentând, totodată,
o rupere de rigorile clasicismului. Poezia sus menționată ilustrează, astfel, în mod
exemplar, trăsăturile fundamentale ale mișcarii.

Un prim argument care atestă apartenenta poemului în curent este prezența

numeroaselor motive literare specifice acestuia. Astfel, încă din a doua strofă este
menționat motivul selenar- ,,Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între stele” ce scoate in
evidență unicitatea, puritatea fetei de imparat în relație cu lumea înconjurătoare,
învăluind-o, în același timp, într-o aură de mister. La fel de bine este subliniat motivul
astral( ,,între stele”), ce este reutilizat în versul ,, Eu sunt Luceafărul de sus” – imagine
ce acceptuează incompatibilitatea celor doi îndragostiți ce apartin unor planuri opuse.
Totodată, regăsim motivele: umbrei și al castelului singuratic(,, Spre umbra negrului
castel”), cel nocturn(,,Și iarăși, noaptea, vine”) și cel celest(,, Cerul este tatăl meu”)-
acesta din urmă conturând condiția superioară a instanței masculine. Atrage atenția și
motivul oniric ce relevă tendința romanticilor de a evada din realitate, fapt surpins prim
ambivalența sa, manifestându-se atât sub forma visului- ,, căci o urma adânc în vis”- cât
și a visării-,, Cum ea pe coate-și rezima/Visând ale ei tâmple.”

Un al doilea argument ce demonstrază caracterul romantic al operei este reprezentat de

utilizarea antitezei, procedeu valorificat în mod deosebit de Eminescu. La o primă
lectrură observăm utilizarea ei, la nivel microtextual, evidențiindu-se secvențe
precum: ,,Căci tu ești vie/ Eu sunt mort” și ,, Cum că eu sunt nemuritor/ Iar tu ești
muritoare” prin care se trasează o delimitare între cele doua ființe, plasândule în lumi
complet opuse. De asemenea, caracterul de personaj excepțional al Luceafarului este
scos în evidență de antinomia ,,Și soarele e tatăl meu/ Iar noaptea-mi este muma’’, cât și
de cele două întrupări ale sale, întâi înger, apoi demon. La nivel macrotextual se
reliefează o antiteză între cele două planuri centrale ale poemului: cel teluric,
reprezentat de omul comun, supus trecerii timpului, limitarilor sorții și cel cosmic,
specific geniului, ființei superioare ce cunoaște absolutul. În acest sens este
semnificativă opoziția dintre instanțele masculine ale poeziei, Luceafărul și Cătălin.
La nivel tematic, aspectul central abordat de autor este condiția omului de geniu în
lume, element definitoriu al apartenentei la romantism. Cu toate acestea, ,,Luceafarul”
este o lucrare de sinteză care impresionează prin complexitate, dezvoltând, astfel,
numeroase arii tematice. În consecință, identificăm iubirea surprinsă în două ipostaze:
dragostea ideală, neîmplinită dintre două ființe incompatibile și cea pământească,
implinită, a doi indragostiti înzestrați cu același destin. De asemenea, se evidențiază și
cunoașterea prin Eros, cosmogonia, cât și natura vazută ca sanctuar al iubirii. Esențială
în arhitectura textului rămâne, însă, tema condiției omului de geniu, ilustrată prin
câteva secvențe cheie ale universului liric.

Un prim tablou care sustine tematica abordată este cel de-al treilea în care este descrisă
călătoaria luceafarului către Demiurg ce îi relevă adevărata identitate. În cadrul
acestuia, lectorul este purtat de-a lungul unei călătorii inverse cosmogoniei ce îl face
martor al unui preambul al genezei: ,,Și vremea încearcă în zadar/ Din goluri a se
naște”. Aici el îl întâlnește pe Demiurg, singura entitate ce îi cunoaște adevărata
identitate: Hyperion, unul dintre primii titani ce păstrează pe umerii săi, asemenea lui
Atlas, întreaga creație. Rugămintea acestuia de a deveni muritor este, astfel,
întâmpinată de un refuz categoric din partea entității creatoare, justificat de prăpastia ce
se deschide între ființă superioară și omul muritor, a cărui existență se desfășoară în
conformitate cu dorințele destinului( ,,Ei doar au stele cu noroc/ Și prigonire de
soarte”). Totodată, cu un aer ușor ironic, el îi întoarce privirea către sursa dorinței sale
de sacrificiu, demonstandu-i frivolitatea și efemeritatea: ,,Și pentru cine vrei să mori?/
Întoarce-te, te-ndreaptă/Spre-acest pământ rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă.”.

