,,Plumb”- Tema și viziunea despre lume

George Bacovia a fost un poet reprezentativ al perioadei simboliste datorită viziunii

autentice pe care a insuflat-o mișcării. Opera sa de referință, ,,Plumb’’ ce deschide
volumul de debut apărut în 1916 devine, astfel, emblematică atât pentru mișcare în sine,
cât și pentru întreaga creație bacoviană.

Simbolismul a fost un curent cultural ce s-a manifestat în țara noastră cu precarere în

secolul al XX-lea ca reacție împotriva Realismului, fiind caracterizat de organizarea
universului liric în jurul unui simbol central pluri-semnificativ. Poezia sus menționată
ilustrează, astfel, în mod exemplar trăsăturile fundamentale ale acestuia.

Un prim argument ce susține această afirmație este constituit de eufonia versurilor,

completată de prezența sinesteziei. La nivel fonetic se remarcă prezența aliterației
(,,stam singur”) și a asonanței(,,amorul meu de plumb”) ce conferă lucrării o sonoritate
sinistră, monotonă ce accentuează discomfortul, cât și senzația de teamă. În egală
măsură, elementele de versificație generează o melodie stranie, interiorizată, susținută
de prezența ritmului iambic. Rima îmbrățișată masculină a poemului oferă senzația
izolării și a inchiderii în sine, conturând o sonoritate elegiacă, caracteristică temelor
abordate. Totodată, măsura constantă de 10 silabe subliniază repetitivitatea posacă a
unei existențe mediocre. Muzicalitatea se realizează și cu ajutorul imaginilor auditive
stridente-,,scârțâiau coroane”, ,,am început să-l strig”- ce întrerup brusc linistea
mortuară conturată în restul poeziei. În completarea acestora vin imagine vizuale
(,,funerar vestmânt”, ,,flori de plumb”), senzoriale (,, era vânt”) și statice (,,stam singur”)
prin care se realizează sinestezia caracteristică simbolismului.

Un al doilea argument vizează folosirea principiului corespondențelor și a tehnicii

sugestiei. Astfel, din punct de vedere structural, poezia dezvoltă două planuri
interconectate, realitatea exterioară devenind un pretext pentru relevarea celei
interioare. Cadrul este fixat incă din primul vers care schițează imaginea unei naturi
încremenite sub o pătură greoaie de plumb. Tabloul acesta se înfațisează într-un mod
artificial, componentele sale devenind metafore explicite ale morții: ,,sicriele de
plumb”, ,,funerar vestmânt”, ,,cavou”, ,,coroane de plumb”. Planul interior își face
simțită prezența în catrenul al doilea, trecerea de la o lume la alta realizându-se prin
intermediul verbului ,,a dormi”, folosit de această data la singular pentru a marca
interiorizarea.Ca lectori, avem senzația că pătrundem în adâncul unei făpturi bolnave,
guvernate de neputință și teamă. Prin urmare, se observă și folosirea sugestiei, instanța
poetică inducându-i cititorului o stare de pustiire sufletească, de singurătate atinsă
odată ce iubirea îi este refuzată eului liric.
La nivel tematic se desprind două aspecte generale care se completează reciproc: eșecul
existențial și moartea. Toate elementele poeziei converg pentru a oferi imaginea sumbră
a unei vieți cufundate în suferință și nesiguranță paralizantă. În acest univers claustrant
de plumb se conturează și condiția artistului damnat, incapabil să-și atingă idealurile și
să-și depașească limitele. Esențială rămâne însă tema morții dublată de cea a
singurătății, relevante fiind cele două secvențe lirice în funcție de care este organizat
textul.

