LOCUL ŞI ROLUL FAMILIEI ÎN PROCESUL EDUCAŢIONAL

 
"Dacă copiii ar creşte aşa cum se arată
(la început), am avea doar genii."
(Goethe)
 
 
    Actualmente despre educaţie se vorbeşte mult şi la toate nivelurile, în procesul educaţional sînt antrenaţi
diferiţi factori: familia, şcoala, comunitatea etc. Contribuţia acestora este foarte valoroasă, însă ponderea cea
mai mare a influenţelor le revine părinţilor (sau persoanelor care îi înlocuiesc) şi familiei în întregime. Or,
familia realizează o acţiune sinergetică asupra copilului. Influenţa ei are o putere considerabil mai mare
decît suma influenţelor fiecăruia dintre membrii acesteia.
    Încă Platon în "Protagor" şi Aristotel în "Politica", iar mai tîrziu Jan Amos Comenius menţionau că actul
educaţional va fi eficient doar atunci cînd familia, şcoala şi societatea îşi vor unifica eforturile. Chiar şi în
cadrul unui parteneriat educaţional eficient familiei îi revin, totuşi, cele mai relevante funcţii:
    •    Asigurarea condiţiilor favorabile pentru securitatea şi dezvoltarea psihofizică a copilului;
    •    Crearea mediului relaţional care ar influenţa direct socializarea copilului;
    •    Crearea unui climat psihologic favorabil pentru satisfacerea trebuinţei de respect de sine a   copilului şi
a condiţiilor oportune pentru explorarea sinelui/autocunoaştere;
    •    încurajarea tentaţiei copilului pentru autoeducaţie;
    •    Oferirea unor modele relaţionale şi comportamentale.
    Familia ocupă locul central în viaţa copilului: aici el îşi trăieşte primii ani, află informaţiile iniţiale,
însuşeşte valorile, începe să descopere lumea şi pe sine, acumulează şi simulează modele de comportament,
care îi determină ulterior personalitatea.
    Educaţia în familie constă dintr-un ansamblu de acţiuni sistematice orientate spre formarea şi dezvoltarea
calităţilor intelectuale, morale şi fizice ale copilului, acţiuni care încep să fie realizate odată sau chiar înainte
de conceperea lui.
    Pentru orice persoană (copil, adolescent, tînăr, adult) familia este mediul natural cel mai favorabil pentru
formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurînd condiţii de securitate şi protecţie, atît fizică cît şi psihică, în
orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine. Cei "şapte ani de
acasă", ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie nu doar s-a vorbit despre cele sacre,
despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost
obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vîrstă, să spună adevărul, ştiind
că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va
creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Dacă copilul va participa la elaborarea bugetului familiei,
împreună cu părinţii va determina priorităţile, va distribui respectiv veniturile, le va completa, în măsura
posibilităţilor sale, acesta va şti să-şi gestioneze cu mai mult succes în viitor propriile afaceri.
    Astfel, rolul familiei în formarea omului este unul primordial. în familie copilul va fi învăţat şi deprins:
•    să iubească, să compătimească, să uite de orgoliu şi să se dăruiască celor apropiaţi;
•    să păstreze anumite tradiţii;
•    să înţeleagă corect şi să respecte autoritatea părinţilor, care servesc drept model comportamental,
respectînd anumite reguli, manifestînd autodisciplină, responsabilitate;
•    să-şi formeze un simţ sănătos al proprietăţii private, punînd preţ pe muncă în calitate de izvor al
tuturor bunurilor.
    Retrospectiva în istoria familiei denotă un raport de intercondiţionare între calitatea relaţiilor familiale şi
gradul de organizare şi funcţionare a societăţii. Familia este considerată nu drept un grup independent, ci un
subsistem al societăţii - "celula ei de bază". De la începuturi şi pînă în prezent familia rămîne a fi dependentă
de societate în virtutea principiului conexiunii dintre sistem şi macrosistem. Prin familie indivizii se
integrează în societate, familia constituind, în esenţă, temelia acesteia.
    Calitatea familiei asigură progresul durabil al unei civilizaţii. Această concluzie este confirmată de studiul
realizat de antropologul britanic John D.Unwin, care a cercetat peste 80 de civilizaţii dispărute pe parcursul
a 4 mii de ani, fiecare dintre acestea afirmîndu-se printr-un ansamblu de reguli conservatoare, celor cu
referire la familie revenindu-le rolul de bază. Pe măsură ce familia era afectată de liberalizarea valorilor, ea
pierdea statutul său de odinioară. Concomitent civilizaţia intra într-un declin ce îi accelera dispariţia.
    În Republica Moldova conceptul de "familie model" presupune uniunea a doi părinţi (de sex opus), care
menţin relaţii responsabile, au copii bine crescuţi, locuiesc împreună în aceeaşi locuinţă. Familia model este
independentă economic, responsabilă social, respectă legile şi normele societăţii din care face parte.
    Fiecare dintre noi ajunge să fie membru al unei familii prin naştere, adopţie etc. în funcţie de circumstanţe
familia noastră poate fi una permanentă sau temporară, mare sau mai mică, întrunind o singură sau mai
multe generaţii, cu un singur sau cu ambii părinţi, locuind împreună sau separat, cu sau fără bunici etc.
Fiecare familie moşteneşte o zestre materială şi spirituală pe care o păstrează, o consolidează şi o transmite
generaţiilor descendente. Virtuţile şi viciile membrilor unei familii creează imaginea acesteia. Familiile cu
tot ce le caracterizează formează comunitatea, îi oferă un colorit specific. Bunăstarea familiilor formează
bunăstarea societăţii.
    Deci, comunitatea unor familii sănătoase ne poate salva de sărăcie şi injustiţie, asigurînd perpetuarea
civilizaţiei umane.
 
