Darul psihoterapiei

IRVIN D. YALOM, MD.

Pentru Marilyn,

sufletul pereche de peste 50 de ani iar numărătoarea continuă...

Introducere

Este întuneric. Vin la cabinet, dar nu te găsesc. Este gol. întru și

privesc în jur. Singurul lucru pe care-l văd este pălăria de panama,
plină toată cu pânze de păianjen

Visele pacienților mei s-au schimbat. Pânze de păianjen îmi

invadează pălăria. Cabinetul mi-e întunecos și pustiu. Eu nu sunt de
găsit nicăieri.

Pacienții își fac probleme din cauza sănătății mele: voi fi oare acolo
pentru lungul drum al terapiei? Când plec în vacanță le este teamă
că n-o să mă mai întorc niciodată. Se imaginează participând la
înmormântarea mea sau mergând la mormântul meu.

Pacienții nu mă lasă să uit că îmbătrânesc. Dar în acest fel doar își

fac treaba: oare nu eu le-am cerut să-și dezvăluie toate
sentimentele, gândurile și visele? Chiar și potențialii pacienți intră în
cor și, fără excepție, mă întâmpină cu întrebarea: „Mai primiți încă
pacienți?"

Una din principalele noastre modalități de a nega moartea este

credința în faptul că suntem speciali, convingerea că suntem scutiți
de inevitabilul biologic și că viața nu ne va trata la fel de crud cum îi
tratează pe toți ceilalți. îmi amintesc de oftalmologul la care m-am
dus cu multi ani în urmă, când începuse să mă lase vederea, și care
m-a întrebat câți ani am, apoi mi-a spus: „Patruzeci și opt? Da,
exact conform programării biologice!"
Eram desigur conștient că avea perfectă dreptate, dar în
străfundurile mele am simțit un urlet de revoltă: „Ce programare?
Cine-i conform programării? Poate tu și alții, eu în niciun caz!"

Mă sperie când îmi dau seama că intru într-o perioadă a vieții

descrisă ca târzie. Țelurile, preocupările și ambițiile mi se modifică
într-un mod previzibil. Erik Erikson, în studiul despre ciclul vieții,
descrie această parte a vieții ca etapă generativă,, o perioadă
postnarcisistă când atenția se abate de la expansiunea sinelui către
grija și interesul pentru generațiile care urmează. Acum, la șaptezeci
de ani, știu să apreciez claritatea viziunii lui Erikson. Conceptul lui de
etapă generativă mi se pare corect. Vreau să dau mai departe ce am
învățat. Și cât de repede.

Dar astăzi este extrem de problematic să oferi îndrumare și inspirație

noii generații de psihoterapeuți, deoarece domeniul nostru este într-o
mare criză. Un sistem de sănătate bazat pe principiile economiei de
piață impune modificarea radicală a tratamentului psihologic, iar
psihoterapia este obligată să se raționalizeze, adică în primul
rând să fie necostisitoare și, vrând-nevrând, de scurtă
durată, superficială și nesubstanțială.

Mă îngrijorează unde va fi formată următoarea generație de

psihoterapeuți eficienți. în niciun caz în cadrul programelor
rezidențiale de specializare în psihiatrie. Psihiatria este pe punctul
de a abandona domeniul psihoterapiei. Tinerii psihiatri sunt obligați
să se specializeze în psihofarmaco-logie deoarece asigurările
medicale rambursează cheltuielile minime pentru psihoterapie,
respectiv practicienii cu taxe mici (cu alte cuvinte, pregătire minimă).
Cu siguranță generația actuală de psihiatri clinicieni, specializați atât
în psihoterapie dinamică, cât și în tratament farmacologic, este o
specie pe cale de dispariție.

Dar ce se întâmplă cu programele de formare în psihologie

desfășurate în clinici, alternativa evidentă pentru a umple golul? Din
nefericire, psihologii din clinici se confruntă cu aceleași presiuni din
partea pieței, iar în majoritatea școlilor care acordă titlul de doctor în
psihologie se predă o terapie orientată spre simptome, de scurtă
durată și, prin urmare, rambursabilă.

Așa că mă îngrijorează soarta psihoterapiei, faptul că poate fi

alterată de presiunile economice și sărăcită prin programe de
specializare cu o durată radical scurtată. Cu toate acestea, am
încrederea că în viitor o serie de terapeuți provenind din diverse
discipline educaționale (psihologie, consiliere, asistență socială,
consiliere pastorală, filosofie clinică) va continua să urineze cu
rigurozitate cursuri postuniversitare și, chiar și în realitatea
economică zdrobitoare, vor găsi pacienți dornici de creștere
personală și schimbare care vor vrea să se dedice psihoterapiei pe
durată nedeterminată. Pentru acești psihoterapeuți și acești
pacienți scriu Darul psihoterapiei.

Pe parcursul întregii cărți îi sfătuiesc împotriva sectarismului și le

recomand un pluralism terapeutic în care intervențiile eficace sunt
rezultatul unor abordări diverse de terapie. Și totuși, îmi exprim
punctul de vedere în cea mai mare parte dintr-un cadru de referință
interpersonal și existențial. Prin urmare, sfaturile care urmează
derivă din una sau cealaltă dintre aceste două perspective.

De când am intrat în domeniul psihiatriei am avut două preocupări

constante: terapia de grup și terapia existențială. Cele două sunt
preocupări paralele, dar separate: nu practic „terapie existențială de
grup", de fapt, nici nu știu cum ar fi. Cele două metode diferă nu
doar prin format (adică un grup de aproximativ 6-9 membri versus
un cadru individual pentru psihoterapia existențială), ci și prin cadrul
de referință fundamental pe care îl au. Când mă întâlnesc cu
pacienții pentru terapie de grup lucrez în cadrul de referință
interpersonal și pornesc de la presupunerea că pacienții ajung la
disperare din cauza incapacității de a dezvolta și a menține relații
interpersonale satisfăcătoare.
însă când acționez în cadrul de referință existențial, pornesc de la o
presupunere foarte diferită: pacienții ajung la disperare ca urmare a
confruntării cu realitățile crude ale condiției umane, cu „daturile"
existenței. Deoarece multe dintre darurile cuprinse în această carte
decurg dintr-un cadru existențial necunoscut multor cititori, este
necesară

o scurtă introducere.

Definiția psihoterapiei existențiale: Psihoterapia existențială este o

abordare terapeutică dinamică ce se concentrează asupra neliniștilor
care își au rădăcinile în existență.

Permiteți-mi să lărgesc această definiție concisă, clarificând expresia

„abordare dinamică". Dinamic are și o definire profană și una
tehnică. Sensul profan al lui dinamic (provenit din rădăcina greacă
dynasthai, a avea putere sau forță) implică ideea de energie sau
vitalitate (cu alte cuvinte, dinamo, un jucător dinamic de fotbal sau
un orator politic dinamic), evident irelevantă aici. Dar dacă
aceasta este semnificația termenului, când îl aplicăm la
profesia noastră, atunci care terapeut ar pretinde să fie altfel
decât dinamic, cu alte cuvinte, un terapeut apatic sau inert?

Nu, folosesc „dinamic" în sensul tehnic, care păstrează ideea de

forță, dar își are originea în modelul de funcționare mentală descris
de Freud, conform căruia forțele aflate în conflict în interiorul
individului generează modul de gândire, emoțiile și comportamentul
acestuia. Mai mult, — și acesta este un punct crucial — aceste forțe
aflate în conflict există la varii niveluri ale conștiinței, unele
fiind complet inconștiente.

Așadar, psihoterapia existențială este o terapie dinamică care, la fel

ca nenumăratele terapii psihanalitice, consideră că forțele
inconștiente influențează funcționarea conștientă. Diferențele apar
însă în funcție de răspunsul la întrebarea „Care este natura forțelor
interioare aflate în conflict?".
Conform psihoterapiei existențiale, conflictul interior care nu ne dă
pace provine nu doar din lupta cu instinctele reprimate, imaginile
parentale (sau alte personaje importante în copilăria mică)
internalizate ori cu reminiscențele unor amintiri traumatice uitate, ci
și din confruntarea cu „daturile" existenței.

Și ce înseamnă „daturile" existenței? Dacă am bloca sau am

suspenda „între paranteze" problemele de zi cu zi ale vieții și am
reflecta profund asupra condiției noastre în lumë, ajungem inevitabil
la structurile profunde ale existenței („neliniștile supreme", ca să
folosesc expresia teologului Paul Tillich). Din punctul meu de vedere
există patru neliniști supreme care prezintă mare interes
pentru psihoterapie: moartea, singurătatea, sensul vieții și libertatea.
(Fiecare dintre ele va fi definită și discutată într-o secțiune separată).

. Studenții m-au întrebat adesea de ce nu sprijin programele de

formare în psihoterapie existențială. Motivul este că nu am
considerat niciodată psihoterapia existențială ca fiind o școală
ideologică distinctă, de sine stătătoare. Decât să încerc să dezvolt
programe de studiu de psihoterapie existențială, prefer să
suplimentez educația tuturor psihotera-peuților dinamici bine
pregătiți, făcându-i mai sensibili la problemele existențiale.

Proces și conținut. Cum arată în practică psihoterapia existențială?

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie luate în considerare
atât „conținutul", cât și „procesul", cele două aspecte majore ale
discursului terapeutic. „Conținut" înseamnă exact ceea ce denotă —
cuvintele pe care le spunem, problemele concrete abordate.
„Procesul" se referă la o dimensiune total diferită și extrem de
importantă: relația interpersonală dintre pacient și terapeut.

Când ne referim la „procesul" unei interacțiuni, întrebarea pe care

ne-o punem este „Ce ne spun cuvintele (precum și comportamentul
nonverbal) despre natura relației dintre părțile implicate în
interacțiune?"
Dacă cineva mi-ar observa ședințele de terapie, adesea ar căuta în
zadar discuții lungi, explicite despre moarte, libertate, sensul vieții
sau singurătate. Un asemenea conținut existențial ar putea prezenta
interes doar pentru unii (nu toți) pacienți în anumite stadii (nu toate)
ale terapiei. De fapt, un terapeut eficient nu ar trebui niciodată să
încerce să forțeze discuția către un anumit conținut: Terapia
nu trebuie să se bazeze pe teorie, ci pe relație.

Dar dacă cineva ar observa aceleași ședințe cu scopulde a

descoperi un proces caracteristic ce derivă dintr-o
orientare existențială, va descoperi o cu totul altă poveste. O
sensibilitate mai mare la problemele existențiale
influențează profund natura relației dintre terapeut și pacient și
afectează fiecare ședință de terapie.

Mă surprinde și pe mine forma particulară pe care a căpătat-o

această carte. Nu m-am așteptat niciodată să scriu o carte cu sfaturi
pentru psihoterapeuți. Dar, privind retrospectiv, știu exact care a fost
momentul inițial. Acum doi ani, după ce am vizitat grădinile japoneze
Huntington din Pasadena, am văzut că la Biblioteca Huntington era
o expoziție cu cele mai bine vândute cărți din Marea Britanie în
perioada renascentistă, așa că am intrat. Trei din cele zece volume
expuse erau cărți care cuprindeau „sfaturi practice" — despre
creșterea animalelor, semănat, grădinărit. M-a frapat faptul că, până
și atunci, cu sute de ani în urmă, când abia apăruse tiparul, atenția
maselor era atrasă de liste de sfaturi practice.

Cu multi ani în urmă am tratat o scriitoare care, obosită după ce

scrisese două cărți consecutiv, s-a hotărât să nu se mai apuce de o
altă carte până când nu va apărea una care să o „piște de fund". Am
râs la remarca ei, dar nu am înțeles cu adevărat ce voia să spună
până în acel moment de la Biblioteca Huntington, când ideea unei
cărți cu sfaturi practice m-a „pișcat de fund". M-am hotărât pe ioc să
las deoparte alte proiecte, să încep o incursiune în notele și jurnalele
mele clinice și să scriu o scrisoare deschisă către psihoterapeuții
începători.
Spiritul lui Rainer Maria Rilke a planat deasupra mea cât am scris
acest volum. Cu puțin timp înainte de experiența avută la Biblioteca
Huntington recitisem cartea sa Scrisori către un tânăr poet și am
încercat în mod conștient sa mă ridic la standardele sale de
onestitate, atotcuprindere și generozitate a spiritului.

Sfaturile din cartea de față sunt rezultatul notelor pe care le-am făcut
în patruzeci și cinci de ani de practică medicală. Este un melanj
idiosincratic de idei și tehnici pe care le-am considerat utile în munca
mea. Sunt idei atât de personale, dogmatice și uneori originale, încât
probabil că cititorul nu le va întâlni în altă parte. Prin urmare, volumul
de față nu se dorește a fi un manual sistematic; l-am conceput ca
o completare a unei formări psihoterapeutice cuprinzătoare. Am
selectat cele 85 de categorii din carte la întâmplare, călăuzit mai
degrabă de pasiunea pe care o am pentru munca mea decât de o
anumită ordine sau un anumit sistem. Am început cu o listă de peste
200 de sfaturi, iar în final le-am eliminat pe cele pentru care nu am
simțit suficient entuziasm.

A mai existat un factor care mi-a influențat alegerea celor 85 de

categorii. Romanele și povestirile pe care le-am scris recent conțin
multe descrieri de proceduri terapeutice pe care le-am considerat
utile în activitatea mea, dar, deoarece lucrările mele de ficțiune au un
ton comic, adesea burlesc, multor cititori nu le este clar dacă sunt
serios în privința procedurilor terapeutice pe care le descriu. Darul
psihoterapiei îmi oferă ocazia să clarific lucrurile.

Fiind o colecție practică de intervenții sau enunțuri preferate, volumul

de față conține multe aspecte tehnice și puțină teorie. Cititorii dornici
de cunoștințe mai teoretice pot consulta cărțile Psihoterapia
existențială și Teoria și practica psihoterapiei de grup, care stau la
baza lucrării de față.

Studiind medicina și psihiatria, m-am obișnuit cu termenul pacient

(de la latinescul patiens — cel care suferă sau îndură), dar îl
folosesc ca sinonim cu client, denumirea obișnuită în psihologie și
consiliere. Termenul pacient le sugerează unora o atitudine distantă,
autoritară, lipsită de interes și implicare a terapeutului. Dar citiți mai
departe: intenția mea este să încurajez o relație terapeutică bazată
pe implicare, deschidere și egalitate.

Multe cărți, inclusiv ale mele, cuprind un număr limitat de idei

fundamentale și o sumedenie de cuvinte de menite să lege aceste
idei într-un mod plăcut. Deoarece am selectat un număr mare de
sugestii, multe independente, și am omis multe cuvinte de legătură,
textul are un caracter episodic, fragmentar.

Deși am ales aceste sugestii la întâmplare și mă aștept ca mulți

cititori să le parcurgă aleatoriu, m-am gândit ulterior să le grupez
într-o manieră cât mai prietenoasă pentru cititor.

Prima secțiune (1-40) este dedicată naturii relației terapeut-pacient,

cu accent special pe aici-și-acum, utilizarea de către terapeut a
sinelui și dezvăluirea de sine a terapeutului.

Următoarea secțiune (41-51) trece de la proces la conținut și

prezintă metode de explorare a neliniștilor supreme care țin de
moarte, sensul vieții și libertate (incluzând responsabilitatea și
puterea de decizie).

Secțiunea a treia (52-76) se ocupă de o serie de probleme care apar

în desfășurarea de fiecare zi a actului terapeutic, în secțiunea a
patra (77-83) mă ocup de folosirea viselor

în actul terapeutic.

Secțiunea finală (84-85) tratează pericolele și privilegiile muncii de

psihoterapeut.

Textul este presărat cu multe dintre expresiile și intervențiile mele

preferate. în același timp, încurajez spontaneitatea și creativitatea.
Prin urmare, nu luați intervențiile idiosincratice ca pe o rețetă
procedurală specifică; ele reprezintă propria-mi perspectivă și
încercarea de a ajunge la sine pentru a-mi descoperi propriul stil și
propria voce. Multi vor descoperi că li se potrivesc mai bine alte
poziții teoretice și alte stiluri tehnice. Sfaturile din această carte
derivă din practica mea medicală cu pacienți care au o activitate de
la moderat-nor-mală la normală (nu cu cei care sunt psihotici sau au
o dizabiiitate pronunțată, cu care m-am întâlnit o dată sau, în cazuri
mai rare, de două ori pe săptămână, timp de câteva luni până la doi
sau trei ani. Am obiective terapeutice ambițioase cu acești pacienți:
pe lângă îndepărtarea simpto-melor și alinarea durerii, mă străduiesc
să facilitez dezvoltarea personală și schimbarea de bază a
caracterului. Știu că este posibil ca multi dintre cititorii mei să aibă
situații clinice diferite: un cadru diferit cu pacienți diferiți și durată mai
scurtă a terapiei. Sper totuși că cititorii vor găsi propria modalitate
creativă de a adapta și aplica ceea ce am învățat eu la situațiile lor
particulare de muncă.

Mulțumiri

La scrierea acestei cărți m-au ajutat multe persoane. în primul rând,

ca întotdeauna, îi datorez mult soției mele, Marilyn, întotdeauna
primul și cel mai conștiincios cititor al meu. Câțiva colegi mi-au citit
manuscrisul și l-au evaluat critic într-un mod competent: MB, PR,
DS, RJ și SS. Mai multi colegi și studenți au făcut o analiză critică a
unor părți din manuscris: NB, RVR, MB, IG, RW, IR, EB, SG, TLY
și SH. Membrii grupului meu profesional de sprijin mi-au acordat
timp de transmisie considerabil pentru a discuta secțiuni din carte.
Mulți dintre pacienți mi-au permis să includ aici unele dintre
întâmplările și visele lor. Tuturor, întreaga mea recunoștință.

Capitolul 1

înlătură obstacolele din calea dezvoltării personale

Pe vremea când mi-am început drumul ca tânăr psiho-terapeut, cea

mai utilă carte pe care am citit-o a fost Nevroza și dezvoltarea
umană, de Karen Homey. Și cel mai util concept pe care l-am găsit
în carte este că ființa umană are o înclinație înnăscută spre
autorealizare. Horney consideră că dacă obstacolele sunt înlăturate,
individul se va transforma într-un adult matur, complet realizat, exact
așa cum ghinda se transformă în stejar.

„Exact așa cum ghinda se transformă în stejar..." Ce imagine

minunat de eliberatoare și clarificatoare! Mi-a schimbat pentru
totdeauna modul de abordare a psihoterapiei, oferindu-mi o nouă
viziune asupra muncii: sarcina mea este să înlătur obstacolele care
le blochează pacienților calea. Nu eu trebuie să fac totul; nu trebuie
să-i insuflu pacientului dorința de dezvoltare, curiozitatea, voința,
bucuria de a trăi, grija, devotamentul sau oricare dintre miriadele de
însușiri care ne fac să fim pe de-a-ntregul umani. Nu, ceea ce
trebuie să fac este să identific și să înlătur obstacolele. Restul va
veni de la sine, prin forțele autorealizării, existente în pacient.

îmi amintesc de o tânără văduvă care avea, cum spunea ea, „inima
zdrobită": incapacitatea de a mai iubi vreodată. M-a speriat gândul
că trebuie să mă ocup de incapacitatea de a iubi. Nu știam cum să
fac acest lucru. Dar ce-ar fi să mă dedic identificării și smulgerii din
rădăcini a numeroaselor piedici care nu o mai lasă să iubească? Aș
putea face asta.

Curând am aflat că iubirea i se părea o trădare. A iubi pe altul

însemna a-și trăda soțul mort; i se părea ca și cum ar bate ultimele
cuie în sicriul soțului ei. A iubi pe altul la fel de profund -cum își
iubise soțul (mai puțin nici nu ar fi acceptat) însemna că iubirea
pentru soțul ei nu fusese suficient de mare, sau avusese vreun
cusur. Iubind pe altul ș-ar autodistruge pentru că pierderea și
durerea mistuitoare a pierderii erau inevitabile. A iubi din nou
însemna iresponsabilitate din partea ei: era malefică și blestemată,
iar sărutul ei era sărutul morții.

Am muncit multe luni pentru a identifica toate aceste obstacole. Luni

întregi ne-am luptat cu fiecare obstacol irațional în parte. Dar după
ce am terminat, procesele interioare ale pacientei au preluat totul: a
întâlnit un bărbat, s-a îndrăgostit, s-a recăsătorit. Nu a fost nevoie s-
o învăț să caute, să dăruiască, să prețuiască, să iubească — nici n-
aș fi știut cum.

Câteva cuvinte despre Karen Homey. Majoritatea tinerilor

psihoterapeuți nu îi cunosc numele. Deoarece termenul de
valabilitate al ideilor teoreticienilor eminenți din domeniul nostru de
activitate s-a scurtat foarte mult, din când în când îi voi mai aminti,
nu doar pentru a le aduce un omagiu, ci și pentru a sublinia faptul că
domeniul nostru are o lungă istorie, cu oameni remarcabili care au
pus bazele activității terapeutice de astăzi.

O contribuție americană unică la teoria psihodinamică este

reprezentată de mișcarea „neofreudiană": un grup de clinicieni și
teoreticieni care au reacționat împotriva accentului pus inițial de
Freud pe teoria determinării, conform căreia dezvoltarea individului
este determinată în mare parte de succedarea apariției și
manifestării instinctelor primare.

Neofreudienii în schimb subliniază că trebuie să se ia în considerare

influența vastă a mediului interpersonal al individului, care îi
modelează caracterul de-a lungul întregii vieți. Cei mai renumiți
teoreticieni ai acestui concept, Harry Stack Sullivan, Erich Fromm și
Karen Homey, au fost atât de profund integrați și asimilați în limbajul
și practica terapeutică încât suntem cu toții, fără să știm,
neofreudieni.

Acest lucru îmi amintește de Monsieur Jourdain din piesa Burghezul

gentilom a lui Molière, care, la aflarea definiției cuvântului „proză"
exclamă plin de uimire: „Ca să vezi, toată viața am vorbit în proză și
nici n-am știut."

Capitolul 2 ,

Evită diagnosticele (Cu excepția celor pentru companiile de

asigurări)
Astăzi se dă prea multă importanță diagnosticării în psihoterapie. Cei
care conduc sistemul de sănătate cer ca psihoterapeuții să ajungă
rapid la un diagnostic precis, iar apoi să înceapă o terapie
concentrată, de scurtă durată, conform acelui diagnostic. Sună bine.
Sună logic și eficient. Dar are extrem de mică legătură cu realitatea.
Reprezintă încercarea iluzorie de a conferi precizie științifică
ființării umane, lucru care nu este nici posibil, nici oportun.

Diagnosticul este fără îndoială crucial pentru stabilirea tratamentului

cazurilor grave cu substrat biologic (de exemplu schizofrenie,
tulburări bipolare, tulburări afective majore, epilepsia lobului
temporal, toxicitate cauzată de droguri, boli organice sau ale
creierului cauzate de toxine, cauze degenerative sau agenți
infecțioși), dar în psihoterapia de fiecare zi a pacienților care suferă
de afecțiuni mai puțin grave este adesea contraproductiv.

De ce? Dintr-un singur motiv, psihoterapia constă într-un proces

gradat de dezvăluire în timpul căruia terapeutul încearcă să-l
cunoască cât mai bine pe pacient. Diagnosticul limitează viziunea,
diminuează capacitatea de a te raporta la celălalt ca persoană.
Odată formulat un diagnostic, avem tendința să ignorăm acele
aspecte care nu i se integrează și să ne ocupăm prea mult de
particularitățile minore care par să-l confirme. Ba mai mult, un
diagnostic poate funcționa ca o profeție. Relaționarea cu un pacient
clasificat ca fiind „borderline" sau „isteric" poate rezulta în stimularea
și perpetuarea chiar acelor calități. într-adevăr, există o lungă istorie
a influenței iatrogene asupra diverselor entități clinice, inclusiv
controversa actuală despre personalitatea multiplă sau amintirile
reprimate despre abuzul sexual. Ar trebui privită cu precauție inclusiv
definirea tulburărilor de personalitate din Manualul de diagnostic
statistic al afecțiunilor mintale (aceștia fiind exact pacienții care
se angajează în psihoterapie de lungă durată).

Care terapeut nu a fost uimit de faptul că este mult mai ușor să pui
un diagnostic DSM-IV după primul interviu decât mai târziu, să zicem
după a zecea ședință, când cunoștințele despre individ sunt mai
multe? Nu-i așa că este o știință ciudată? Un coleg al meu ridică
problema aceasta în fața rezidenților de la psihiatrie punându-
le întrebarea: „Dacă ai început sau ești pe cale să începi
o psihoterapie personală, ce diagnostic DSM-IV crezi că ar putea
folosi terapeutul pentru a descrie o persoană atât de complicată ca
tine?"

în psihoterapie trebuie să urmăm linia subtilă dintre o anumită doză

de obiectivitate și nu prea multă obiectivitate; dacă luăm prea în
serios sistemul de diagnostic DSM, dacă chiar credem în clasificări,
atunci este posibil să punem în pericol natura umană, spontană,
creativă și incertă a aventurii terapeutice. Trebuie doar să ne
amintim de clinicienii care au formulat sistemele anterioare de
diagnosticare, acum abandonate, care au fost la fel de competenți,
mândri și convinși de rezultatele lor ca și membrii actuali ai
comitetelor DSM. Cu siguranță va veni vremea când formatul
de meniu dintr-un restaurant chinezesc DSM li se va părea ridicol
profesioniștilor din domeniul sănătății mintale.

Capitolul 3

Psihoterapeutul și pacientul ca „tovarăși de drum"

Scriitorul francez André Malraux descrie un preot de țară care, după

ce a ascultat confesiuni timp de multe decenii, rezumă ceea ce a
învățat despre natura umană cu aceste cuvinte: „în primul rând,
oamenii sunt mult mai nefericiți decât s-ar crede ... și nu există
persoane cu adevărat mature." Toată lumea — și asta îi include
pe terapeuți și pe pacienți deopotrivă — este predestinată
să cunoască nu doar partea frumoasă a vieții, ci, inevitabil, și partea
ei întunecată: deziluzii, bătrânețe, boală, singurătate, pierderea celor
dragi, sentimentul că viața nu are sens, alegeri dureroase și moarte.

Nimeni nu a descris aceste aspecte mai pregnant, dar și mai sumbru

decât filosoful german Arthur Schopenhauer:
La tinerețe, când contemplăm viața ce va să vină, suntem asemeni
unor copii la teatru înainte de a se ridica cortina, stând acolo veseli și
așteptând cu nerăbdare să înceapă spectacolul. Este o
binecuvântare faptul că nu știm ce se va întâmpla cu exactitate.
Dacă am putea prevedea asta, sunt momente când copiii ar
putea părea niște condamnați, nu la moarte, ci la viață,
încă ignorând semnificația sentinței care le-a fost dată. în altă parte
spune:

Suntem ca mieii pe un câmp, zburdând sub ochii ' măcelarului, care

îi ia unul câte unul, prada lui. La fel se întâmplă și cu noi, în zilele
bune nu suntem conștienți

de răul pe care Soarta s-ar putea să ni-1 rezerve — boală, sărăcie,

mutilare, pierderea vederii sau a rațiunii.

Chiar dacă viziunea lui Schopenhauer este influențată puternic de

propria sa nefericire, este dificil de negat disperarea înnăscută din
viața fiecărui individ cu conștiință de sine. Eu și soția mea ne
amuzăm uneori planificând petreceri imaginare pentru grupuri de
oameni cu înclinații similare — de exemplu o petrecere pentru
persoanele care au tendința de a monopoliza, alta pentru
înflăcărații narcisiști, alta pentru șireții pasiv-agresivi pe care îi
cunoaștem sau, dimpotrivă, o petrecere „fericită", la care invităm
doar oamenii cu adevărat fericiți pe care i-am întâlnit. Deși nu am
avut nicio dificultate în a aduna lume pentru tot felul de mese
ciudate, nu am reușit niciodată să umplem locurile din jurul mesei
pentru petrecerea cu „oameni fericiți". De fiecare dată când
identificăm câțiva oameni cu un caracter vesel și îi punem pe o listă
de așteptare până reușim să completăm masa, aflăm că unul sau
altul din oaspeții noștri fericiți este lovit de vreo nenorocire majoră,
adesea o boală gravă a sa, a unui copil sau a soțului/soției.

Această viziune tragică dar realistă asupra vieții îmi influențează de

mult timp relația cu cei care îmi cer ajutorul. Deși există multe
expresii pentru relația terapeutică (pacient/terapeut, client/consilier,
analizat/analist, client/ facilitator și cea, mai recentă — și de departe
cea mai repulsivă, — beneficiar/furnizor, niciuna nu redă
cu exactitate sensul meu de relație terapeutică. Prefer să
mă gândesc la pacienții mei și la mine ca la niște tovarăși de drum,
expresie care elimină diferențele dintre „ei" (cei suferinzi) și „noi"
(vindecătorii). In perioada de studii am auzit deseori ideea de
terapeut complet psihanalizat, dar pe măsură ce am înaintat în
vârstă, am început să am relații apropiate cu mulți dintre colegii mei,
am cunoscut personalitățile din domeniu, am fost solicitat de foștii
mei terapeuți și profesori să îi ajut, am devenit și eu profesor și

coleg mai mare, am început să înțeleg natura mitică a acestei idei.

Suntem tovarăși în călătoria vieții împreună și nu există terapeut și
nicio persoană imună la tragediile inerente ale existenței. ■ .

Una dintre poveștile mele preferate despre vindecare, pe care am

găsit-o în cartea Magister Ludi a lui Hefmann Hesse, este despre
Joseph și Dion, doi vindecători vestiți care au trăit în vremurile
biblice. Amândoi erau foarte eficienți, dar modul lor de lucru era
diferit. Vindecătorul mai tânăr, Joseph, vindeca prin ascultare tăcută,
inspirată. Pelerinii aveau încredere în Joseph. Suferințele și
neliniștile peni-tenților dispăreau ca apa în deșert și plecau de la el
descăr-cați și liniștiți. Dion, vindecătorul mai bătrân îi înfrunta
activ pe cei care îi cereau ajutorul. Le ghicea păcatele nemărturisite.
Vindeca prin intervenție activă: îi judeca, îi dojenea, îi pedepsea, îi
însănătoșea. îi trata ca pe niște copii, le dădea sfaturi, îi pedepsea
dându-le penitențe, ordona pelerinaje și căsătorii și îi silea pe
dușmani să se împace.

Cei doi vindecători nu se cunoșteau, au lucrat mulți ani ca rivali,

până când Joseph s-a îmbolnăvit sufletește, a ajuns la o disperare
cumplită și a fost copleșit de gânduri de autodistrugere. Neputând să
se vindece singur, a pornit în pelerinaj spre sud, pentru a căuta
ajutor la Dion. într-o noapte Joseph s-a odihnit într-o oază, unde a
intrat în vorbă cu un călător mai bătrân. Când Joseph i-a spus
despre destinația și scopul pelerinajului său, călătorul s-a oferit să-
l ajute să-l caute pe Dion. Mai târziu, în toiul lungii lor călătorii,
călătorul bătrân și-a dezvăluit identitatea. Mirabile dictu: era Dion,
chiar omul pe care îl căuta Joseph.

Fără să ezite, Dion l-a invitat pe tânărul său rival disperat în casa sa,
unde au trăit și au muncit împreună mulți ani. La început Dion i-a
cerut lui Joseph să-i fie servitor, apoi l-a ridicat la statutul de elev, iar
în final la cel de coleg. Mulți ani mai târziu, Dion s-a îmbolnăvit și, pe
patul de moarte, l-a chemat pe tânărul său coleg pentru a i se
spovedi. I-a vorbit despre cumplita boală pe care o avusese Joseph
și despre călătoria lui la bătrânul Dion ca să ceară ajutor.

I-a vorbit despre miracolul pe care l-a simțit Joseph când tovarășul
lui de drum s-a dovedit a fi chiar Dion.

Acum, când era pe moarte, i-a spus Dion lui Joseph, a sosit timpul
să rupă tăcerea despre acel miracol. Dion a mărturisit că atunci și lui
i se păruse un miracol pentru că și el ajunsese la disperare. Și el se
simțea gol și mort spiritual și neputând să se ajute singur, pornise
într-o călătorie ca să caute ajutor. în noaptea când se întâlniseră în
oază era în pelerinaj spre un vindecător vestit numit Joseph.

