Caracterizarea fiului de crai

Creangă face parte din pleiada scriitorilor clasici alături de Mihai Eminescu,
Ioan Slavici,  I.L. Caragiale, fiind, prin excelență, povestitorul. Creația sa cuprinde
povestiri(„ Povestea unui om leneș”, „Moș Ion Roată”), opera autobiografică „Amintiri
din copilărie” și basme („Soacra cu trei nurori”, „Capra cu trei iezi”). Analizându-i
opera, Nicolae Iorga afirmă: „Poveștile și snoavele, partea cea mai amplă din opera
lui Creangă, nu fac nimic alta decât să ne dea adevăratul spirit al poporului de la
care a învățat meșteșugul lui de scriitor și care a pus pe temperamentul acesta vioi
și puternic pecetea lui neștearsă”. Publicat în revista „Convorbiri literare”, în 1877,
basmul „Povestea lui Harap-Alb” are rădăcini adânci în spiritualitatea arhaică, însă
devină o creație profund originală, autorul reactualizând mituri de circulație
universală pe care le valorifică prin prisma propriei viziuni, într-un text narativ
complex ce depășește tiparele clasice ale speciei. 
„Cheie interpretativă a textului”(Umberto Eco), titlul este „un motiv
anticipativ”(Boris Tomașevski) cu valoare simbolică, întrucât fixează orizontul de
așteptare estetică a lectorului. Lexemul „povestea” avertizează asupra caracterului
fabulos al întâmplărilor, în vreme ce construcția oximoronică „Harap-Alb” pune în
lumină dubla identitate a eroului: aparentă,  sluga a spânului, și reală, fiu de crai. 
Tema este clasică, lupta între bine și rău, încheiată cu triumful binelui, eroul
parcurgând o aventură în vederea dobândirii și impunerii unor valori morale înalte:
onoare, corectitudine, dreptate, iubire liber consimțită. Considerat bildungsroman cu
subiect fabulos, basmul „Povestea lui Harap-Alb” ilustrează nu un traseu fizic,
geografic, ci unul spiritual, de maturizare, perfecționare și purificare. Din această
perspectivă, opera capătă un pronunțat caracter epic ce se referă la condiția eroului
care, pentru a deveni un conducător veritabil, trebuie să își asume condiția umilă de
slugă, fapt care facilitează trecerea de la inocență, la maturitate. 
„Ființă de hârtie” (Roland Barthes), instanță intertextuală, fiul de crai este
personajul principal, pivot al diegezei pe care o justifică, și susține arhitectura
narativă a operei. Raportul cu realitatea îl clasifică în personaj imaginar, produs al
fanteziei creatoare a autorului. Având în vedere criteriul numeric, acesta este
individual, conștiința autonomă. În funcție de evoluția în diegeză, fiul de crai este un
personaj rotund întrucât evoluează din punct de vedere moral și psihologic pe
parcursul diegezei. O caracteristică distinctă a fiului de împărat este faptul că acesta
este un personaj atipic, menținut permanent în sfera umanului. Astfel, G. Călinescu îl
aseamănă cu un flăcău de la țară, prin mentalitate și comportament. Înzestrat cu un
destin excepțional, fapt sugerat de originea sa nobilă, mezinul craiului va parcurge
un traseu inițiatic pe parcursul căruia își va revela identitatea de învingător.
Modalitățile de caracterizare evidențiază gradual trăsăturile fizice și morale ale fiului
de crai, care nu reprezintă întruchiparea schematică a unor idei, ci o personalitate
complexă, contradictorie.
În ceea ce privește caracterizarea directă, aceasta se realizează prin secvențe
de portret literar al naratorului, opiniile celorlalte personaje și autocaracterizare.
Naratorul îl consideră pe „fiul craiului, boboc în felul său”. Atât crăiasa albinelor cât și
cea a furnicilor îl privesc ca pe un om „bun” căci le-a ajutat la ananghie, în vreme ce
Sfânta Duminică îi însușește atribute precum: „naiv”, „găină plouată”, spunându-i că
este „mai fricos decât o femeie”. Spânul îl categorisește a fi o„ slugă vicleană”,
afirmându-i Împăratului Verde, care la rândul său își exprimă opinia cum că este o
„slugă așa de credincioasă și de vrednică”, faptul că „pentru vrednicia lui mi l-a dat
tata”. Totodată, în momente dificile ale existenței sale, băiatul mărturisește despre
sine următoarele: „sărăcuțul de mine”, m-am deprins a târî după mine o viață
ticăloasă”.