Strofa întâi conturează un spațiu simbolic static al somnului și, implicit, al morții.
Sicriile și cavoul sunt metafore explicite ale morții, ce plasează eul poetic într-o cușca a
propriului destin nefast. Acestea pot sugera, totodată, constrângerile impuse de o
societate mediocră ori de propria rațiune bolnava a artistului. Somnul ,,de plumb’’ pare
să ia în stăpânire toate componentele realitatii: vitalitatea vieții dispare sub greutatea
apăsătoare a metalului- ,,flori de plumb’’- iar fiinta umană devine absentă, singura sa
urmă fada, impersonală, fiind acel ,,funerar vestmant’’. Vântul este o obsesie stilistică a
lui Bacovia ce semnifică neliniștea spiritului dar și vidul existenței umane. În general,
este asociat solitudinii și subliniază condiția tragică a creatorului ce se simte abandonat
de lumea exterioară.

A doua secvență relevantă pentru tematica abordată este strofa secundă a poeziei lui
Bacovia care conturează planul realitatii interioare. Sentimentul singuratății devine atât
de copleșitor, încât strigătul, atât de strident în atmosfera de mormânt a scenei, se
transformă într-o încercare zadarnică de a sugruma liniștea, atât de zgomotoasă pentru
o minte apasată de angoasa propriei existențe. În această stare de neliniște, eul liric
contemplă figura antropomorfizată a iubirii- ,,Dormea întors amorul meu de plumb’’-
poziția sa fiind indicativă pentru incapacitatea autorului de a cunoaște acest sentiment
fundamental. În ceea ce privește ultimul vers, dacă în mod obișnuit aripile trimit la zbor,
la înalțare, la posibilitatea de a atinge un ideal, atunci cand le este asociat epitetul ,,de
plumb”, ele ajung să exprime incapacitatea de elevare, căderea în infern și prăbușirea în
somnul materiei încremenite.

Tematica abordată și viziunea despre lume a lui George Bacovia se concretizează în text
prin intermediul unor elemente de structură semnificative, dintre care se disting titlul și
compoziția.

Titlul poemului bacovian reprezintă elementul central în jurul căruia se conturează

universul liric, prin excelența simbolist. Absența articolului ridică realitatea la rang de
principiu, conferindu-i un grad mare de generalizare. „Plumbul" se caracterizează prin
greutate, culoare și maleabilitate. Astfel, el este un metal greu, sugerându-se, prin
aceasta trăsătură, agresiunea realitații asupra ființei fragile a eului poetic. Culoare sa
emblematică, cenușiul gălbui, denotă, pe de o parte, monotonia existenței, dar și
spleen-ul, pierderea bucuriei de a trăi odată cu conștientizarea descompunerii lente a
trupului în fața bolii. Faptul că plumbul este un metal destul de maleabil trimite către
imprevizibilul existentei umane, întrucât cursul vieții poate fi schimbat în orice moment,
fiind învăluit în incertitudine. Acest metal al chimiștilor ajunge să fie, în lucrarea lui
Bacovia, o metafora absolută a existentei apăsătoare, sufocante și mediocre.

La nivel compozitional, poemul este alcătuit din două strofe perfect simetrice. Repetiția
care frapează cititorul este cea aproape obsedantă a termenului „plumb", care apare de
șase ori în text, în poziții identice. Se creează, astfel, o senzatie profundă de monotonie.
Verbul „a dormi" care deschide ambele catrene anunță alunecarea lentă în moarte și
încremenirea deplină a materiei. Structura „stam singur" vine în completarea acestuia
pentru a pune în lumină izolarea absolută a ființei umane ce are ca singură alinare tonul
disperat al propriei voci. Tonalitatea sumbră este susținută, la nivel compozițional, și de
semnele de punctuație cu ăncărcătură afectivă. Eul liric, copleșit și constrâns de reperele
realității absurde, resimte sufocarea ce este sugerată de utilizarea repetitivă a
conjuncției coordonatoare „și" care creează un efect cumulativ, ca și cum toate
suferințele s-au adunat și apasă greu pe sufletul vulnerabil al ființei poetice.

În concluzie, poemul ,,Plumb’’ este o lucrare marcantă a creatiei lui George Bacovia ce
păstrează în versurile sale o suferința sfâșietoare a unui poet ce ,,a coborât în
infern”( Nicolae Manolescu).