Povestea lui Hesse m-a mișcat întotdeauna într-un mod neobișnuit.

Mă uimește ca relatare profund iluminatoare despre a da și a primi
ajutor, despre onestitate și duplicitate și despre relația dintre
vindecător și pacient. Cei doi au primit un ajutor imens, dar într-un
mod foarte diferit. Vindecătorul mai tânăr a primit încurajare, îngrijire,
învățătură, un mentor și un părinte. Vindecătorul mai bătrân a
fost ajutat servind pe altul, obținând un discipol de la care a primit
iubire filială, respect și alinarea singurătății.

Dar gândindu-mă din nou la poveste mă întreb dacă acești doi

vindecători îndurerați sufletește nu și-ar fi putut fi de și mai mare
folos unul altuia. Poate că au scăpat ocazia pentru ceva mai
profund, mai autentic, care ar fi putut produce o și mai mare
schimbare. Probabil că adevăratul act terapeutic are loc în scena cu
patul de moarte, când ajung la onestitate, având revelația că au fost
tovarăși de drum, simple ființe umane, prea umane. Cei douăzeci de
ani de tăinuire, chiar dacă au fost de folos, au împiedicat probabil un
ajutor mai profund. Ce s-ar fi întâmplat dacă mărturisirea făcută de
Dion pe patul de moarte ar fi avut loc cu douăzeci de ani înainte,
dacă vindecătorul și căutătorul s-ar fi unit pentru a înfrunta întrebările
fără răspuns?

Toate acestea îmi amintesc de scrisorile lui Rilke către un tânăr poet,
pe care îl sfătuiește: „Ai răbdare cu tot ce nu este rezolvat și
încearcă să iubești chiar întrebările." Eu aș adăuga: „încearcă să îi
iubești și pe cei care întreabă."

Capitolul 4, Implică pacientul

O mare sursă de conflict o reprezintă, pentru mulți pacienți,

intimitatea și ajutorul le vine prin experimentarea relației intime cu
psihoterapeutul în timpul ședințelor. Unora le este teamă de
intimitate deoarece cred că au ceva inacceptabil, ceva respingător și
de neiertat. Dat fiind acest lucru, mijlocul terapeutic major poate fi
actul de a se dezvălui altei persoane, iar apoi să fie totuși acceptați.
Alții pot evita intimitatea pentru că le este teamă să conviețuiască cu
cineva, le este teamă că ar putea fi amăgiți sau părăsiți; și pentru
aceștia relația terapeutică intimă, plină de grijă, care nu are ca
rezultat catastrofa anticipată, devine o experiență emoțională
corectivă.

De aceea, nimic nu este mai important decât grija și păstrarea

relației cu pacientul, iar eu mă ocup cu mare atenție de fiecare
nuanță a modului în care ne vedem unul pe celălalt. Astăzi pacientul
pare distant? Competitiv? Este neatent la comentariile mele?
Folosește ce îi spun, dar refuză să recunoască deschis ajutorul pe
care i-1 dau? Este exagerat de respectuos? Docil? Se întâmplă prea
rar să facă obiecții sau să nu fie de acord cu mine? Este detașat sau
suspicios? Fac parte din visele sau reveriile lui? Ce cuvinte
folosește în conversațiile imaginare cu mine? Vreau să știu
toate aceste lucruri, și chiar mai multe. Niciodată nu las să treacă o
oră fără să verific stadiul relației noastre, uneori cu o simplă
întrebare de genul: „Cum ne simțim noi doi astăzi?" sau „Cum. ți se
pare astăzi spațiul dintre noi?" Uneori rog pacientul să se transpună
în viitor: „Imaginează-ți că ești peste o jumătate de oră — conduci
spre casă, gândindu-te la ședința noastră. Ce crezi că o să simți
despre relația dintre noi? Care vor fi lucrurile nespuse sau întrebările
nepuse despre relația noastră de astăzi?"

Capitolul 5 Fii încurajator

Unul dintre cele mai mari merite ale terapiei personale intensive
constă în faptul că simți singur importanța pe care o are sprijinul
pozitiv. întrebare: Când privesc înapoi, după mulți ani, ce își
amintesc pacienții despre experiența terapeutică? Răspuns: Nu
puterea de pătrundere, nu interpretările terapeutului. Cel mai adesea
își amintesc cuvintele de încurajare ale terapeutului.

Am grijă ca în mod regulat să îmi exprim gândurile și sentimentele

pozitive despre pacienți, amintind o varietate de calități: de exemplu,
abilitățile sociale, curiozitatea intelectuală, căldura, loialitatea față de
prieteni, claritatea în exprimare, curajul de a-și înfrunta demonii
interiori, disponibilitatea de schimbare, dorința de
autodezvăluire, tandrețea față de copii, angajamentul de a opri
abuzul asupra lor și hotărârea de a nu transmite „punctele
nevralgice" generației următoare. Nu fi zgârcit, nu are sens; ai toate
motivele să îți exprimi observațiile și sentimentele pozitive. Și atenție
la complimentele goale: încurajarea să fie la fel de incisivă ca
feedback-ul pe care îl dai sau interpretările pe care le faci. Ține cont
de marea putere pe care o are terapeutul, putere care rezultă parțial
din faptul că suntem martori la cele mai intime evenimente, gânduri
și fantezii din viața pacienților. Acceptarea și încurajarea din partea
unei persoane care te cunoaște atât de profund constituie un ajutor
enorm.
Dacă pacienții fac un pas terapeutic important și curajos, fă-le un
compliment. Dacă am fost captivat de ședință și regret că s-a
terminat, spun că îmi pare foarte rău că trebuie s-o încheiem. Și vă
fac o confesiune: orice terapeut are o rezervă secretă de timp! Nu
ezit să exprim acest lucru nonverbal, depășind ora cu câteva minute.

Terapeutul este adeseori singurul auditoriu care vede marile drame

și acte de curaj. Un asemenea privilegiu cere să dăm un răspuns pe
măsură actorului. Chiar dacă pacienții au și alți confidenți, niciunul
nu posedă capacitatea terapeutului de a aprecia anumite acte
importante. De exemplu, cu ani în urmă un pacient, Michael,
romancier, m-a anunțat într-o zi că tocmai și-a închis cutia
poștală secretă. Timp de mulți ani cutia poștală fusese metoda
prin care menținuse legătura de-a lungul unui șir de
legături extraconjugale secrete. Prin urmare, închiderea
cutiei poștale reprezenta un fapt de o importanță deosebită și m-am
considerat dator să apreciez actul lui de mare curaj exprimându-mi
admirația față de fapta lui.

După câteva luni încă era chinuit de imagini recurente și de dorul de

ultima lui iubită. L-am încurajat.

„Știi, Michael, tipul de pasiune pe care ai trăit-o nu dispare repede.

Cu siguranță vei mai avea dorințe. Este inevitabil, ține de firea
umană."

„De slăbiciunea mea, vrei să spui. Mi-aș dori să fiu un om de fier și

s-o pot uita pentru totdeauna."

„Pentru oameni de fier avem un nume: roboți. Iar tu, din fericire,
numai robot nu ești. Am vorbit de multe ori despre sensibilitatea și
puterea ta creatoare — astea sunt adevăratele tale bogății — de
aceea este atât de puternic ceea ce scrii și de aceea oamenii sunt
atrași de tine. Dar există și o parte întunecată a acestor însușiri:
anxietatea, și din cauza asta îți este imposibil să treci prin
asemenea situații cu calm."
Un exemplu superb de comentariu reformulat care m-a liniștit mult s-
a petrecut cu ceva timp în urmă, când mi-am exprimat dezamăgirea
față de o recenzie proastă la una din cărțile mele în fața unui prieten,
William Blatty, autorul romanului Exorcistul. Mi-a răspuns într-o mod
deosebit de

încurajator, care mi-a vindecat imediat suferința. „Irv, normal că ești

supărat din cauza recenziei. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta!
Dacă nu ai fi așa de sensibil, nu ai fi un scriitor atât de bun." ■ .

Toți terapeuții vor găsi propria modalitate de a-i încuraja pe pacienți.

Nu pot să-mi șterg din minte imaginea lui Ram Dass descriind
momentul când a plecat de la un guru cu care a studiat mulți ani la
un ashram din India. Când Ram Dass s-a plâns că nu este pregătit
să plece pentru că are încă multe lacune și imperfecțiuni, guru s-a
ridicat și, încet și foarte solemn, a mers în jurul lui, inspectându-1
îndeaproape, după care a conchis: „Nu văd nicio imperfecțiune."
Nu m-am plimbat niciodată în jurul pacienților la
propriu, inspectându-i, și simt că procesul de dezvoltare
personală nu se termină niciodată, dar cu toate acestea imaginea
mi-a influențat adesea comentariile.

încurajarea poate include comentarii despre aspect: îmbrăcăminte, o

față odihnită și bronzată, o nouă frizură. Dacă pacienții sunt obsedați
că nu sunt atractivi din punct de vedere fizic, cred că lucrul omenesc
care trebuie făcut este să le spui (dacă așa simți) că îi consideri
atractivi și să te miri de unde le vine ideea aceasta.

într-o poveste despre psihoterapie din volumul Mama și sensul vieții

personajul principal, Dr. Ernest Lash, este încolțit de o pacientă
extraordinar de atrăgătoare, care îl presează cu întrebări explicite:
„Oare le par atrăgătoare bărbaților? Ție? Dacă nu ai fi terapeutul
meu, mi-ai face avansuri sexuale?" Sunt cele mai coșmarești
întrebări, de care psihoterapeuții se tem cel mai tare. Teama de
acest gen de întrebări îi face pe mulți psihoterapeuți să se implice
prea puțin. Dar cred că teama este nejustificată. Dacă consideri că
este în interesul pacientului, de ce să nu răspunzi simplu, ca
personajul meu: „Dacă totul ar fi diferit, dacă ne-am întâlni într-o altă
lume, aș fi singur, nu aș fi terapeutul tău, atunci da, te-aș considera
foarte atrăgătoare și cu siguranță aș face un efort să te cunosc mai
bine." Ce riști? Din punctul meu de vedere, sinceritatea sporește
încrederea pacientului în tine și în procesul de terapie. Desigur, asta
nu exclude analizarea altor tipuri de întrebări, de exemplu cele care
țin de motivare sau tergiversare (întrebarea tipică „De ce acum?")
sau preocuparea excesivă pentru aspectul fizic sau pentru seducție,
care pot ascunde întrebări chiar 'mai semnificative.

Capitolul 6

Empatia: privește pe fereastra pacientului

Este surprinzător cum unele cuvinte sau evenimente ți se întipăresc

în minte, călăuzindu-te sau însuflețindu-te continuu. Cu zeci de ani
în urmă am avut o pacientă cu cancer la sân, care în adolescență
avusese o perioadă de certuri dure cu tatăl ei negativist. Dorind
foarte mult să se împace cu ei, să reînceapă o relație armonioasă, a
așteptat până când tatăl a dus-o cu mașina la colegiu, când putea
fi doar cu el câteva ore. Dar mult dorita călătorie s-a dovedit un
dezastru: tatăl nu s-a dezmințit, a bombănit încontinuu despre râul
urât, plin de gunoaie, de pe marginea șoselei. Ea nu vedea niciun fel
de gunoi în râul rustic, neatins. Nu avea ce să-i răspundă, așa că a
tăcut și nu s-au mai privit tot restul călătoriei.

Mai târziu, a făcut aceeași călătorie singură și a rămas încremenită

când și-a dat seama ca erau două cursuri de apă — pe ambele părți
ale șoselei. „De data asta conduceam eu, mi-a spus cu tristețe, iar
râul care se vedea pe partea șoferului era exact așa de urât și poluat
cum îl descrisese tata." Dar când a învățat să privească și pe
fereastra tatălui ei, era prea târziu — el nu mai era.

Povestea mi-a rămas în minte și de multe ori mi-am spus și mie și

studenților mei: „Privește pe fereastra celuilalt, încearcă să vezi
lumea așa cum o vede pacientul tău." Femeia care mi-a spus
această poveste a murit la scurt timp de cancer la sân și regret că nu
pot să-i spun cât de folositoare ne-a fost povestea ei de-a lungul
anilor, mie, studenților mei și multor pacienți.

Acum. cincizeci de ani, Carl Rogers identifica „empatia acordată" ca

fiind una dintre cele trei caracteristici esențiale ale psihoterapeutului
eficient (alături de „respectul pozitiv necondiționat" și „autenticitate"
și a inaugurat domeniul cercetării psihoterapeutice, care în cele din
urmă a adunat dovezi considerabile pentru a susține eficiența
empatiei.

Terapia are șanse mai mari dacă psihoterapeutul pătrunde în lumea

pacientului, Experiența de a fi văzut și înțeles exact îi este acestuia
deosebit de profitabilă. Prin urmare, este important să înțelegem
care este percepția pacientului despre trecut, prezent și viitor. De
aceea încerc să verific în mod repetat presupunerile pe care le fac.
De exemplu:

„Bob, iată ce înțeleg eu când mă gândesc la relația ta cu Mary. Spui

că ești convins că sunteți incompatibili, că dorești foarte mult să te
desparți de ea, că te plictisește și eviți să-ți petreci serile cu ea. Dar
acum, când a făcut ea pasul și s-a separat de tine, îi duci dorul. Cred
că te-am auzit spunând că nu vrei să fii cu ea, dar nu suporți idea că
nu este la dispoziția ta când vrei. Am dreptate până aici?"

Empatia acordată este de cea mai mare importanță în domeniul

prezentului imediat, al lui aici-și-acum, al ședinței de psihoterapie.
Perspectiva pacienților asupra orei de terapie este foarte diferită de
cea a terapeuților. Aceștia, inclusiv cei cu multă experiență, sunt
surprinși să redescopere acest fenomen. Destul de des, pacienții
mei descriu la începutul orei o reacție emoțională intensă la ceva ce
s-a întâmplat în ora anterioară; mă simt derutat și nu-mi pot imagina
în ruptul capului ce s-a întâmplat în acea oră ca să poată stârni un
răspuns atât de puternic.
Am observat prima oară aceste perspective divergente (a pacientului
și a terapeutului), pe când conduceam o cercetare asupra modului în
care experimentau grupulde terapie sau grupul de suport membrii
acestora.

Aceștia au fost solicitați să completeze un chestionar care le cerea

să identifice incidentele critice de la fiecare

întâlnire. Diversele incidente descrise erau foarte diferite de ceea ce

apărea în evaluările făcute de conducătorii grupurilor; o diferență
similară existând și între selecția celor mai critice incidente la nivelul
grupului.

Următoarea dată când am contemplat diferența dintre perspectiva

pacientului și cea a terapeutului s-a petrecut în cadrul unui
experiment informai, în care atât pacientul, cât și eu am scris un
rezumat al fiecărei ore de terapie. Experimentul acesta are o istorie
ciudată. Pacienta, Ginny, era o scriitoare foarte talentată care
suferise nu doar un blocaj sever în privința scrisului, ci un blocaj al
tuturor formelor de exprimare. După un an de terapie de grup nu era
nicio îmbunătățire. Dezvăluia prea puțin despre sine celorlalți, și mă
idealiza atât de tare încât nu era posibilă nicio întâlnire autentică.
Când Ginny a trebuit să abandoneze grupul din cauza problemelor
financiare, i-am propus un experiment neobișnuit. I-am oferit ședințe
de terapie individuală cu condiția ca, în loc de onorariu să scrie un
rezumat liber, necenzurat al fiecărei ore de terapie, în care să-și
exprime toate sentimentele și gândurile pe care nu le-a verbalizat în
timpul ședinței. Eu urma să fac același lucru iar aceste rapoarte
săptămânale sigilate urma să i le înmânăm secretarei mele, iar o
dată la câteva luni fiecare avea să citească însemnările celuilalt.

Propunerea mea era foarte ambițioasă. Speram că tema primită o va

ajuta pe pacienta mea să scrie din nou, dar și că o va încuraja să se
exprime mai liber în timpul ședințelor de terapie. Și poate că citind
notele mele se va îmbunătăți și relația dintre noi. Intenționam să
scriu lucruri necenzurate, care să dezvăluie propriile-mi experiențe
avute în timpul orei: ce mi-a plăcut, frustrările avute, ce m-a
amuzat. Mă gândeam că dacă Ginny mă vede într-un mod
mai realist poate începe să mă „de-idealizeze" și să se relaționeze la
mine pe o bază mai umană.

(în paranteză fie spus și fără nicio legătură cu discuția despre

empatie, aș adăuga că acest experiment a avut loc într-o perioadă
când încercam să-mi dezvolt abilitățile de scriitor, iar propunerea de
a scrie în paralel cu pacienta avea și un motiv egoist: îmi oferea un
exercițiu de scriere și ocazia de a distruge restricțiile profesionale, de
a mă elibera prin scris de tot ce îmi trecea prin minte imediat după
fiecare ședință.)

Schimbul de însemnări o dată la câteva luni a fost o experiență de

tip Rashomon-, Deși petreceam împreună ora, o simțeam și ne-o
aminteam în mod idiosincratic. în primul rând, fiecare aprecia părți
diferite ale ședinței. Interpretările mele elegante și inteligente? Nu le-
a auzit niciodată. Aprecia în schimb micile acțiuni personale pe care
eu abia le observam: complimentele despre îmbrăcămintea ei sau
despre cum arată sau cum scrie, scuzele mele stângace
când întârziam câteva minute, felul în care râdeam la satirele
ei, modul în care o tachinam în timpul jocurilor de roluri.1

Toate aceste experiențe m-au învățat să înlătur presupunerea că eu

și pacientul trăim aceeași experiență în timpul ședinței. Când
pacienții discută despre ce au simțit în ședința anterioară, îi întreb
despre experiența avută și aproape întotdeauna învăț ceva nou și
neașteptat. Empatia este un subiect atât de la modă — barzi în vogă
îndrugă tot felul de banalități despre a te pune în pielea altuia —
încât tindem să uităm complexitatea procesului. Este extrem
de dificil să știi cu exactitate ce simte celălalt; de cele mai multe ori
nu facem altceva decât să ne proiectăm propriile sentimente asupra
celuilalt.

Când lectura despre empatie, Erich Fromm cita adesea versul

scris'de Terențiu acum 2000 de ani: „Sunt om, nimic din ce-i
omenesc nu mi-e străin" — și ne îndemna să fim deschiși la acea
parte din noi care corespunde oricăror fapte sau fantezii oferite de
pacienți, indiferent cât ar fi de monstruoase, violente, imorale,
masochiste sau sadice. Dacă nu puteam face acest lucru, sugestia
lui era să cercetăm de ce am ales să închidem acea parte din noi.

Cu siguranță, cunoașterea trecutului pacienților îți îmbunătățește

substanțial capacitatea de a privi lucrurile prin ochii lor. De exemplu,
dacă pacienții au pierdut multe persoane iubite, vor privi lumea prin
prisma pierderii. Pot să te respingă, să nu te lase să te apropii prea
mult, de teamă că ar putea suferi încă o pierdere. Prin urmare,
analiza trecutului poate fi importantă nu de dragul construirii
unor lanțuri cauzale, ci pentru că ne permite să fim mai empatici.

Capitolul 7

învață-1 pe pacient să fie empatie

Empatia reală este o calitate esențială nu doar pentru terapeut, ci și

pentru pacient, iar noi trebuie să ne ajutăm pacienții să își dezvolte
empatia față de ceilalți. Amintiți-vă că de obicei oamenii vin la noi
deoarece nu reușesc să dezvolte și să mențină relații interpersonale
satisfăcătoare. Mulți nu reușesc să empatizeze cu sentimentele și
experiențele celorlalți.

Cred că lucrul în aici-și-acum oferă pshihoterapeuților o cale

eficientă de a-i ajuta pe pacienți să-și dezvolte empatia. Strategia
este simplă: ajută-ți pacienții să experimenteze empatia cu tine, și
automat o vor extrapola la alte persoane importante din viața lor.
Este un lucru obișnuit ca terapeutul să își întrebe pacienții cum o
anumită afirmație sau acțiune a lor i-ar putea influența pe alții.
Sugestia mea este ca terapeutul să se includă și pe el în această
întrebare.

Când pacienții încearcă să ghicească cum mă simt, de obicei îmi

concentrez atenția asupra acestui lucru. De exemplu, dacă un
pacient îmi interpretează un gest sau un comentariu și spune „Cred
să v-ați săturat de mine", sau „Știu că vă pare rău că v-ați făcut de
lucru cu mine", sau „Probabil că ora cu mine este cel mai neplăcut
moment al zilei" îi verific simțul realității, și îi spun „Vrei să-mi pui
o întrebare?"

Acest lucru ține, desigur, de antrenamentul abilităților sociale: îl

determin pe pacient să mi se adreseze sau să-mi pună întrebări
direct, și mă străduiesc să răspund întn-un mod direct și util.
Răspunsul pe care îl dau poate fi, de exemplu: „Mă interpretezi total
greșit. Nu am niciun sentiment de acest fel. Sunt mulțumit de cum
lucrăm. Ai dovedit mult curaj, muncești mult, nu ai lipsit de ia nicio
ședință, nu ai întârziat niciodată, ai avut încredere în
mine, împărtășindu-mi atâtea lucruri intime. Faci exact ce trebuie să
fad. Dar observ că ori de câte ori încerci să ghicești ce simt în
legătură cu tine, nu se potrivește cu experiența mea interioară, iar
eroarea este întotdeauna în aceeași direcție: interpretarea ta este că
îmi pasă mult mai puțin de tine decât se întâmplă în realitate."

Alt exemplu:

„Știu că ai mai auzit povestea asta, dar ..." (și pacientul începe să
facă o lungă istorisire).

„Mă frapează cât de des spui că am mai auzit povestea asta, iar apoi
te apuci să mi-o spui."

„E un obicei prost, știu. Nu-1 înțeleg."

„Ce crezi că simt când ascult iar aceeași poveste?"

„Trebuie să fie plictisitor. Probabil vrei să se termine ora, probabil te

uiți la ceas."

„Vrei să-mi pui o întrebare?"

„Tu vrei?"
„Sunt nerăbdător să mai aud o dată povestea. Simt că se interpune
între noi, ca și cum nici nu ai vorbi cu mine. Ai dreptate, m-am uitat
la ceas, dar cu speranța că atunci când îți termini povestea vom mai
avea timp să vorbim înainte de sfârșitul ședinței.

Capitolul 8

Pacientul trebuie să conteze pentru tine

Acum mai bine de treizeci de ani am auzit cea mai tristă poveste de
psihoterapie. Eram în Londra, unde am petrecut un an ca cercetător
științific la redutabila clinică Tavistock. Am cunoscut acolo un
psihanalist și psihoterapeut britanic proeminent specializat în terapie
de grup, care tocmai se pensiona, la vârsta de șaptezeci de ani; cu o
seară înainte ținuse înâlnirea finală a unui grup de terapie de
lungă durată. Membrii, dintre care mulți făceau parte din grup de mai
bine de un deceniu, reflectaseră asupra numeroaselor schimbări pe
care le văzuseră unii la alții și au fost cu toții de acord că exista o
persoană care nu se schimbase deloc: terapeutul! Este exact la fel
după zece ani, spuneau ei. El s-a uitat la mine și, bătând ușor cu
degetele în birou pentru a sublinia importanța cuvintelor sale, mi-a
spus pe cel mai povățuitor ton pe care l-a putut găsi: „Asta, dragul
meu, este o tehnică bună."

întotdeauna m-a întristat amintirea acestui incident. Este trist când te

gândești că cineva poate petrece atâta timp cu alții și totuși nu îi lasă
niciodată să conteze suficient pentru a fi influențat și schimbat de ei.
Te sfătuiesc să lași pacienții să conteze pentru tine, să-ți intre în
minte, să te influențeze, să te schimbe — și să nu le ascunzi acest
lucru.

Cu ani în urmă am ascultat o pacientă care își denigra prietenele

pentru că „se culcau cu cine apucau". Era ceva tipic pentru ea: era
foarte critică la adresa tuturor celor pe care mi-i descria. M-am
întrebat cu voce tare ce impact au aceste judecăți critice asupra
prietenelor ei:

„Ce vrei să spui? m-a întrebat. Faptul că îi judec pe alții are impact
asupra tal“

„Cred că mă determină sa fiu circumspect în a dezvălui prea multe

despre mine. Dacă am fi prieteni aș fi rezervat în a-ți arăta partea
mea mai întunecată."

„Da, acest lucru mi se pare cât se poate de limpede.

Ce părere ai despre sexul ocazional? Ai putea separa sexul de

iubire?"

„Bineînțeles. Face parte din natura umană."

„Asta îmi provoacă repulsie."

Ora s-a terminat pe această notă și zile întregi după aceea am fost
întors pe dos de interacțiunea avută; la începutul următoarei ședințe
i-am spus că a fost foarte neplăcut pentru mine faptul că i-am
provocat repulsie. Reacția mea a surprins-o și mi-a spus că am
înțeles-o complet greșit: ceea ce a vrut să spună era că natura
umană și propriile ei dorințe sexuale îi provocau repulsie, nu eu sau
vorbele mele.

în timpul aceleiași ședințe s-a întors la un moment dat la incident și

mi-a mărturisit că, deși regretă că mi-a produs o stare de disconfort,
este mișcată — și fericită — că a contat pentru mine. Schimbul de
cuvinte a catalizat dramatic desfășurarea terapiei: în ședințele care
au urmat a avut mai multă încredere în mine și și-a asumat mai
multe riscuri.

Am primit recent un e-mail de la o pacientă.

Te iubesc dar te și urăsc pentru că pleci, nu doar în

Argentina și New York și după câte știu în Tibet și

Timbuktu, ci pentru că pleci în fiecare săptămână, închizi ușa,

probabil dai televizorul pe un meci de baseball sau îți verifici acțiunile
la bursă și îți faci o ceașcă de ceai, fluierând o melodie veselă și nu
te gândești deloc la mine; și de ce ai face-o?

Aceste cuvinte dau glas unei întrebări majore pe care mulți pacienți
nu o pun niciodată: „Te gândești vreodată la mine între ședințe, sau
ies din viața ta pentru tot restul săptămânii?"

Darul psihoterapiei 41

Din experiența mea pot spune că cel mai adesea pacienții nu-mi
dispar din minte, și dacă între ședințe mă gândesc la lucruri care le-
ar putea fi de ajutor, li le împărtășesc.

Dacă simt că am făcut o greșeală în timpul ședinței, consider că

întotdeauna cel mai bine este să recunosc direct. Odată o pacientă
mi-a descris un vis:

„Sunt la vechea mea școală elementară și vorbesc cu o fetiță care a

fugit din clasă și plânge. îi spun: «Trebuie să-ți amintești că te iubesc
mulți oameni și cel mai bine ar fi să nu fugi de toată lumea.»"

I-am sugerat că ea este și fetița și persoana cu care aceasta

vorbește și că visul este ecoul a ceea ce am discutat la
ultima ședință. „Desigur", a răspuns.

M-a iritat răspunsul ei: ca de obicei, nu recunoștea meritul

observațiilor mele utile, așa că am insistat să analizăm răspunsul
„Desigur". Mai târziu, gândindu-mă la această ședință care m-a
nemulțumit, mi-am dat seama că problema a fost cauzată în mare
măsură de încăpățânarea mea de a interpreta acel „desigur", ca să
am eu întregul merit pentru puterea de înțelegere a visului.
Am început ședința următoare recunoscând că am avut un
comportament imatur, după care am continuat cu una dintre cele mai
constructive ședințe, în care mi-a dezvăluit multe secrete importante
pe care le ținea ascunse de mult timp.

Uneori, pacienții contează suficient pentru mine ca să intre în visele

mele și, dacă consider că un vis poate facilita în vreun fel actul
terapeutic, nu ezit să li-1 împărtășesc. Am visat odată că m-am
întâlnit cu o pacientă pe un aeroport și am încercat să o îmbrățișez,
dar am fost împiedicat de geanta mare pe care o purta. I-am povestit
visul și l-am legat de discuția avută la ședința anterioară despre
„bagajul" pe care l-a adus în relația ei cu mine, adică sentimentele
puternice și ambivalente față de tatăl ei. A mișcat-o faptul că i-
am împărtășit visul și a recunoscut că este logică legătura pe

care am făcut-o cu faptul că mă asocia cu tatăl ei; dar a mai sugerat

o semnificație la fel de logică, și anume că visul exprimă regretul
meu pentru faptul că contractul nostru profesional (simbolizat de
geantă, un obiect în care se țin bani, cu alte cuvinte onorariul pentru
ședințele de terapie) exclude o relație sexuală. Nu am putut nega că
interpretarea ei chiar avea sens și că reflecta sentimente ascunse
undeva adânc în mine.

Capitolul 9

Recunoaște-ți greșelile

Psihanalistul D.W. Winnicott a făcut odată observația tranșantă că

diferența dintre mamele bune și mamele rele nu constă în erorile
comise, ci în ce fac cu ele.

Am cunoscut o pacientă care a renunțat la terapeutul pe care îl avea

dintr-un motiv aparent banal. La a treia ședință a plâns copios și a
vrut să ia un șervețel Kleenex, dar cutia era goală. Terapeutul a
căutat în zadar un șervețel sau o batistă în cabinet, apoi a fugit la
toaletă ca să aducă hârtie igienică. La următoarea ședință pacienta
a comentat că probabil a fost un incident neplăcut pentru el, dar el a
negat. Cu cât ea a insistat mai mult, cu atât poziția lui a devenit mai
fermă și a întrebat-o de ce continuă să se îndoiască de răspunsul lui.
în cele din urmă ea a tras concluzia (care mi se pare justificată) că
nu s-a ocupat de ea într-un mod autentic și a hotărât că nu poate
avea încredere în el pentru munca de lungă durată care îi aștepta.

Exemplu de greșeală recunoscută: O pacientă care pierduse multe

persoane iubite, iar acum se confrunta cu moartea iminentă a
soțului, care suferea de tumoare cerebrală, m-a întrebat odată dacă
mă gândesc la ea între ședințele de terapie. I-am răspuns, „Mă
gândesc adesea la situația ta." Răspuns greșit! Cuvintele mele au
în-furiat-o. „Cum ai putut spune asta, m-a întrebat, tu, care ar trebui
să mă ajuți, tu, care îmi ceri să-ți împărtășesc sentimentele cele mai
intime. Cuvintele astea îmi întăresc spaima că nu am un Eu propriu,
toată lumea se raportează la situația mea, însă nimeni nu se
raportează la mine. Mai târziu a adăugat că nu numai că ea nu are
sine, dar că și eu am evitat să-mi aduc propriul sine la întâlnirile cu
ea.

Cuvintele ei m-au urmărit toată săptămâna care a urmat și am ajuns

la concluzia că avea perfectă dreptate, așa că la începutul
următoarei ședințe mi-am recunoscut greșeala și am rugat-o să mă
ajute să-mi identific și să-mi înțeleg punctele slabe în această
problemă. (Cu mulți ani în urmă am citit un articol scris de Sândor
Ferenczi, un psihanalist excepțional, în care îi adresase următoarele
cuvinte unui pacient: „Poate m-ai putea ajuta să-mi descopăr
unele dintre unghiurile moarte." Și aceasta este una dintre
acele expresii care mi s-au întipărit în minte și pe care le
folosesc des în activitatea mea.)

Am analizat împreună neliniștea care mă încerca vizavi de profunda

ei angoasă și dorința mea de a găsi o cale, orice cale, mai puțin
contactul fizic, de a o consola. Era foarte probabil, i-am zis, ca
distanța din ultimele ședințe să reflecte îngrijorarea mea legată de
faptul că fusesem prea seducător, că îi promisesem mult mai multă
alinare sufletească decât puteam de fapt să-i ofer. Acesta era
prin urmare contextul afirmației mele impersonale despre „situația" ei
și ar fi fost probabil mult mai bine dacă aș fi recunoscut deschis cât
de mult îmi doream să o pot consola și cât de confuz eram despre
cum să procedez.

