Capitolul VIII PATRIMONIUL SOCIETĂŢILOR COMERCIALE.

REGIMUL JURIDIC
ŞI COMPONENŢA LUI

Prin patrimoniu, în sens juridic, se înţelege o totalitate de drepturi şi obligaţii cu caracter

economic pe care societatea comercială le are în mod distinct şi independent de cele ale altor
subiecte de drept, precum şi de cele ale persoanelor care o alcătuiesc. Acest sens are o latură
activă (drepturile) şi o latură pasivă (obligaţiile).

Patrimoniul societăţii comerciale este suportul material care oferă acesteia posibilitatea
realizării scopului pentru care a fost înfiinţată, permiţându-i să participe în nume propriu la
raporturile juridice şi să-şi asume drepturile şi obligaţiile pe care această participare le
presupune.

Toate bunurile societăţii comerciale fac parte componentă din patrimoniul (activul) ei.
Iniţial, acesta se constituie din bunurile transmise cu titlu de aport la capitalul social,
suplimentându-se cu bunurile dobândite de societate în procesul activităţii.

Autonomia patrimoniului societăţii faţă de patrimoniul fiecărui asociat determină anumite

consecinţe juridice: - bunurile aduse ca aport de asociaţi ies din patrimoniul lor şi intră în cel al
societăţii; bunurile aduse ca aport de către asociaţi, cuprinse în activul social, formează gajul
general al creditorilor societăţii; obligaţiile societăţii faţă de terţi nu se pot compensa cu
obligaţiile terţilor faţă de asociaţi aplicarea procedurii insolvabilităţii faţă de societate priveşte
numai patrimoniul acesteia. În activul patrimoniului intră toate bunurile, asupra cărora se
răsfrâng drepturile reale sau de creanţă.

Cel mai important drept real al societăţii comerciale este dreptul de proprietate asupra
bunurilor ce-i aparţin. În acest sens, Codul civil instituie, o prezumţie, potrivit căreia bunurile
transmise de asociaţi ca aport la capitalul social au titlul de proprietate dacă actul de constituire
nu prevede altfel. În acest caz, dreptul de proprietate asupra bunului iese din patrimoniul
fondatorului şi intră în patrimoniul societăţii. De fapt, toate bunurile corporale deţinute de
societate se prezumă ca proprietate a ei dacă din actele juridice nu rezultă contrariul. Excepţie
face dreptul de proprietate asupra imobilelor, care apare la data înscrierii dreptului în registrul
bunurilor immobile.

Proba dreptului de proprietate asupra lucrurilor se face în dependenţă de natura lui

juridică. Cele care se înscriu în registre de stat (imobilele, mijloacele de transport) pot fi
demonstrate atât prin actul eliberat de organul competent care deţine registrul, cât şi prin actele
contabile care demonstrează că sunt luate la evidenţă şi incluse în bilanţ. Dreptul asupra
bunurilor care nu se înregistrează se demonstrează, până la proba contrarie, prin faptul
posesiunii, precum şi prin actele de contabilitate care indică procurarea sau fabricarea bunurilor.\

În patrimoniul societăţii comerciale se includ şi dreptul de uzufruct, dreptul de servitute

sau dreptul de superficie, care pot fi transmise ca aport la capitalul social, dar care pot fi şi
dobândite de societate în activitatea sa.

.Componenţa patrimoniului. În activul patrimoniului pot fi evidenţiate următoarele

bunuri: Bunurile corporale, care au o existenţă materială, fiind perceptibile simţurilor omului (o
casă, o cantitate de alimente, un autoturism, un animal de tracţiune). Potrivit Codului civil,
bunuri corporale sunt lucrurile, adică obiectele lumii înconjurătoare, în raport cu care pot exista
drepturi şi obligaţii civile. Bunurile incorporale, care au o existenţă abstractă, ideală, ele fiind
percepute cu "ochii minţii". Astfel de bunuri sunt drepturile patrimoniale, cum ar fi dreptul
întreprinzătorului asupra denumirii de firmă, asupra mărcii de producţie sau de serviciu,
drepturile de autor etc.