Familia şi educarea caracterului
 
"Caracterul este o deprindere îndelungată."
(Plutarh)
    Formarea caracterului copilului este un proces continuu de durată care solicită multă pricepere, mult tact
şi efort, implicînd respectarea unor condiţii fără de care e dificil a proiecta atingerea unui rezultat pozitiv:
    1.  Iubirea faţă de copil, exprimată prin trei atitudini (subordonate, fireşte, unui scop concret -  confortul
moral al acestuia):
         • apropierea sufletească
         • încrederea
         • înţelegerea
    2.   Răbdarea
    3.   Încurajarea
    4.   Exemplul.
    Deseori, din cele mai bune intenţii, unii părinţi ajung la efecte contrare celor dorite, deoarece folosesc un
stil educativ greşit. Cele trei erori principale, care derivă din stilurile parentale şi conduc la efecte contrar
aşteptărilor, sînt următoarele:
      1.  Asprimea exagerată (care-1 determină pe copil să se închidă în sine sau să se revolte, ceea ce, în
ambele cazuri, afectează negativ educaţia şi formarea caracterului).
      2.  Descurajarea şi umilirea (care-1 demobilizează pe copil în plan intelectual, volitiv şi afectiv).
       3. Lipsa explicaţiei morale şi a colaborării cu copilul (care afectează educarea şi manifestarea corectă a
liberei voinţe).
     Important este ca părintele să nu suprime libera exprimare a voinţei copilului, ci să o încurajeze, să se
sprijine pe ea, s-o orienteze moral.
     Un bun părinte face tot ce este mai bine pentru copilul său, răspunde tuturor necesităţilor lui, indiferent
de faptul că locuieşte împreună cu acesta sau separat. Nevoile copilului, pe care un bun părinte e dator să le
satisfacă, sînt următoarele: nevoi fizice de bază (adăpost şi căldură, hrană adecvată şi odihnă, îngrijire şi
igienă, securitate fizică şi emoţională), afective (admiraţie şi tandreţe, atenţie şi observarea
comportamentelor, aprobare, comunicare, colaborare), stimularea potenţialului înnăscut (încurajarea
curiozităţii, imaginaţiei şi a creativităţii, asigurarea posibilităţilor de dezvoltare), responzabilizare,
direcţionare şi control (disciplină şi ordine), independenţă etc.
     După J.Pearce (Families and Friends, How to Help Your Children Enjoy Happy Relationships, Thorsons,
1991) formarea caracterului copilului este influenţată de trăsăturile pozitive şi negative proprii părinţilor lor.
    Trăsăturile pozitive caracteristice părinţilor sînt:
     •    căldura şi afecţiunea
     •    stabilirea clară a limitelor
     •    recunoaşterea promptă a nevoilor
     •    acceptarea neajunsurilor
     •    capacitatea de a fi previzibil
     •    fermitatea, stabilitatea
     •    respectarea individualităţii
     •    recunoaşterea calităţilor.
     Trăsăturile negative tipice părinţilor sînt:
     •    răceala şi ostilitatea
     •    îngrijirea insuficientă
     •    indiferenţa faţă de nevoile copilului
     •    neglijarea/respingerea
     •    însuşirea de a fi imprevizibil
     •    lipsa de respect
     •    superioritatea.
     Un părinte bun reuşeşte să răspundă adecvat necesităţilor copilului său şi să-i cultive acestuia încrederea
în forţele proprii, respectul de sine, autonomia şi responsabilitatea de la cea mai fragedă vîrstă. Se constată
un raport stabil între stilul parental şi comportamentele sociale ale copilului. Astfel, stilul permisiv (control
slab, responsabilităţi şi norme de conduită puţine) determină comportamente imprecise, agresive şi
neascultare; cel autoritar (control puternic, susţinere slabă în activitatea copilului, impunîndu-i-se acestuia
reguli şi norme foarte rigide) - supunere, pasivitate, dependenţă, lipsă de iniţiativă şi respect de sine; cel
autorizat (îmbină controlul sistematic cu sprijinul parental, explicînd copului motivele pentru care e necesar
să respecte anumite reguli, situaţiile în care acestea se aplică) - autonomie în gîndire şi acţiune, curaj,
raţiune, responsabilitate.
    Indiferent de stilul educativ, părintele proiectează pentru copilul său anumite aspiraţii şi dorinţe pe care
n-a reuşit personal să le realizeze în viaţă. Pentru fiecare părinte copilul constituie un nou viitor. Fără a ţine
cont de posibilităţile copilului, deseori părinţii îl consideră drept o şansă oferită de destin pentru a nu repeta
propriile greşeli.
    Majoritatea părinţilor preiau modelul educaţiei pe care au primit-o sau procedează exact invers, în cazul
în care n-au fost mulţumiţi de experienţa propriilor părinţi.
    Practic, fiecare familie îşi formează propriul stil educativ, care presupune unitatea (armonică sau
dizarmonică) a stilurilor parentale personale ale ambilor părinţi. Pentru a-şi îndeplini plenar rolul, un bun
părinte se va deprinde:
•    să asigure o autoritate optimă, fără a fi supraprotectiv, cu autoritate absolută sau permisiv;
•    să ofere copiilor dragoste şi acceptare şi să fie sensibil la nevoile lor;
•    să manifeste încredere în munca şi abilităţile copiilor săi;
•    să formuleze aşteptări realiste;
•    să găsească timp pentru a le împărtăşi copiilor experienţa sa, să ia masa împreună, să se joace,   să-şi
petreacă cu ei timpul liber;
•    să întemeieze un mediu sigur, stabil, cu reguli clare de respectat;
•    să glumească, să îndrume activităţile copiilor, să încurajeze libera exprimare a opiniei;
•    să comunice liber cu copiii, cu sinceritate, să-i asculte şi să formuleze împreună aprecieri;
•    să ia decizii şi să accepte responsabilităţi;
•    să poată stăpîni stresul şi să rezolve conflictele;
•    să vadă lucrurile şi din punctul de vedere al copilului;
•    să nu admită pedepse dure şi să încurajeze afirmarea comportamentelor pozitive.
 