Dacă faci o greșeală, recunoaște-o. Orice încercare de a o ascunde

se va întoarce în cele din urmă împotriva ta. La un moment dat
pacientul va simți că nu ești sincer și actul terapeutic va suferi. Mai
mult, admiterea deschisă a greșelii este un model bun pentru,
pacienți și un semn în plus al importanței pe care o au pentru tine.

Capitolul 10

Creează o terapie nouă pentru fiecare pacient

Există un mare paradox inerent majorității cercetării contemporane a

psihoterapiei. Cercetătorii au o nevoie legitimă de a compara o
formă de tratament psihoterapeutic cu alte tipuri de tratament
(farmacologic sau de altă natură), și în consecință trebuie să ofere o
terapie „standard", adică o terapie uniformă pentru toți
subiecții cuprinși în studiu, care să poată fi repetată în viitor de
alți cercetători și terapeuți. (Cu alte cuvinte, se aplică
aceleași standarde ca la testarea efectelor unui agent
farmacologic, și anume că toți subiecții beneficiază de aceeași
concentrație și dozare a unui medicament și că exact același
medicament va fi disponibil pentru viitorii pacienți.) Dar însăși
standardizarea face ca terapia să devină mai puțin reală și mai
puțin eficientă. Adăugați la această problemă faptul că cercetarea în
psihoterapie se face de regulă de către terapeuți fără experiență sau
cu studenți, și nu va fi greu de înțeles de ce acest tip de cercetare
are, în cel mai bun caz, o legătură foarte slabă cu realitatea.
Gândiți-vă la sarcina pe care o au terapeuții experimentați. Ei trebuie
să stabilească cu pacientul o relație caracterizată prin autenticitate,
respect pozitiv necondiționat și spontaneitate. își determină pacienții
să înceapă fiecare ședință cu „punctul critic" (cum îl numea
Melanie Klein) și să exploreze în și mai mare profunzime
subiectele importante, pe măsură ce se prezintă. Ce probleme?
Poate păreri despre terapeut, sau chestiuni apărute în urma ședinței
anterioare sau din visele avute în noaptea de dinaintea ședinței.
Ceea ce vreau să spun este că psihoterapia este un act spontan în
care relația este dinamică

și se dezvoltă continuu, și care cuprinde o succesiune de experiențe

și examinări ale procesului.

în esență, terapia trebuie să decurgă spontan, urmând mereu căi

neanticipate; este denaturată în mod grotesc, fiind prezentată într-o
formulă care le permite terapeuților neexperimentați, insuficient
pregătiți (sau computerului) să ofere un program uniform de terapie.
Una dintre cele mai mari monstruozități produse de sistemul de
sănătate bazat pe medicina preventivă și tratament ambulatoriu
este faptul că se bazează tot mai mult pe protocolul de terapie, care
le cere terapeuților să respecte o succesiune stabilită, un program
de exerciții și teme care trebuie urmate în fiecare săptămână.

Jung scria în autobiografia sa despre unicitatea lumii interioare și a

limbajului fiecărui pacient, unicitate care îi cere terapeutului să
inventeze un nou limbaj terapeutic pentru fiecare pacient. Poate că
exagerez, dar cred că criza actuală din psihoterapie este atât de
gravă, iar spontaneitatea terapeutului este atât de serios periclitată,
încât se impune o corectivă radicală. Trebuie urmărit activ
exact opusul uniformizării: terapeutul trebuie să se străduiască
să creeze o terapie nouă pentru fiecare pacient.

Terapeutul trebuie să-i comunice pacientului că cel mai important

lucru pe care trebuie să-l facă împreună este să construiască o
relație care va deveni ea însăși agentul schimbării. Este extrem de
dificil să predai această abilitate într-un curs intensiv de scurtă
durată bazat pe un protocol. în primul rând, terapeutul trebuie să fie
pregătit să urmeze pacientul în toate locurile interioare în care
acesta vrea/poate să meargă, să facă tot ce este necesar pentru
a construi o relație bazată pe încredere și siguranță. Încerc
să personalizez terapia, să găsesc cea mai bună metodă de lucru și
consider că procesul de elaborare a terapiei nu este fundamentul
sau o acțiune premergătoare, ci esența muncii mele. Aceste
observații sunt relevante și în cazul pacienților care urmează o
terapie de scurtă durată, dar se referă în principal la pacienții care își
permit (sau se califică pentru) o terapie pe durată nedeterminată.

încerc să evit tehnicile prefabricate și am cele mai bune rezultate

dacă opțiunile mele decurg spontan din cerințele situației medicale
imediate. Cred că „tehnica" este performantă când emană din
interacțiunea unică dintre terapeut și pacient. De câte ori sugerez o
anumită intervenție celor pe care îi supervizez, ei se grăbesc să o
introducă în următoarea ședință și întotdeauna este un fiasco. Așa
că am învățat ca înainte de a face un comentariu să spun:
„Nu încercați asta la următoarea ședință, dar în această
situația probabil că aș fi spus ceva de genul „Ceea ce vreau să
spun este că fiecare curs de psihoterapie este format din răspunsuri
sau tehnici mai mult sau mai puțin spontane care sunt imposibil de
programat în avans".

Desigur că „tehnica" are un sens pentru expert și un altul pentru

novice. Ca să înveți să cânți la pian ai nevoie de tehnică, dar dacă
vrei să devii muzician trebuie să depășești tehnica învățată și să ai
încredere în propriile mișcări spontane.

De exemplu, o pacientă care suferise o serie de pierderi dureroase a

venit într-o zi la ședința de terapie într-o stare de mare disperare,
deoarece tocmai aflase că i-a murit tatăl. Era deja atât de îndurerată
din cauza decesului soțului ei, survenit cu câteva luni înainte, încât
nu mai suporta să se gândească că trebuie să ia avionul și să
meargă la înmormântare și să vadă mormântul tatălui alături de cel
al fratelui ei, care murise la o vârstă tânără, îi era complet intolerabil.
Pe de altă parte, s-ar fi simțit vinovată dacă nu participa la
înmormântarea propriului tată. De obicei era o persoană extraordinar
de ingenioasă și eficientă, adesea critică la adresa mea și a celorlalți
pentru că încercam să „reparăm" lucrurile pentru ea. Dar acum avea
nevoie de ceva de la mine: ceva tangibil, ceva care să o absolve de
vină. l-am spus să nu se ducă la înmormântare
(„ordinele doctorului"); am programat următoarea întâlnire exact
la ora înmormântării și am dedicat-o în întregime amintirilor despre
tatăl ei. Când a terminat terapia, doi ani mai târziu, a povestit cât de
mult a ajutat-o acea ședință.

O altă pacientă se simțea atât de copleșită de stresul din viața ei,

încât la o ședință de-abia putea vorbi, doar s-a cuprins cu brațele și
a început să se legene încet. Am simțit un imbold puternic să o
liniștesc, să o iau în brațe și să-i spun că totul va fi bine. Am
îndepărtat gândul îmbrățișării — fusese abuzată sexual de tatăl ei
vitreg și trebuia să fiu foarte atent să mențin sentimentul de
siguranță în relația noastră. în schimb, la sfârșitul orei i-am propus,
fără să gândesc, să mutăm următoarea ședință la o oră mai
convenabilă pentru ea. în mod obișnuit trebuia să plece de la
serviciu pentru terapie, așa că i-am propus ca data viitoare să ne
întâlnim dimineața devreme, înainte să plece la muncă.

Intervenția nu a adus liniștea la care speram, dar s-a dovedit totuși

folositoare. Amintește-ți principiul fundamental al psihoterapiei, și
anume că tot ceea ce se întâmplă este sursă de nesfârșite
reinterpretări. în acest caz pacienta a fost suspicioasă și s-a simțit
amenințată de propunerea mea. Era convinsă că de fapt nu doream
să mă întâlnesc cu ea, că orele cu ea erau pentru mine cel mai prost
moment al săptămânii și că voiam să schimb ora ședinței
pentru mine, nu pentru ea. Asta ne-a dus pe tărâmul fertil al auto-
disprețuirii și la proiectarea urii de sine asupra mea.
Capitolul 11

Actul terapeutic, nu cuvântul terapeutic

Profită de toate ocaziile pentru a învăța de la pacienți. Obișnuiește-te

să obții des informații în legătură cu opinia pacientului despre cum îl
ajută procesul terapeutic. Am subliniat mai înainte că terapeuții și
pacienții rareori sunt de aceeași părere în privința aspectelor utile ale
terapiei. Opiniile pacienților sunt în general relaționale,
implicând adesea o acțiune a terapeutului care depășește
cadrul terapeutic sau un exemplu grafic al consecvenței și prezenței
terapeutului. De exemplu, un pacient a amintit faptul că am vrut să
mă întâlnesc cu el chiar și după ce mi-a spus Ia telefon că are gripă.
(Terapeutul cu care făcea terapie de cuplu a întrerupt ședința când a
început să strănute și să tușească, de teamă să nu se molipsească.)
O pacientă, care era convinsă că în cele din urmă nu voi mai vrea să
lucrez cu ea din cauza furiei cronice de care suferea, mi-a spus
la sfârșitul terapiei că cel mai folositor lucru pe care i-am făcut a fost
că am instituit regula ca de fiecare dată când are ieșiri de furie față
de mine, automat să programăm o ședință suplimentară.

La o altă ședință de final, în care trecem în revistă ceea ce am făcut

de-a lungul terapiei, o pacientă și-a amintit că la o ședință, chiar
înainte să plec într-o călătorie, mi-a dat o povestire scrisă de ea, iar
eu i-am trimis o scrisoare în care i-am spus cât de mult mi-a plăcut.
Scrisoarea a fost dovada clară a faptului că mă gândeam la ea și de
multe ori a ajutat-o în timpul absenței mele. Nu îți ia mult timp
sădai un telefon unui pacient foarte deprimat sau cu tendințe
de sinucidere, iar pentru pacient înseamnă foarte mult. O pacientă, o
cleptomană care fura din magazine și care făcuse

deja pușcărie, mi-a spus că cel mai important gest pe care l-am făcut
în' cursul lungii terapii a fost telefonul pe care i l-am dat când am fost
plecat din oraș în perioada de cumpărături premergătoare
Crăciunului, perioadă în care își pierdea adesea controlul. A simțit că
nu poate să fie atât de nerecunoscătoare încât să fure, când eu i-am
arătat atâta interes. Dacă terapeuții sunt preocupați de grija față
de dependența pacientului, îi pot cere să participe la crearea unei
strategii care să-i ajute în perioadele critice.

S-a întâmplat și altă dată să nu-și poată stăpâni impulsul obsesiv de

a fura, dar între timp își schimbase atât de mult comportamentul
încât acum fura produse ieftine, de exemplu batoane de ciocolată
sau țigări. Argumentul era întotdeauna că fură pentru că trebuie să
echilibreze bugetul familiei. Convingerea aceasta era evident
irațională: în primul rând, era bogată (dar refuza să vorbească
despre averea soțului ei); în plus, suma pe care o economisea
furând era insignifiantă.

„Ce pot să fac ca să te ajut? am întrebat-o. Ce facem ca să scapi de

sentimentul că ești săracă?" „Pentru început mi-ai putea da niște
bani", mi-a spus pe un ton hazliu. Atunci mi-am scos portofelul și am
pus cincizeci de dolari într-un plic, împreună cu instrucțiunea de a
lua din ei valoarea a ceea ce mai avea de gând să fure. Cu alte
cuvinte, avea să fure de la mine, nu de la magazin. Intervenția i-
a permis să pună capăt dorinței compulsive care pusese stăpânire
pe ea și după o lună mi-a dat înapoi cei cincizeci de dolari. Din acel
moment am adus în discuție întâmplarea aceasta ori de câte ori a
folosit ca motiv sărăcia.

Un coleg mi-a povestit că a tratat odată o dansatoare care la sfârșitul

terapiei i-a spus că cel mai însemnat act terapeutic pe care l-a făcut
a fost faptul că a asistat la unul dintre recitalurile ei. O altă pacientă a
menționat la finalul terapiei faptul că am fost de acord cu terapia
aurei. Adeptă a conceptelor New Age, a intrat într-o zi în cabinet
convinsă că se simțea rău din cauza unei rupturi în aură. S-a
întins pe covor, iar eu i-am urmat instrucțiunile și am încercat să

Darul psihoterapiei 51

vindec ruptura trecându-mi mâinile deasupra ei de la cap la picioare,

la o distanță de câțiva centimetri de corp. îmi exprimasem de multe
ori scepticismul față de diversele abordări New Age și a considerat
faptul că am acceptat să-i satisfac cererea ca un semn de respect
afectuos.

Capitolul 12

Participă la programe de terapie personală

După părerea mea, psihoterapia personală este indiscutabil cea mai

importantă parte a programelor de formare în psihoterapie.
întrebare: care este cel mai valoros instrument al psihoterapeutului?
Răspuns (toți îl știu): propriul sine. Motivația și tehnica prin care
terapeutul își folosește propriul sine sunt discutate din multe
perspective în cartea de față. Voi începe cu simpla afirmație că
terapeutul trebuie să le arate pacienților drumul prin exemplul
personal. Trebuie să demonstrăm că ne dorim să ajungem la o
intimitate profundă cu pacientul, proces care ne cere să exploatăm
cea mai bună sursă de informații sigure despre pacient: propriile
noastre sentimente.

Terapeuții trebuie să-și cunoască propria parte întunecată și să

poată empatiza cu toate dorințele și impulsurile omenești. Experiența
terapiei personale îi permite participantului să experimenteze
numeroase aspecte ale procesului terapeutic din perspectiva
pacientului: tendința de a-1 idealiza pe terapeut, dorința intensă de a
se putea încrede în cineva, recunoștința față de un ascultător atent
și grijuliu, puterea cu care este învestit terapeutul. Tinerii
terapeuți trebuie să-și analizeze propriile nevroze; trebuie să
învețe să accepte feedbackul, să-și descopere punctele slabe și
să se vadă așa cum îi văd ceilalți; trebuie să fie conștienți
de impactul pe care îl au asupra celorlalți și să învețe să
dea feedback corect. în fine, psihoterapia este o activitate solicitantă
din punct de vedere psihologic, iar terapeuții trebuie să-și dezvolte
puterea de înțelegere și forța interioară pentru a face față
numeroaselor riscuri profesionale inerente.

Multe programe de formare le cer cursanților să urmeze un program

de psihoterapie personală: de exemplu

unele facultăți de psihologie din California care organizează cursuri

postuniversitare cer între șaisprezeci și treizeci de ore de terapie
individuală. Este un început bun, dar doar un început.
Autoexplorarea este un proces ce durează toată viața și recomand
ca terapia să fie cât se poate de pro-. fundă și să se desfășoare pe o
perioadă cât mai lungă — și terapeutul să participe la ședințe de
terapie în diferite etape ale vieții.

Odiseea mea terapeutică în cei peste patruzeci și cinci de ani de

carieră este următoarea: 750 de ore, de cinci ori pe săptămână,
psihanaliză freudiană tradițională în perioada de rezidențiat în
psihiatrie (cu un psihanalist, la conservatoarea Baltimore
Washington School), un an de psihanaliză cu Charles Rycroft (care
făcea parte din „școala de mijloc" a Institutului Britanic de
Psihanaliză), doi ani cu Pat Baumgartner (Gestalt terapeut), trei ani
de psihoterapie cu Rollo May (psihanalist de la Institutul William
Alanson White), orientat spre analiza interpersonal și existențială și
numeroase perioade mai scurte cu terapeuți aparținând unor
discipline variate, inclusiv terapie comportamentală, bioenergie,
Rolling, terapie de cuplu; de zece ani sunt membru al unui grup de
sprijin al bărbaților psihoterapeuți, care nu are un lider, iar în anii '60
am participat la tot felul de grupuri de întâlnire la care s-au întâmplat
o sumedenie de picanterii, inclusiv un maraton al nudiștilor.

Se observă două aspecte în cele enumerate mai sus. în primul rând,

diversitatea abordărilor. Este important ca tinerii terapeuți să evite
sectarismul și să înțeleagă punctele forte ale diverselor abordări
terapeutice. Cu riscul de a sacrifica certitudinea care însoțește
dogmatismul, aceștia pot obține ceva foarte prețios: o mai bună
înțelegere a complexității și incertitudinii care stau la baza activității
psihoterapeutice.

Cred că nu există metodă mai bună de a înțelege o anume abordare

psihoterapeutică decât să iei parte la ea ca pacient. Prin urmare, am
considerat perioadele de neliniște pe care le-am traversat în viață ca
fiind oportunități educative în demersul de explorare al diverselor
abordări. Desigur, metoda trebuie să se potrivească fiecărui tip de

neliniște; de exemplu, terapia comportamentală se potrivește cel mai

bine pentru tratarea simptomelor discrete, de aceea când am avut
insomnii, lucru care se întâmpla atunci când călătoream pentru a ține
conferințe sau workshop-uri, am apelat la un behaviorist.

în al doilea rând, am participat la ședințe de terapie în etape diferite

ale vieții. Chiar dacă la începutul carierei participi la un program de
terapie excelent, cuprinzător, în diferitele momente ale vieții pot
apărea probleme total diferite. Abia când am început să lucrez mult
cu pacienți muribunzi (în al patrulea deceniu al carierei mele) am
simțit cu adevărat anxietatea morții. Nimănui nu-i place anxietatea —
cu siguranță nici mie —, dar am primit cu bucurie oportunitatea de a
explora acest domeniu tainic cu un bun terapeut, în plus, scriam
atunci tratatul Psihoterapia existențială și am știut că explorarea
personală profundă îmi va lărgi cunoștințele despre problemele
existențiale. Așa că am început un program fructuos și revelator de
terapie cu Rollo May.

Multe programe de formare oferă, ca parte a programei, un grup

experimental, adică un grup care își analizează propriul proces.
Aceste grupuri au multe de spus, dar provoacă adesea anxietate
participanților (și nu le este ușor nici liderilor — ei trebuie să
controleze spiritul de competitivitate al participanților și relațiile
complexe dintre ei în afara grupului). Convingerea mea este că un
tânăr psiho-terapeut are mai multe de învățat de la un grup
experimental de „străini" (adică membrii grupului nu-i sunt colegi în
cadrul specializării) și încă și mai multe prin participarea într-un grup
de psihoterapie permanent. Doar făcând parte dintr-un grup poți
înțelege fenomene ca presiunea grupului, eliberarea prin catharsis,
forța inerentă rolului de lider al grupului, procesul dureros dar
valoros de obținere a unui feedback autentic despre efectul pe
care individul, prin prezentarea interpersonală, îl exercită asupra
celorlalți. In fine, dacă ai norocul să fii într-un grup coeziv,
conștiincios și muncitor, te asigur că nu-1 vei uita niciodată și vei
căuta să le oferi viitorilor pacienți o experiență terapeutică de grup
asemănătoare.

Mai târziu am. folosit rezumatele ședințelor în predarea cursurilor de

psihoterapie și am fost frapat de valoarea lor pedagogică. Studenții
mi-au spus că însemnările au căpătat forma unui roman epistolar; în
1974, împreună cu pacienta, Ginny Elkin (un pseudonim), le-am
publicat sub titlul Cu fiecare zi mai aproape. Douăzeci de ani mai
târziu, s-au tipărit în volum broșat și au început o nouă viață. Privind
retrospectiv, cred că subtitlul, O terapie povestită de două ori, ar fi
fost mai potrivit ca titlu, dar Ginny era îndrăgostită de vechea
melodie a lui Buddy Holly.
Psihoterapeutul are mulți pacienți, pacientul, un singur
psihoterapeut

Sunt momente când pacienții mei se plâng de inechitatea situației: ei

se gândesc la mine mult mai mult decât mă gândesc eu la ei, fac
parte din viața lor mult mai mult decât fac ei parte din viața mea.
Dacă ar fi liberi să pună orice întrebare doresc, sunt sigur că pentru
mulți aceasta ar fi: Te gândești vreodată la mine?

Există multe modalități de abordare a acestei situații. în primul rând,

amintește-ți că deși această inechitate poate să-i irite pe mulți
pacienți, ea este importantă și necesară. Vrem să fim prezenți în
mintea pacientului. Freud considera că este atât de important ca
analistul să se contureze cât mai bine în mintea pacientului, astfel
încât interacțiunile dintre pacient și terapeut să înceapă să
influențeze cursul simptomatologiei pacientului (adică, psihonevroza
este înlocuită treptat de o nevroză de transfer). Vrem ca ora
de terapie să fie unul dintre cele mai importante evenimente din viața
pacientului.

Deși scopul nostru nu este să suprimăm toate sentimentele

puternice față de terapeut, există momente când sentimentele de
transfer sunt prea disforice, momente când pacientul este atât de
chinuit de sentimentele sale față de terapeut încât este necesară o
decompresie. în aceste momente îmi îndrept atenția asupra lui aici-
și-acum, testez realul situației, făcând un comentariu despre
nedreptatea inerentă situației terapeutice, caracteristica de bază a
aranjamentului dictează ca pacientul să se gândească mai mult
la terapeut decât viceversa: Pacientul are doar un psihoterapeut,

în timp ce psihoterapeutul are multi pacienți. Adesea consider că

este utilă analogia cu profesorul și amintesc că profesorul are mulți
elevi, dar elevii doar un profesor și, cu siguranță, elevii se gândesc
mai mult la profesorul lor' decât se gândește el la ei. Dacă pacientul
are experiență de profesor, analogia se poate dovedi extrem de
relevantă. Pot fi amintite și alte profesii relevante, de exemplu,
medic, asistentă medicală, supraveghetor.

Un alt ajutor la care recurg adesea este să mă refer la propria-mi

experiență de pacient care a participat la specializări în psihoterapie,
spunând ceva de genul: „Știu că simți că este nedrept și inechitabil
să te gândești la mine mai mult decât mă gândesc eu la tine, să porti
lungi conversații imaginare cu mine între ședințe, știind că eu nu fac
același lucru. Dar pur și simplu asta este natura procesului. Și eu am
trecut prin aceeași experiență în timpul psihoterapiei, când stăteam
în scaunul pacientului și tânjeam ca terapeutul să se gândească mai
mult la mine."

Capitolul 14

Conceptul de aici-și-acum — folosește-1, folosește-1,

folosește-1

Aici-și-acum este sursa principală a puterii terapeutice, o mină de

aur pentru psihoterapie, cel mai bun prieten al terapeutului (prin
urmare și al pacientului). Aici-și- acum este esențial pentru o terapie
eficientă, de aceea îi voi acorda mai mult spațiu decât altor subiecte
din această carte.

Aici-și-acum se referă la evenimentele imediate din ora de terapie, la

ceea ce se întâmplă aici (în acest cabinet, în această relație, în ceea
ce se interpune — spațiul dintre mine și tine) și acum, chiar în
această oră, iar nu în alta. Este prin esență o abordare anistorică ce
nu mai pune accent pe trecutul pacientului sau pe evenimentele din
viața sa exterioară (dar fără să le nege importanța).

De ce să folosim conceptul de aici-și-acum?

Argumentul în favoare folosirii lui aici-și-acum se bazează pe două
premise: (1) importanța relațiilor interpersonale și (2) ideea de
terapie ca microcosmos social.

Pentru specialistul în științe sociale și psihoterapeutul contemporan,

importanța relațiilor interpersonale este atât de evidentă încât a
insista asupra subiectului ar însemna să vând castraveți
grădinarului. E de ajuns să spun că indiferent de perspectiva noastră
profesională — fie că studiem rudele noastre, primatele, culturile
primitive, evoluția istorică a omului sau tiparele actuale de viață —
este clar că suntem prin natura noastră ființe sociale. De-a
lungul întregii vieți, mediul interpersonal din jurul nostru — colegi,
prieteni, dascăli, precum și familia — influențează enorm tipul de
individ care devenim. Imaginea de sine se formează în mare măsură
pornind de la aprecierile pozitive pe care le percepem în ochii
persoanelor importante din viata noastră.

In plus, majoritatea persoanelor care fac psihoterapie au probleme

fundamentale în relațiile lor: în general, oamenii ajung la disperare
din cauza incapacității de a forma și de a întreține relații
interpersonale satisfăcătoare și durabile. Psihoterapia bazată pe
modelul interpersonal este orientată către îndepărtarea obstacolelor
care împiedică form; unor relații satisfăcătoare.

Al doilea postulat — psihoterapia este un microcosmos social —

înseamnă că în cele din urmă problemele de natură interpersonală
ale pacientului se vor manifesta în acel aici-și-acum al relației
terapeutice (cu condiția ca terapia să nu fie prea structurată). Dacă
în viața de toate zilele pacientul este o persoană dificilă ori timidă ori
arogantă ori retrasă ori seducătoare ori intrigantă ori dezaprobatoare
sau are alte tipuri de comportamente maladaptive în relațiile
interpersonale, aceste trăsături vor intra în relația pe care pacientul o
are cu terapeutul. Repet, este o abordare esențialmente anistorică.
Nu este nevoie de un istoric extensiv pentru a înțelege natura
tiparelor maladaptive deoarece ele se vor arăta suficient de repede
în culori vii în aici-și-acum-ul orei de terapie.
în concluzie, motivația principală în favoarea folosirii lui d-acum
derivă din faptul că problemele individului sunt principal relaționale și
că acestea se vor manifesta mai ie sau mai târziu în acel aici-și-
acum al întâlnirii cu psihoterapeutul.

Cum să te folosești de aici-și-acum*. ciulește urechile

O primă etapă a terapiei o reprezintă identificarea problemelor

interpersonale ale pacientului așa cum se manifestă acestea în aici-
și-acum. De aceea, esențial pentru pregătirea în psihoterapie este
deprinderea obiceiului de a nu pierde din vedere aspectele din aici-
și-acum. Trebuie sä ciulești urechile la aici-și-acum. întâmplările
obișnuite din fiecare oră de terapie sunt pline de informații:
Observă modul în care pacienții te salută, se așază, examinează
sau nu lucrurile din jur, încep și termină ședința, povestesc despre
ei, se relaționează cu tine.

Am cabinetul într-o căsuță separată, aflată la vreo treizeci de metri

de casă, la care se ajunge pe o cărare ce șerpuiește prin grădină.
Cum toți pacienții merg pe aceeași cărare, de-a lungul anilor am
strâns multe date pe care le pot compara. Cei mai mulți pacienți fac
comentarii despre grădină — covorul bogat de flori de lavandă,
parfumul dulce, puternic al glicinei, bogăția de mov, roz, corai și roșu
—, unii însă nu. Un pacient nu uita niciodată să facă remarci
negative: despre noroiul de pe cărare, despre necesitatea de a pune
parapete, despre zgomotul pe care îl făcea aspiratorul de frunze
dintr-o grădină vecină. Când vin prima oară la cabinet, le dau tuturor
pacienților aceleași indicații despre cum să ajungă la mine: conduci
pe Strada X, după ce treci de Strada XX mai mergi cam un
kilometru, o iei la dreapta pe Bulevardul XXX și pe colț o să vezi
firma luminoasă de la Fresca (un restaurant atractiv din zonă). Unii
pacienți comentează, alții nu. La una din primele
ședințe, un pacient (același care se plângea de cărarea plină de
noroi) m-a provocat: „Cum se face că ai ales ca punct de reper
Fresca și nu Taco Tio?" (Taco Tio este o urâ-tanie de fast-food
mexican aflat pe colțul opus).

Pentru a învăța să „ciulești urechile", ține minte urmă-• torul

principiu: Un stimul, multe reacții. Dacă indivizii sunt expuși la
același stimul complex, este foarte probabil ca ei să aibă reacții
foarte diferite. Acest fenomen este evident mai ales în terapia de
grup, unde membrii grupului vin în contact simultan cu același stimul
— de exemplu, unul plânge, altul întârzie, altul îl înfruntă pe terapeut
— și totuși reacția fiecăruia diferă foarte mult.

De ce se întâmplă acest lucru? Există o singură explicație: Fiecare

individ are o lume interioară diferită, iar stimulul are o semnificație
diferită pentru fiecare. în terapia individuală funcționează același
principiu, doar că evenimentele nu au loc simultan, ci succesiv
(adică pacienții care au același terapeut sunt expuși în timp la
același stimul. Psihoterapia este ca un test Rorschach viu: pacienții
proiectează în el percepții, atitudini și semnificații din propriul
inconștient).

Am anumite așteptări de bază deoarece toți pacienții mei se

întâlnesc cu aceeași persoană (presupunând că sunt cât de cât
stabil), primesc aceleași indicații despre cum să ajungă la cabinetul
meu, merg pe aceeași cărare ca să ajungă acolo, intră în aceeași
încăpere, în care se găsesc aceleași lucruri. De aceea, reacția
idiosincratică a pacientului este extrem de instructivă, o via regia ce-
ți permite să-i înțelegi lumea interioară.

Când mi s-a stricat clanța de la ușa exterioară a cabinetului,

nemaiputând închide bine ușa, pacienții au reacționat în diverse
feluri. O pacientă întotdeauna își făcea de lucru cu ea mult timp și în
fiecare săptămână își cerea scuze de parcă ea ar fi stricat-o. Mulți o
ignorau, iar alții nu uitau niciodată să-mi amintească că este defectă
și să-mi sugereze să o repar. Unii se întrebau de ce tot amân.
Chiar și banala cutie de Kleenex poate fi o sursă bogată de
informații. O pacientă își cerea scuze dacă deplasa puțin

cutia când lua un șervețel; alta a refuzat, să ia ultimul șervețel din

cutie; alta mă refuza' când îi ofeream un șervețel spunând că poate
să-și ia singură. Odată, când am uitat să înlocuiesc cutia goală, o
pacientă a glumit săptămâni întregi pe această temă. („A, de data
asta ți-ai amintit," sau „O cutie nouă! înseamnă că astăzi te aștepți la
o ședința grea"). O altă pacientă mi-a făcut cadou două cutii de
Kleenex.

Cei mai mulți dintre pacienți mi-au citit unele cărți, iar reacțiile pe
care le au față de ceea ce am scris constituie o sursă bogată de
material. Unii sunt intimidați de faptul că am scris atât de mult. Unii
se tem că nu mi se vor părea interesanți. Un pacient mi-a spus că
mi-a citit o carte la librărie, pe apucate, dar nu a vrut s-o cumpere
pentru că „făcuse deja o donație la cabinet". Alții, care trăiesc
sub auspiciile unei surse epuizabile de afecțiune, îmi urăsc cărțile
pentru că descrierile relațiilor apropiate cu alți pacienți îi duc la
concluzia că mi-a rămas mai puțină iubire pentru ei.

Pe lângă reacțiile față de lucrurile din cabinet, terapeuții au o

varietate de alte puncte de referință standard (de exemplu, cum
începe și cum se termină orele, modul în care se face plata
acestora), generatoare de date care pot fi comparate. Și mai există
desigur cel mai elegant și complex instrument dintre toate,
Stradivariusul practicii psiho-terapeutice: propriul sine al terapeutului.
Mai am multe de spus despre cum îl folosim și despre grija
pentru acest instrument.

Caută echivalente pentru aici-si-acum

Ce ar trebui să facă terapeutul când un pacient aduce în discuție o

problemă privitoare la o interacțiune nefericită cu o alta persoană? în
general terapeuții explorează situația în profunzime și încearcă să-l
ajute pe pacient să înțeleagă rolul pe care acesta îl are în tranzacție,
să exploreze alternative comportamentale, să-și investigheze
motivația inconștientă, să încerce să ghicească motivația celeilalte
persoane și e\ entual să caute tipare, respectiv situații similare pe
care pacientul le-a creat în trecut. Această strategie recunoscută de-
a lungul timpului are limite: nu numai aceea că această explorare se
poate intelectualiza, dar prea adesea se bazează pe informații
incorecte furnizate de pacient.

Aici-și-acum oferă un mod de lucru mult mai bun. Strategia generală

este să găsești echivalentul interacțiunii disfuncționale în aici-și-
acum. Odată identificat, lucrul devine mult mai eficient și imediat.
Câteva exemple:

Keith și permanentele animozități. Keith, un pacient cu care am

lucrat mult timp, el însuși psihoterapeut, mi-a relatat o interacțiune
virulentă cu fiul său. Acesta se hotărâre pentru prima dată să se
ocupe de ieșirea pe care familia o tăcea anual cu cortul la pescuit.
Deși se bucura că fiul lui ajunsese la maturitate și în acest fel îl
degreva de această responsabilitate, Keith nu putea să renunțe la
control, iar când a încercat să treacă peste planul fiului său,
insistând să plece puțin mai devreme și să aleagă un alt loc, fiul
a explodat, numindu-și tatăl intruziv și dominator. Keith a fost
devastat și era convins că pierduse pentru totdeauna

gostea și respectul fiului său.