Bunurile mobile, care se pot mişca dintr-un loc în altul, fie prin forţă proprie, fie cu
ajutorul energiei străine (o masă, un televizor, un autoturism, o carte) fără aşi pierde forma sau
valoarea economică. În această categorie intră banii şi hârtiile de valoare, orice alt lucru care nu
este imobil. Bunurile imobile, care, prin natura lor, au o aşezare fixă şi nu pot fi mutate din loc în
loc fără a-şi pierde valoarea lor economic, sunt imobile terenurile, porţiunile de subsol,
obiectivele acvatice separate, plantaţiile prinse de sol prin rădăcini, clădirile, construcţiile şi orice
alte lucrări legate solid de pământ, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este
încorporat durabil în acesta. Calitatea de imobil o păstrează şi acele materiale care, fiind separate
provizoriu de un teren, sunt destinate reamplasării în alt loc. Prin lege pot fi considerate imobile
şi alte bunuri.

Din activul patrimoniului societăţii comerciale poate face parte şi întreprinderea ca un

complex patrimonial unic. Noţiunea de întreprindere are două sensuri: unul juridic – ca subiect
de drept465 , inclusiv ca societate comercială, şi altul economic – ca un complex patrimonial
unic. Deşi, în unele cazuri, o noţiune bisemantică poate provoca unele confuzii, excluderea unui
sens sau a celuilalt din circuit duce la alte deficienţe. Important este ca persoana care aplică legea
să aibă dexteritatea profesională de a desluşi sensul pe care legiuitorul l-a încorporat în norma
respectivă.

În acest sens, întreprinderea apare ca un bun material deosebit cu însuşiri specifice: a)

este destinat activităţii de întreprinzător şi aparţine, de regulă, întreprinzătorului; b) este distinct
de alte bunuri ce aparţin aceleiaşi persoane; c) este un complex patrimonial unic, care nu
reprezintă un ansamblu de lucruri separate, ci un bun complex neconsumptibil, destinat să
asigure unei activităţi un proces unic

Fond de comerţ. În doctrina română, patrimoniul comercial al unui întreprinzător se

desemnează prin noţiunea fond de comerţ469. Acesta din urmă se defineşte ca ansamblu de
bunuri mobile şi imobile corporale şi incorporale pe care un comerciant le afectează desfăşurării
unei activităţi comerciale în scopul atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de profit470 . În
principiu, dacă operăm cu noţiunea fond de comerţ, trebuie să menţionăm că toate bunurile
societăţii comerciale fac parte din acest fond, deoarece sunt destinate unei activităţi lucrative şi
obţinerii de profit. În cazul în care ne referim la fondul de comerţ al unui întreprinzător
individual, în el vor fi incluse numai bunurile destinate activităţii de întreprinzător nu şi cele
destinate uzului personal al întreprinzătorului şi al membrilor lui de familie. Noţiunea fond de
comerţ coincide cu noţiunea de întreprindere atunci când societatea comercială are o singură
întreprindere, iar atunci când are mai multe întreprinderi, fondul de comerţ va include toate
întreprinderile.

In Planul de conturi contabile al activităţii economico-financiare a întreprinderilor471

se dă definiţia fondului de comerţ sau fondului comercial (goodwill), afirmându-se că acesta
reprezintă depăşirea valorii de procurare a întreprinderii în ansamblu asupra valorii individuale
de piaţă a tuturor activelor acestuia, diminuată cu suma datoriilor. Acest din urmă sens diferă de
cel expus anterior, prin urmare, ele nu trebuie confundate.