Importanţa modelului în educaţie
 
"Lungă-i calea prin percepte, scurtă şi bună prin exemple".
(Seneca)
 
     Unul dintre cele mai eficiente mijloace în educaţia copilului este modelul sau exemplul. Este esenţial ca
acesta să fie unul pozitiv şi utilizat cu pricepere. Importanţa exemplului pozitiv în procesul de educaţie se
bazează pe tendinţa înnăscută a copilului de a imita. Din fragedă copilărie el imită persoanele care îi sînt mai
apropiate (părinţii, bunicii, fraţii/surorile mai mari etc.). Incontestabil, pentru copil părinţii constituie
primele modele de viaţă şi de comportament. însă, părintele care îşi subliniază în permanenţă în prezenţa
copilului performanţele sale deosebite îşi pierde treptat imaginea de model. Oricît de mici ar fi, copiii
observă fiece detaliu în comportamentul părinţilor, de aceea aceştia nu trebuie să le atragă mereu atenţia
asupra realizărilor lor.
     În perioada adolescenţei sfera de influenţă a exemplelor educative se extinde, copilul îşi găseşte modele
de viaţă în rîndul educatorilor, profesorilor, cunoştinţelor pe care îi respectă şi care se bucură de prestigiu.
Atunci cînd în mediul lui de viaţă tînărul nu găseşte modele satisfăcătoare, el le caută în literatură, teatru,
filme, în alte surse.
     Indiferent de vîrstă, este foarte important ca părinţii să-i ofere copilului modele pozitive, demne de
urmat. E necesar ca ei să cunoască şi să direcţioneze domeniul de interese ale copilului, să-i supravegheze
lecturile, să-i propună opere literare, să practice lecturile în familie, vizionarea filmelor, spectacolelor cu
personaje valoroase, cu exemple pozitive de comportament.
     Ulterior părinţii vor discuta despre cele citite şi vizionate, pentru a interveni cu precizările necesare,
pentru a releva pildele demne de urmat, a-1 deprinde pe copil să anticipeze consecinţele modelelor de
comportament pozitive şi negative. Se vor discuta, de asemenea, şi modele din cotidian. în cadrul discuţiilor
copiii vor fi sensibilizaţi, atenţia fiindu-le orientată asupra aspectelor pozitive şi negative ale modelului,
asupra acelor calităţi, pe care copilul urmează să le însuşească pentru propriul model de personalitate.
     Astfel, treptat, selectînd din modelele oferite ceea ce este mai valoros, respingînd ceea ce nu corespunde
propriilor criterii valorice, copilul va fi ajutat să acumuleze experienţă de viaţă, să-şi dezvolte spiritul critic,
să-şi creeze un model "sintetic", care va cuprinde tot ceea ce a găsit valoros în modelele oferite.
     Părinţii vor recurge la oferirea modelelor comportamentale mai cu seamă din fragedă vîrstă, căci pe
măsura creşterii şi maturizării, copilul îşi găseşte singur modelele de viaţă şi cele profesionale. Părinţii vor
avea grijă doar ca acestea să fie din cele dorite, pozitive.
     Modelele de conduită oferite de părinţi, calitatea afectivă a căminului familial creează condiţii favorabile
pentru formarea şi afirmarea unei personalităţi, apte a se integra eficient în societate, respectînd normele şi
legile acesteia.
     E bine să se ţină cont de faptul că, lipsiţi de influenţa benefică a unui mediu familial favorabil, deseori din
cauza stilului comportamental neadecvat al părinţilor, al deficitului de afecţiune şi încredere în relaţiile cu
aceştia, copiii ajung să săvîrşească abateri de la normele de convieţuire socială.
 