Care erau sarcinile mele în această situație? O sarcină pe termen

lung, la care vom reveni, era să explorez in- i capacitatea lui Keith de
a renunța la control. O sarcină imediată era să îi ofer puțină
consolare și să-l ajut să-și regăsească echilibrul. Am căutat să-l ajut
să privească Iu- \ crurile în perspectivă, ca să înțeleagă că această
întâmplare neplăcută este doar un episod trecător din interacțiunile
de o viață cu fiul său. Am considerat că este ineficient să analizez în
profunzime episodul dintre Keith și fiul lui, pe care nu îl cunoșteam și
ale cărui sentimente reale le puteam doar bănui. M-am gândit că
este mult mai bine să identificăm și să analizăm un echivalent în aici-
și-acum al evenimentului care-1 tulburase pe Keith.

Dar ce eveniment? La asta mă refer când spun că este nevoie să

ciulim urechile. Cu puțin timp în urmă trimisesem lui Keith un pacient
care, după câteva ședințe a renunțat să mai meargă. Keith trecuse
printr-o mare anxietate la pierderea acestui pacient și se chinuise
mult timp înainte să îmi „mărturisească" acest lucru în
ședința anterioară. Era convins că îl voi judeca aspru, că nu-1
voi ierta pentru insuccesul avut și că nu-i voi mai trimite niciodată un
alt pacient. Observați echivalența simbolică a acestor două
întâmplări: în fiecare, presupunerea lui Keith a fost că un singur fapt
îl va discredita în ochii unei persoane pe care o prețuia.

Am ales să continui cu episodul de aici-și-acum datorit caracterului

său mai direct și mai exact. Eu eram cai neliniștii lui Keith și puteam
să-mi folosesc propr sentimente în loc să mă limitez la a face
supoziții despr cum se simțea fiul său. I-am spus că interpretează
total greșit, că nu am nicio îndoială în privința sensibilității și puterii
lui de compasiune și că sunt sigur că are o activitat medicală
excelentă. Pentru mine era de neconceput să ignoi lunga noastră
experiență din cauza acestui episod și i-șpus că în viitor îi voi trimite
alți pacienți. La o analiză i sunt convins că această muncă
terapeutică de aici-și-acum a fost mult mai eficientă decât o
investigație de țipi

„atunci-și-acolo" a crizei relației cu fiul lui și că își va aminti întâlnirea

noastră mult timp după ce va uita orice fel de analiză intelectuală a
episodului dintre el și fiul său.

Alice și grosolănia. Alice, o văduvă de șaizeci de ani, ■ care își căuta

cu disperare un alt soț, se plângea de o serie de relații eșuate cu
bărbați care adesea dispăreau din viața ei fără nicio explicație. în a
treia lună de terapie a plecat într-o croazieră cu ultimul ei amorez,
Morris, care a fost mâhnit din cauză că ea se tocmea la prețuri, își
făcea loc fără jenă în față și alerga să prindă cele mai bune locuri
în autocarele cu care vizitau locurile. După excursie Morris a
dispărut și a refuzat să o mai sune.

î n loc să încep să analizez relația ei cu Morris, am recurs la propria

mea relație cu Alice. Eram conștient că și eu voiam să scap de ea și
îmi imaginam cu plăcere cum mă va anunța că s-a hotărât să
înceteze terapia. Deși a negociat cu insolență (și succes) un
onorariu considerabil mai mic pentru terapie, continua să-mi spună
cât de nedrept este să îi iau atât de mult. Nu uita niciodată să facă
comentarii despre onorariu — dacă l-am câștigat deja în acea zi, sau
despre fa piui că nu voiam să iau un onorariu încă și mai mic de
la ea, o persoană în vârstă. Mai mult, încerca să obțină
timp suplimentar, aducând în discuție subiecte urgente chiar la finalul
ședinței sau dându-mi să citesc tot felul de lucruri („când ai timp
liber", cum spunea ea): jurnalul ei de vise, arlicole despre văduvie,
despre terapia prin scris (ținerea

! i jurnal), sau despre falsitatea ideilor lui Freud. Una

; alta, era lipsită de delicatețe și, exact cum s-a întâmplat cu Morris,
a transformat relația noastră în ceva grosolan. Știam că această
realitate din aici-și-acum era locul unde trebuia să lucrăm;
explorarea blândă a felului în care a garizat relația noastră s-a
dovedit atât de utilă încât câteva luni mai târziu un bătrân domn a
primit de la ea,

uimit, telefoane prin care își cerea scuze.

Mildred și lipsa prezenței. Mildred fusese abuzată sexual în copilărie

și îi era atât de greu să aibă o relație fizică cu soțul ei încât căsnicia
îi era în pericol. Ori de câte ori soțul ei o atingea într-un fel indicativ
de dorință sexuală, retrăia întâmplările traumatice din trecut. Această
paradigmă a făcut dificilă terapia raportată la relația dintre Mildred
și soțul ei pentru că mai întâi era nevoie să se elibereze de trecut —
un proces anevoios.

Analizând relația de aici-și-acum dintre noi doi, am observat multe

asemănări, între modul în care relaționa cu mine și modul în care
relaționa cu soțul ei. Mă simțeam adesea ignorat în timpul ședințelor.
Deși era un povestitor captivant și avea capacitatea de a mă distra,
mi se părea dificil să fiu „prezent" cu ea, adică legat, apropiat de ea,
cu un sentiment de reciprocitate. Se abătea de la subiectul pe care îl
discutam, nu mă întreba niciodată nimic despre mine, nu părea prea
curioasă de experiența mea din timpul șe dinței, nu era niciodată
„acolo" ca să relaționeze cu mine. Am insistat să ne concentrăm
asupra „interpunerilor" din relația noastră și a gradului ei de absență
și asupra faptului că mă simțeam exclus. Treptat, Mildred a început
să conștientizeze cât de mult își îndepărta soțul, iar într-o zi,
la începutul ședinței mi-a spus „Din nu știu ce cauză, tocmai am
făcut o mare descoperire: niciodată nu îmi privesc soțul în ochi când
facem sex."

Albert și furia înăbușită. Albert, care făcea mai bine de o oră până la
cabinetul meu, trecuse adesea prin stări < panică atunci când se
simțea folosit. Știa că este sufocat de furie, dar nu putea găsi o
modalitate de a și-o expr într-una dintre ședințe a descris o întâlnire
frustrantă cu c iubită care, după părerea lui, era clar că își batea joc
i dar în fața căreia era paralizat de teama de a o înfrunta, s-a părut
că repetăm aceeași ședință; în multe alte șec petrecusem un timp
considerabil discutând același lucru și întotdeauna am simțit că i-am
oferit prea puțin ajutor. I-a simțit frustrarea față de mine: ceea ce voia
să spună era <

vorbise cu mulți prieteni și toți acoperiseră aceleași subiecte ca și

mine, iar în cele din urmă îl sfătuiseră să o respingă și să scape de
această relație. Am încercat să vorbesc în locul lui:
„Albert, lasă-mă să văd dacă pot ghici prin ce treci în această
ședință. Călătorești o oră ca să te întâlnești cu mine și îmi dai o
grămadă de bani. Și totuși, se pare că ne repetăm. Simți că nu îți
acord prea multă importanță. Spun aceleași lucruri pe care prietenii
tăi ți le spun gratis. Ești dezamăgit de mine, te simți chiar jecmănit
și furios pentru că îți dau atât de puțin."

A schițat un zâmbet și a recunoscut că aprecierile mele it destul de

corecte. Eram pe aproape. L-am rugat să le repete cu propriile
cuvinte. A făcut-o cu o ușoară nervozitate, iar eu i-am răspuns că
deși nu pot fi fericit pentru că nu i-am dat ce-și dorește, apreciez
foarte mult că mi-a spus aceste lucruri direct: A fost mai bine să fim
mai onești unul cu altul, iar el îmi transmisese oricum aceste
sentimente în mod indirect. Tot schimbul acesta de cuvinte s-a do\
edit util pentru Albert. Sentimentele pe care le avea față de mine
erau analoage cu sentimentele față de prietena lui, iar faptul că le-a
exprimat fără ca acest lucru să ducă la un rezultat dezastruos a fost
extrem de instructiv.

Capitolul 18

Analizează problemele aici-și-acum .

Până acum ne-am referit la modalitatea de a recunoaște problemele

majore pe care le au pacienții în aici-și-acum. Dar odată ce am făcut
acest lucru, cum mergem mai departe? Cum putem folosi
observațiile de aici-și-acum în activitatea terapeutică?

Exemplu. Revin la scena descrisă mai devreme: ușa cu clanța

defectă și pacienta care își făcea de lucru cu ea în fiecare
săptămână și se scuza de fiecare dată, de prea multe ori, pentru că
nu putea să o închidă.
„Nancy, i-am spus. Sunt curios de ce îți ceri scuze.

E ca și cum ar fi vina ta că ușa este stricată și că eu sunt neglijent și

n-o repar."

„Ai dreptate, știu asta. Și totuși continui s-o fac."

„Ai vreo idee de ce?"

„Cred că e din cauză că ești foarte important pentru mine și terapia

este foarte importantă pentru mine și vreau să fiu sigură că nu te
supăr în niciun fel."

„Nancy, te gândești cum mă simt eu de fiecare dată când îți ceri

scuze?"

„Probabil te irită."

Am dat din cap aprobator. „Nu pot nega asta. Dar o spui ca și cum
pentru tine ar fi o experiență familiară.

S-a mai întâmplat?"

„Am mai auzit-o de multe ori. Pe soțul meu îl scoate din sărite. Știu
că irit o mulțime de oameni și totuși continui s-o fac."

„Deci sub masca scuzelor și a politeței în cele din urmă îi iriți pe

ceilalți. Ba mai mult, deși știi acest lucru, nu te poți opri. Trebuie să
fie o modalitate a ta de a plăti niște polițe. Mă întreb, ce-i asta?"

Acel interviu și ședințele ulterioare au îuat-o apoi în mai

multe direcții fructuoase, în special spre furia pe care o simțea față

de toată lumea — soțul, părinții, copiii și eu Fiind o persoană
meticuloasă, îmi arăta cât de mult o supăra ușa defectă. Și nu numai
ușa, ci și biroul meu dezordonat, pe care se îngrămădeau stive de
cărți. Mi-a mai spus și cât de tare o enervez pentru că nu lucrez mai
repede cu ea.
i.xetnplu. După câteva luni de terapie, Louise, o pacientă care ea
foarte critică la adresa mea — îmi critica mobilierul din cabinet,
culorile prost alese, dezordinea de pe birou, îmbrăcămintea, lipsa de
formalitate și imperfecțiunile din notele de plată — mi-a spus despre
o nouă legătură amoroasă a ei. în timpul relatării a remarcat:

„Cu părere de rău, trebuie să recunosc că sunt mai bine."

„Sunt stupefiat de expresia «cu părere de rău». De ce

«cu părere de rău»? Pare că-ți vine greu să spui lucruri pozitive
despre mine și despre munca noastră împreună. Ce poți să spui
despre asta?"

Niciun răspuns. A dat din cap, tăcută.

„Gândește cu voce tare, Louise, spune orice îți trece

prin minte."

„ A, o să-ți fac capul mare. N-o să suporți."

„Continuă."

„Tu o să câștigi, eu o să pierd."

„Câștig și pierdere? Suntem într-o bătălie? Pentru ce?

Și care-i războiul fundamental?"

■■■

„Nu știu, o parte din mine care a existat întotdeauna,își ba te joc de

oameni, le caută părțile negative, îi vede cocoțați pe propriul rahat.'

„E la fel și cu mine? Mă gândesc cât îmi critici cabinetul. Și cărarea

din grădină. Amintești întotdeauna de noroi, dar niciodată de florile
ce înfloresc."
„Mi se întâmplă tot timpul și cu prietenul meu — el îmi aduce
cadouri, iar eu nu mă pot abține să nu observ că nu a dat suficientă
atenție ambalajului. Săptămâna trecută ne-am certat pentru că a
copt o pâine pentru mine, iar eu am făcut o observație
răutăcioasă despre coaja care era puțin arsă."

„întotdeauna arăți acea parte din tine și o ții ascunsă pe cealaltă,

partea care apreciază faptul că îți face pâine, partea care pe mine
mă place și mă prețuiește. Louise, întoarce-te la începutul discuției,
la remarca despre faptul că recunoști «cu părere de rău» că ești
mai bine. Spune-mi, cum ar fi dacă ai elibera partea pozitivă din tine
și ai vorbi sincer, fără «cu părere de rău»?"

„Văd rechini dându-mi târcoale."

„Gândește-te că vorbești cu mine. La ce te gândești?"

„Că te sărut pe buze."

Multe ședințe după aceea am explorat teama ei de apropiere, de a

vrea prea mult, de dorințe insațiabile, neîmplinite, de iubirea pentru
tatăl ei și teama că aș da bir cu fugiții dacă aș ști cu adevărat cât de
mult așteaptă de la mine. Observați că în această relatare am folosit
incidente care au avut loc în trecut, la începutul terapiei. Lucrul aici-
și-acum nu este strict anistoric, poate include orice evenimente care
au avut loc de-a lungul relației tera-peut-terapeut. Cum spunea
Sartre, „Introspecția este întotdeauna retrospecție."

Capitolul 19

Conceptul aici-și-acum înviorează terapia

Este întotdeauna mai interesant să lucrezi aici-și-acum decât să-ți

concentrezi atenția asupra unor aspecte abstracte sau istorice.
Acest lucru este evident mai ales în terapia de grup. Spre exemplu,
să luăm în considerare un episod istoric al lucrului în grup. în 1946,
statul Connecticut a sponsorizat o sesiune având ca temă tensiunile
rasiale de la locul de muncă. S-au format grupuri mici conduse
de eminentul psiholog Kurt Lewin și o echipă de psihologi sociali, în
cadrul cărora s-au discutat problemele „de acasă" ridicate de
participanți. Seara, după aceste discuții, liderii și observatorii
grupurilor (fără membrii grupurilor) se întâlneau pentru a discuta nu
doar despre conținutul, ci și despre „procesul" ședințelor. (Nota
bene: „Conținutul" se referă la cuvintele și conceptele exprimate.
„Procesul" se referă la natura relației dintre indivizii care exprimă
acele cuvinte și concepte.)

S-a dus vorba acestor întâlniri de seară, iar două zile mai târziu
membrii grupurilor au cerut să participe și ei. După multe ezitări (era
un procedeu complet nou) această cerere s-a aprobat, iar membrii
grupurilor s-au putut observa pe ei înșiși în timp ce erau discutați de
conducătorii și observatorii grupurilor.

S-au publicat numeroase rapoarte despre această ședință

memorabilă în timpul căreia s-a descoperit importanța conceptului
de aici-și-acum. Toți au fost de acord că a fost o întâlnire
electrizantă: membrii grupurilor au fost fascinați la auzul discuțiilor
despre ceea ce au spus și despre comportamentul pe care l-au avut.
Nu au putut sta tăcuți prea mult timp, intervenind cu observații de
genul „Nu, nu asta

este ce am spus," sau „cum am spus," sau „am vrut să spun."

Specialiștii în sociologie și-au dat seama că dăduseră din întâmplare
peste o axiomă importantă pentru educație (ca și pentru terapie)., și
anume că cet mai bine învățăm despre noi înșine și comportamentul
nostru prin participarea personală la interacțiune, combinată
cu observarea și analizarea acelei interacțiuni.

în terapia de grup diferența dintre un grup care discută despre

problemele „de acasă" ale membrilor și un grup angajat în aici-și-
acum — adică o discuție despre propriul lor proces — este foarte
evidentă. Grupul concentrat pe aici-și-acum este plin de viață,
membrii săi sunt implicați și dacă sunt întrebați (prin interviuri sau
instrumente de cercetare), vor spune întotdeauna că grupul devine
viu când se concentrează pe proces.

La atelierele de grup de două săptămâni ținute timp de zeci de ani la

Bethel, Maine, tuturor le-a fost repede clar că forța și fascinația
grupurilor de proces — numite mai întâi grupuri de formare a
sensibilității (sensibilitate interperso-nală), apoi „grupuri-T" (T de la
„training"), apoi „grupuri de întâlnire" (termenul lui Carl Rogers) — au
surclasat imediat alte grupuri oferite (de exemplu, grupuri de
teorie, grupuri de aplicare sau grupuri de rezolvare a problemelor), în
ceea ce privește interesul și entuziasmul membrilor. De fapt, se
spunea adesea că grupurile-T „au înghițit restul atelierelor". Oamenii
vor să interacționeze unii cu alții, sunt nerăbdători să dea și să
primească feedback direct, doresc foarte mult să afle cum îi percep
alții, vor să-și scoată masca și să devină apropiați.

Cu multi ani în urmă, când încercam să dezvolt o metodă mai

eficientă de a conduce grupuri de terapie de scurtă durată cu
pacienți spitalizați care sufereau de boli acute, am vizitat zeci de
grupuri din spitalele din întreaga țară și am descoperit că erau
ineficiente — toate din exact același motiv. La fiecare întâlnire de
grup se folosea un format de tip „vorbit pe rând" sau „check-in" în
care membrii grupului vorbeau pe rând despre un eveniment

it atunci-și-acolo — de exemplu, experiențe halucinante, sau

înclinații suicidale trecute, sau motivul spi-] jzării — în timp ce ceilalți
ascultau tăcuți și adesea lipsiți j interes. La final am prezentat într-un
text despre terapia de grup a pacienților spitalizați o abordare de tip
aici-și-acum

__ntru pacienții cu tulburări acute, care cred că a crescut

siderabil gradul de implicare a membrilor grupurilor.

II! Aceeași observație se aplică și la terapia,individuală, întotdeauna
terapia se înviorează când se concentrează —’■ora relației dintre
terapeut și pacient. Everz Day Gets a Ge Closer descrie un
experiment în care eu și o pacientă am scris fiecare rezumate ale
ședinței de terapie. Uimitor este că de fiecare dată când citeam și
discutam comentariile reluilalt — adică de fiecare dată când ne
concentram pe

ici-și-acum — ședințele care urmau prindeau viață.

Capitolul 20

Folosește-ți propriile sentimente ca sursă de informații

Una dintre sarcinile majore pe care le avem ca psihoterapeuți este

să fim atenți la sentimentele noastre imediate, 1 sursă de prețioase
informații. Dacă te simți plictisit sau iritat, confuz, excitat sexual sau
exclus de pacient, consideră că acestea sunt informații valoroase.
Acesta este motivul pentru care pun atât de mult accent pe
necesitatea terapiei personale pentru psihoterapeuți. Dacă reușești
să te cunoști foarte bine pe tine însuți, să-ți elimini cea mai mare
parte dintre punctele slabe și ai o bază bună de experiență
ca pacient, vei începe să-ți dai seama cât din plictiseală sau confuzie
îți aparține și cât este indus de pacient. Este important să faci
această distincție pentru că, dacă pacientul este cel care îți induce
starea de plictiseală, se presupune că este plictisitor și pentru alții.

Așa că, în loc să te sperii de plictiseală, accept-o și caută o

modalitate de a o transforma într-un avantaj din punct de vedere
terapeutic. Când a început? Exact, ce te plictisește din ceea ce face
pacientul? Când mă simt plictisit spun ceva de genul:

„Mary, dă-mi voie să-ți spun ceva. De câteva minute simt că am

pierdut legătura cu tine, că m-am îndepărtat.
Nu știu de ce, mă simt diferit față de începutul orei, când mi-ai vorbit
despre sentimentul pe care îl ai că nu primești de la mine ceea ce ți-
ai dorit, sau față de ședința trecută, când ai vorbit din inimă. Mă
întreb, care este nivelul tău de conectare cu mine astăzi? Simți și tu

același lucru? Hai să încercăm să înțelegem ce se întâmplă."

următoarea săptămână la ora obișnuită. Dar mai târziu, reflectând la

cele întâmplate, mi-am dat seama că mi-aș fi modificat fără ezitare
programul pentru oricare alt pacient.

De ce nu am putut face același lucru pentru Martin? Pentru că nu-mi

făcea plăcere să-l întâlnesc. Avea o meschinărie care mă obosea.
Mă critica fără încetare: mobilierul din cabinet, lipsa unui loc de
parcare, secretara, onorariul, iar la începutul ședințelor vorbea de
obicei despre greșelile pe care le-am făcut eu la ședința trecută.

Sentimentul de oboseală produs de Martin avea nume-

în urmă cu câțiva ani l-am tratat pe Martin, un comerciant de succes.

într-o zi când avea oră de terapie a trebuit să plece într-o călătorie
de afaceri și m-a rugat ca în săptămâna aceea să reprogramez
ședința pentru altă zi. Ca să fac acest lucru trebuia să-mi schimb
programul și i-am spus lui Martin că trebuie să anulăm ședința și să
ne întâlnim roase implicații. A început terapia din cauza unei serii
de relații eșuate cu femeile, dintre care niciuna, considera el, nu i-a
oferit niciodată destul, niciuna nu contribuia suficient la cheltuielile
comune pentru restaurant sau mâncare iar de /iua de naștere nu îi
cumpăra cadouri la fel de scumpe (de reținut, venitul lui era de
câteva ori cât al lor). Când plecau într-o excursie, insista ca fiecare
să pună într-o „cutie ele călătorie" aceeași sumă de bani și toate
cheltuielile, inclusiv pentru benzină, parcare, întreținerea mașinii,
bacșișuri, chiar ziare, să fie plătite din banii puși în acea cutie.
Ba mai mult, adesea se plângea că prietenele lui nu conduc,
nu contribuie la planificarea excursiei sau nu urmăresc traseul pe
hartă atât cât ar trebui. în cele din urmă, lipsa de generozitate,
obsesia pentru cinste absolută și criticile necontenite le-au obosit pe
femeile din viața lui. Și îmi făcea exact ia fel și mie! Este un bun
exemplu de profeție care se auto-împlinește — se temea atât de tare
să nu fie părăsit, încât comportamentul lui i-a adus exact acest lucru.
Identificarea

acestui proces mi-a permis să evit o reacție critică (adică să o iau

personal), să înțeleg că este un tipar pe care l-a repetat de multe ori
și că, în adâncul sufletului, dorea să se schimbe. - .

Capitolul 21

Formulează cu grijă comentariile despre aici-și-acum

Comentariul despre aici-și-acum este un aspect unic al relației

terapeutice. Sunt puține situații când suntem lăsați, în niciun caz
încurajați, să comentăm comportamentul imediat al celuilalt. Te
eliberează, chiar te înviorează — de aceea grupurile de întâlnire
sunt atât de atractive. Dar este >i riscant, pentru că nu suntem
obișnuiți să dăm și să primim feedback.

Psihoterapeuții trebuie să învețe să facă comentariile atent și într-un

mod acceptabil pentru pacienți. Să ne gândim la feedback-ul despre
plictiseală din capitolul trecut: am evitat să folosesc cuvântul
„plictiseală", nu este un cuvânt constructiv, sună ca o acuzație și ar
putea (sau ar trebui) provoca un sentiment exprimat sau nu prin
cuvinte, de genul, „Nu te plătesc ca să te distrezi."

Este de preferat să folosești termeni ca „îndepărtat", dus" sau „am

pierdut legătura"; ei transmit dorința ta

■ a fi mai aproape, mai conectat și mai implicat, iar clienții iu se vor

simți ofensați. Cu alte cuvinte, vorbește despre

te simți tu, nu despre ce face pacientul.

Capitolul 22

Totul este în folosul conceptului de aici-și-acum

Tot ce se întâmplă aici-și-acum este în folosul terapiei. Uneori cel

mai bine este să faci comentarii imediat, alteori cel mai bine este pur
și simplu să dai la o parte incidentul pentru moment și să revii la el
mai târziu. De exemplu, dacă un pacient suferă atât de mult încât
plânge, cel mai bun lucru este să păstrezi întrebările pentru o dată
ulterioară, când poți comenta în acest sens: „Tom, aș vrea să
revenim la săptămâna trecută. S-a întâmplat ceva neobișnuit: ai
avut mai multă încredere în mine și ai plâns în fața mea pentru prima
dată. Spune-mi, cum a fost pentru tine? Cum te-ai simțit să lași jos
barierele? Să mă lași să-ți văd lacrimile?"

Amintește-ți, pacienții nu plâng sau își dezvăluie sentimentele într-un

vacuum, fac aceste lucruri în prezența ia, iar explorarea care are loc
aici-și-acum îți permite să înțeîe întreaga semnificație a exprimării
sentimentelor.

Sau să ne gândim la un pacient care a fost foarte zdruncinat în

timpul unei ședințe și, lucru neobișnuit pentru el, la sfârșit îți cere să-l
îmbrățișezi. Dacă consider că asta trebuie să fac, îl îmbrățișez, dar
nu uit niciodată să mă întorc la cererea lui și la îmbrățișare, de obicei
în următoarea ședință. Ține minte că terapia eficientă constă într-o
succesiune alternativă: evocarea și trăirea afectului urmată
de analiza și integrarea afectului. Cât aștepți până inițiezi analiza
evenimentului afectiv ține de experiența medica a fiecăruia. Adesea,
când este vorba de un sentiment pt ternie — suferință sufletească,
durere, furie, iubire — cel i bine este să aștepți până când
sentimentul își reduce
sitatea, iar atitudinea defensivă se diminuează. (Vezi capitolul 40,
„Feedback: bate fierul când e rece")

Ța ne era o femeie furioasă, profund demoralizată, care după câteva

luni a căpătat suficient de multă încredere în mine încât să-mi
dezvăluie cât de profundă era disperarea

■ ei. Am fost atât de mișcat de fiecare dată, încât am căutat să-i ofer
confort și alinare. Dar nu am reușit niciodată. De fiecare dată când
am încercat am fost bruscat. Era însă așa de fragilă și hipersensibilă
la critică încât am așteptat multe săptămâni până i-am împărtășit
această observație.

Fotul — în special episoadele care conțin emoții intense — este în

folosul terapiei. Apar multe întâmplări sau reacții neașteptate:
terapeuții pot primi e-mailuri sau telefoane de la pacienți furioși, sunt
situații când nu pot oferi pacienților alinarea pe care și-o doresc, pot
fi considerați omniscienți, nu li se pun niciodată întrebări, sau sunt
întotdeauna provocați, pot și ei întârzia, pot face o greșeală în nota
de plată, pot chiar să programeze doi pacienți la aceeași oră. Deși
nu mă simt prea plăcut să trec prin asemenea experiențe, am
încredere că, dacă mă ocup de ele cum se cuvine, le pot transforma
în ceva util pentru activitatea terapeutică.

Capitolul 23

Re-adu totul aici-și-acum la fiecare ședință

Fă un efort să obții informații despre aici-și-acum la fiecare ședință,

chiar dacă a fost constructivă și fără probleme. Către sfârșitul orei
spun întotdeauna: „Hai să vedem cum merge astăzi." sau „Ce simți
despre modul în care lucrăm și relaționăm?" sau „înainte de a
încheia, ne uităm puțin la ce se petrece în spațiul dintre noi?" Dacă
simt că sunt probleme spun ceva de genul: „înainte să închei« -
m, hai să verificăm relația noastră de astăzi. Mi-ai spus că uneori te
simți la kilometri depărtare de mine, iar alt «. ori foarte aproape. Cum
a fost astăzi? Cât de mare a fost distanța dintre noi?" în funcție de
răspuns, explorez barierele existente în relația noastră sau
sentimentele neexprimate despre mine.

încep acest model chiar de la prima ședință, înainte ca relația să

acumuleze istorie. De fapt, este extrem de important să începi să
stabilești norme la primele ședințe. La prima ședință îi întreb pe
pacienți de ce au ales să vină la mine. Dacă mi-au fost trimiși de
cineva, un coleg sau prieten, vreau să știu ce li s-a spus despre
mine, care sunt așteptările lor, iar apoi, dacă experiența avută, chiar
dacă suntem la prima ședință, este pe măsura așteptărilor. De obicei
spun ceva în acest sens: „Prima ședință este un interviu bilateral. Eu
te intervievez pe tine, dar este și pentru tine o ocazie să mă evaluezi
și să-ți formezi o părere despre cum ar fi să lucrezi cu mine." Acest
lucru este de înțeles, iar pacientul de regulă dă aprobator din cap.
Apoi, întotdeauna continui cu: „Se poate să discutăm puț despre
ideile care ți-au venit până acum?"

Multi pacienți vin la mine după ce mi-au citit o carte, --in urmare face
parte din aici-și-acum să întreb despre ea. lai exact, ce din această
carte te-a determinat să vii la re? în ce măsură a mă vedea în
realitate se potrivește așteptărilor? Te neliniștește în vreun fel faptul
că terapeutul ■ este și scriitor? Ce întrebări dorești să îmi pui despre

acest lucru?"

De când am scris, cu multi ani în urmă, într-o carte (Călăul

dragostei) despre poveștile pacienților, mi-am imaginat că noii
pacienți ar putea fi suspicioși, crezând că voi scrie despre ei. Așa că
îi asigur din nou de confidențialitate și le garantez că nu am scris
niciodată despre pacienți fără permisiunea lor și fără să le protejez
identitatea. Dar în timp am observat că temerile lor diferă destul de
mult — în general sunt mai puțin îngrijorați de faptul că s-ar putea
scrie despre ei decât de faptul că nu sunt destul de
interesanți pentru a fi aleși.

Capitolul 24

Ce minciuni mi-ai spus?

în cursul terapiei se întâmplă adesea ca pacienții să îmi dea

exemple de minciună din viața lor — situații când au ascuns sau au
denaturat informațiile despre ei înșiși. Ciulind urechile la aici-și-
acum, mă folosesc de faptul că recunosc acest lucru pentru a-i
întreba ce minciuni mi-au spus în timpul terapiei. Există întotdeauna
ceva tăinuit, o informație pe care nu mi-au dat-o din cauză că le-a
fost rușine sau pentru că vor ca eu să îi văd într-un anumit fel.
Discuția despre aceste aspecte tăinuite provoacă aproape
întotdeauna o discuție fructuoasă — adesea o recapitulare a
istoricului relației terapeutice și oportunitatea de a revizui și a
perfecționa nu doar relația, ci și alte teme importante care au apărut
de-a lungul terapiei.

Strategia generală a „urechilor ciulite" înseamnă pur și simplu să

cercetăm amănunțit întregul material aduna t în timpul ședinței
pentru a găsi implicații de aici-și-acum și, ori de câte ori este posibil,
să profităm de ocazie pentru a ne lansa într-o examinare a relației
terapeutice.

CAPITOLUL 25

Ecranul gol? Uită de el! Fii real

Primul model, acum învechit, de relație ideală tera-neut-pacient a

fost „ecranul gol", în care terapeutul rămânea neutru și mai mult sau
mai puțin anonim, în speranța că pacienții vor proiecta pe acest
„ecran gol" distorsiunile de transfer majore. Odată ce se realiza
transferul (manifestarea vie a relațiilor parentale timpurii) și era
studiat prin psihanaliză, terapeutul putea reconstrui cu o mai
mare precizie viața timpurie a pacientului. Dacă terapetul s-ar fi

Bgljl manifestat ca individ distinct, ar fi fost mai dificil (se credea) ca

proiecția să aibă loc.

Uită de „ecranul gol"! Nu este și nu a fost niciodată un bun model

pentru o terapie eficientă. Ideea de a folosi distorsiunile din prezent
pentru a recrea trecutul face parte dintr-o viziune învechită, de altfel
abandonată, a terapeutului arheolog, care răzuiește cu răbdare
țărâna deceniilor pentru a înțelege (și, astfel, a anula într-o manieră
misterioasă) trauma originară. Un model mult mai bun este să
te gândești să înțelegi trecutul pentru a înțelege relația
prezentă dintre terapeut si pacient. însă niciuna dintre aceste
considerații nu merită sacrificarea întâlnirii umane autentice
din psihoterapie.