Mijloacele economice ale întreprinzătorului se formează din totalitatea activelor

materiale şi băneşti ce servesc activităţii de întreprinzător. Activele societăţii comerciale, la
rândul lor, se împart în active fixe şi active circulante. Activele fixe sunt bunuri materiale care
iau parte la mai multe cicluri de producţie, consumându-se treptat şi transferându-şi parţial
valoarea, pe măsura uzării lor472, asupra produselor fabricate. Din grupul de mijloace fixe fac
parte clădirile, maşinile, agregatele, instalaţiile, alte bunuri imobile etc. Activele fixe pot fi
grupate, după criteriul productivităţii sau al posesiunii, în active productive şi active
neproductive, în active proprii şi active închiriate473 . Activele circulante sunt bunuri materiale
care se consumă integral în fiecare ciclu de producţie, îşi schimbă forma materială şi trec
succesiv prin fazele de aprovizionare, producţie, desfacere474. În grupul de mijloace circulante
intră materiile prime, materialele, combustibilul, mărfurile produse şi stocate în depozite,
semifabricatele, ambalajele, banii din casa întreprinderii sau de pe conturile bancare

Sursele mijloacelor economice reprezintă locul de unde provin ele sau modul lor de
dobândire. Astfel, mijloacele economice se clasifică în capital propriu şi capital asimilat.
Capitalul propriu provine din fondurile băneşti ale societăţii comerciale, adică din capitalul
social, din capitalul de rezervă, din alte fonduri ale ei. Capitalul atras reprezintă datoriile
societăţii faţă de creditori. Creditori sunt: agenţii economici - pentru marfa vândută; statul -
pentru sumele impozitelor neplătite; salariaţii întreprinderii - pentru salariul neprimit, deţinătorii
de obligaţii, instituţiile financiare - pentru creditele şi împrumuturile acordate şi pentru dobânda
la ele. Din punctul de vedere al mijloacelor materiale, patrimoniul societăţii comerciale se
împarte în activ şi pasiv. În activ se includ toate bunurile pe care societatea le deţine la un
anumit moment, sumele băneşti şi creanţele sale. În pasiv intră valoarea tuturor datoriilor
societăţii comerciale indiferent de temeiul apariţiei (contractuale sau extracontractuale). În bilanţ,
capitalul social, capitalul de rezervă şi beneficiile obţinute, dar nedistribuite între asociaţi, se
reflectă la pasiv, ca datorie faţă de asociaţi.

Bunurile incorporale ocupă în activul patrimoniului un loc deosebit. Ele au o reglementare

specifică, iar succesul ori insuccesul întreprinzătorului depinde în mare măsură şi de ele. Aceste bunuri
explică atât diferenţele care există în situarea pe piaţă a unei firme consolidate, cu o anumită vechime,
faţă de o firmă în curs de instalare, cît şi eficienţa, diferită, înregistrată de firme cu vechime şi dotări
materiale comparabile. Factorul care produce diferenţa de profit constă tocmai în calitatea diferită a
elementelor incorporale ale fondului de comerţ. Acestea concură la formarea reţelei de relaţii şi parteneri,
a clientelei, a reputaţiei şi creditului în afaceri prin contribuţia calităţilor comerciantului, calitatea
mărfurilor, lucrărilor sau serviciilor oferite, amplasamentul stabilimentului, firma şi mărfurile utilizate
etc. Ca urmare, aceste elemente incorporale au o pondere însemnată în valoarea economică a societăţii
comerciale sau a unei părţi din e6 . Sunt bunuri incorporale: dreptul asupra denumirii de firmă, dreptul
asupra emblemei, dreptul de autor, drepturile asupra mărcii, drepturile asupra modelelor industriale,
clientela, vadul comercial etc.

Dreptul asupra firmei. Spre deosebire de persoana fizică, identificată în societate prin nume şi
prenume, societatea comercială ca persoană juridică se individualizează prin denumire (firmă). Persoana
juridică participă la raporturile juridice numai sub denumire proprie, prevăzută în actul de constituire şi
înscrisă în Registrul de stat. Denumirea identifică persoana juridică din totalitatea subiectelor de drept,
această identificare impunându-se în activitatea comercială nu numai în scopuri de evidenţă şi de control
administrativ, economic sau financiar, cît îndeosebi ca modalitate de integrare şi de reclamă pe piaţă.