O a doua secvență relevantă pentru tema centrală se regăsește în finalul poemului unde
Luceafărul este surprins contemplându-i pe cei doi îndragostiți din ,, locul lui menit din
cer’’. La cererea fetei de împărat de a se coborî pentru o ultimă dată, pentru a-i
lumina ,,norocul’’, Luceafărul, în tulburarea sa, rămâne nemișcat, răspunzând cu o voce
îndurerată fetei de împărat. Astfel, versurile ,, Ce-ți pasă ție, chip de lut,/ De-oi fi eu sau
altul?’’ reliefează conștientizarea placidă a propriei condiții, cât și a inutilității
sacrificiului, întrucât Cătălina, pierzându-și unicitatea, rămâne un om ca toți ceilalți.
Asocierea ei cu lutul amintește de originea biblică a omului, o simplă sculptură a
pământului înzestrată pentru un moment cu suflare, ce își trăiește existența captivă în
cercul ei ,,strâmpt”. În fața acestei efemerități aflate sub semnul providenței-,,Norocul
vă petrece”- Lucefarul se simte ,,nemuritor și rece”, lipsit de cunoașterea afectelor,
destinat unei singurătăți martirice, singura ce îi poate păstra integritatea rațiunii.

Tematica abordată și viziunea despre lume a lui M. Eminescu se concretizează în text

prin intermediul unor elemente de structură semnificative, dintre care se disting titlul și
compoziția.
Astfel, în poemul său, M. Eminescu reușește să creeze un mit literar instituit încă din
titlu. Acesta este constituit din substantivul propriu ,,Luceafărul’’ ce dezvăluie
identitatea protagonistului poemului, anticipând, totodată, valențele filosofice și
simbolice pe care însuși poetul i le acordă lucrarii. Opțiunea de ilustrare a personajului
superior sub masca celei mai stralucitoare stele de pe bolta cerească denotă intenția de a
aborda tema condiției omului de geniu, o sursă de cunoaștere izolată de ceilalți
pământeni . În egală măsură, în comparație cu titulatura basmului popular ,, Fata în
grădina de aur’’ se remarcă focalizarea viziunii poetice asupra prezenței masculine.
Totodată, înlăturarea elementului spația marchează faptul că Luceafărul nu cunoaște
limitările lumii telurice( ,, Noi nu avem nici timp, nici loc/Și nu cunoaștem moarte”).
Acest element de structură este reluat în poezie, fiind ortografiat cu literă minusculă,
fapt ce confirmă natura categorială a protagonistului, perceput de muritori ca un simplu
astru aducător de noroc.

La nivel compozițional, ,,Luceafărul” este alcătuit din 98 de catrene care susțin

inspirația de natură clasică a scriitorului.Echilibrul sctructural este asigurat de prezența
celor 4 tablouri în care observăm evoluând tot atâtea instanțe lirice. Prima parte redă
povestea de dragoste dintre două ființe aparținând unor lumi incompatibile și
antagonice. Astfel, împletirea celor două planuri se poate realiza doar în interiorul
visului, o lume de mijloc între viață și moarte. Partea a doua redă viziunea eminesciunea
asupra planului terestru în cadrul căruia se înfiripă iubirea dintre doi muritori, Cătălina
și cel care îi este predestinat prin onomastică, Cătălin. Cea de-a treia unitate
compozițională surprinde printr-un pastel cosmic unic în care este conturată călătoria
lui Hyperion către Demiurg. Ultimul tablou readuce în prim plan, atât lumea
muritorilor, cât și pe cea a făpturilor excepționale. În schimb, acestea două rămân clar și
definitiv separate, Hyperion conștientizând caracterul tragic al propriei conditii, cât și
limitarile omenescului.

În concluzie, poemul Luceafărul al lui Mihai Eminescu este o capodoperă a

romantismului românesc târziu ce intruchipează, într-o maniera remarcabilă, tema
conditiei omului de geniu.