A urmat Freud modelul „ecranului gol"? Probabil că în ~nu. Știm

acest lucru din descrierile sale despre terapie (de exemplu, în Studii
despre isterie), sau din descrie-aersoanelor care au făcut
psihanaliză cu el. lmaginează-ți-1 pe Freud oferind pacientului un
trabuc a să sărbătorească victoria" după ce făcea o
anumită erpretare tranșantă. Imaginează-ți-1 oprindu-și pacienții . lor
către alte subiecte, încetinindu-i pentru a se

relaxa împreună cu ei în sentimentul plăcut care urma după o

înțelegere iluminatoare. Psihiatrul Roy Grinker mi-a povestit o
întâmplare de pe vremea când făcea psihanaliză cu Freud. în
mijlocul unei ședințe câinele lui Freud, care era întotdeauna prezent,
s-a îndreptat spre ușă; Freud s-a ridicat și l-a lăsat afară. După
câteva minute câinele a început să zgârie ușa ca să fie lăsat să intre.
Freud s-a ridicat și a deschis ușa, spunând, „Vezi, nu a suportat să
asculte toate reziduurile astea mentale de care nu poți scăpa. Acum
se întoarce ca să-ți mai acorde o șansă."

în studiile de caz prezentate în Studii despre isterie, Freud s-a

implicat personal, cu curaj, în viața pacienților. Le-a dat sfaturi
eficiente, a intervenit în numele lor pe lângă membrii familiilor, a
aranjat să participe la evenimente mondene ca să își vadă pacienții
în alte situații; unui pacient i-a recomandat să se ducă la cimitir și să
mediteze îângă piatra funerară a fratelui mort.

Modelul „ecranului gol" a obținut sprijin dintr-o sursă neașteptată în

anii '50, când modelul de psihoterapie nondirectivă al lui Cari Rogers
le recomanda terapeuților să dea direcții minime, limitându-și adesea
intervențiile la repetarea ultimei fraze spuse de pacient. Pe măsură
ce s-a maturizat ca terapeut, Cari Rogers a abandonat
complet această atitudine lipsită de implicare, împreună cu tehnic de
interviu bazată pe „ultimuî rând", în favoarea unui st interactiv mult
mai umanist. Cu toate acestea, glumele, parodiile și certurile pe
tema abordării nondirective l-au urmărit până la sfârșitul vieții.

în terapia de grup este evident că una dintre sarcinile terapeutului

este aceea de a dovedi un comportament după care se pot modela
treptat membrii grupului. Este la fel, de mai puțin dramatic, în terapia
individuală. Există ampli sprijin în literatura de specialitate pentru
ideea că autc dezvăluirea terapeutului are ca rezultat
autodezvăluir clientului.

De mult timp sunt fascinat de ideea transparenței tera peutului și am

experimentat autodezvăluirea în numen

forme diferite. Probabil că interesul meu își are rădăcinile în

experiența avută cu terapia de grup, unde cerința de transparență
este mare. Terapeuții de grup au un set de sarcini foarte complexe
deoarece trebuie să se ocupe nu doar de nevoile individuale ale
fiecărui pacient, ci și de crearea .și menținerea sistemului social din
care aceștia fac parte: grupul. Din acest motiv, trebuie să creeze
norme, în special norme de autodezvăluire, atât de necesare
funcționării cu succes a grupului. Cea mai convingătoare metodă
prin care terapeutul poate construi norme comportamentale
este modelul personal.

Multe dintre experimentele pe care le-am făcut în autodezvăluirea

terapeutului au apărut ca răspuns la observațiile făcute de studenți
despre grupurile de terapie. Programele de formare în psihoterapie
rareori le oferă studenților posibilitatea să observe ședințe
individuale de psihoterapie — terapeuții insistă asupra
confidențialității și intimității absolute ale terapiei individuale. Dar
aproape toate programele de terapie de grup oferă posibilitatea
ca grupul să fie observat, fie printr-un geam oglindă, fie prin
înregistrare video. (Firește că pentru aceasta terapeutul trebuie să
obțină permisiunea membrilor grupului, care de regulă sunt de
acord, chiar dacă fără nicio plăcere. De regulă, membrilor grupului le
displac observatorii și spun adesea că se simt ca „niște cobai".
întreabă dacă terapeutul este devotat în primul rând grupului sau
studenților observatori și sunt foarte curioși să afle comentariile
pe care observatorii (și terapeutul) le fac despre ei în discuțiile care
urmează.

Pentru a elimina aceste dezavantaje, le-am cerut membrilor grupului

și studenților să schimbe sălile după fiecare

‘lnire de grup: membrii grupului șă treacă în sala de rvare, de unde

să urmărească discuțiile dintre mine și enți. La următoarea întâlnire,
membrii grupului au avut ții atât de puternice, încât am modificat
formatul, invi-u-i în sala de conferințe pentru a urmări discuția
și punde la observațiile studenților. La scurt timp, le

dădeau feedback studenților, nu doar despre conținutul observațiilor,

ci și despre proces — de exemplu, că sunt prea respectuoși față de
lider sau că sunt mai circumspecți, rigizi și mai încordați decât grupul
de terapie.
Folosesc exact același model la terapia zilnică cu grupurile de
pacienți spitalizați care suferă de boli acute, unde împart întâlnirea
de grup în trei părți: (1) întâlnirea pacienților, cu durata de o oră; (2)
o sesiune de tip „fishbowl" de zece minute (liderii și observatorii
discută despre grup așezați într-un cerc interior, înconjurați de un alt
cerc format din membrii grupului, care devin observatori; și (3)
o sesiune finală de zece minute, în care toți participanții sunt așezați
într-un cerc mare, iar membrii grupului de înt reacționează la
comentariile observatorilor. Debriefing-ul arată că majoritatea
membrilor grupului consideră că ultimele douăzeci de minute
reprezintă partea cea mai utilă a întâlnirii.

Un alt format de utilizare a transparenței personale este cel al

rezumatului detaliat al întâlnirilor grupurilor de pacienți pe care le fac
în ambulator, de data aceasta, și pe care îl trimit prin e-mail
membrilor grupului înainte următoarea întâlnire. Această tehnică își
are originea în a '70, când am început să conduc grupuri de pacienți
alcoolici, în toată perioada aceea terapia dinamică de grup
pentru pacienții alcoolici a avut o reputație proastă, iar
majoritatea consilierilor pe probleme de alcoolism au decis că cel
mai bun lucru era ca tratamentul să fie lăsat în grija
organizației Alcoolicii Anonimi. Am decis să mai încerc o dată,
da folosind intensiv formatul aici-și-acum și deplasând accentul de la
dependența de alcool la problemele interpersor fundamentale care
alimentau impulsul de a bea. (Tc membrii grupului erau de altfel
obligați să participe la ■ program AA sau alt tip de program pentru a-
și controla problema cu alcoolismul.)

Concentrarea pe aici-și-acum a entuziasmat gi întâlnirile fiind

electrizante și intense. Din nefericire, mult prea intense! Au stârnit
prea multă anxietate în rânc

membrilor grupului, cărora, cum. este cazul multor alcoolici, le era

foarte greu să-și controleze și să-și tolereze anxietatea în alt fel
decât exteriorizându-se. Curând au început să simtă nevoia de
alcool după întâlnirile noastre și să spună, „Dacă mai trebuie să
particip vreodată la o întâlnire cum a fost ultima, în drum spre casă
mă opresc la bar."

Deoarece întâlnirile concentrate pe aici-și-acum păreau să își atingă

obiectivul și ne ocupam de multe aspecte relevante pentru fiecare
membru al grupului, am căutat o metodă prin care să diminuez
amenințările și starea de anxietate din timpul ședințelor. Am folosit o
serie de tehnici.

în primul rând, agenda aici-și-acum a întâlnirii era scrisă pe tablă

înainte de fiecare întâlnire și cuprindea puncte precum:

Să creăm posibilitatea ca John și Mary să continue să-și analizeze

diferențele de opinie, dar comportându-se unul față de celălalt într-
un mod mai puțin amenințător și jignitor.

Să îl ajutăm pe Paul să ceară alocarea unui timp în cadrul grupului

pentru a vorbi despre el însuși.

în al doilea rând, am folosit înregistrări video ale unor selecțiuni din

întâlnirile noastre.

în al treilea rând, după fiecare întâlnire le-am trimis membrilor

grupului un rezumat săptămânal, care nu era doar o relatare a
conținutului fiecărei ședințe, avea și un roi de autodezăluire.
Descriam în el experiența avută cu grupul — perplexitatea mea,
bucuria pe care am simțit-o când am putut să-i ajut, mâhnirea pentru
greșelile pe care le-am făcut sau pentru problemele pe care le-am
omis sau pentru membrii pe care am simțit că i-am neglijat.

Dintre toate aceste metode, rezumatul săptămânal a fost

^■1

de departe cel mai eficient; de atunci mi-am făcut obiceiul ca în cazul

grupurilor săptămânale să trimit un rezumat detaliat membrilor
grupului înainte de următoarea întâlnire, acă am un colaborator,
alternăm scrierea acestor rezumate.)

Beneficiile acestor rezumate sunt multe și diverse — de exemplu,

prelungește continuitatea activității terapeutic prin faptul că
reintroduce grupul în temele întâi precedente —, dar îl amintesc aici
în special ca instrument de autodezvăluire a psihoterapeutului.

„Terapia multiplă" este un alt model de predare bazat pe

autodezvăluire, pe care l-am folosit multi ani; doi instructori și cinci
studenți (stagiul de psihiatrie) intervievează un singur pacient timp
de șase ședințe. Evaluarea acestor interviuri nu s-a concentrat însă
doar asupra pacientului, ci am avut în vedere și examinarea
propriului nostru proces de grup, inclusiv aspecte legate de maniera
studenților de a obține informații de la pacienți, relația dintre ei și
relația lor cu liderii facultății, gradul de competitivitate sau em-patie
din grup. Evident, dată fiind criza financiară a sistemului de sănătate
din ziua de azi, terapia multiplă nu are un viitor din punct de vedere
economic, dar ca instrument de predare a demonstrat numeroase
efecte ale dezvăluirii personale a terapeuților: oferă pacienților un
bun model încurajându-le autodezvăluirea, accelerează
procesul terapeutic, iar prin dorința terapeuților de a se
implica personal în terapie, dovedește respectul lor față de
întregul proces terapeutic.

Amintiți-vă experimentul în care eu și Ginny (pacienta mea) am

schimbat rezumatele subiective ale fiecărei ședințe. Acest format
este un alt exercițiu provocator de transparență a terapeutului.
Pacienta mă idealizase atât de mult, mă plasase pe un piedestal așa
de înalt încât nu era posibilă o întâlnire adevărată. De aceea, în
însemnările mele am încercat în mod deliberat să dezvălui chiar
sentimentele și experiențele eminamente umane pe care le
trăiam: frustrările, iritările, insomnia, vanitatea. Acest exercițiu,
pe care l-am făcut la începutul carierei, a facilitat terapia și m-a
eliberat, pregătindu-mă mai bine pentru munca terapeutică
ulterioară.
' Un experiment îndrăzneț în transparența terapeutului, care m-a
intrigat din totdeauna, a fost condus de Sândor Ferenczi (1873-
1933), un psihanalist maghiar, membru al ic o lui restrâns de
psihanaliști al lui Freud și probabil cel : apropiat confident profesional
și personal al acestuia, jsta, atras mai mult de întrebările speculative
despre

„ licarea psihanalizei la înțelegerea culturii, era fundamental pesimist

în legătură cu terapia și rareori modifica metodele pentru a
îmbunătăți tehnica terapeutică. Dintre toți nsihanaliștii din cercul său,
Sândor Ferenczi a fost cel care a căutat necontenit, cu mult curaj,
inovația tehnică.

Nu a fost niciodată mai curajos ca în experimentul său radical de

transparență din 1932 pe care l-a descris în Jurnale medicale, în
care a împins la limită autodezvăluirea terapeutului, angajându-se în
„analiză mutuală", un format în care el și o pacientă (medic
psihoterapeut, cu care făcea psihanaliză de mai mult timp) se
analizau alternativ unul pe celălalt.

în cele din urmă Ferenczi și-a pierdut curajul și a abandonat

experimentul din două cauze majore: (1) confiden-' litatea — era o
problemă pentru că angajarea autentică r-o asociere liberă i-ar fi
cerut să împărtășească orice luri trecătoare despre ceilalți pacienți și
(2) onorariul —

: erenczi era neliniștit în legătură cu plata. Cine ar trebui să

plătească pe cine?

Pacienta nu i-a împărtășit descurajarea. Ea simțea că procedeul

facilitase terapia și că Ferenczi nu mai dorea să continue pentru că îi
era teamă să recunoască că era îndrăgostit de ea. Ferenczi însă a
mărturisit contrariul; adevăratul motiv era că nu dorea să exprime
faptul că o ura.

Reacțiile negative ale lui Ferenczi la încercările de autodezvăluire

par arbitrare și extrem de învechite. în romanul Minciuni pe canapea
încerc să repet experimentul lui în terapia contemporană. Personajul
principal, un psihiatru, se hotărăște să fie total transparent cu un
pacient care este duplicitar. Una dintre intențiile mele majore din
acest ian a fost să afirm că autenticitatea terapeutului este în cele
din urmă salvatoare chiar și în cele mai rele circum-țe, respectiv
întâlnirea cu un pseudo-pacient intrigant.

Trei tipuri de autodezvăluire a terapeutului

Este contraproductiv ca terapeutul să rămână opac și complet

ascuns pacientului. Există suficiente motive în favoarea
autodezvăluirii și niciun motiv cu adevărat bun pentru opacitate. Dar
ori de câte ori le vorbesc terapeuților despre acest aspect, observ un
disconfort considerabil, care este generat în parte de imprecizia
termenului autodezvăluire. Autodezvăluirea terapeutului nu este o
entitate în sine, ci un ansamblu de comportamente, dintre care unele
facilitează terapia, iar altele sunt problematice și potențial contra-
productive. Trebuie să facem niște clarificări, stabilind trei domenii de
autodezvăluire a terapeutului: (1) mecanismul terapiei; (2)
sentimentele despre aici-și-acum; și (3) viața personală a
terapeutului. îl vom examina pe fiecare în parte.

Capitolul 27

Mecanismul terapiei. Fii transparent!

li

Marele inchizitor din Frații Karamazov al lui Dostoievski afirma că

oamenii au avut întotdeauna nevoie de „magie, mister și autoritate".
De-a lungul istoriei, vindecătorii au știut acest lucru și și-au
înconjurat practicile de tămăduire de un văl de secrete. învățăturile și
practicile șamanice au fost întotdeauna învăluite în mister, în timp ce
medicii occidentali folosesc de secole o panoplie de
elemente menite să inspire o teamă respectuoasă și să
maximizeze efectul placebo: halate albe, pereți acoperiți cu
diplome prestigioase și rețete scrise în latină.

în textul de față propun o concepție diametral opusă a procesului de

vindecare. Stabilirea unei relații autentice cu pacienții cere, prin
însăși natura sa, să renunțăm la puterea triumviratului magie, mister
și autoritate. Psihoterapia este intrinsec atât de dură încât câștigă
mult prin dezvăluirea completă a procesului și rațiunii
tratamentului. Cercetările în psihoterapie demonstrează că
terapeutul trebuie să îi pregătească cu atenție pe noii pacienți, infor-
mându-i despre psihoterapie — premisele de la care pornește,
rațiunea ei de a fi și ce poate face fiecare client pentru a-și maximiza
progresul.

Pacienții sunt deja împovărați de anxietatea primară care îi face să

se îndrepte spre psihoterapie și nu are sens să îi afundăm într-un
proces care poate crea mai multă anxietate, și anume cea produsă
de expunerea la o situație socială ambiguă, fără instrucțiunile
necesare unui comportament sau unei participări adecvate. Din
acest motiv, este înțelept să-i pregătim în mod sistematic pe pacienți
pentru procesul psihoterapiei.

Pregătirea noilor pacienți este utilă mai cu seamă în cazul terapiei dé

grup, deoarece interacțiunea de grup este una nefamiliară și
înspăimântătoare. Noii membrii, în special cei care nu au mai făcut
parte dintr-un grup, devin adesea anxioși în fața forței pe care o are
grupul — presiunea grupului, gradul de intimitate, intensitatea
generală. Asigurarea unei structuri care să-i elibereze de anxietate și
clarificarea procedeelor sunt absolut esențiale în terapia de grup.

Pregătirea pentru psihoterapia individuală este de asemenea

esențială. Chiar dacă fiecare dintre pacienți a trecut prin relații
intense, este puțin probabil să fi avut o relație care să le ceară să
aibă încredere totală, să dezvăluie tot, să nu ascundă nimic, să
examineze toate nuanțele sentimentelor pe care le au față de celălalt
și să fie acceptați fără a fi judecați. în interviul inițial mă refer la
regulile de bază, inclusiv confidențialitatea, la necesitatea
autodezvăluirii totale, la importanța viselor, la nevoia de a avea
răbdare. Deoarece concentrarea pe aici-și-acum le poate
părea neobișnuită pacienților, le prezint rațiunea existenței ei. Dacă
un pacient nou vorbește despre dificultăți relaționale (și asta se
întâmplă cu aproape toți), pot spune, de exemplu:

„Este clar că unul dintre aspectele de care trebuie să ne ocupam

este relația ta cu ceilalți. îmi este dificil să știu care este natura
exactă a dificultăților pe care le ai în relațiile tale deoarece eu,
desigur, cunosc cealaltă persoană din viața ta doar prin ochii tăi.
Uneori descrierile tale pot fi părtinitoare neintenționat, iar eu am
descoperit că îți pot fi de mai mare ajutor dacă ne concentrm asupra
relației despre care am informațiile cele mai exacte: relația dintre noi
doi. Din acest motiv îți voi cere adesea să examinezi ceea ce se
întâmplă între noi."

Pe scurt, recomand dezvăluirea totală a mecanismului terapiei.

Capitolul 28

Dezvăluirea sentimentelor despre aici-și-acum. Fă-o cu

discreție!

Pentru a te angaja într-o relație autentică cu pacientul, este esențial

să dezvălui sentimentele pe care pacientul ți le evocă în prezentul
imediat. Dar autodezvăluirea din aici-și-acum nu trebuie să fie
aleatorie; nu trebuie să urmărim transparența de dragul
transparenței. Toate comentariile trebuie să treacă un test: Este
aceasta în interesul pacientului? Voi sublinia din nou că cea
mai valoroasă sursă de informații pe care o ai sunt propriile
tale sentimente. Dacă în timpul unei ședințe simți că pacientul este
distant, timid, flirtează, este ironic, temător, sfidător, copilăros, sau
prezintă orice alt comportament din miriadele întâlnite în
interacțiunile dintre oameni, toate acestea sunt informații valoroase
și trebuie să cauți o modalitate prin care să le folosești în avantajul
terapiei, așa cum am ■ ătat în exemplele de autodezvăluire, când
mi-am expri-at sentimentele de excludere, de apropiere, de
implicare, sau de iritare la scuzele repetate ale unei paciente în

ia mutării cutiei de Kleenex.

Ilustrare clinică. Un pacient îmi vorbea în mod regulat espre

episoadele problematice din viața lui, dar rareori îmi punea urmarea.
Mă simțeam de multe ori exclus și curios.

întrebam ce s-a întâmplat, de exemplu, când l-a în-mntat pe șeful lui

pentru o mărire de salariu? Ce reacție a jvut prietenul lui când a
refuzat să-i împrumute bani? Și-a până la capăt planul de a-și da
întâlnire cu colega de eră a fostei lui iubite? Probabil o parte din
curiozitatea

mea era de natură voyeuristă, emanând, din dorința de a ști finalul

poveștilor. Dar am simțit și că reacțiile mele conțineau informații
importante despre pacient. Nu s-a pus niciodată în locul meu? Nu se
gândea că am și eu curiozități despre viața lui? Poate că simțea că
nu contează pentru mine. Poate că se gândea la mine ca la o
mașinărie lipsită de curiozitate și dorințe.

în cele din urmă i-am vorbit despre toate aceste sentimente (și
supoziții), iar deschiderea mea l-a făcut să-mi destăinuie că prefera
să nu fiu o persoană reală, de teamă că mi-ar putea descoperi
defectele și, în consecință, și-ar pierde încrederea în mine.

Ilustrare clinică. Un alt pacient trăia un sentiment persistent de

iîegitimitate și rușine în toate tranzacțiile personale și de afaceri. în
aici-și-acum-ul orelor de terapie, vina generalizată se manifesta
adesea prin autocritica aspră, consecință a comportamentului
neautentic pe care îl avea în relația noastră. Ura modul în care dorea
să mă impresioneze cu inteligența și ingeniozitatea lui. De exemplu,
îi plăceau limbile străine și, deși engleza era pentru el a doua limbă,
dovedea că îi stăpânește nuanțele și mi-a mărturisit că deseori căuta
în dicționar cuvinte complicate pe care să le folosească în discuțiile
noastre. M-a îngrozit autocritica aspră pe care și-o făcea. Pentru o
clipă am simțit cât de puternice erau sentimentul de vină și
autocritica, deoarece eram și eu complice: mă încântaseră
întotdeauna jocurile lui de cuvinte și, fără îndoială, îi încurajasem
comportamentul. I-am spus acest lucru, iar apoi am exclamat, „Dar
nu accept asta. La urma urmei, ce crimă am făcut? Lucrăm bine
împreună, ce rău este în faptul că ne place jocul nostru intelectual?"

Un terapeut plin de har (Peter Lomas) descrie următoarea

interacțiune cu un pacient care a început ședința în stilul lui
caracteristic, vorbind într-o manieră rezervată și lipsită de speranță
despre singurătatea lui.

TERAPEUT: „Nu crezi că și eu m-aș putea simți singur? Stau cu tine

în camera asta și tu te retragi în tine. \u-ti dai seama că nu vreau
asta, că vreau să te cunosc mai bine?"

PACIENT: „Nu, nu este posibil. Nu pot să cred acest iucru. Tu ai

încredere în tine. Nu ai nevoie de mine."

TERAPEUT: „Ce te face să crezi că am încredere în mine? De ce aș

fi altfel decât tine? Am și eu nevoie de oameni, ca și tine. Și am
nevoie să nu te mai ții departe de mine."

PACIENT: „Ce aș putea să-ți ofer? Nu-mi pot imagina. Mă simt un

nimic. N-am făcut niciodată nimic in viață."

TERAPEUT: „Oricum, nu ne plac oamenii doar pentru realizările lor,

ci pentru ceea ce sunt. Nu ești de aceeași părere?

PACIENT: „Ba da."

TERAPEUT: „Atunci de ce nu crezi că alții te-ar putea plăcea pentru

ceea ce ești?"
I erapeutul spunea că această interacțiune a redus dramatic
prăpastia dintre el și pacient. La finalul orei pacientul a spus: „Este o
lume grea", dar nu a făcut afirmația în sensul de „săracul, nefericitul
de mine", ci în sensul de „Este o lume grea pentru tine și pentru
mine, nu-i așa, pentru tine și pentru mine și pentru toți ceilalți care
trăiesc în ea."

Capitolul 29

Dezvăluirea vieții personale a terapeutului. Fă-o cu

prudență

în primele două domenii — mecanismul terapiei ș aici-și-acum

(formulat corect) —actul autodezvăluirii pan simplu și lipsit de
probleme. Dar în privința celui de-a treilea tip de autodezvăluire,
viața personală a terapeutului apar controverse serioase.

Dacă s-ar măsura pe o scală gradul de autodezvăluire a

terapeutului, sunt sigur că m-aș situa în partea de sus. Ș totuși,
niciodată nu am avut sentimentul că am dezvălui prea mult.
Dimpotrivă, întotdeauna când am împărtăși lucruri despre mine am
facilitat terapia.

Cu multi ani în urmă, la moartea mamei, m-am dus 1< Washington

pentru înmormântare, dar și ca să stau puții cu sora mea. Facilitam
pe atunci un grup de pacienți, ia colaboratorul meu, un tânăr
psihiatru rezident, a fos puțin încurcat, așa că pur și simplu a
informat grupul lipsesc din cauza unui deces în familie. întâlnirile de
gr erau înregistrate pe casete video pentru a fi folosite î cercetare și
predare, iar la întoarcerea mea, după săptămână, am vizionat
caseta — o ședință constructiv; extrem de animată.

Ce să fac la următoarea întâlnire? Cum nu aveam nici îndoială că

încercarea de a ascunde moartea mamei ar afeci negativ procesul
de grup, m-am hotărât să fiu total trans parent și să le spun tot ce
doreau. Este axiomatic faptul c dacă un grup evită energic o
problemă majoră, nicio alt problemă nu va putea fi abordată în mod
eficient.

La începutul întâlnirii i-am informat despre moartea iei mele și am

răspuns întrebărilor. Unii au vrut să afle jeta Iii despre moartea ei și
despre înmormântare, alții m-au întrebat cum mă împac cu gândul
dispariției ei, în timp ce alții m-au întrebat despre relația pe care am
avut-o cu mama și sora mea. Am răspuns la toate cu mare
sinceritate și le-am s, de pildă, despre relația tensionată avută cu
mama și are faptul că am ales să locuiesc în California în parte ca iu
la aproape 5000 de kilometri depărtare de ea. A fost

I multe aspecte o zmeoaică, le-am spus, dar și-a pierdut rele pe

măsură ce a îmbătrânit, iar în ultimii ani am fost

It mai apropiați, iar eu am fost un fiu devotat. în final au întrebat dacă

pot mă ajute cumva în timpul ședinței, răspuns că nu cred, pentru că
m-am obișnuit cu tea ei, vorbind mult cu prietenii și familia. Le-am
spus ii că eu cred că am energia necesară pentru a lucra eficient, iar
grupul s-a întors la propriile probleme și am avut

o ședință extrem de productivă.

Mulți ani după aceea am folosit înregistrarea acestei întâlniri în

predarea procesului de grup. Sunt convins nu că autodezvăluirea
mea a îndepărtat un potențial acol, ci și că modelul meu de
autodezvăluire a fost un

eveniment eliberator pentru grup.

Un alt exemplu, pe care l-am descris în povestirea „Șapte lecții

pentru avansați despre terapia durerii" (Mama și sensul vieții),
implică un incident similar. Cu puțin timp

' ite de întâlnirea cu o pacientă îndoliată, am fost anun-

: prin telefon că a murit cumnatul meu. Pacienta, medic rg, era în
criză (după ce își pierduse și soțul și tatăl) și, mai aveam ceva timp
până când trebuia să plec la aport, m-am hotărât să nu anulez
ședința cu ea. La putui orei i-am spus ce se întâmplase, precum și
faptul

ă decisesem, cu toatea acestea, să ținem ședința.

A avut o explozie de furie, acuzându-mă că încerc să-mi mpar

durerea cu a ei. „Și să-ți spun ceva, a adăugat, dacă t să apar în
sala de operație pentru pacienții mei, și tu

1 să vii să te întâlnești cu mine." Incidentul s-a dovedit

foarte util pentru terapie — ceea ce i-am spus a ajutat-o ; dezvăluie

furia provocată-de durere, deschizând o riot perioadă fertilă în
munca noastră.

Cu mult timp în urmă un coleg a lucrat cu un pacient căruia îi murise

copilul de cancer. Terapia de lungă dura l-a ajutat, dar nu a avut
succesul așteptat. Colegul meu, i pierduse și el un copil cu douăzeci
de ani în urmă, a ales U nu-i împărtășească acest lucru pacientului.
Multi ani : târziu pacientul l-a căutat din nou și au reluat
terapia. Terapeutul, care era în continuare obsedat de
pierderea suferită și petrecuse multi ani scriind un lung eseu
despr moartea copilului său, s-a hotărât să-i arate pacientului i a
scris. Autodezvăluirea, care era un lucru nou pentru el, s-a dovedit
extrem de utilă în accelerarea procesulu terapeutic.

Dacă pacienții doresc să știe dacă sunt căsătorit, am copii, mi-a

plăcut un anumit film, am citit o anumită carte sau m-am simțit
stânjenit când ne-am întâlnit la un eveniment monden, le răspund
întotdeauna direct. De ce nu? Ce-i așa greu? Cum poți să ai o
întâlnire autentică cu o altă persoa rămânând atât de opac?

Revin, pentru ultima oară, la pacientul care m-a criticat pentru că am

folosit un restaurant scump ca punct de rep când i-am dat indicații
despre cum să ajungă la cabine meu, dar nu am menționat chioșcul
de fast-food din vecinătate. I-am răspuns sincer, „Ai dreptate, Bob! în
loc să spun fă dreapta la Fresca, aș fi putut spune fă dreapta când
aji la chioșcul de taco. Și de ce am făcut alegerea pe care : făcut-o?
Sunt sigur că din cauză că prefer să mă asociez < un restaurant mai
rafinat. Nu m-aș simți prea plăcut da aș spune, «Cotește la chioșcul
de taco.»" Repet, ce riști? î doar recunosc ceva ce este evident că el
știa. Și abia dup ce am recunoscut aceste lucruri am putut să ne
ocupăm < explorarea dorinței lui de a mă face să mă simt penibil.

Autodezvăluirea terapeutului în niciun caz nu cuiește explorarea

procesului căutărilor personale pacientului. Fă-le pe amândouă! Unii
terapeuți obișnt

să răspundă la întrebări cu: „îți voi răspunde bucuros, dar mai întâi
aș dori să știu cât se poate de multe despre motivul pentru care mi-
ai pus această întrebare." Uneori folosesc și eu acest mod de
abordare, dar rareori am descoperit vreun avantaj în insistarea
asupra unei anumite ordini („începe tu, iar apoi o să răspund"). Dacă
este un pacient nou, aleg pur <4 simplu să-i fiu un model de
autodezvăluire și să păstrez lentul în minte pentru a mă întoarce la el
mai târziu.

Dacă pacienții nu-ți adresează întrebări în mod obișnuit, atunci

consideră orice interogare de folos și asigură-te că vei ■-.'veni la ea
pe viitor. Trebuie să te gândești și la momentul (.ținu vei face acest
lucru. Cel mai adesea terapeuții aleg să aștepte până se termină
interacțiunea, poate chiar până la următoarea ședință pentru a face
o remarcă în acest sens: „Mi se pare că săptămâna trecută s-a
întâmplat ceva neobișnuit: mi-ai pus câteva întrebări personale. Se
poate să ne întoarcem la asta? Cum ți s-a părut schimbarea
rolurilor? < 2e te-a determinat să mă abordezi într-un mod diferit?
Ce părere ai despre răspunsurile mele?
CAPITOLUL 30

ill

Dezvăluirea vieții personale a terapeutului.

Avertismente

Una dintre cele mai profunde temeri pe care terapeuți o au despre

autodezvăluirea personală este că nu se va i sfârși, că odată ce
deschid ușa, pacientul le va cere tot i mult, până când vor ajunge să
fie chestionați despre cele mai profunde și mai jenante secrete, Este
o teamă neîntemeiată. Majoritatea covârșitoare a pacienților mei
acceptă ce le ofer, nu mă presează pentru mai mult sau pentru
dezvălt incomode, apoi își văd de terapie, așa cum s-a întâmplat
< grupul care a aflat de moartea mamei mele.

Cu toate acestea, atenție! Ține minte că pacienții garanția

confidențialității, dar terapeuții nu. Nici nu poți j le ceri așa ceva
pacienților, care poate că în viitor vor consulta un alt terapeut și
trebuie să se simtă nerestricțior în discuțiile pe care le vor avea.
Dacă există anumite info_ mâții pe care nu vrei să le faci cunoscute,
nu le împărtăși î timpul terapiei. Mulți terapeuți sunt chiar mai
circumspe având grijă să nu împărtășească niciun fel de
informat personală care, scoasă din context, ar putea fi
interpretată greșit și s-ar putea dovedi incomodă.