   
Raportul părinte - copil (istorie şi actualitate)
 
"Este o dorinţă pioasă a tuturor părinţilor, ca ceea ce le-a lipsit să vadă realizata la fiii lor, cam aşa ca şi
cum ar trăi cineva pentru a doua oară şi ar dori abia acum să se folosească temeinic de experienţele
primului curs al vieţii".
(Goethe)
 
     În perioada dezvoltării ontogenetice, individul trece prin etape succesive care îl conduc de la situaţia de
dependenţă totală, biologică şi socială, la cea de independenţă.
     În perioada prenatală embrionul, apoi fătul se află într-o dependenţă totală de organismul mamei. O dată
cu naşterea, nou-născutul devine independent biologic, dar este încă foarte dependent social. El are nevoie
de prezenţa mamei, care îi este încă indispensabilă. Copilul devine independent social doar la vîrstă de 2 ani,
dar se poate separa de familie doar atunci cînd devine independent şi economic. Pînă la 18 ani copilul se află
sub controlul familiei, care îşi propune să-i satisfacă toate trebuinţele. Abia după aceea sarcina familiei se
încheie.
     De-a lungul istoriei concepţia societăţilor cu referire la relaţia părinţi - copii şi la rolul familiei în educaţia
copilului a suferit modificări. Spre exemplu, în societatea sumeriană tatăl putea să-şi vîndă copiii ca sclavi,
iar sclava care îi năştea un copil stăpînului său devenea liberă, în antichitate egiptenii aveau familii
numeroase, dar nu-şi abandonau copiii nedoriţi. În societatea antică ebraică autoritatea tatălui era absolută
şi incontestabilă pentru întreaga familie. El putea să-şi vîndă doar fiicele ca sclave şi să-şi omoare fiii
răzvrătiţi doar cu acordul comunităţii. La vechii evrei copiii erau consideraţi o binecuvîntare, fiind educaţi
într-o atmosferă de dragoste şi grijă, dar în spiritul autorităţii şi valorii familiei. Copilul evreu care lovea în
părinte sau îl blestema era pedepsit cu moartea. În familia din societatea antică persană de educarea copiilor
în primii 5 ani de viaţă se ocupa în exclusivitate mama. Statutul soţului în familie era cu totul special, femeia
îi datora ascultare absolută. Naşterea în familie a unui copil de sex masculin era o mare sărbătoare, avortul
fiind pedepsit cu moartea. În societatea antică indiană existau două îndatoriri principale ale familiei:
confesională şi reproductivă. Avortul era echivalat cu asasinarea unui preot. În societatea antică chineză
fiecare familie era obligată să aibă copii, iar sterilitatea femeii putea servi drept motiv pentru divorţ. Fetiţele
erau considerate o povară pentru familie şi puteau fi părăsite în cîmp să moară de foame şi frig. în Japonia
antică o căsătorie era valabilă numai după naşterea primului copil. În perioada clasică a civilizaţiei greceşti
(sec.V î.Hr.) venirea pe lume a unui copil era un eveniment fericit. Copiii nedoriţi nu erau abandonaţi, ci
lăsaţi în locuri publice, de unde erau luaţi de cineva (uneori pentru a fi vînduţi, ulterior, ca sclavi) sau
sarcina creşterii şi educării lor era preluată de către stat. în Atena cetatea se îngrijea de educarea copiilor,
astfel că în timpul lui Pericle, puţini dintre copii nu ştiau carte. În civilizaţia romană era recunoscută
autoritatea nelimitată a tatălui de a decide soarta atît a mamei, cît şi a copiilor. Copiii cu malformaţii
congenitale sau cei care nu erau recunoscuţi legitim erau abandonaţi şi lăsaţi să moară. Părinţii aplicau din
plin pedepse corporale severe. Cultura şi civilizaţia bizantină constituia o sinteză a culturilor lumii antice în
declin. Sentimentul familiei şi relaţiile familiale erau mai intime şi mai puternice în lumea bizantină decît în