Societatea comercială este obligată să utilizeze denumirea, inclusiv prescurtată, numai în

expresia în care a fost înmatriculată în Registrul de stat al comerţului. Denumirea trebuie să figureze în
toate actele emise de societatea comercială, inclusiv în scrisori, contracte, acţiuni civile, sub sancţiunea
plăţii de daune-interese.

Dreptul asupra emblemei. Emblema, ca şi firma, este un atribut de identificare a

întreprinzătorilor în individualizarea activităţii lor în economia naţională şi internaţională. Dacă firma
identifică societatea prin denumirea sa emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un
comerciant de altul de acelaşi fel. Emblema îşi justifică recunoaşterea ca element de identificare în
măsura în care asigură un supliment de individualizare, printr-un semn sau o denumire, între societăţile
comerciale care practică acelaşi gen de activitate economică. Emblema poate conţine semne, denumiri,
precum şi denumirea (firma).

O referinţă la emblema întreprinzătorului o face Legea nr.845/1992 la art. 24 alin. (5), prevăzând
că firma poate fi utilizată şi în calitate de emblemă comercială. De aici şi concluzia că firma este un
element obligatoriu de identificare a societăţii comerciale, iar emblema unul facultativ. Esenţialul constă
în faptul că, aşa cum nu se confundă cu denumirea de firmă, emblema nu se confundă nici cu marca
societăţii, semn care face ca produsele şi serviciile unui întreprinzător să se deosebească de produsele şi
serviciile similare ale altor întreprinzători. Legiuitorul moldav însă a modificat, prin Legea nr.183/1998,
dispoziţia art.24 pct.5 din Legea nr.845/1992, stabilind că emblema va fi protejată numai dacă se
înregistrează în modul stabilit de Legea privind mărcile şi denumirile de origine a produselor, ştergându-
se astfel deosebirea dintre marcă şi emblemă. Societatea comercială obţine dreptul exclusiv asupra
emblemei numai dacă aceasta este înregistrată la Agenţia de Stat pentru Protecţia Industrială având un
caracter de noutate în sensul că se deosebeşte de emblemele altor societăţi. Valoarea economică a
emblemei depinde de aptitudinea ei de a atrage clientela şi, ca în cazul firmei, de calitatea mărfurilor,
produselor, serviciilor societăţii, de vechimea utilizării sale. Emblema se aplică pe panouri de reclamă, pe
facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe, publicaţii, se foloseşte şi în orice alt mod.

Drepturile asupra mărcilor de producţie şi de serviciu. Marca de produs şi marca de serviciu

sunt semne care fac să se deosebească produsele şi serviciile unei persoane fizice sau juridice de
produsele şi serviciile similare ale altor persoane fizice sau juridice. Întreprinzătorul are libertatea de a
alege marca. În doctrină se consideră că ea poate fi formată din cuvinte, litere, cifre, reprezentări grafice,
plane sau în relief, din combinaţii ale acestor elemente, de o culoare sau policromatică, de o formă pe care
o are produsul sau ambalajul, să fie sonoră ori să conţină alte elemente483 . Legislaţia în vigoare
stabileşte că marca poate fi: a) verbală, constituită din cuvinte, inclusiv din prenume şi nume, din litere,
cifre; b) figurativă, având reprezentări grafice plane sau forme tridimensionale; c) combinată, alcătuită din
elemente verbale şi figurative484 . Mărcile pot fi clasificate după diferite criterii, inclusiv după cel al
destinaţiei, obiectului, titularului lor. După destinaţie, mărcile sunt de fabrică şi de comerţ. Marca de
fabrică se foloseşte de producător sau de fabricant în domeniul activităţii industriale, agricole,
meşteşugăreşti. Ea diferenţiază produsele unei societăţi comerciale de produsele similare ale celorlalte
societăţi. Marca de comerţ este utilizată de comerciant sau de distribuitor prin aplicare pe produsele pe
care le vinde. După obiect, mărcile se clasifică în mărci de producţie şi mărci de servicii485 . Mărcile de
producţie cuprind mărcile de fabrică şi de comerţ şi se aplică pe mărfurile şi produsele fabricate sau
naturale. Mărcile de serviciu se aplică direct sau indirect. Astfel, o societate de taximetre aplică marca pe
autovehicule, restaurantele pe veselă şi tacâmuri, atelierele de proiectare pe documentaţia tehnică. După
titular, mărcile se împart în mărci individuale şi mărci colective486 . Marca individuală este marca ce
aparţine unei singure persoane fizice sau juridice.