Dar nu lăsa această îngrijorare să-ți restricționeze mi și să te facă

atât de prudent și autoprotector încât să-ți pit eficacitatea. Nu te poți
proteja de modul denaturat în < pacienții te vor prezenta eventualului
viitor terapeut. Amintește-ți acest lucru data viitoare când îți vei auzi
] cienții descriind comportamentul revoltător al terapeuților cu care
au lucrat înainte. Nu trage automat concluzia < aceștia au fost
nesăbuiți sau infracționali. Cel mai bine t
asculți, să empatizezi și să aștepți. în cele mai multe , pacientul îți va
oferi în cele din urmă contextul terapeutului, care cel mai adesea îl
pune într-o

foarte diferită.

Odată am trimis-o pe soția unui pacient la un coleg, >n apropiat. Dar

după vreo două luni, pacientul mi-a .t să-i recomand un alt terapeut,
din cauza comporta-tului colegului meu: a insistat să o miroasă pe
pacientă a făcut observații despre mirosul ei. Să miroși pacienții? s-a
părut atât de bizar încât a început să mă îngrijoreze tenul meu și l-
am întrebat, cât am putut de blând, re incident. Mi-a spus că a fost
într-adevăr o problemă mirosul pacientei: folosea un parfum care,
deși plăcut, _ra atât de puternic și persistent încât o parte din
ceilalți pacienți s-au plâns și au insistat să țină ședințele cu ei în altă

zi sau în alt cabinet!

Există momente când, pentru a salva terapia, ești forțat să iei decizii
dure. Un coleg mi-a relatat odată un incident în care o pacientă, în
terapie de lungă durată a apărut la ședință extrem de agitată pentru
că o prietenă a ei susținea că avusese o aventură amoroasă cu el.
Cum ar trebui să reacționeze terapeutul? Colegul meu, un om de -
mare onestitate, și-a luat inima în dinți și i-a spus racientei că într-
adevăr avusese o „aventură convențională" de weekend cu peste
douăzeci de ani în urmă, dar că de atunci nu a mai avut nicio
legătură cu ea. Autodezvăluirea a avut un impact uriaș asupra
pacientei și a stimulat terapia. Au pătruns în probleme importante,
nediscutate înainte, de exemplu ura ei față de ceilalți pacienți, pe
care îi privea ca pe niște competitori pentru atenția lui,
sau convingerea ei de o viață că era lipsită de feminitate,

trăgătoare și nedorită.
In alt exemplu: un terapeut pe care îl supervizam și care era
homosexual, fără a fi recunoscut încă public acest lucru, mi-a relatat
o problemă vexantă apărută în prima lună de terapie. Unul dintre
pacienții homosexuali care l-a vă/1 tt într-o sală de gimnastică
frecventată în mare parte de
homosexuali, l-a înfruntat direct în legătură cu orientarea lui sexuală.
Practicantul, extrem de încurcat, a evitat să răspundă,
concentrându-se asupra motivului pentru care pacientul i-a pus
întrebarea. Deloc surprinzător, pacientul și-a anulat următoarea
ședință și nu a mai revenit niciodată. Secretele mari, care nu pot fi
ascunse, sunt în dezavantajul terapiei. Terapeuții homosexuali
realizați pe care îi cunosc sunt deschiși cu clienții homosexuali în
legătură cu orientarea lor sexuală și sunt gata să fie deschiși și față
de clienții heterosexuali, dacă acest lucru pare să fie
important pentru terapie.

CAPITOLUL 31 Transparența și universalitatea

terapeutului

Un factor terapeutic cheie în terapia de grup este universalitatea.

Când încep terapia, multi pacienți se simt unici în nenorocirea lor;
cred că doar ei au gânduri și fantezii îngrozitoare, interzise, tabu,
sadice, egoiste, perverse sexual. Dezvăluirea unor gânduri similare
de către ceilalți membrii ai grupului este grozav de reconfortantă și
oferă un „bun

rit rasei umane."

în terapia individuală, pacienții dezvăluie multe sentimente pe care

le-am trăit și noi, terapeuții, și există un loc și un moment în terapie
pentru a le împărtăși. De pildă, dacă o pacientă se simte vinovată
pentru că de câte ori își vizitează părinții în vârstă se simte înfiorător
de impacientată după vreo două ore, probabil îi spun că limita unei
vizite la mama era de vreo trei ore. Sau, dacă un pacient
este descurajat de faptul că după douăzeci de ore de terapie nu se
simte mai bine, nu ezit să-i spun că numărul este ca o „picătură într-
un butoi cu apă", dacă mă gândesc ia sutele

ore de tratament pe care le-am făcut în mai multe programe de

terapie. Sau, dacă pacienții sunt derutați de intensitatea transferului,
le vorbesc despre sentimente similare pe care le-am avut când am
făcut terapie.

Capitolul 32

Pacienții se vor împotrivi autodezvăluirii tale

Comentariul făcut mai devreme referitor la autodezvă-luirea

terapeutului care nu stimulează apetitul pacienților, nu îi face să își
intensifice solicitările pentru a afla și mai mult și mai mult este, de
fapt, o minimalizare. Foarte des se întâmplă chiar contrariul: pacienții
arată clar că nu vor să afle mai multe despre viața personală a
terapeutului.

Cei care își doresc magie, mister și autoritate nu sunt dispuși să

privească sub veșmântul terapeutului. Se simt mai liniștiți la gândul
că există o persoană avizată și omniscientă care să îi ajute. Mai
mulți pacienți ai mei au apelat la metafora Vrăjitorului din Oz pentru
a-și descrie preferința pentru credința fericită că terapeutul cunoaște
drumul spre casă — o cale clară, sigură care să-i scoată din durere.
în niciun caz nu doresc să privească după cortină și să vadă un fals
vrăjitor, pierdut și confuz. O pacientă, care oscila între a-mi acorda
puteri de vrăjitor și a mă umaniza, a descris dilema Oz în poemul
intitulat „Dorothy se predă":

Avionul s-a prăbușit pe câmpia din Kansas

M-am trezit la adevăruri dureroase reproduse în alb negru.

Am pipăit pantofii, o viață trăită pe fugă,

Și cristalul gol. Am încercat. Dar în nopțile de neon

Când căutam smaralde în sticla verde

Și vrăjitori pe după sperietori, am văzut

Calul în multe culori trecând în galop —

Și am îmbătrânit, gonea prea iute pentru mine.

Vânturile furioase ce s-au învolburat în mine

teamă că voi ajunge să fiu eu pacientul. O pacientă, a cărei terapie
am descris-o în detaliu în Mama și sensul vieții, evita să mă
privească sau să mă întrebe ceva personal; nu a

:-o nici măcar când am apărut la o ședință în cârje, după erație la

genunchi. Când am întrebat-o, mi-a explicat:

„Nu vreau ca viața ta să aibă o poveste."

„O poveste?, am întrebat. Ce vrei să spui?"

„Vreau să rămâi în afara timpului. O poveste are un început, o

desfășurare și un final, mai ales un final."

Pierduse mulți oameni importanți din viața ei — soțul, fratele, tatăl,

finul — și era îngrozită de posibilitatea altei pierderi. I-am răspuns că
nu pot s-o ajut dacă nu avem o interacțiune umană; aveam nevoie
să mă privească ca pe o persoană reală și am îndemnat-o să mă
întrebe de viața și de sănătate mea. în acea zi, după ce a plecat de
la cabinet, a obsedat-o un gând: Următoarea înmormântare la care
mă voi duce v-a fi a lui Irv.
Capitolul 33

Fii conștient de vindecarea înșelătoare

Ce este „cura înșelătoare"? Este un termen folosit la începuturile

psihanalizei pentru a denumi cura de transfer: îmbunătățirea radicală
și bruscă a stării pacientului, bazată pe magie, care emană din
imaginea iluzorie despre puterea terapeutului.

O femeie de 45 de ani, necăsătorită, retrasă, pleca adesea de la

cabinet radiind o stare profundă de bine care persista zile întregi
după fiecare ședință. La început nu am putut decât să mă bucur că
s-a destins după luni de deznădejde cruntă. Am fost de altfel
încântat de comentariile inteligente pe care le făcea despre mine:
numeroasele iluminări pe care i le ofeream, extraordinara mea
clarviziune. Dar la scurt timp, când mi-a povestit cum între ședințe
mă înfășoară în jurul ei ca o mantie magică, protectoare, cum se
umple de curaj și liniște doar auzindu-mi vocea înregistrată pe
robotul telefonului, am început să mă simt tot mai deranjat de aceste
puteri șamanice.

De ce? în primul rând, știam că ignorând faptul că ameliorarea stării

ei era clădită pe nisipuri mișcătoare, încurajam regresia și că de
îndată ce voi dispărea din viața ei, această ameliorare se va
evapora. Mă deranja de asemenea și racterul nereal și neautentic al
relației noastre. Cu cât reduceau simptomele, cu atât prăpastia
dintre noi deve: mai mare și mai profundă.

în cele din urmă am înfruntat problema și i-am expir că mare parte

din experiența pe care a trăit-o în relația noastră era propria ei
construcție, eu nefiind parte aceasta. I-am spus tot: că nu sunt
înfășurat cu adevărat jurul ei ca o mantie magică, că nu împărtășesc
numéroasele
revelații pe care le-a trăit în timpul orelor, că îmi place că sunt așa de
important pentru ea, dar în același timp mă simt Ca o fraudă. Tot
ajutorul magic pe care l-a primit de la mine? Ei bine, ea era
magicianul, nu eu, ea s-a ajutat singură.

Mi-a spus mai târziu că aceste comentarii ale mele au fost ■

puternice, crude și bulversante. Și totuși, se schimbase suficient de
mult pentru a asimila ideea că îmbunătățirea stării ei nu venea din
puterea mea, ci din resurse aflate în interiorul ei. Mai mult, a înțeles
în cele din urma că observațiile ■ care le-am făcut nu constituiau o
respingere, ci, din ntră, o invitație la o relație mai apropiată și mai
onestă. Probabil că sunt momente când trebuie să oferim momente
de mare criză sau

„magie, mister și autoritate'' momente când prioritatea principală este

să înlesnim accesul pacientului la terapie. Dar dacă trebuie să
cochetăm cu rolul de vrăjitor, sfatul meu este să dureze puțin și
să începem să-l ajutăm pe pacient să treacă repede ia o
relație terapeutică mai autentică.

O pacientă care la începutul terapiei mă idealiza, a avut într-o

noapte două vise: în primul, se apropia o tornadă, iar eu i-am condus
pe ea și pe ceilalți pe o scară de incendiu are se înfunda într-un zid
de cărămidă. în al doilea vis, ădeam amândoi un examen și niciunul
dintre noi nu știa răspunsurile. Am apreciat aceste vise pentru că i-
au comunicat pacientei limitele mele, caracterul meu uman și faptul
că și eu am de luptat cu aceleași probleme fundamentale ale vieții ca
și ea.

Capitolul 34

Despre facilitarea parcursului pacientului dincolo de

limitele la care ai ajuns tu

De multe ori când întâlnesc un pacient care stă față în față cu

aspecte nevrotice care m-au urmărit și pe mine toată viața, mă întreb
dacă voi reuși să-l călăuzesc mai departe decât am ajuns eu
vreodată.

Există două puncte de vedere opuse: punctul de vedere analitic

tradițional, mai vechi, mai puțin prezent astăzi, susține că doar
terapeutul complet psihanalizat poate să-i conducă pe pacienți spre
rezolvarea totală a problemelor nevrotice, în timp ce punctele slabe
ale clinicienilor cu probleme nevrotice nerezolvate limitează ajutorul
pe care aceștia îl pot oferi.

Un aforism al lui Nietzsche exprimă un punct de vedere contrar: „Unii

nu își pot desface propriile lanțuri, dar cu toate acestea reușesc să
își salveze prietenii." Conceptul de dorință de autoîmplinire al lui
Karen Homey (preluat fără îndoială din opera lui Nietzsche) este
relevant: dacă terapeutul îndepărtează obstacolele, pacienții se vor
maturiza în mod firesc și își vor împlini potențialul, atingând chiar un
nivel de integrare care îl depășește pe cel al terapeutului. Găsesc că
acest punct de vedere concordă mult mai bine cu experiența
derivată din lucrul cu pacienții. într-adevăr, am avut frecvent pacienți
a căror schimbare și al căror curaj m-au lăsat cu gura căscată de
admirație.

în lumea literară există un număr considerabil de situații

asemănătoare. Unii din cei mai importanți lebens-
philosophers (filosofi care s-au ocupat de problemele inerente
existenței) au fost oameni cumplit de zbuciumați. Să începem cu

Nietsche și Schopenhauer (suflete extrem de izolate, mite), Sartre

(dependent de alcool și droguri, abuziv și msibil în relațiile
interpersonale) și Heidegger (care a atât de profund despre
autenticitate, dar a susținut nazistă și și-a trădat propriii colegi,
inclusiv pe

1 lusserl, propriul profesor).

Același lucru se poate spune despre mulți dintre primii psihologi, ale
căror contribuții substanțiale au fost atât de utile multor oameni:
Jung, nicidecum un model de apti-idini interpersonale, exploata
sexual relația cu pacienții, cum erau de altfel mulți dintre membrii
cercului de psihanaliști din jurul lui lui Freud — de exemplu
Ernest Jones, Otto Rank și Sandor Ferenczi. Gândiți-vă și la
numeroasele dezacorduri șocante care au caracterizat majori-Mie.i
institutelor de psihanaliză, ai căror membri, în ciuda xperienței pe
care o aveau în a-i ajuta pe alții, manifestau i același timp unii față
de alții atâta imaturitate, acrimonie lipsă de respect încât au produs
schizme după schizme,

■ noi, deseori la fel de zbuciumate institute s-au desprins ic din

institutele mamă.

Capitolul 35

Despre ajutorul pe care ți-1 dă pacientul

într-o piesă, Caz de urgență, psihanalistul Helmut Kaiser spune

povestea soției unui psihiatru, care merge ia un terapeut și îl imploră
să-i ajute soțul profund deprimat, aflat în pragul sinuciderii.
Terapeutul răspunde că îl ajută cu plăcere și îi sugerează ca soțul ei
să sune pentru programare. Femeia răspunde că tocmai aici este
problema: Soțul ei neagă că ar fi depresiv și respinge orice sugestie
de a cere ajutor. Terapeutul rămâne perplex. îi spune femeii că
nu știe cum ar putea să ajute pe cineva care nu dorește să-
î consulte.

Femeia îi răspunde că are un plan. îl roagă insistent să se dea drept

pacient și treptat, continuând să se întâlnească cu soțul ei, să
găsească o cale de a-1 ajuta.

Aceasta și alte povești, precum și propria-mi experiență medicală au

inspirat intriga romanului Plânsul lui Nietzsche, în care Friedrich
Nietzsche și Josef Breuer sunt simultan (și pe neobservate) terapeut
și pacient unul pentru celălalt.

Cred că este ceva obișnuit ca terapeutul să fie ajutat de pacienți.

Jung vorbea adesea despre eficacitatea sporită a vindecătorului
îndurerat sufletește. Susținea chiar că terapeutul lucrează cel mai
bine când pacientul îi aduce alinarea perfectă pentru durerea sa și
că dacă terapeutul nu se schimbă, atunci nici pacientul nu se
schimbă. Poate că vindecătorii îndurerați sufletește sunt eficace
pentru că pot empatiza mai bine cu neliniștile pacientului, datorită
u implicări mai profunde, personale în procesul de vindece

De nenumărate ori încep ora de terapie într-o stare neliniște, iar Ia

sfârșitul orei mă simt considerabil mai bi fără a face în mod explicit
comentarii despre starea rr

iterioară. Cred că ajutorul îmi vine sub varii forme, ■^ori este
rezultatul nemijlocit al faptului că îmi fac

«a bine, iar exercițiul de a-mi folosi aptitudinile și cunoștințele pentru

a-i ajuta pe alții dă o stare de bine. teori este rezultatul faptului că ies
din starea mea și vin contact cu o altă persoană. Interacțiunea intimă
este totdeauna salutară.

Am întâlnit acest fenomen mai ales în terapia de grup. multe ori, la

începutul ședinței eram neliniștit din iza unor varii probleme
personale, ca la sfârșitul întâlnirii mă simt ușurat. Ambianța intimă
care se creează în unui grup de terapie bun este aproape tangibilă
și d pătrunzi în aura ei au loc schimbări benefice. Scott tan, un
eminent terapeut de grup, a comparat odată .■rapia de grup cu un
pod construit în timpul unei bătălii. Chiar dacă se poate să fie câteva
pierderi în timpul trucției (adică persoane care renunță la terapie),
odată cat, podul poate duce multi oameni către un loc mai bun.

Acestea sunt derivate ale muncii terapeuților, momente când aceștia

asimilează pe neobservate unele dintre părțile bune ale terapiei.
Uneori terapia vindecătorului este mai ?\plicită și mai transparentă.
Chiar dacă pacientul nu este de față ca să-l trateze pe terapeut, pot
apărea momente când peutul este împovărat de dureri greu de
ascuns. Dure-cauzată de pierderea unei persoane apropiate este
poate cea mai comună durere sufletească și mulți pacienți caută să
îl susțină moral pe terapeutul îndoliat, ca în exemplul tit mai sus
referitor la reacția grupului la aflarea ului mamei mele. îmi amintesc
că atunci fiecare ent s-a apropiat de mine într-un mod uman — și
nu pentru a mă ajuta să fiu în formă ca să pot participa

mai multă eficiență la terapie.

După publicarea cărții Călăul dragostei, a apărut o ■nzie

nefavorabilă în The New York Times Book Review și, va zile mai
târziu, una foarte pozitivă în The New York

Mai mulți pacienți mi-au lăsat mesaje sau m-au ■bat la începutul
următoarei ședințe dacă am văzut

recenzia pozitivă și au empatizat cu mine în legătură cu negativă. Cu

altă ocazie, după un interviu meschin apărut într-un ziar, un pacient
mi-a amintit că în ziua următoare nu va mai folosi decât la
împachetatul peștelui:

Harry Stack Sullivan, un influent psihiatru teoretician american, a

descris odată psihoterapia ca o discuție despre probleme personale
între doi oameni, unul mai anxios decât celălalt. Și dacă terapeutul
este mai anxios decât pacientul, atunci el devine pacient, iar
pacientul devine terapeut. în plus, pacientului îi crește respectul de
sine pentru că îi este de ajutor terapeutului. Am avut în cât< rânduri
ocazia să ofer ajutor unor persoane importante viața mea. O dată,
am reușit să ofer alinare unui ment disperat și apoi am fost solicitat
să îl tratez și pe fiul său. dată, am oferit sfaturi și mângâiere unui fost
terapeut vârstă; am fost alături de el în timpul lungii boli de
care. suferit și am avut privilegiul de a sta la căpătâiul lui momentul
morții. Aceste experiențe, chiar dacă mi-au tat slăbiciunea celor mai
în vârstă, m-au îmbogățit și m-făcut mai puternic.
Capitolul 36

încurajează autodezvăluire pacientului

Autodezvăluirea este un factor absolut esențial în hoterapie. Niciun

pacient nu poate beneficia de terapie fără autodezvăluire. Este unul
dintre acele lucruri care se petrec de la sine în cursul terapiei și
căruia îi dăm atenție 1 ar atunci când lipsește. Foarte mult din munca
implicită terapie — asigurarea unui climat de siguranță,
stabilirea ederii, explorarea fanteziilor și viselor — au ca scop

încurajarea autodezvăluirii.

Când un pacient decide să „sară în gol", deschide o cale nportantă și

dezvăluie ceva nou, ceva extrem de dificil de :utat — ceva ce poate
fi jenant, rușinos sau acuzator — concentrez atât asupra procesului,
cât și asupra conținutului comentariului. (Amintește-ți că procesul se
referă la tura relației dintre oamenii aflați în interacțiune.) Cu
alte uvinte, la un anumit moment, adesea după discutarea ată a
conținutului, îmi întorc atenția către actul auto-ăluirii pacientului. Mai
întâi am grijă să tratez dez-ea cu delicatețe și să comentez ceea ce
simt vizavi de ârea sa de a se încrede în mine. Apoi îmi
concentrez nția asupra deciziei sale de a-mi împărtăși aceste lucruri.

Conceptul de „autodezvăluire pe verticală versus auto-ăluire pe

orizontală" ne poate ajuta să clarificăm acest t. Autodezvăluirea pe
verticală se referă la dezvăluirea iată a conținutului autodezvăluirii.
De exemplu, în ul, să zicem, al relatării pacientului cum că este
excitat de îmbrăcarea în elemente de vestimentație ' ale

\ului opus, terapeutul poate încuraja autodezvăluirea pe ă,

investigând istoricul travestirii, precum și anumite și circumstanțe ale
acestui obicei — ce haine poartă,

ce fantezii folosește, dacă face acest lucru singur sau împreună cu

alții și așa mai departe.

Autodezvăluirea pe orizontală, pe de altă parte, este dezvăluirea

despre actul dezvăluirii .Pentru a facilita dezvăluirea pe orizontală
punem întrebări ca: Cum de a fost posibil să discutăm despre acest
lucru astăzi? Cât de greu ți-a fost? Ai dorit să îmi împărtășești acest
lucru și în ședințele anterioare? Ce te-a oprit? De vreme ce suntem
doar noi doi aici, îmi imaginez că trebuie să aibă legătură cu felul în
care anticipezi reacția mea. [De obicei pacienții sunt de acord
cu acest adevăr evident.] Ce reacție te-ai așteptat să am? Ce reacție
am avut astăzi? Vrei să-mi pui întrebări despre reacția mea?

în terapia de grup, procesul de autodezvăluire este în centrul atenției

deoarece diferențele dintre membrii grupului sunt atât de evidente.
Membrii grupului își pot clasifica colegii de grup, cu un grad
semnificativ de consens, în funcție de transparența lor. în cele din
urmă grupul își pierde răbdarea cu membrii care țin ascunse
informații despre ei, iar împotrivirea la autodezvăluire devine
centrul de interes al grupului.

De multe ori membrii grupului reacționează cu iritare la

autodezvăluirile amânate mult timp. „Abia acum ne spui de aventura
amoroasă pe care o ai de trei ani." „Și cum rămâne cu uitatul după
cai verzi pe pereți din ultimele șase luni? Uite cât timp am pierdut —
toate întâlnirile alea la care ne-am închipuit că ți se destramă
căsnicia doar din cauza răcelii și indiferenței soției tale." în acest
proces este nevoie de intervenția activă a terapeutului, pentru că
pacienții nu trebuie pedepsiți pentru autodezvăluire, indiferent cât
de târziu se produce aceasta. La fel și în terapia
individuală. Momentul în care îți vine să spui „La naiba, toate orele
astea irosite, de ce nu mi-ai spus asta înainte?", este exact
momentul să îți muști limba și să te concentrezi asupra faptului că în
cele din urmă pacientul a căpătat suficientă încredere în tine pentru
a-ți destăinui această informație.

’ÎTOLUL 37

Feedbackul în psihoterapie

„Johari window" — fereastra Johari, o veritabilă paradigmă de

personalitate, utilizată în instruirea liderilor de grup și a membrilor
grupului când aceștia învață spre autodezvăluire și feedback, poate
fi folosită cu suc-și în terapia individuală. Numele neobișnuit este
de jt o combinație (Joe + Harry) a prenumelor celor doi care au
descris-o pentru prima dată — Joe Luft și Harry ram. Observați cele
patru câmpuri: public, orb, secret,inconștient.

Cunoscut celorlalți Cunoscut sieși Necunoscut sieși

1. public 2. orb
Necunoscut celorlalți
3. secret 4. inconștient

Caseta 1 (cunoscut de mine și cunoscut celorlalți) este aspectul

public al personalității — lucruri pe care eu și ceilalți le știm despre
mine.

Caseta 2 (necunoscut de mine, dar cunoscut celorlalți) este aspectul

orb — lucruri despre mine pe care ceilalți le văd, dar de care eu nu
sunt conștient.
Caseta 3 (cunoscut de mine, dar necunoscut celorlalți) este aspectul
secret — lucruri pe care le știu despre mine, dar nu sunt cunoscute
celorlalți.

—-seta 4 (necunoscut de mine și necunoscut celorlalți) este aspectul

inconștient — lucruri pe care nici eu, nici ceilalți nu le știm despre
mine.

Dimensiunea casetelor variază de la individ la indivii Unele căsuțe

sunt mai mari în cazul unor indivizi, reduse în cazul altora. Prin
terapie încercăm să modifii dimensiunile celor patru câmpuri.
încercăm să aju zona publică să devină mai mare în detrimentul
celorL trei și să o reducem pe cea secretă, pe măsură de pacien prin
procesul de autodezvăluire, împărtășesc mai mult din ei înșiși — mai
întâi terapeutului, iar apoi, firesc, și altor persoane relevante din viața
lor. Și, desigur, sperăm să diminuăm dimensiunea aspectelor
inconștiente, ajutându-i pe pacienți să exploreze și să devină
familiari cu dimensiunile mai profunde ale sinelui.

Dar cea care ne interesează în mod deosebit este caseta ~ aspectul

orb — atât în terapia de grup cât și în cea viduală. Unul din
obiectivele terapiei este facilitare; „testării-realității", respectiv ajutorul
dat pacientului a se vedea în modul în care îl văd ceilalți. Prin
intermei feedbackului, câmpul orb se reduce considerabil.

în terapia de grup, feedbackul este în cea mai mare p. de la membru

la membru. în ședințele de grup me: interacționează între ei,
generând informații abunden-despre tiparele de relaționare
interpersonale. Dacă este condus corect, membrii primesc mult
feedback de 1; ceilalți membrii ai grupului despre cum sunt percepuți
c aceștia. Dar feedbackul este un instrument delicat și mi brii
grupului constată repede că este cel mai util dacă:

1. Este rezultatul observațiilor despre aici-și-acum.

2. Urmează cât de repede posibil evenimentul care 1-i generat.

3. Se concentrează pe observațiile și sentimentele : cifice generate
ascultătorului, mai degrabă decât p presupuneri sau interpretări
despre motivaj vorbitorului.

4. Pacientul care primește feedbackul verifică cu i lalți membrii ai

grupului pentu a obține o validare consensuală.

în sistemul terapiei individuale, feedbackul nu este atât de divers și

amplu, dar, cu toate acestea, este o parte esențială a procesului
terapeutic. Prin feedback pacienții jevin martori mai buni ai propriului
comportament și învață să evalueze impactul pe care
comportamentul lor îl arc asupra sentimentelor celorlalți.

Capitolul 38

Oferă feedback în mod eficient și cu delicatețe

Dacă ai impresii dare despre aici-și-acum ce par rel vante pentru

problemele cele mai importante ale pacie tului, trebuie să te
străduiești să găsești mijloace de transmite aceste observații într-o
manieră pe care pacient o poate accepta.

Sunt câțiva pași pe care îi consider utili la început terapiei. Mai întâi,
mi-1 fac aliat pe pacient și îi cer perrr siunea să îi ofer observațiile
despre aici-și-acum. Apoi explic că aceste observații sunt extrem de
relevante peni motivația sa de a face terapie. De exemplu, într-una
c primele ședințe spun:

„Poate că reușesc să te ajut să înțelegi ce nu merge în relațiile din

viața ta, examinând desfășurarea relației noastre. Chiar dacă relația
noastră nu este una de prietenie propriu-zisă, există totuși multe
părți comune, în special caracterul intim al discuției noastre. Dacă
reușesc să fac observații despre tine care ar putea să scoată
în evidență ceea ce se întâmplă între tine și alții, aș dori să îmi atragi
atenția asupra lor. Este în regulă?
Este puțin probabil ca pacientul să respingă oferta odată ce am
căzut de acord, mă simt mai încrezător și n puțin intruziv când ofer
feedback. De regulă, o asemer înțâlegere este o idee bună și se
poate întâmpla să îi am tesc pacientului despre ea dacă se simte
jenat de feedbac

Să luăm, de exemplu, trei pacienți:

Ted, care de luni întregi vorbește cu o voce slabă și

refuză să mă privească în ochi.

Bob, un director de companie eficient, influent, care vine

de fiecare dată cu agenda ședinței, ia notițe și îmi cere să repet

multe dintre afirmațiile pe care le fac ca să nu piardă niciun cuvânt.

Sana, care bate câmpii, depănând întruna povești lungi, tangențiale,

fără legătură cu subiectul.

I iocare avea mari dificultăți în stabilirea relațiilor intime și

comportamentul pe care îl aveau aici-și-acum era în mod evident
relevant pentru problemele lor de relaționale. în fiecare caz, sarcina
mea era să găsesc o metodă potrivită de a-mi Împărtăși impresiile.

„Ted, îmi dau seama foarte bine de faptul că eviți să-mi întâlnești
privirea. Desigur, nu știu de ce îți întorci privirea, dar sunt conștient
că acest lucru mă face să-ți vorbesc cu foarte multă blândețe, ca și
cum ai fi fragil și starea ta de slăbiciune mă determină să cântăresc
cu grijă tot ce-ți spun. Cred că prudența mă împiedică să fiu spontan
și să mă simt apropiat de tine. Te surprind comentariile mele? Poate
ai mai auzit și înainte lucrurile astea?"

„Bob, dă-mi voie să-ți împărtășesc câteva sentimente. Faptul că iei

notițe și vii cu agenda ședinței îmi demonstrează cât de mult
muncești ca să folosești la maximum timpul petrecut aici. îți apreciez
dăruirea și pregătirea pentru ședință, dar aceste activități au un
impact categoric asupra mea. îmi dau seama că atmosfera de la
ședințele noastre este mai degrabă una, de afaceri decât una
personală; în plus, de multe ori simt că mă studiezi și mă evaluezi cu
atâta atenție, încât îmi sufoci spontaneitatea. Descopăr că sunt mai
prudent cu

tine decât mi-aș dori. Este posibil să ai același efect și asupra

altora?

„Sam, dă-mi voie să te întrerup. Este o poveste lungă și încep să mă

simt confuz — nu reușesc să văd ce relevanță are pentru munca
noastră. Multe dintre poveștile tale sunt grozav de interesante. Ești
un foarte bun povestitor, iar relatările tale mă prind, dar în același
timp funcționează ca o barieră între noi. Mă țin departe de tine și
împiedică o interacționare mai profundă. Ai auzit

acest lucru și de la alții?"

Observați cu atenție cuvintele folosite. în fiecare caz rămân la

observațiile despre comportamentul pe care îl văd și la cum acest
comportament mă face să mă simt. Am să evit presupunerile despre
ce încearcă să facă pacientul — adică nu comentez că pacientul
încearcă să mă evite neuitându-se la mine, sau să mă controleze cu
agenda ședinței, sau să mă distreze cu povești lungi. Dacă
mă concentrez asupra propriilor mele sentimente este mult mai puțin
probabil să trezesc reacția defensivă — în fonc acestea sunt
sentimentele mele și nu pot să le neg, Dc asemenea, în fiecare caz
introduc ideea că dorința mea este să fiu mai aproape de ei și să-i
cunosc mai bine, expli-cându-le cum comportamentul în discuție mă
îndepărtează de ei și, probabil, îi poate îndepărta și pe alții.

’ITOLUL 39

Intensifică receptivitatea la feedback folosind „părți"

încă câteva sugestii despre feedback. Evită să oferi ack general, în
schimbul unuia focalizat și explicit, să răspunzi pur și simplu
afirmativ la întrebările erale pe care pacienții ți le pun pentru a afla
dacă îți de ei. în schimb, amplifică utilitatea răspunsului
prin îformularea întrebării și discutarea aspectelor care te ipie și a
celor care te îndepărtează de pacient.

Folosirea „părților" este adeseori un mijloc util pentru diminua reacția

defensivă. Să luăm, de exemplu, un pa-t care aproape întotdeauna
întârzie cu achitarea notei de ilată. De câte ori discutăm despre
acest lucru este exagerat le jenat și vine cu o grămadă de scuze
neconvingătoare. Am operit că sunt utile formulări ca aceasta:

„Dave, înțeleg că poate ai motive reale să nu-mi achiți nota de plată

la timp. îmi dau seama că lucrezi

mult în timpul terapiei, că mă apreciezi și consideri că munca

noastră are valoare pentru tine. Dar cred de asemenea că există o
mică parte din tine care se impotri-vește când trebuie să mă plătești.
Cu acea parte aș dori să vorbesc, dacă se poate.