Dominantă este caracterizarea indirectă, trăsăturile morale ale protagonistului
reieșind din fapte, întâmplări și evenimente la care acesta participă, mediul în care
trăiește și se formează, elemente atitudinale și comportamentale, limbaj și relația cu
alte personaje. în ilustrarea destinului excepțional, simbolic este numele
protagonistului, dobândit prin jurământul cavaleresc. Sintagma „Harap-Alb” este o
construcție oximoronică întrucât armonizează două nonculori pentru a ilustra atât
dubla identitate(aparentă-de slugă reală-de prinț), cât și complexitatea
caracterului(slăbiciune și putere, teamă și curaj, îndoială și determinare, rău și bine).
Antroponimul folosit de Creangă servește atât ca argument al intenției scriitorului de
a individualiza un tip uman, detașându-se, astfel, de majoritatea basmelor în care
eroul poartă un nume generic, cât și pentru a sublinia caracterul verosimil al
universului înfățișat. Elementul declanșator al diegezei este scrisoarea primită de
crai, dată de Împăratul Verde, care îi cere pe cel mai vrednic dintre feciori pentru a-i
deveni moștenitor. Frații mai mari își încearcă norocul, însă eșuează lamentabil, de
aici posomorârea craiului ce se întrevede din replica: „din trei feciori câți are tata
niciunul să nu fie bun de nimica?! Apoi, drept să vă spun, că degeaba mai stricați
mâncarea, dragii mei.” Lovit în adâncul sufletului de mustrarea tatălui, fiul cel mic
dorește să își încerce și el norocul dintr-o triplă motivație: să-i demonstreze părintelui
că neîncrederea ab initio este neîntemeiată, să dobândească respectul fraților mai
mari și, mai ales, să se cunoască pe sine și realele sale posibilități, traseul său,
simbolic, spre statutul de împărat devenind o inițiere în revelarea propriei identități.
Milostiv, mezinul îi oferă un ban bătrânei cerșetoare, ce se va metamorfoza,
dezvăluindu-se în ipostaza reală de Sfânta Duminică. Aceasta îi deschide calea spre
adevaruri ascunse, dar revelatorii pentru un destin excepțional: hainele și armele
tatălui prin care este învestit ca principiul masculin, calul năzdrăvan, slujitor
credincios, inteligență călăuzitoare. Călătoria inițiatică debutează cu proba curajului,
virtute imperios necesară unui conducător, probă plasată simbolică pe un pod,
element-punte între două universuri: cel cunoscut asociat spațiului-cuib, echilibrului,
siguranței, recluziunii și intimității și unul necunoscut, misterios, cu profunde valențe
inițiatice. Podul este străjuit de ursul mitic, simbol al înțelepciunii, al forțelor telurice
ancestrale, metamorfoză spectaculoasă a tatălui care îi oferă un sfat esențial: „în
călătoria ta să ai trebuință și de răi, și de buni, dar să te ferești de omul roș, iară mai
ales de cel spân, cât îi putea; să n-ai de-a face cu dânșii, căci sunt foarte șugubeți”. 