Marca colectivă este marca ce aparţine unei uniuni, asociaţii economice sau unei alte asociaţii de
persoane fizice şi/sau juridice. Ea desemnează produsele fabricate şi comercializate ori serviciile prestate
de ele care au aceleaşi caracteristici calitative sau caracteristici de altă natură comune. O societate
comercială poate fi titularul a mai multor mărci. Pentru ca societatea să fie protejată de lege contra
posibilei utilizări ilegale a mărcii sale de către alte persoane, marca trebuie să fie înregistrată în modul
stabilit. Cererea de înregistrare a mărcii se înaintează Agenţiei de Stat pentru Protecţia Proprietăţii
Industriale. După examinarea cererii şi a mărcii, organul de înregistrare, dacă nu are motive de respingere
a cererii, decide înregistrarea mărcii în Registrul naţional al mărcilor şi denumirilor de origine a
produselor şi eliberarea unui certificat de înregistrare. Înregistrarea mărcii produce efecte pentru o
perioadă de 10 ani, cu posibilitatea prelungirii acestui termen cu încă 10 ani. Marca înregistrată poate fi
transmisă spre utilizare totală sau parţială unor alte persoane. Transmiterea mărcii spre utilizare terţilor se
face prin contract, înregistrat la Agenţie. Pentru utilizarea ilicită a mărcilor este stabilită răspundere
juridică sub formă de amendă, de reparaţie a pagubelor cauzate titularului mărcii, inclusiv a câştigului
ratat. La cerinţa părţii lezate, utilajul sau dispozitivul folosit pentru copierea sau plasarea ilicită a mărcii
va fi făcut inutilizabil, stocul de mărci va fi lichidat, iar mărcile plasate ilicit vor fi înlăturate de pe
produse, chiar dacă această operaţiune conduce la nimicirea lor.