antichitate. Copiii nelegitimi erau recunoscuţi alături de cei născuţi din căsătorii legitime, iar începînd cu
sec. XII fetele aveau acces la şcoală.
     Începutul sec. XX a însemnat o schimbare radicală a atitudinii faţă de copil - sentimentală şi îndelungată.
Experienţa orfelinatelor aduce în atenţie problema hospitalismului ca o consecinţă a separării pe termen
lung între părinţi şi copii. Se lansează ideea educării părinţilor. În ultimii 20-30 de ani s-a ajuns la concluzia
că raportul părinte - copil este decisiv în dezvoltarea normală a copilului, punîndu-se în evidenţă rolul
familiei în procesul de socializare în primii ani de viaţă ai acestuia. E vorba de familie ca instituţie socială şi
mediu de dezvoltare. Familia presupune şi prezenţa tatălui. Ataşamentul psihic al copilului se obţine eficient
prin participarea tatălui la îngrijirea copilului.
     Relaţia mamă-copil însă este una deosebită. Se consideră că primele zile după naştere constituie perioada
optimă pentru dezvoltarea interacţiunii mamă-copil, ea fiind pregătită biologic, psihologic şi social pentru
aceasta. Bonding-ul (din engl. bond - legătură, obligaţie, datorie, asumarea responsabilităţilor pentru
cineva) este un proces prin care părinţii devin brusc extrem de ataşaţi faţă de nou-născut şi percep că el este
al lor pentru toată viaţa. Imediat după naştere mama este aptă pentru bonding, acest fenomen fiind explicat
din punct de vedere psihologic şi hormonal. Ceea ce se mtîmplă cu tatăl copilului este mai greu de înţeles,
dar şi el se ataşează de nou-născut (într-o măsură mai mică, probabil), atitudinea lui ţinînd de cultură,
experienţă, educaţia socială şi suportul moral pe care îl reprezintă copilul. (Carmen Ciofu, "Interacţiunea
părinţi—copii", Buc, 1989, p. 54)
     Ca răspuns la dragostea parentală, copilul îşi dezvoltă ataşamentul faţă de părinţi, care ar putea fi decodat
ca un gest reciproc de a-şi iubi părinţii. Ataşamentul copilului se dezvoltă progresiv şi devine evident în jurul
vîrstei de un an.
     S-a demonstrat că bonding-ul şi calitatea relaţiei tată - copil depind, în mare măsură, de includerea
tatălui în actul naşterii, acesta simţindu-se mai angajat în îngrijirea ulterioară a copilului. Dacă tatăl este
suficient de interesat de copil, el va fi răsplătit pe deplin prin ataşament din partea acestuia.
     Indivizii sînt actori ai propriilor lor vieţi, care pot accepta sau nu contextul în care devin personalităţi.
Părinţii nu-şi pot revendica atotputernicia şi promova întotdeauna super-rolul de părinte şi statutul de
autoritate parentală; este important ca ei să vadă în copil nu doar un "debitor", ci o persoană care poate
îndeplini anumite sarcini, se poate simţi "partener".
     Încă J.J.Rousseau susţinea: "Copilul se naşte bun, desăvîrşit - îl strică viaţa şi metodele educaţionale. ..
.totul iese bun din mîinile Creatorului; totul degenerează în mîinile omului." Mai tîrziu psihologul austriac
A.Adler menţiona că în formarea personalităţii copilului un rol important îl joacă constelaţia familială,
relaţiile dintre părinţi şi copii. Impactul benefic al acestora se observă atunci cînd adulţii îşi iubesc copiii, le
respectă personalitatea, îi ocrotesc de influenţele negative ale mediului social, le creează condiţii pentru
dezvoltarea maximă a potenţialului, îi învaţă să respecte normele şi regulile stabilite în societate şi, desigur,
să se respecte pe sine şi pe cei din jur, tratîndu-i cu toleranţă şi dragoste.
     Respectul de sine este o dimensiune fundamentală pentru orice fiinţă umană, indiferent dacă este copil
sau adult, indiferent de cultură, interese, statut social, abilităţi etc.