Menținut permanent în sfera umanului, mezinul craiului nu reușește să
depășească primul obstacol al călătoriei: parcurgerea labirintului, căci pădurea,
simbolul al perenității, devine un spațiu tenebros în care cărările se încurcă,
favorizând apariția maleficului. naiv, flăcăul se încrede în cuvîntul spânului,
nerespectând, în acest mod, cuvântul tatălui. De altfel, întâlnirea cu spânul
reprezintă elementul-cheie cu multiple semnificații în devenirea eroului.  Omul spân,
ființă infernală, priceput în arta disimulației, îl păcălește cu iscusință pe prinț,
prefăcându-se că îi este sete, acesta fiind doar un subterfugiu de a vărsa plosca
sugerând că: „apa era bâhlită și ne-am fi putut îmbolnăvi”. Setea este elementul
declansator, pretext cu valențe subtile întrucât spânul avea un plan bine gândit
pentru a-l aduce pe tânăr sub stăpânirea sa, și trebuia să-l urmeze întocmai, de
aceea, în acest context, setea nu reprezintă nevoia biologică a ființei umane, ci o
metodă de a-l induce în greșeală pe „fiul de crai, boboc în felul său”. Ajunși la
fântâna știută de spân, băiatul observă mirat că nu se încadrează în tiparele
normalului, căci „era adâncă și nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de
coborât până la apă”, semănând cu o grotă. De aceea, simbolizează locul renașterii,
al schimbării, întrucât este asociată apei vii care țâșnea de lângă rădăcinile pomului
vieții din paradis. Semnificațiile simbolice ale apei pot fi reduse la trei teme
fundamentale: originea vieții, mijloc de purificare și centru de regenerare. Dualitatea
pe care apa o posedă are valențele de antiteză, căci ea este generatoare de viață,
dar și de moarte, creatoare, dar și distrugătoare. Coborârea fiului de crai în fântână
este echivalentă cu regresus ad inferos, deoarece acesta este locul în care tânărul
trăiește prima sa moarte simbolică, dar și înviere, fiindcă își pierde statutul de prinț,
devenind sluga celui care îl salvează. Singura modalitate de a mai trăit este să
accepte noua identitate, jurând că își va respecta stăpânul, urmând a-și modela
caracterul după dorința acestuia, care îl învață, totodată, ce este umilința, devenind
un magister initiatic. Lexemul „Harap” corespunde atât planului logic, fiul de crai
devine slujitorul spânului, cât și celui spiritual: el se metamorfozează în sluga
propriului său păcat, „fazele prin care trece relația de subordonare dintre Harap-Alb
și omul spân sunt regăsite în relația om-împăcat de-a lungul vieții” (A. Oișteanu).
Legământul este pecetluit prin paloș, simbol al dreptății ce pune în lumină principiul
masculin. Harap-Alb, prin esență, este prinț, onoarea fiind trăsătura sa definitorie,
tocmai de aceea își ia jurământul în serios. De asemenea, paloșul i-a aparținut
tatălui, iar încălcarea legământului are însemna, totodată, lipsa de respect față de
părinte. Spânul, nefiind pregătit să ucidă, este, astfel,cheia de salvarea a tânărului.
Harap-Alb își pierde libertatea totală, însă, prin intermediul spânului, câștigă calitățile
imperios necesare unui conducător. 
  Plasat simbolic sub oblăduirea malefică a spânului, fiul craiului, acum Harap-
Alb, începe, de fapt, adevărata călătorie în revelarea propriei identități, întrucât urma
să devină conducător în locul Împăratului Verde față de care trebuie să dea dovadă
de încredere pentru a putea fi recunoscut de acesta. Excelând în ceea ce privește
lașitatea, omul spân este incapabil să își asume responsabilitatea, astfel că îi
plasează lui Harap-Alb probele menite să contribuie la formarea sa, atât ca om, cât
și ca împărat, jucând, totodată, un rol foarte important în demonstrarea procesului
desăvârșirii acestuia.
Cele trei probe vizează cele trei valori fundamentale profund necesare
existenței: cunoașterea, desăvârșită prin aducerea salatelor din Grădina Ursului,
bogăția, redată de obținerea nestematelor de pe pielea Cerbului, și iubirea, forță
ordonatoare a existenței, ce se relevă în găsirea și aducerea fetei Împăratului Roș.