Dreptul asupra clientelei şi vadului comercial. Clientela este definită ca totalitate a persoanelor
fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ487 al
acestuia, pentru procurarea unor mărfuri şi servicii488. Dreptul asupra clientelei este protejat prin Legea
nr.1103/2000 privind protecţia concurenţei şi prin dispoziţiile Codului civil ce privesc protecţia reputaţiei
profesionale. În sensul Legii nr.1103/2000, întreprinzătorul nu are dreptul să ademenească clientela
concurenţilor săi prin mecanisme interzise. Mecanismele interzise sunt: actele de concurenţă neloială,
inclusiv cele calificate drept confuziune, de denigrare şi dezorganizare a întreprinderilor rivale, reclame
comparative etc. Dintre bunurile incorporale, clientela este cel mai important, deoarece şi firma, şi
emblema, şi mărcile de producţie şi de servicii, pe lângă identificarea întreprinzătorului, a mărfurilor şi
serviciilor lui, mai au aptitudinea de a atrage clientela. Aceasta din urmă determină, prin număr, calitate şi
frecvenţă, situaţia economică a întreprinzătorului, succesul şi insuccesul lui489. Fără clientelă nu s-ar
vinde şi, deci, nu s-ar mai produce, nu ar putea exista nici fondul de comerţ490 . Este dificilă aprecierea
valorii economice a clientelei, deoarece, fiind o masă neorganizată, clientela oricînd poate fi cucerită de
un alt ofertant de mărfuri şi servicii similare. Unica cerinţă legală faţă de întreprinzători în activitatea de
atragere a clientelei este să acţioneze în limitele concurenţei cinstite. Vadul comercial se consideră un
factor obiectiv, care desemnează obişnuinţa consumatorului de a cumpăra constant produse şi servicii de
la un anumit întreprinzător. Între clientelă şi vad există o interdependenţă491 . Clientela este cauza şi
efectul vadului492. Atragerea clientelei de către întreprinzător este rezultatul mai multor factori, inclusiv
aşezământul în care activează acesta, calitatea mărfurilor şi a serviciilor lui, preţurile practicate,
comportamentul vânzătorilor, rapiditatea executării comenzilor şi publicitatea mărfurilor. În doctrină
există diferite opinii privitor la corelaţia dintre clientelă şi vadul comercial. Într-o concepţie, clientela şi
vadul comercial sunt considerate elemente identice, în alta – elemente distincte, aflate într-o strânsă
corelaţie493 . Situarea aşezământului întreprinzătorului în centrul unui oraş mare aduce şi o masă mare de
cumpărători întâmplători, care îi asigură un profit considerabil. Stabilitatea clientelei depinde şi de alţi
factori, cum sunt calitatea şi preţul mărfurilor. Dreptul de autor este un bun incorporal care poate fi inclus
în patrimoniul societăţii comerciale în calitate de aport la capitalul social sau care poate fi dobândit de
societate în timpul activităţii. Autorul beneficiază de drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale, printre care
şi de dreptul exclusiv de valorificare a operei. Prin drept exclusiv de valorificare a operei, legislatorul
înţelege dreptul autorului de a efectua, a permite sau a interzice reproducerea, demonstrarea, interpretarea,
comunicarea publică a operei, traducerea, prelucrarea, adaptarea şi difuzarea ei494 . În măsura în care
dreptul de autor reprezintă o valoare economică şi poate contribui la obţinerea de profit, el poate fi
transmis în capitalul social, însă poate fi dobândit şi prin activitatea societăţii. Dreptul asupra modelului şi
desenului industrial. Din activul patrimoniului societăţii comerciale poate face parte şi dreptul asupra
modelelor şi desenelor industriale. Potrivit art.4 din Legea nr.691/1996 privind protecţia desenelor şi
modelelor industriale, poate fi protejat în calitate de desen sau model industrial al unei societăţi
comerciale aspectul nou al unui produs, creat într-o manieră independentă, având o funcţie utilitară.
Dreptul societăţii asupra modelului sau desenului industrial apare dacă acesta a fost creat de un salariat al
societăţii, în baza unui contract de cercetări ştiinţifice cu autorul sau în baza unui contract de cesiune a
drepturilor încheiat cu autorul. Exemplu de model industrial pot servi sticlele pentru băuturile răcoritoare.
Dreptul asupra invenţiilor. În patrimoniul societăţii comerciale pot fi incluse şi drepturile asupra
invenţiilor create de salariaţii săi ori de persoane străine în baza unor contracte de cercetări ştiinţifice,
precum şi în cazul în care un drept asupra unei invenţii a fost transmis cu titlu de aport la capitalul social.
Invenţia reprezintă o realizare dintr-un domeniu economic sau ştiinţific ce reprezintă noutate şi progres
faţă de stadiul cunoscut până atunci. Autorul invenţiei este protejat prin brevetul de invenţie, care
reprezintă prin sine un titlu de stat, eliberat de Agenţia de Stat pentru Protecţie Industrială. Brevetul
conferă titularului dreptul exclusiv de a exploata invenţia (creaţia) pe durata de valabilitate a acestui
brevet. Invenţia pentru care nu a fost eliberat brevet nu este protejată. În activul patrimoniului poate fi
inclusă şi informaţia despre diverse aspecte ale activităţii de întreprinzător, inclusiv despre activitatea
financiară, de producţie, tehnico-ştiinţifică etc., dacă a fost declarată, în modul stabilit, informaţie
confidenţială495 , iar comunicarea ei ar putea să prejudicieze societatea. Cel care se face vinovat de
comunicarea ilegală a informaţiei confidenţiale şi cel care o dobândeşte ilegal pot fi obligaţi să
despăgubească societatea.