     Părinţii sînt cei care au o influenţă definitorie în formarea la copil a respectului de sine. Dacă părinţii au o
imagine de sine sănătoasă, ei vor realiza într-un mod diferit educarea copiilor lor, decît dacă ar avea o ima-
gine de sine scăzută. Formarea respectului de sine la copii se află într-o dependenţă strictă de acceptarea lui
necondiţionată din partea părinţilor. Mesajul de valoare şi unicitate transmis copiilor din partea adulţilor
previne apariţia neîncrederii în sine. Dragostea necondiţionată din partea părinţilor (nu doar dacă copilul îşi
face ordine în cameră, ia note mari, vine acasă devreme etc.) precede aproape întotdeauna acceptarea şi
respectul de sine. Iubirea condiţionată a părinţilor faţă de copii este în strictă dependenţă de performanţele
acestora, şi dacă performanţa nu este cea aşteptată, iubirea nu se manifestă. în cazul cînd copilul nu simte că
merită dragostea propriilor părinţi, el presupune că este nedemn de a fi iubit, de aceea nu are de ce să ţină
nici el la sine. în consecinţă, copilul se simte inutil - un nimeni - şi îşi formează o imagine de sine scăzută. în
Anexa 1 se propun unele sugestii pentru dezvoltarea imaginii de sine la copii.
     Copiii cu un respect de sine scăzut nu reuşesc să facă faţă situaţiilor de risc, eşecurilor, să construiască
relaţii interpersonale eficiente. Şi invers, cei cu un respect de sine avansat reuşesc să depăşească situaţiile de
criză, să construiască relaţii eficiente, să se afirme pozitiv în plan social. Unele caracteristici ale copilului
acceptat şi ale celui neacceptat sînt expuse în Anexa 2.
     În relaţiile familiale, inclusiv în cele dintre părinţi şi copii, este foarte important de a evita imperativele
"Vreau!" şi "Trebuie!", de a îmbina exigenţa cu responsabilitatea pentru tot ce fac şi tot ce sînt fiecare dintre
membrii ei.
     Deseori conflictele între părinţi şi copii sînt provocate de înţelegerea diferită de către aceştia a noţiunilor
de maturitate, independenţă. Maturitatea nu vine neapărat doar o dată cu atingerea unei anumite vîrste.
Matur este cel ce înţelege trăirile altor oameni, se străduie să nu le provoace nici cele mai mici griji şi
necazuri. Modul de a gîndi, seriozitatea atitudinii faţă de sine şi faţă de cei din jur, faţă de viaţă,
responsabilitatea sînt indicii ale maturităţii şi independentei. Un copil care contribuie la soluţionarea
problemelor familiei, care nu-şi împovărează părinţii cu altele noi, manifestă responsabilitate faţă de
îndatoririle sale atît în familie, cît şi în afara ei, va fi neapărat tratat de la egal la egal de către maturi. Cine
este capabil a face faţă dificultăţilor şi provocărilor vieţii cu fermitate, de unul singur, fără sprijinul cuiva, va
fi considerat independent de toată lumea, inclusiv de proprii părinţi.
     Pentru a exclude divergenţele de opinii, e bine să ne deprindem a privi lucrurile cu ochii mamei sau ai
tatălui, să ne comportăm aşa cum credem că ar accepta ei, să înţelegem imensitatea grijii ce ne-o poartă,
profunzimea trăirilor lor, mărinimia dăruirii de sine din prima clipă şi pe toată durata vieţii noastre.
     Educaţia copilului se va baza pe respectarea unor cerinţe fundamentale. De primă importanţă este faptul
ca părinţii să aibă un comportament afectiv, să fie duioşi şi blînzi, stimulînd astfel dezvoltarea psihică a
copilului, contribuind la formarea sentimentului de deplină siguranţă. Cerinţele faţă de copil trebuie să aibă
un caracter permanent şi să se întemeieze pe posibilităţile reale ale acestora, astfel, prin aprecieri constante,
pline de discernămînt, se va contribui la cultivarea respectului de sine, la formarea voinţei copilului.
 