Ultima probă pe care Împăratul Verde o dă nu se leagă de dimensiunea reala a
existenței, căci Harap-Alb nu trebuie să obțină niciun obiect, însă, de componenta
spirituală oglindită în esența imuabilă a ființei ce rămâne pentru totdeauna în om. De
asemenea, această ultimă încercare confirmă cel de-al doilea simbol al răului, față
de care tatăl l-a avertizat, cu strictețe, să se ferească, însă, în zadar, căci fiul trebuie
să refacă simbolic experiența celui care, ajutat de cal în tinerețea sa, pășise pe
aceleași meleaguri. Fiind și cea mai dificilă probă, aceasta este compusă din alte
cinci pentru băiat și una pentru calul acestuia. Casă de aramă ilustrează proba
focului, rezolvată de Gerilă, care evidențiază lupta cu demonul mâniei, ce duce la
obținerea gândirii reci, obiective, pragmante, în vreme ce ospățul bahic, ce pune în
lumină lupta cu demonul lăcomiei, este dus la bun sfârșit de cei doi uriași: Setilă și
Flămânzilă, denotând cumpătarea necesară. Furnicile își fac simțită prezența în
momentul alegerii macului de nisip, adică acea capacitate de a discerne între bine și
rău, Harap-Alb căpătând răbdarea, discernământul, dar și spiritul de observație. Fata
este păzită de Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă, prin intermediul cărora este la iveală
rezistența care impune o conștiință veșnic trează. Capacitatea de a discerne între
esență și aparență, care cere cunoașterea profundă a realității dincolo de aspectele
sale izolate, este dobândită de tânăr în ultima probă adresată lui și anume alegerea
corectă a fetei de împărat. Proba ce încheie ciclul obținerii virtuților este dată de fata
Împăratul Roș calului, căci doar un adjuvant magic deține abilitatea de a aduce apa
vie, apa lete și cele trei smicele de măr dulce de la granița dintre lumea efemeră, a
oamenilor, și cea sacră, asociată eternității. 
Pasărea măiastră îi anunță pe cei de la palat de venirea îndrăgostiților,
Împăratul Verde dând poruncă „să li se iasă întru întâmpinarea”. Meritele lui Harap-
Alb trebuiau să fie recunoscute de ceilalți tocmai pentru a ajuta la credibilitatea
adevăratei identității odată cu demascarea, deoarece cât timp locuitorii îi vor vedea
reușita, vor fi conștienți de vrednicia lui în postura de conducător. Fata Împăratului
Roș, ființă nemuritoare, cu puteri supranaturale, este cea care dezvăluie înfățișarea
reală a tânărului, el fiind nepotul Împăratului Verde: „Lipsește dinaintea mea,
spânule! Doar n-am venit pentru tine, ș-am venit pentru Harap-Alb, căci el este
adevăratul nepot al Împăratului Verde”. Astfel, spânul „văzând că i s-a dat vicleșugul
pe față” și băiatul a încălcat, involuntar, jurământul îl ucide dintr-o singură lovitură,
reacția sa fiind justificată, căci i-a fost promisă credință până la moarte și, deși la
fântână nu a fost pregătit să ucidă, acum a făcut-o fără resentimente, astfel încât
tânărul nu a avut timp să reacționeze, aflându-se într-o imposibilitate totală. Calul
este cel care înfăptuiește actul justițiar: „și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de cap,
zboară cu dânsul în înaltul cerului și apoi dându-i drumul de acolo, se face spânul
până jos praf și pulbere”. Moartea lui Harap-Alb a fost una ritualică, eminamente
necesară, dualitatea sa fiind impregnată cu valențe profunde: iese de sub jurământ,
începându-și, astfel, viața de împărat, și renaștere în etern, acest principiu
fundamental fiind creionat cu ajutorul obiectelor magice. Cele trei smicele de măr
dulce cu care fata îl înconjoară pe prinț, apa lete pe care o toarnă și apa vie cu care
îl readuce la viață sunt cele trei lucruri magice necesare pentru ca Harap-Alb să fie
metamorfozat în universul fascinant al nemuririi, din care făcea parte, totodată, și
fata, cei doi putând, astfel, să fie uniți prin dragostea colosală ce și-o poartă reciproc,
într-u eternitate. Ea prevede cea de-a doua moartea a fiului de crai, tocmai de aceea
îi relevă adevărata identitate, de prinț, fiind pregătită să îl aducă la viață, scăpându-l
din robie. Sărutul de la final pecetluiește legătura celor doi, paloșul pe care îl
primește restabilește echilibrul operei, ilustrând, în plan simbolic, încheierea
călătoriei inițiatice prin căpătarea atributelor necesare unui bun împărat.
Prin urmare, „fiul craiului, boboc în felul său” evoluează pe parcursul diegezei,
învățând, prin calea cea grea, calitățile necesare pentru a deveni un bun împărat.
Încheiată cu triumful binelui, prin opera literară „Povestea lui Harap-Alb”, Ion
Creangă reușește cu finețe să oglindească importanță răului în vederea finalizării
binelui, astfel că fiul de crai nu ar fi dobândit virtuțile imperios necesare fără ajutorul
spânului, magister initiatic.