Folosirea „părților" este un concept util pentru a sub-negarea și

rezistența în multe faze ale terapiei și este a o modalitate
binevoitoare și blândă de a explora mbi valența. în plus, pentru
pacienții care nu pot accepta 'valența și au tendința să vadă viața în
alb și negru, ituie o introducere eficientă a noțiunii de „nuanțe de gri".

Să luăm, de exemplu, un pacient homosexual care este nepăsător

față de sexul neprotejat și îmi dă o mulțime de explicații raționale.
Abordarea mea a fost: „John, înțeleg că tu crezi că șansa de a lua
HIV este de una la o mie circi sute. Dar mai știu și că ai o parte
extrem de nesăbuită sau neglijentă. Vreau să mă întâlnesc și să
discut cu ace,-parte — acea a o mia cinci suta parte din tine."
Unui pacient deprimat sau cu tendințe de sinucidere îi poți spune:
„înțeleg că ești profund descurajat, că uneori îți vine să te dai bătut,
că exact în acest moment îți vine să-ți iei viața. Și totuși ești aici. O
parte din tine a adus restul din tine în cabinetul meu. Și acum, te rog,
vreau să discut cu acea parte din tine — partea care dorește să
trăiască."

C \l’HOLUL 40 Feedback:

Bate fierul când e rece

(I pacientă nouă, Bonny, îmi intră în cabinet. Are patruzeci de ani,

este atrăgătoare și are o față angelică ce lucește de parcă tocmai a
spălat-o cu peria. Deși oamenii o plac și are multi prieteni, îmi spune
că întotdeauna este părăsită. Bărbaților le place să se culce cu ea,
dar aleg, fără excepție, să dispară din viața ei după câteva
săptămâni. „De ce? ', se întreabă. „De ce nu mă ia niciunul în
serios?"

Când vine la cabinet este întotdeauna plină de viață și entuziasmată

și îmi amintește de un ghid turistic plin de energie sau de un cățeluș
adorabil care dă din coadă. Pare un copil mare — curată, veselă,
necomplicată, dar nefirească și neinteresantă. Nu este greu de
înțeles de ce ceilalți nu o iau în serios.

Sunt sigur că observațiile mele sunt importante și că ar trebui să le

folosesc în terapie. Dar cum? Cum să fac acest iucru fără să o
rănesc și să o fac să se închidă în ea și să devină defensivă? Un
principiu care mi-a fost de folos în repetate rânduri este să bați fierul
când e rece — adică să-i dau feedback despre comportamentul ei
atunci când se immportă altfel.

! Ie exemplu, într-o zi a plâns amarnic când mi-a vorbit despre nunta

surorii ei mai mici.Viața trecea pe lângă ea; toate prietenele ei se
măritau, iar ea nu făcea altceva decât să îmbătrânească. S-a liniștit
repede, a zâmbit larg și Și-a cerut scuze pentru că s-a purtat „ca un
copil", demorali-zându-se așa de tare. Am profitat de ocazie și i-am
spus că, nu doar că scuzele nu sunt necesare, ci, dimpotrivă,

era extrem de important pentru ea să mă facă părtaș la momentele

ei de disperare. ■

„Astăzi mă simt mult mai apropiat de tine,, i-am spus. Pari mult mai
reală. Parcă acum te cunosc cu adevărat — mai bine decât înainte."

Liniște.

„Ce părere ai, Bonny?"

„Vrei să spui că trebuie să izbucnesc în lacrimi ca să simți că mă

cunoști?"

„înțeleg cum vezi lucrurile. Lasă-mă să-ți explic. De multe ori când vii
la cabinet am sentimentul că ești radioasă și amuzantă, dar mă simt
cumva departe de tine cea adevărată. Ai o anumită exuberanță care
este fermecătoare, dar funcționează și ca o barieră, ținân-du-ne la
distanță. Astăzi este altfel. Astăzi chiar simt legătura dintre noi, și am
presimțirea că acesta este tipul de legătură după care tânjești în
relațiile tale cu ceilalți. Spune-mi, ți se pare bizară reacția mea? Sau
familiară? Ți-a mai spus cineva vreodată așa ceva? Este posibil
ca lucrurile pe care le spun să aibă ceva relevanță pentru ceea ce se
întâmplă cu tine în celelalte relații?"

O altă tehnică, înrudită cu precedenta, folosește stac vârstei. Simt că

pacientul este uneori într-un stadiu vârstă, alteori în altul și încerc să
găsesc o cale acceptabil de a-i împărtăși acest lucru, de obicei
făcând comentarii despre acest aspect când simt că pacientul este
întru stadiu de vârstă potrivit. Unii pacienți consideră ace concept
foarte important și se întâmplă adesea să se mon torizeze singuri și
să vorbească despre vârsta pe care sir că o au în timpul unei
anumite ședințe.
CAPITOLUL 41

Vorbește despre moarte

Teama de moarte se insinuează întotdeauna în noi. Ne urmărește

toată viața și ne construim mecanisme de apărare — dintre care
multe bazate pe negare —, care să ne ajute să facem față
conștientizării morții. Dar nu ne-o nutem scoate din minte. Se
revarsă în fanteziile și visele noastre. Se dezlănțuie în fiecare
coșmar. In copilărie ne preocupa moartea, iar una din îndatoririle
noastre evolutive majore este să învingem teama de dispariție.

Moartea ne vizitează în cursul fiecărei terapii. A-i ignora prezența ar

transmite mesajul că este prea terifiantă ca să discutăm despre ea.
Și totuși, majoritatea terapeuților evită discuția directă despre
moarte. De ce? Unii o evită pentru că nu știu ce să facă cu subiectul
morții. „Ce rost are? — spun ei. Mai bine să ne întoarcem la procesul
nevrotic, pentru care putem face ceva." Alții au rezerve față de
relevanța morții în procesul terapeutic și urmează îndemnul marelui
Adolph Meyer, potrivit căruia nu are rost să te scarpini unde nu te
mănâncă. Alții refuză să aducă în discul ie un subiect care inspiră o
gravă anxietate pacientului (și terapeutului) deja anxios.

Și totuși, există multe motive întemeiate pentru care ar trebui să ne

ocupăm de moarte în timpul terapiei. în primul rând, ține minte că
terapia este o explorare profundă și cuprinzătoare a cursului și
sensului vieții; dată fiind centraiitatea morții în existența noastră, dat
fiind că viața și moartea sunt interdependente, cum am putea să o
ignorăm? De când au început să-și aștearnă gândurile, oamenii și-
au dat seama că totul piere, că ne este teamă de pieire și
că trebuie să găsim o cale de a trăi în ciuda temerii și a dispariției.
Psihoterapeuții nu'își pot permite să îi ignore pv marii gânditori care
au ajuns la concluzia că a învăța să trăiești bine înseamnă a învăță
să mori bine.

ÎTOLUL 42

Moartea ne face viața mai bogată

Cei mai multi specialiști din domeniul sănătății mintale :are lucrează
cu muribunzi, au fost sfătuiți în timpul rogramului de formare să
citească povestirea lui Tolstoi irtea lui Ivan Ilici. Ivan Ilici, un birocrat
meschin, aflat în onia morții, are din întâmplare o iluminare uluitoare:
își ) seama că moare într-un mod atât de urât pentru că a trăit .
Iluminarea avută are drept rezultat o mare schimbare anală, ultimele
zile din viața lui fiind inundate de o pace i un sens al vieții pe care nu
le mai atinsese niciodată. Multe t marile opere literare conțin un
mesaj similar. De exem->lu, în Război și pace, Piotr, personajul
principal, se trans-lă după ce este grațiat, scăpând în ultima clipă
de >lutonul de execuție. Scrooge, personajul din Colind de '.raciun,
nu devine brusc un om nou datorită bucuriei Craiului; transformarea
lui se produce când spiritul itorului îi permite să-și vadă propria
moarte și pe străinii

: se ceartă pe averea lui. Mesajul tuturor acestor lucrări simplu și

profund: chiar dacă moartea fizică ne ige, ideea morții ne poate
salva.

în perioada în care am lucrat cu bolnavi aflați în fază lală, am văzut

multi pacienți care, înfruntând moar-î, au trecut printr-o schimbare
personală pozitivă impor-îtă. Simțeau că au devenit înțelepți; și-au
reprioritizat lorile și au început să acorde mai puțină importanță rilor
minore din viața lor. Era ca și cum cancerul ar fi idecat nevroza:
fobiile și relațiile interpersonale parali-
nte păreau să dispară ca prin farmec, întotdeauna erau studenți
observatori la grupurile cu

avi de cancer. în mod obișnuit, într-o instituție de

învățământ, grupurile de terapie permit studenților se observe

ședințele, dar, așa cum am mai spus, fac acest lucrt fără nicio
plăcere și adesea cu un resentiment mocnit. Dai nu și grupurile cu
bolnavi aflați în fază terminală! Dir. contră, aceștia se bucură că au
ocazia să împărtășească ce au învățat. I-am auzit pe multi
lamentându-se: „Ce păcat că a trebuit să așteptăm până acum, când
trupurile ne sunt mâncate de cancer, ca să învățăm să trăim."

Heidegger vorbea despre două forme de existență: existența

obișnuită, de fiecare zi și existența ontologică. în existența obișnuită
ne consumăm din cauza și avem atentia îndreptată către mediul
material — suntem uimiți de cum sunt lucrurile în lume. în existența
ontologică ne minunăm că lucrurile există în lume. Când trăim în
forma de exitență ontologică — tărâmul de dincolo de grijile
cotidiene — suntem pregătiți pentru schimbarea personală.

Dar cum facem trecerea de la existența obișnuită la cea ontologică?

Filosofii vorbesc adesea despre „experiențe limită" — experiențe de
primă importanță care ne scot din „existența banală" și ne
concentrează atenția asupra „existenței" însăși. Cea mai puternică
experiență limită este confruntarea cu propria moarte. Dar ce se
întâmplă cu experiențele limită din practica medicală obișnuită?
Cum obține terapeutul pârghiile necesare pentru schimbare în forma
de existență ontologică cu pacienții care nu s confruntă cu moartea
iminentă?

Toate programele de terapie includ experiențe care chiar dacă sunt

mai puțin dramatice, pot totuși modific perspectiva.

A pierde o persoană apropiată, a face față morții celuilaî este o

experiență limită a cărei forță este prea rar valorifica în procesul
terapeutic. Când lucrăm cu oameni care a pierdut pe cineva, prea
adesea ne concentrăm extensiv exclusiv asupra pierderii, asupra
lucrurilor lăsate nete minate în cadrul relației, asupra datoriei pe care
o avem < a ne detașa de cel decedat și a ne relua cursul vieții. Deși
tc acești pași sunt importanți, nu trebuie să neglijăm faptul ca
moartea celuilalt ne confruntă, pe fiecare dintre noi, cu propria
moarte, într-un mod dezolant și amar. Am des-rit cu multi ani în urmă
într-un studiu despre pierderea ■ dragi că multe persoane cărora le-
a murit soțul/soția Hoar că și-au revenit și s-au întors la nivelul de
func-re de dinainte, ci au mers mai departe: între un sfert

, treime dintre subiecți au atins un nou nivel de matu-ite și

înțelepciune.

Pe lângă moarte și pierderea celor dragi, în timpul terapiei apar

multe alte ocazii pentru a discuta despre moarte, bacă nu apar
niciodată asemenea probleme, cred că pacientul urmează pur și
simplu instrucțiunile nerostite ale apeutului. Moartea și mortalitatea
formează perspectiva tuturor discuțiilor despre îmbătrânire,
modificarea corpului, pele vieții și multe evenimente care ne
marchează î, cum sunt aniversările importante, plecarea
copiilor <oală, sindromul „cuibului gol", pensionarea, nașterea poților.
O reuniune de clasă poate fi un catalizator te puternic. Orice pacient
discută, din când în când, știri "Are despre accidente, atrocități,
necrologuri. Și mai desigur și amprenta inconfundabilă a morții
în .are coșmar.

Capitolul 43

Cum să vorbim despre moarte

Despre moarte prefer să vorbesc direct și într-un mod realist.

Obișnuiesc ca în primele ședințe de terapie să obțin informații
despre experiența pe care pacientul o are cu moartea și pun
întrebări de genul: Când ai devenit prima oară conștient de existența
morții? Cu cine ai discutat despre ea? Cum ți-au răspuns la întrebări
adulții din jurul tău? Prin moartea cui ai trecut? La ce înmormântări ai
participat? Ai credințe religioase privitoare la moarte? Cum ți s-
au schimbat părerile despre moarte în decursul vieții? Ai fantezii
puternice și vise despre moarte?

Cu pacienții care suferă de anxietate severă în privința morții am

aceeași abordare directă. O analiză calmă, realistă a anxietății este
adesea liniștitoare. De multe ori este să analizezi teama și să îi
întrebi calm ce anume li se p terifiant în legătură cu moartea.
Răspunsurile la ace: întrebare includ de obicei teama de actul
morții, pentru cei pe care îi lasă în urmă, neliniștile legate de 1 de
dincolo (care, la rândul lor, trebuie evaluate întru înlătură caracterul
terminal al morții) sau neliniștile leg« de anihilare și uitare.

Odată ce terapeuții demonstrează stăpânire de sine discută despre

moarte, pacienții vor aduce subiectul discuție mult mai frecvent. De
exemplu, Janice, de tre: și doi de ani, mamă a trei copii, suferise cu
doi ani înai o operație de histerectomie. Dorind să aibă mai multi
o era geloasă pe alte mame, furioasă când era invitată prietene ca
să le vadă copiii și a rupt complet legătura cea mai bună prietenă,
care era însărcinată, din cauza diei profunde și chinuitoare.

in primele ședințe ne-am concentrat asupra dorinței ei lue de a avea

mai multi copii și a implicațiilor acesteia asupra multor aspecte din
viața ei. La a treia ședință am întrebat-o dacă știe la ce s-ar gândi
dacă nu s-ar gândi la

a avea copii.

„Să-ți arăt, mi-a spus. Și-a deschis geanta, a scos o man-rină, a

curățat-o, mi-a oferit o bucată (pe care am accept-o) și a mâncat
restul.

„Vitamina C. Mănânc patru mandarine pe zi."

„Și de ce este vitamina C așa de importantă?"

„Mă ferește de moarte. La moarte — ăsta-i răspunsul la ntrebarea la

ce m-aș gândi. Tot timpul mă gândesc la

i Ta obsedată de moarte de la vârsta de treisprezece ani,cand i-a

murit mama. Furioasă pe mama ei pentru că s-a jlnăvit, a refuzat să
o viziteze la spital în ultimele săp-lâni de viață. La scurt timp după
aceea a intrat în panică

. cauza unui episod de tuse, despre care medicii de la gență nu au

putut-o liniști că nu este cancer la plămâni, rece mama ei a murit de
cancer la sân, Janice a încercat î împiedice creșterea sânilor
legându-și pieptul și dormind ; burtă. Vina că și-a părăsit mama a
marcat-o pe viață, iar . că se dedica complet copiilor avea atât rolul
de îm-re cu sine pentru că nu a avut grijă de mama ei, fiind i și o
modalitate de a se asigura că nu va muri singură.

Fine minte că sub masca sexului se ascund de multe ori știle

determinate de gândul morții. Sexul este marele

Jtralizator al morții, antiteza vitală absolută a morții. Unii enți care

sunt expuși marii amenințări a morții devin exagerat de preocupați
de gânduri sexuale. (Există i despre TTE [Teste tematice de
evaluare] care demon-importanța crescută a sexului pentru bolnavii
cu er.) Termenul franțuzesc pentru orgasm, la petite mart ica
moarte"), semnifică pierderea Eu-lui în timpul aului, ceea ce elimină
durerea pricinuită de izolare —

,Eu" dispărând în contopitul „noi".

Odată, o pacientă suferind de cancer abdominal malis m-a consultat

pentru că se îndrăgostise atât de tare < chirurg încât fanteziile
sexuale cu ei i-au înlocuit teama < moarte. De exemplu, când a fost
programată la un RMN care urma să fie prezent și el, s-a consumat
atât de mi până s-a hotărât ce haine să poarte, încât a pierdut
d vedere faptul că viața ei atârna de un fir de păr.
Un alt pacient, un „copil veșnic", un geniu al matematii cu mare
potențial, rămăsese copilăros și atașat puternic i mama sa, deși
ajunsese la vârsta adultă de ani bui Extraordinar de talentat în a
concepe mari idei, brai storming, și în a înțelege rapid esențialul din
domeniile n și complexe de cercetare, nu a reușit niciodată să se
mol lizeze pentru a termina un proiect, a-și construi o carieră s< o
familie. Nu conștientiza neliniștile legate de moarte, d ele au apărut
în discuțiile noastre prin intermediul unui v

„Sunt cu mama într-o cameră mare. Seamănă cu o cameră din

vechea noastră casă, dar în locul unui perete este o plajă. Pășim pe
plajă, iar mama insistă să intrăm în apă. Eu nu am chef, dar îi aduc
un scăunel pe care să stea și să se bălăcească. Intru în apa care
este foarte întunecată și, pe măsură ce mă duc mai adânc, până la
umeri, valurile se transformă în granit. Mă trezesc fără aer și ud de
transpirație."

Imaginea valurilor de granit care îl acoperă, o rep zentare vizuală

puternică a terorii, morții și a înmormi tării, ne-a ajutat să înțelegem
de ce ezita să-și părăsea: copilăria și mama și să intre cu adevărat
în maturitate.

’ITOLUL 44

sensul vieții

Noi oamenii pare că suntem făpturi în căutare de sens, -e însă au

nenorocul să fie aruncate într-o lume lipsită de îs intrinsec. Una
dintre cele măi dificile sarcini este aceea a inventa un sens al
existenței suficient de solid pentru stifica viața, reușind în același
timp negarea calității de iri ai acestui sens. Tragem în schimb
concluzia că era >lo", așteptându-ne. Căutarea neîntreruptă a
unor me fundamentale de sens ne aruncă de multe ori în crize ale
sensului vieții.
Numărul celor care solicită ajutorul psihoterapeuțior cauza neliniștilor
legate de sensul vieții este mult mai ; decât apreciază aceștia. Jung
afirma că o treime din enți îl consultau din acest motiv. Nemulțumirile
iau ie diverse, de exemplu: „Viața mea nu are nicio logică," mă
pasionează nimic," „De ce trăiesc? în ce scop?" „Cu -anță viața
trebuie să aibă o semnificație mai profundă." simt atât de gol — mă
uit în fiecare seară la TV și asta ace să mă simt atât de fără noimă,
atât de inutil." „Nici a, la cincizeci de ani nu știu încă ce vreau să fac
atunci

voi fi mare."

m avut odată un vis (descris în Mama și sensul vieții) în în timp ce

pluteam alături de moarte într-o cameră de 1, brusc mi-am dat
seama că sunt într-o mașinuță -un parc de distracții (Casa groazei).
Tocmai când nuța urma să intre în gura întunecată a morții, mi-
am mama, deja moartă, în mulțimea de privitori și i-aih at, „Mamă,
mamă, cum fac asta?"

isul, și în special strigătul meu — „Mamă, mamă, cum sta?" — m-au

urmărit mult timp, nu din cauza imaginii

morții, ci din cauza implicațiilor misterioase despre ! sul vieții. M-am

întrebat dacă este posibil să îmi fi cor viața cu scopul principal de a fi
aprobat de mama. Dec am avut o relație tensionată cu ea, iar
încuviințarea nu m-a interesat când trăia, visul a fost cu atât mai
intriga

Criza sensului vieții descrisa în vis m-a determinat să-; explorez

viața într-un mod diferit. într-o poveste pe care ; scris-o imediat după
acest vis, am o conversație cu spirit mamei pentru a repara ruptura
dintre noi și a înțelege i sensurile pe care noi le-am dat vieții s-au
întrepătruns, < în același timp au fost în conflict.

La unele workshop-uri de psihoterapie existențială ; folosesc metode

de încurajare a discuției despre ser vieții. Probabil că cea mai
obișnuită este să întrebi pa cipanții ce epitaf și-ar dori pe piatra de
mormânt, tatea acestor întrebări despre sensul vieții duc la despre
țeluri precum altruismul, hedonismul, dăruirea pent o cauză,
generozitate, creativitate, autoîmplinire. Mul consideră că proiectele
ce țin de sensul vieții capătă o m. mare semnificație dacă reușesc să
își transceandă El adică se îndreaptă spre ceva sau cineva din afara
lor, i ar fi iubirea pentru o cauză, o persoană sau o esență divir

Succesul prematur pe care îl au în ultima vreme tine milionari din

domeniul tehnologiei de vârf generează ; sea o criză a existenței ce
poate fi plină de învățăminte legătură cu sensul vieții lipsit de
transcenderea Eu-lui. Ml indivizi de acest fel își încep cariera cu o
viziune clară — își constr uiască această carieră, să câștige o
grămadă de ba să trăiască bine, să fie respectați de colegi, să se
retra, devreme. Și un număr fără precedent de tineri în jur treizeci de
ani au făcut exact acest lucru. Apoi însă a apă întrebarea; „Și acum?
Cum îmi voi petrece restul viej următorii patruzeci de ani?"

Majoritatea tinerilor milionari din acest domeniu pe < i-am cunoscut

continuă cam tot cu ce au făcut înainfc înființează companii noi,
încearcă să repete succesul av De ce? își spun că trebuie să
dovedească că nu a fost <

li

plare, că pot să o facă și singuri, fără un partener mentor. Ridică

ștacheta. Pentru a avea sentimentul că ,j și familiile lor sunt în
siguranță, nu le mai ajung doar unu u două milioane în bancă — le
trebuie cinci, zece, cincimi de milioane ca să se simtă în siguranță.
își dau seama â este inutil și irațional să câștige mai mult, de vreme
ce a deja mai multi bani decât pot cheltui, dar acest lucru nu oprește.
își dau seama că iau din timpul pe care ar trebui și-l petreacă cu
familia, din timpul pentru lucruri care e sunt mai aproape de suflet,
dar pur și simplu nu pot unța la joc. „Banii sunt acolo, îmi spun. Tot
ce trebuie să este să-i iau." Trebuie să facă afaceri. Un
antreprenor mobiliar mi-a spus că simte că dacă s-ar opri ar
dispărea, dulți se tem de plictiseală — chiar și cea mai slabă
adiere J- plictiseală îi trimite în mare grabă înapoi la joc. ipenhauer
spunea că Dorința, generic, nu este niciodată eplinită — de îndată
ce o dorință îți este satisfăcută, ■e alta. Chiar dacă există perioade
foarte scurte de răgaz, satisfacție, acestea se transformă imediat în
plictiseală. ,Fiecare viață omenească, spunea el, se agită încoace și

icolo între durere și plictiseală."

Spre deosebire de abordarea pe care o am față de cele-

alte neliniști existențiale supreme (moartea, singurătatea, ibertatea),

cred că cea mai bună abordare a sensului vieții ste în diagonală.
Ceea ce trebuie să facem este să ne tdâncim în unul din multele
sensuri posibile, îndeosebi mul care are la bază transcenderea de
sine. Ceea ce ontează este implicarea, iar noi, terapeuții, facem cel
mai nuit bine când identificăm și ajutăm la înlăturarea ibstacolelor din
calea implicării. întrebarea despre sensul deții este, cum ne-a învățat
Buddha, ne-edificatoare. Tebuie să te cufunzi în fluviul vieții și să lași
întrebarea în mia curentului.

45

Libertatea

Am vorbit mai devreme despre patru neliniști supreme, patru

adevăruri fundamentale ale existenței — moartea, singurătatea,
sentimentul că viața nu are sens, libertatea care, privite drept în față,
provoacă o anxietate profundă. Legătura dintre „libertate" și
anxietate nu se poate percepe în mod intuitiv deoarece la prima
vedere „libertatea" pare să conțină doar conotații pozitive. La urma
urmei, nu am tânjit și am luptat de-a lungul civilizației occidentale
pentru libertate politică? Și totuși, libertatea are și o
latură întunecată. Privită din perspectiva autocreației, a
alegerii, voinței și acțiunii, din punct de vedere psihologic
libertatea este complexă și plină de anxietate.

Suntem, în cel mai profund sens, responsabili pentru noi înșine.

Suntem, așa cum spunea Sartre, propriii noștri creatori. Prin
însumarea alegerilor pe care le facem, a acțiunilor noastre sau a
neputinței de a acționa, în cele din urmă ne creăm pe noi înșine. Nu
putem evita această responsabilitate, această libertate. în termenii
lui Sartre, „suntem condamnați la libertate."

Libertatea noastră merge chiar mai profund decât elaborarea vieții

individuale. Cu peste două secole în urmă Kant sugera faptul că
avem responsabilitatea să dăm formă și sens nu doar lumii
interioare, ci și celei exterioare. Cunoaștem realitatea exterioară
doar așa cum este ea procesată prin propriul nostru aparat
neurologic și psihologic. Realitatea nu este deloc așa cum ne-am
imaginat-o în copilărie: nu intrăm în (și nu părăsim) o lume
bine structurată. în schimb, jucăm rolul central în constit

acestei lumi și o constituim ca și cum ar părea să aibă o existență

independentă.

Și relevanța părții întunecate a libertății vizavi de pietate și munca

clinică? Putem găsi un răspuns privind jos. Dacă suntem constructori
primordiali ai lumii stre, atunci unde este pământul solid de sub noi?
Ce se i sub noi? Deșertăciunea, Das Nichts, cum spun
filosofii stențialiști germani. Prăpastia, abisul libertății. Și odată L
realizarea deșertăciunii de la baza ființării apare anxie-

-itea profundă.

Prin urmare, deși termenul libertate lipsește din ședințele de terapie

și din manualele de psihoterapie, derivatele sale — responsabilitate,
voință, dorință, decizie — sunt locuitori extrem de vizibili ai tuturor
eforturilor psihoterapeutice.

46
Ajută pacienții să își asume responsabilitatea

Atâta timp cât pacienții continuă să creadă că problemele majore pe

care le au sunt rezultatul a ceva ce nu pot controla — acțiunile altor
oameni, nervii, nedreptatea socială, genele — noi, terapeuții, nu le
putem oferi prea mult. Putem empatiza cu ei, le putem sugera
modalități mai flexibile de a reacționa la atacurile și injustețea vieții;
îi putem ajuta să dobândească stăpânire de sine sau îi putem învăța
să își modifice mediul într-un mod mai eficient.

Dar dacă sperăm să obținem schimbări terapeutice mai

semnificative, trebuie să ne încurajăm pacienții să își asume

responsabilitatea, adică să înțeleagă cum contribuie chiar ei înșiși la

propria nefericire. De exemplu, o pacientă poate descrie o serie de
experiențe groaznice din lumea ei de femeie necăsătorită: bărbații se
poartă urât cu ea, prietenele o trădează, angajatorii o exploatează,
iubiții o înșală. Chiar dacă terapeutul este convins de veridicitatea
celor descrise, vine un moment când trebuie să dăm atenție rolului
pe care îl are pacientul în șirul de întâmplări. De fapt, se poate să fie
nevoie ca terapeutul să spună, „Chiar dacă 99% dintre lucrurile rele
care ți se întâmplă sunt din cauza altora, vreau să ne uităm la acei
1%, partea care este responsabilitatea ta. Trebuie să ne uităm la
rolul tău, chiar dacă este foarte limitat, pentru că acolo pot să te ajut
cel mai bine."

Disponibilitatea de a accepta responsabilitatea variaz mult de la un

pacient la altul. Unii ajung repede să înțeleag rolul pe care îl au în
propriul disconfort psihic; alții consta! că este atât de greu să își
asume responsabilitatea, încât acest aspect constituie partea
principală a terapiei, dar, odată pasul este făcut, schimbarea
terapeutică poate avea loc aproape automat și fără efort.

Toți terapeuții folosesc metode prin care să faciliteze asumarea

responsabilității. Uneori, în cazul unor pacienți ca re se simt foarte
exploatați, subliniez că nu poate exista un exploatat fără exploatator
— adică dacă se află în rolul de exploatat de nenumărate ori, atunci
cu siguranță rolul are ceva ce îi atrage. Oare ce? Unii terapeuți spun
același lucru confruntând pacienții cu întrebarea, „Cu ce te alegi
din situația asta?"

Formatul terapiei de grup oferă un mecanism extrem de puternic

pentru a ajuta pacienții să înțeleagă responsabilitatea care le revine.
Toți pacienții dintr-un grup încep terapia pe picior de egalitate și în
primele săptămâni sau luni fiecare membru își creează un anumit rol
interpersonal. în cadrul grupului, rol similar cu cel pe care îl are în
viața reală. în plus, grupul este martor la cum își modelează fiecare
membru rolul interpersonal. Acești pași sunt mult

' evidenți când sunt urmăriți aici-și-acum, decât atunci când

terapeutul încearcă să-i reconstruiască pe baza relatării precise a
pacientului.

Importanța care se dă feedbackului în terapia de grup hide o ordine

de asumare a responsabilității:

. Membrii grupului află cum văd ceilalți comportamentul lor;

2. Află efectul comportamentului lor asupra celorlalți;

3. Observă cum comportamentul lor influențează opiniile celorlalți

despre ei;

în fine, află că primii trei pași determină modul în care ajung să se

simtă în legătură cu ei înșiși.

Prin urmare, procesul începe cu comportamentul paliului și se

sfârșește cu modul în care fiecare ajunge să

? evaluat de el însuși și de ceilalți.

Această succesiune poate forma baza intervențiilor nce ale

terapeutului: „Joe, hai să ne uităm puțin la ce se
întâmplă cu tine în grup. Iată-te, după două luni nu te bine în acest
grup, iar multi membrii sunt lipsiți de toleranță cu tine (sau intimidați,
sau te evită, sau sunt furioși, enervați, sau se simt seduși și trădați).
Ce s-a întâmplat? Este un loc familiar pentru tine? Vrei să te uiți
puțin la rolul care îți revine pentru a trece peste asta?"

Și psihoterapeuții care lucrează individual profită informațiile de tipul

aici-și-acum atunci când atrag atenția asupre responsabilității
pacientului în procesul terapeutic; de exemplu, faptul că întârzie, că
ascunde informații și sentimente, că uită să povestească visele.

Asumarea responsabilității este un prim pas esențial în procesul

terapeutic. Odată ce indivizii recunosc rolul pe care îl au în crearea
situației dificile din viața lor, își dau seama că ei, și numai ei, au
puterea de a schimba situația.

Contemplarea retrospectivă a vieții duse și acceptarea

responsabilității pentru ceea ce individul și-a făcut sieși poate avea
drept consecință un mare regret. Terapeutul trebuie să anticipeze
acest regret și să încerce să îl refor-muleze. De multe ori îi îndemn
pe pacienți să se proiecteze în viitor și să se gândească cum pot trăi
acum astfel încât peste cinci ani să poată privi înapoi la viața lor fără
să fie din nou copleșiți de regrete.

’ITOLUL 47

Niciodată (aproape niciodată) nu lua decizii n locul

pacientului

Cu câțiva ani în urmă a venit la mine Mike, un medic de reizeci și trei

de ani, pentru o consultație într-un subiect de , anumită urgență:
avea o coproprietate în Caraibe și își danificase să meargă în
vacanță peste o lună. Dar exista o roblemă — o mare problemă.
Invitase două femei și mândouă acceptaseră: Darlene, iubita lui de
mulți ani, și 'atricia, o femeie exuberantă, pe care o cunoscuse
cu ateva luni înainte. Ce să facă? Era paralizat de anxietate.
Mi-a descris relația cu cele două femei. Pe Darlene, jur-alistă, regina
balului de absolvire din liceu, a reîntâlnit-o u câțiva ani înainte la o
reuniune a școlii. I s-a părut frumoasă și fascinantă și s-a îndrăgostit
de ea pe loc. Deși mcuiau în orașe diferite, aveau o poveste de
dragoste intensă 2 dura de trei ani, vorbeau zilnic la telefon și își
petreceau majoritatea weekendurilor și a vacanțelor împreună.

Dar în ultimele luni relația lor nu mai fusese așa de asională. Mike nu
se mai simțea atât de atras de Darlene, iața lor sexuală lâncezea,
conversațiile la telefon erau mtâmplătoare. în plus, meseria de
jurnalist o obliga să mlătorească atât de mult încât adeseori îi era
greu să plece m weekend și îi era imposibil să se mute mai aproape
de el. iar Patricia, noua lui prietenă, părea un vis devenit realise:
medic pediatru, elegantă, bogată, la doar câteva sute 2 metri
depărtare și cât se poate de dornică să fie cu el.