Anexa 1. Sugestii pentru dezvoltarea respectului de sine la copii
•    Exprimaţi-vă emoţiile şi sentimentele pozitive pe care le aveţi faţă de copil.
•    Fiţi generoşi în laude:
a)   după un lucru îndeplinit ("Îmi place cum ai aranjat în cameră. Ai reuşit să găseşti loc pentru fiecare lucru
şi le-ai ordonat perfect.");
b)   evidenţierea talentelor ("Ai interpretat minunat partiţia. În mod sigur ai talent muzical.");
c)   marcarea trăsăturilor pozitive de caracter ("Eşti foarte ordonată.").
•    Învăţaţi copilul să formuleze răspunsuri pozitive ("N-am reuşit totul, dar am încercat, o să mă străduiesc
să fac totul bine".). Evitaţi critica sub formă de ridiculizare sau blamare ("Mă miram să pot conta pe tine...").
 •  Învăţaţi copilul să ia decizii (să clarifice problema, să elaboreze mai multe soluţii, să prevadă consecinţele
fiecăreia, să aleagă soluţia optimă şi să evalueze rezultatele acesteia etc.). încurajaţi copilul să-şi dezvolte
hobby-uri şi interesele care îi provoacă stisfacţie.
•  Permiteţi copilului să-şi rezolve singur disputele cu prietenii, fraţii etc.
•  Distraţi-vă cu copiii, bucuraţi-vă împreună.
 
Anexa 2. Caracteristicile copilului acceptat şi ale celui neacceptat
 
Copilul acceptat Copilul neacceptat

• Este creativ, liber, denotă spontaneitate, • Este închis, necomunicativ.

inventivitate şi originalitate . • Manifestă agresivitate, brutalitate, e pus pe ceartă.
• Manifestă autonomie, independenţă, amor propriu, • Se joacă mai mult singur.
capacităţi de a se descurca singur; este deschis • Este respins de colegi şi deseori se izolează.
pentru comunicare şi relaţii cu cei din jur. • Este partener ineficient de joacă. La fel se
• Are capacităţi de lider, tinde a se impune semenilor. comportă şi în activităţi comune cu adulţii sau
• Manifestă perseverenţă şi curaj în atingerea semenii săi.
scopurilor de valoare. • Se supără cînd pierde.
• Posedă autoritate, forţă de concentrare, capacităţi • Este neordonat, neatent.
de autoapărare şi chiar o anumită doză de • Are stări de anxietate şi frustrare, este nesigur în
agresivitate exteriorizată. propriile forţe.
• Posedă o individualitate evidentă şi caută activ să se • Caută să obţină simpatia semenilor pe diferite căi
afirme în mediul social apropiat lui. (uneori neadecvate: o face pe bufonul sau pe eroul
• Preferă jocurile creative: de calculator, construcţii, etc.).
de imaginaţie. • Se cramponează de adulţi.
• Prezintă un nivel de aspiraţie înalt, manifestă • Poate   avea  dereglări   de   limbaj, comportament.
dorinţa de a fi mai mare, de a cunoaşte lumea şi de a • Se teme de părinţi, considerîndu-i duri, ostili,
înfrunta dificultăţile. severi.
• Se îmbolnăveşte frecvent, manifestă tristeţe,
disperare, sarcasm şi pesi mism.
 
Eugenia PARLICOV, Ministerul Educaţiei şi Tineretului,
Violeta MIJA, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei
(articol publicat în cartea Eu şi familia mea. Conversaţie cu adolescenţii, Gunivas, 2004)