Părea simplu ca bună ziua. I-am repetat descrierile celor ă femei în

cuvintele proprii, întrebându-mă tot timpul, re-i problema?" Decizia
părea clară —- Patricia era ale-:a cea bună, iar Darlene,
problematică — iar termenul atât de apropiat încât am simțit tentația
puternică să intervin si sa ii spun sa isi vada de drum si sa si faca
cunoscuta decizia,singura decizie rezonabila ce putea fi luata. ce

sens avea să mai amâne? De ce să înrăutățească lucrurile și mai

mult pt biata Darlene,ducand o de nas fara mila și fără niciun rost?

Deși am evitat capcana de a-i spune în mod explicit ce să facă, am

reușit să îi transmit punctul meu de vedere. Noi terapeuții avem
micile noastre șmecherii — afirmații de genul: „Mă întreb ce te
oprește să pui în aplicare decizia pe care se pare că ai luat-o deja."
(Și mă întreb, ce naiba s-ar face terapeuții fără trucul cu „Mă
întreb"?). Și așa, i-am făcut într-un fel sau altul marele serviciu (în
doar trei ședințe rapide!) de a-1 mobiliza pentru a-i scrie lui Darlene
inevitabila scrisoare de despărțire și a pleca apoi cu
Patricia, dispărând la orizont într-un fabulos asfințit din Caraibe.
Dar nu a fost fabulos prea mult timp. în lunile care au urmat s-au
întâmplat lucruri ciudate. Deși Patricia a continuat să fie o femeie de
vis, Mike a devenit mai incomodat de faptul că ea insista să fie mai
apropiați și să-și asume obligații. Nu i-a plăcut că ea i-a dat cheile de
la apartament și a insistat ca și el să facă la fel. Iar când Patricia i-a
sugerat să locuiască împreună, Mike s-a opus. în timpul
ședințelor noastre a început să vorbească cu emfază despre cât
de importante sunt pentru el spațiul personal și solitudinea. Patricia
era o femeie extraordinară, fără niciun defect. Dar se simțea invadat.
Nu dorea să locuiască cu ea și cu nimeni altcineva, așa că la scurt
timp s-au înstrăinat unul de celălalt.

Era timpul ca Mike să caute o nouă relație; într-o zi mi-a arătat un

anunț pe care l-a postat pe un site de întâlniri. Erau specificate
trăsăturile caracteristice ale femeii pe care și-o dorea (să fie
frumoasă, credincioasă, să aibă aproximativ aceeași vârstă și
educație ca el) și era descris tipul de relație pe care îl căuta (un
aranjament exclusiv, dar separat, în care fiecare să-și păstreze
propriul spațiu, să vorbească des la telefon și să-și petreacă
împreună weekendurile și vacanțele). „Știi ceva doctore," mi-a spus
dus pe gânduri, sună cam ca relația cu Darlene."

Morala acestei povești de avertizare este: nu te hazarda 1 iei decizii

în locul pacientului. Este întotdeauna o idee roastă. Așa cum
ilustrează această scurtă relatare, nu rai că nu avem un glob de
cristal, dar lucrăm cu date aprecise. Informațiile furnizate de pacient
nu doar că sunt storsionate, dar se pot schimba pe măsura
trecerii timpului sau pe măsură ce se schimbă relația cu
terapeutul. \par inevitabil elemente noi și neașteptate. Dacă,
precum în cazul de față, informațiile pe care pacientul le prezintă
cu foarte mare convingere susțin o anumită desfășurare a faptelor,
atunci pacientul, din diverse motive, caută sprijin pentru o anumită
decizie care poate fi sau nu cel mai

înțelept curs al acțiunii.

Am devenit extrem de sceptic față de descrierile pe care pacienții le
fac despre culpabilitatea soțului/soției. De nenumărate ori am întâlnit
soțul/soția și am fost uluit de psa asemănării dintre persoana din fața
mea și persoana e care auzisem de atâtea luni. Ceea ce se omite de
regulă i relatările despre certurile conjugale este rolul pacientului

i acest proces.

Este mult mai bine să ne bazăm pe informații mai sigure, nefiltrate

prin tendința părtinitoare a pacientului. Există două surse extrem de
utile pentru obținerea de observații mai obiective: ședințele de cuplu,
unde terapeutul poate asista la interacțiunea dintre parteneri, și
concentrarea asupra relației terapeutice din aici-și-acum, în care
terapeutul poate vedea modul în care pacientul contribuie la
relațiile sale interpersonale.

Avertisment: Există situații când este atât de evident că acientul este

abuzat de celălalt — iar necesitatea unei acțiuni decisive atât de
clară —, încât este de datoria terapeutului să facă uz de toată
puterea sa pentru a influența luarea unor decizii. Fac tot ce pot
pentru a descuraja o fe-de care are dovezi clare că a fost abuzată
fizic să se în->.ircă într-un mediu unde după toate probabilitățile
va intinua să fie bătută. De aici și amendamentul „aproape

dodată" din titlul acestui capitol.

48

Deciziile: o via regia spre principiile existențiale de bază

Hazardându-ne să luăm decizii în locul pacienții reprezintă o cale

sigură de a-i pierde. Pacienții cărora li dă o sarcină pe care nu pot
sau nu vor s-o îndeplineas sunt pacienți nefericiți. Fie că se înfurie
pentru că su controlați, fie că se simt nepotriviți, fie că se înfioară la
po bilitatea de a-1 dezamăgi pe terapeut, rezultatul este
dese; același: renunță la terapie.
Dar dincolo de posibilitatea unei erori tehnice, există i motiv chiar
mai presant pentru a nu lua decizii în loc pacienților: poți face un
lucru mai bun cu dilemele lege de luarea deciziilor. Deciziile sunt o
via regia, o cale reg£ ce duce la bogatul domeniu existențial: tărâmul
libertăți al responsabilității, alegerii, regretului, dorinței și voințe A te
împăca cu sfaturi preventive superficiale înseamnă renunța la
oportunitatea de a explora acest tărâm împreur cu pacientul.

Deoarece dilemele decizionale declanșează anxietate libertății de

alegere, multi nu se dau înapoi de la nim pentru a evita deciziile
active. Din acest motiv unii pacien caută să se elibereze de luarea
unor decizii și, prin mijloae abile, îi conving pe terapeuții imprudenți
să îi scape C povara luării deciziilor.

Sau îi silesc pe alții să ia decizii în locul lor: orice terapei a întâlnit

pacienți ale căror relații se sfârșesc din cauză c se poartă atât de rău
cu partenerii lor încât aceștia aleg să părăsească. Alții doar așteaptă
o greșeală evidentă a cehi lalt. De exemplu, o pacientă implicată
într-o relație extrei

2 distructivă mi-a spus: „Nu mă pot hotărî să pun capăt :estei relații,
dar mă rog să îl prind în pat cu altă femeie t să fiu în stare să îl
părăsesc."

Unul dintre primii pași este să îi ajut pe pacienți să-și

,ume responsabilitatea pentru acțiunile lor. încerc să îi ajut .

înțeleagă că iau o decizie chiar neluând o decizie sau anevrându-1
pe altul să ia o decizie în locul lor. Odată ce icienții acceptă această
premisă și își recunosc compor-mentul le pun, într-un fel sau altul,
întrebarea cheie: „Ești ulțumit de asta?" (adică de natura deciziei și
de modul în re a luat decizia.)

Să luăm, de exemplu, un bărbat căsătorit care are o legă-ră

extraconjugală și care se îndepărtează de soția lui și se jartă atât de
urât cu ea încât ea, nu el, ia decizia să pună păt căsniciei. încep prin
a scoate la iveală tiparul lui de nu recunoaște propria decizie, tipar
care rezultă în sen-nentul pe care îl are că este controlat de
evenimente exteri-ire. Atâta timp cât își neagă propria acțiune,
este iprobabil să se producă o schimbare adevărată, deoarece enția
este direcționată spre schimbarea mediului său, nu ■re schimbarea
de sine.

Când pacientul își dă seama de responsabilitatea pe care are în

terminarea căsniciei și își mai dă seama că el este 1 care a ales să o
termine, atunci îi îndrept atenția spre cât ! mulțumit este de cum a
luat decizia. A acționat de bună edință față de cea care îi era
parteneră de viață de atâția i, față de mama copiilor lui? Ce regrete
va avea în tor? Cât de mult se va respecta?

Concentrează-te asupra rezistenței în a lua decizii

De ce sunt deciziile dificile? într-un roman al lui John Gardner,

Grendl, personajul principal, răvășit de misterele vieții, merge la un
preot înțelept care pronunță două sintagme simple, cinci cuvinte
terifiante: „Totul piere; alternativele se exclud."

„Alternativele se exclud" — acest concept stă la multor dificultăți de

ordin decizional. Pentru fiecare trebuie să existe și un „nu". Deciziile
simt dificile pentru obligă la renunțare. De-a lungul vremii fenomenul
ao i-a preocupat pe cei mai mari gânditori. Aristotel imaginat un
câine flămând incapabil să aleagă între doi porții de mâncare la fel
de îmbietoare, iar scolasticii mi vali au scris despre măgarul lui
Buridan, care a murit foame între doi snopi de fân ce miroseau la fel
de frumos.

în capitolul 42 am descris moartea ca experiență limil capabilă de a

transporta individul din starea de sp: obișnuită într-o stare ontologică
(stare a ființei în care s tem conștienți de ființă) în care schimbarea
este posibilă. Decizia este o altă experiență limită. Ne confrun: nu
doar cu măsura în care ne creăm pe noi înșine, ci și limitele
posibilităților pe care le avem. Luarea unei d< ne îndepărtează de
alte posibilități. Alegerea unei anu: femei, sau cariere, sau școli
înseamnă renunțarea la posibilități. Cu cât ne înfruntăm mai mult
limitele, cu i mai mult trebuie să renunțăm la mitul unicității
prop: persoane, la potențialul nelimitat, la faptul că suntem pieritori și
la imunitatea în fața legilor destinului biol

pin aceste motive Heidegger se referea la moarte ca la

imposibilitatea altei posibilități. Calea spre decizie poate fi dificilă
pentru că duce la tărâmul finitudinii și la cel al arbitrarului, domenii
impregnate de anxietate. Totul piere; alternativele se exclud.

Capitolul 5Q

Facilitarea conștientizării prin sfaturi

Deși îi sprijinim pe pacienți să facă față dilemelor de zionale în

primul rând ajutându-i să își asume respor bilitatea și expunând
rezistența profundă la libertatea i alegere, fiecare terapeut mai
utilizează o serie de tehnici de facilitare.

Dau uneori sfaturi sau recomand anumite compc mente, nu ca

modalitate de a uzurpa decizia pacientului, ci pentru a-l debarasa de
un tipar comportamental sau de gândire i înrădăcinat. De exemplu,
Mike, un om de știință de treizec: și patru de ani, suferea cumplit din
cauză că urma să plece într-o călătorie în interes de serviciu și nu
știa dacă să se oprească pe la părinții lui. în ultimii ani, de
fiecare când făcuse acest lucru, fără excepție, se certase cu lui, un
individ grosolan, pe care îl irita faptul că trefc să-și aștepte fiul la
aeroport și îl lua la rost pentru că r a închiriat o mașină.

La ultima lui vizită avuseseră o scenă atât de dură 1< aeroport, încât
a trebuit să își scurteze vizita și a plecat i să mai vorbească cu tatăl
lui. Și totuși, dorea să-și vad mama, de care era apropiat și care era
de acord cu el că tati lui era un zgârcit vulgar și insensibil.
L-am îndemnat pe Mike să-și viziteze părinții, dar ! spună tatălui său
că insistă să închirieze o mașină. A ] șocat de sugestia mea. Tatăl lui
îl așteptase întotdear aeroport, acesta era rolul lui. S-ar putea simți
jignit pe că nu mai este nevoie de el. în plus, de ce să irosească
1 Odată ajuns la casa părinților, nu mai are nevoie de i De ce să
plătească și să o țină acolo degeaba o zi sau <

l-am amintit că salariul lui de cercetător este mai mult ât dublu

salariului tatălui său. Și dacă îl îngrijora faptul tatăl lui s-ar putea
simți jignit, de ce nu încearcă să

;ă cu el la telefon și să-i explice cu blândețe motivul . care s-a

hotărât să închirieze o mașină.

„Să vorbesc la telefon cu tata? a exclamat Mike. Este sibil. Noi nu

vorbim niciodată la telefon. Când sun

rbesc doar cu mama."

„Câte reguli! Câte reguli de familie bine stabilite, am at. Zici că vrei
să se schimbe lucrurile cu tatăl tău?

?a să se întâmple asta, s-ar putea să fie nevoie să se schim-s unele

reguli de familie. Ce riști dacă începi să discuți

— la telefon, direct, sau chiar printr-o scrisoare?" în final pacientul a

cedat în fața sfaturilor mele și s-a

at să schimbe relația dintre el și tatăl lui. Modificarea îi părți a

sistemului familial afectează întotdeauna alte ți, iar în acest caz timp
de mai multe săptămâni mama î devenit problema principală a
familiei. în cele din urmă rezolvat și acest lucru; treptat familia s-a
împăcat, iar

■ a înțeles foarte bine rolul pe care l-a jucat în răceala are existase
între el și tatăl lui.
!a red, un alt pacient, nu reușea să facă ce trebuie ca să-și loiască
cartea verde. Deși știam că la baza procrastinării au aspecte
dinamice potențial fertile, explorarea lor rebuia să mai aștepte pentru
că dacă nu acționa imediat ar st obligat să părăsească țara,
renunțând nu doar la un de cercetare promițător și la o relație
romantică ritoare, ci și la terapie. L-am întrebat dacă vrea să îl ajut

ii cererea cărții verzi.

Mi-a spus că vrea și am făcut împreună un plan de î. Mi-a promis că

în douăzeci și patru de ore îmi irite pe e-amil copii după solicitările
de scrisori de refe-de la foștii profesori și angajatori, iar la
următoarea ă, peste șapte zile, va aduce la cabinet dosarul complet.

Această intervenție a fost suficientă pentru a rezolva criza i verzi și

apoi ne-a permis să ne îndreptăm atenția spre

semnificația procrastinării, spre sentimentele pe care le av față de

intervenția mea, spre dorința lui ca eu să prei controlul și nevoia lui
de a fi supravegheat și sprijinit.

Un alt exemplu îl implică pe Jay, care dorea să ru relația pe care o

avea de mai multi ani cu Meg. Ea fuse prietenă apropiată a soției lui
și l-a ajutat să aibă grijă i ea în timpul bolii terminale de care
suferise, iar apoi i sprijinit în timpul celor trei ani groaznici de
suferință. £ agățat de Meg și a locuit cu ea tot acest timp, dar
după și-a revenit din durere, și-a dat seama că nu erau compatit și,
după încă un an obositor de indecizie, în cele din urr i-a cerut să se
mute de la el.

Deși nu dorea să o ia de soție, îi era extraordinar i recunoscător și i-

a oferit un apartament fără chirie într clădire pe care o deținea. După
aceea a avut o serie de reia scurte cu diverse femei. De fiecare dată
când se sfârșea relație, era atât de chinuit de singurătate încât se
întorci la Meg până când apărea o alta mai potrivită. în tot ace timp a
continuat să îi sugereze lui Meg că până la urn poate vor fi din nou
un cuplu. Meg a răspuns renunțând propria viață și fiind în
permanență disponibilă pentru <

I-am sugerat că reaua lui credință față de Meg era re ponsabilă nu

doar pentru blocajul din viața ei, ci și penti mare parte din disforia
subliminală și sentimentul de vin văție pe care le trăia Jay. A negat
că acționa cu rea credin și a amintit ca dovadă generozitatea față de
Meg căreia oferise apartamentul fără chirie. Am subliniat că
generoz tatea adevărată ar însemna să aibă grijă de ea într-un
mc care să nu o țină legată de el — de exemplu să îi facă t cadou în
bani sau să îi dea actul de proprietate al un apartament. După alte
câteva ședințe la fel de provocatori a recunoscut față de el și față de
mine că refuza în mc egoist să o lase să plece, voia să o aibă la
dispoziția sa, < rezervă, ca o asigurare împotriva singurătății.

în fiecare dintre aceste cazuri, sfaturile pe care le-am tt nu au fost un

scop în sine, ci un mijloc de a încuraja forarea regulilor sistemelor
familiale, a semnificației, a tajelor rezultate din amânare și dorințele
legate de

ta, a naturii și consecințelor înșelăciunii.

Cel mai adesea, ceea ce ajută este procesul de a da sfaturi,

conținutul specific al sfaturilor. De exemplu, am con-un medic care
era într-o stare de blocaj absolut alizant. Avea probleme serioase 1a
spital pentru că nu ea completa fișele medicale, din care cauză
cabinetul îi

plin cu un maldăr de sute de fișe.

Am făcut tot ce am putut ca să-l mobilizez. L-am vizitat cabinet ca să

estimez cât avea de lucru. I-am cerut să ucă fișele și un dictafon la
mine la cabinet ca să îi pot da peștii despre tehnica de dictare. Am
conceput împreună program săptămânal de dictare și îi dădeam
telefon

ri ca să mă asigur că îl respectă.
Nu i-a fost de folos nimic din conținutul acestor inter-ții specifice, dar
l-a impresionat procesul, adică faptul mi-a păsat suficient de mult de
el ca să mă implic și în a zonei corespunzătoare cabinetului meu.
Relația tră s-a îmbunătățit și am lucrat bine, iar rezultatul a că și-a
descoperit propriile metode de a rezolva mun-

restantă.

Capitolul 51
51

Facilitarea deciziilor. Alte metode

Asemenea tuturor psihoterapeuților, am și eu tehnici preferate de

mobilizare pe care le-am dezvoltat în multi ani de practică. Uneori
consider că este util să subliniez absurditatea rezistenței care are la
bază evenimente i reversibile din trecut. Am avut odată un pacient
extrem de rezistent, a cărui viață era complet blocată,
consecința persistenței în a-și învinovăți mama pentru lucruri care
se întâmplaseră cu zeci de ani în urmă. L-am ajutat să
înțeleagă absurditatea atitudinii pe care o avea, cerându-i să
repete de mai multe ori următoarea afirmație: „Mamă, nu o să
mă schimb până când nu o să mă tratezi altfel decât atunci
când aveam opt ani." De-a lungul anilor am folosit uneori această
metodă în mod eficient (adaptând desigur cuvin iele la situația
fiecărui pacient). Câteodată pur și simplu le reamintesc pacienților că
mai devreme sau mai târziu vor trebui să renunțe la țelul de a avea
un trecut mai bun.

Alți pacienți spun că nu pot acționa pentru că nu știu vor. în aceste

situații încerc să îi ajut să își localizeze și își simtă dorințele. Acest
lucru poate fi istovitor și până urmă multi terapeuți se satură și le
vine să strige: „ Fu i vrei niciodată nimic?" Karen Homey spunea
uneori, pi babil când ajungea la exasperare: „Te-ai gândit vreodată te
întrebi ce vrei?" Unii pacienți simt că nu au dreptul să dorească
nimic, alții încearcă să evite durerea pricinuită o pierdere prin
renunțarea la dorințe. („Dacă nu îmi dore niciodată nimic, nu voi mai
fi niciodată dezamăgit.") A sunt și alții care nu simt sau nu își
exprimă dorințele, speranța că adulții din jurul lor vor ghici ce vor.

Din când în când se întâmplă ca indivizii să-și dea seama doresc

doar atunci când rămân fără acel lucru. Uneori ,d am lucrat cu
indivizi cărora le erau neclare sentințele pe care le aveau față de altă
persoană mi s-a părut itil să ne imaginăm (sau să facem un joc de
roluri) o confie la telefon în care celălalt pune capăt relației dintre

Ce simt? Tristețe? Suferință? Ușurare? Bucurie? Puem i apoi o cale

de a permite acestor sentimente să le influ-:eze comportamentul și
deciziile pozitive?

Mi-am electrizat uneori pacienții prinși într-o dilemă onală cu un citat

din Căderea lui Camus, care întot-auna m-a emoționat profund:
„Crede-mă, omul renunță

mai greu la ceea ce de fapt nici nu își dorește."

Am încercat în multe feluri să îmi ajut pacienții să se vească într-un

mod mai obiectiv. Uneori este utilă tactica modificare a perspectivei
pe care am învățat-o de la un ator, Lewis Hill. îl fac pe pacient să
devină propriul

consultant în modul următor:

,Mary, m-am blocat puțin în cazul unei paciente și aș dori să mă

consult cu tine; poate ai ceva sugestii utile. Este vorba despre o
femeie de patruzeci și cinci de ani, inteligentă, sensibilă, atrăgătoare,
care spune că are o căsnicie absolut îngrozitoare. Multi ani și-a
făcut planuri să își părăsească soțul când fiica ei va merge
la colegiu. Acel moment a venit și s-a dus de mult și în ciuda faptului
că este foarte nefericită a rămas în aceeași situație. Spune că soțul
ei este lipsit de afecțiune și îi vorbește abuziv, dar că nu dorește să-i
ceară să participe la terapie de cuplu pentru că s-a hotărât să îl
părăsească și dacă el se schimbă după terapie i-ar fi mai greu să
facă acest lucru. Dar sunt cinci ani de când fiica ei a plecat de acasă
și ea este încă acolo, iar lucrurile sunt la fel. Nu vrea nici terapie
conjugală, nici să-l părăsească. Mă întreb dacă nu își irosește
singura viață pe care o are ca să-l pedepsească. Spune că vrea ca
el să facă pasul.
Se roagă să îl prindă în pat cu altă femeie (sau cu un bărbat — are
ea o suspiciune în legătură cu asta), și atunci ea va fi în stare să
plece/'

Sigur că Mary își dă repede seama că pacienta este chiar ea. Faptul
că-și aude povestea relatată de la distanță îi dă posibilitatea unui
plus de obiectivitate îi propria situație.

Capitolul 52

Condu terapia ca pe o ședință continuă

Cu multi ani în urmă am făcut terapie cu Rollo May mai bine de doi
ani. El locuia și lucra în Tiburon, eu în Palo Alto, la șaptezeci și cinci
de minute de mers cu mașina. M-am gândit că aș putea încerca să
folosesc cât mai bine timpul petrecut pe drum, ascultând caseta cu
ședința de terapie din săptămâna anterioară. Rollo a fost de acord
să înregistrez ședințele și am descoperit curând că ascultarea
înregistrărilor a dus la îmbunătățirea uimitoare a terapiei,
deoarece abordam mai repede temele importante apărute în
ședința precedentă. S-a dovedit atât de utilă, încât de atunci
am înregistrat în mod obișnuit ședințele pentru pacienții care au de
făcut un drum lung până la cabinetul meu. Ocazional fac același
lucru și pentru pacienții care locuiesc aproape, dar prezintă
incapacitatea ciudată de a nu-și aminti ședința precedentă —
probabil deoarece suferă de o mare labilitate afectivă sau scurte
episoade disociative.

Această tehnică ilustrează un aspect important al terapiei, și anume

că funcționează cel mai bine atunci când aproximează o ședință
continuă. Dacă există discontinuitate între ședințe, terapia nu este la
fel de eficientă. Folosirea fiecărei ore de terapie pentru rezolvarea
crizelor apărute în timpul săptămânii este un mod de lucru extrem de
ineficient. La începutul carierei î-am auzit pe David Hamburg,
șeful catedrei de psihiatrie de la Stanford, referindu-se în glumă la
psihoterapie ca „cicloterapie", și într-adevăr așa este, pe litru că
suntem angrenați tot timpul în „lucrul în profunzime". Deschidem noi
teme, lucrăm o vreme la ele, ne mutăm la alte probleme, dar ne
întoarcem în mod regulat și repetitiv la aceleași teme, de fiecare
dată aprofundând

investigarea. Aspectul ciclic al procesului psihoterapeutic a fost

comparat cu schimbarea unui cauciuc de mi Punem piulițele pe
șurub, îi strângem pe fiecare în mod egal, pe rând, până când ne
întoarcem la primul, apoi repetăm procesul până când cauciucul este
fixat în mod optim.

Rareori încep eu ședința. Prefer, ca majoritatea terapeuților, să

aștept să înceapă pacientul. Vreau să știu care este „punctul său
critic" (cum îl numea Melanie Klein). Totuși, dacă eu sunt cel care
începe ședința, mă refer invariabil la ultima întâlnire. Prin urmare,
dacă a fost o ședință memorabilă, sau foarte emoționantă sau
trunchiată, încep cu: „Am discutat multe lucruri importante
săptămâna trecută. Mă întreb cu ce sentimente ai plecat de aici."

Intenția mea este, desigur, să leg ședința curentă de cea anterioară.

Obiceiul meu de a scrie rezumatul ședinței, în cazul terapiei de grup,
și de a-1 trimite membrilor grupului înainte de următoarea întâlnire,
servește aceluiași so Uneori membrii grupului încep prin a contrazice
rezuma subliniază că au văzut lucrurile altfel sau că acum au mod
de a înțelege diferit de cel al terapeutului diferite sunt binevenite
pentru că intensifică continuita< ședințelor.

Capitolul 53

fă însemnări despre fiecare ședință

Dacă terapeuții trebuie să fie istoricii procesului terapeutic și să fie
atenți la continuitatea ședințelor, reiese că ebuie să țină și o cronică
a evenimentelor. Sistemul de ătate și un posibil litigiu, cele două
nenorociri care enință astăzi psihoterapia, ne-au făcut și un dar: ne-
au

obligat să înregistrăm în scris conținutul ședințelor.

Demult, pe vremea când existau secretare, dictam și apoi se

transcriau în mod regulat rezumate detaliate ale

rei ședințe de terapie. (Mare parte din materialul olosit în această

carte și altele este luat din aceste notițe.) i, petrec câteva minute
după fiecare oră pentru a intro-

; în computer principalele probleme discutate, precum

?i sentimentele mele și aspectele lăsate neterminate. întot-auna,

fără excepție, îmi aranjez programul în așa fel încât î am timp să
citesc notițele înaintea următoarei ședințe, constat că nu am nimic
important de scris, chiar și st lucru este în sine o informație
importantă, semnificând abil că terapia stagnează, că nu deschidem
alte subiecte, apeuții care se întâlnesc cu pacienții de mai multe ori
pe ăptămână nu au atâta nevoie de notițe atât de detaliate

atru că ședințele le rămân mai vii în minte.

Capitolul 54

încurajează automonitorizarea

Psihoterapia este un exercițiu de autoexplorare, iar eu îi încurajez pe

pacienți să profite de orice ocazie pentru a intensifica investigarea.
Dacă un pacient care nu s-a simțit niciodată confortabil la un
eveniment monden îmi spune că a primit o invitație la o mare
petrecere, de obicei răspund, „Minunat! Ce ocazie să înveți despre
tine! Dar de data asta monitorizează-te — și după petrecere
notează-ți câteva lucruri pe care să le discutăm la următoarea
ședință."

Vizitele făcute de pacienți părinților sunt surse foarte bogate de

informații. La sugestia mea, mulți pacienți îm să aibă discuții mai
lungi și mai profunde cu frații decât înainte. Orice tip de reuniune de
clasă este în general o mină de informații, ca de altfel orice întâlnire
cu vechi cunoștințe. De asemenea, îi îndemn pe pacienți să încerce
să obți feedback despre cum au fost sau sunt percepuți de
ce Cunosc un bărbat mai în vârstă care s-a întâlnit cu o colegă din
clasa a cincea, care i-a spus că și-l amintește ca pe „băiat frumos cu
păr negru ca pana corbului și un zâml șiret." A plâns la auzul acestui
lucru. Se considerase înto deauna un tip comun și stângaci. Dacă
cineva, oricine, i-fi spus atunci că este frumos, acest lucru, crede el,
i-ar 1 schimbat întreaga viață.

apïtolul 55

id pacientul plânge

Ce faci când un prieten plânge în prezența ta? în mod rmal încerci

să îl liniștești — „Hai, ușor, revino-ți" s-ar tea să rostești pe un ton
consolator, sau ai putea să îți iei ietenul în brațe, sau să alergi după
șervețele, sau să cauți ;ale de a-1 ajuta să-și recapete controlul și să
nu mai gă. Situația terapeutică însă, necesită mai mult decât

pla consolare.

Pentru că plânsul înseamnă adesea pătrunderea în lăca-i mai

profunde ale emoțiilor, sarcina terapeutului nu este politicos și să îi
ajute pe pacienți să se oprească din . Dimpotrivă — ai putea dori să-i
încurajezi să pătrunși mai adânc. Poți pur și simplu să îi impulsionezi
să-și părtășească gândurile: „Nu încerca să părăsești locul ela.
Rămâi acolo. Te rog continuă să-mi vorbești; încearcă îți exprimi
sentimentele în cuvinte." Sau poți pune o trebare pe care eu o
folosesc des: „Dacă lacrimile tale ar

a vorbi, ce ar spune acum?"

Putem considera psihoterapia o succesiune alternativă exprimare a

afectului și o analiză a afectului. Cu alte cute, încurajezi exprimarea
emoțiilor, după care urmea-întotdeauna reflectarea asupra emoțiilor
exprimate, ccesiunea aceasta este mult mai evidentă în terapia de p
deoarece acest tip de emoții puternice sunt evocate un grup, dar
este evidentă și în cadrul terapiei ividuale, în special în timpul
plânsului. Prin urmare,

' pacientul plânge, mai întâi îl determin să pătrundă în ținutul și

înțelesul actului plânsului, iar mai târziu

.lizăm. acest act, în special în măsura în care are legătură aici-și-

acum. în concluzie, examinez nu doar sentimentele pre plâns în
general, ci și despre cum îl face să se simtă tul că plânge în
prezența mea.

Ia o pauză între pacienți

Mă aștept ca mulți terapeuți a căror practică este condu de nevoi

economice rapide să treacă repede peste acest sf nepopular, dar îl
scriu oricum.

Nu te înșela, pe tine și pe pacient, nelăsând timp sufic între ședințe.

Am păstrat întotdeauna note detaliate de fiecare ședință și nu am
început niciodată o ședință fără ! fac referire la ele. în notele mele se
pot regăsi adesea lt rile neterminate — teme și subiecte care trebuie
continua sau sentimente dintre mine și pacienți care nu au
fo analizate complet. Dacă iei în serios fiecare oră, 1a fel va fa și
pacientul.

Unii terapeuți au un program atât de înghesuit, încât : au niciun fel

de pauză între pacienți. După părerea mi chiar și zece minute sunt
insuficiente dacă petreci cea m mare parte din ele răspunzând la
apeluri nepreluate. In' pacienți îmi acord întotdeauna cel puțin zece
mint prefer cincisprezece, pentru a face însemnări, a le reciti ] cele
deja făcute și a reflecta la ele. Intervalele de sprezece minute pot
crea complicații: pacienții nu pot programați la ore fixe, trebuie să fie
programați de exer la fără zece sau la și zece, dar toți s-au obișnuit
cu asta. ! că îți prelungește ziua de lucru și îți diminuează venit Dar
merită. Abraham Lincoln spunea că dacă ar avea oj ore pentru a tăia
un copac, ar petrece cel mai mult din ac timp ascuțindu-și toporul.
Nu deveni tăietorul de le prea grăbit ca să-și ascută toporul.

’ITOLUL 57

rimă-ți dilemele în mod deschis

în general, când mă blochez și am dificultăți în a-i răs-unde unui

pacient, se întâmplă acest lucru pentru că sunt rins între două sau
mai multe considerații contradictorii, red că nu este aproape
niciodată greșit să îți exprimi ilema în mod deschis. Iată câteva
exemple:

„Ted, dă-mi voie să te întrerup. Astăzi mă simt puțin prins între două
sentimente contradictorii: pe de o parte, știu că povestea conflictului
cu șeful tău este importantă și mai știu că adesea te superi când te
întrerup; dar, pe de altă parte, am sentimentul puternic că eviți
ceva important."

„Mary, spui că nu crezi că sunt complet cinstit cu tine, că sunt prea

diplomat și delicat. Cred că ai dreptate: chiar am o reținere. Mă simt
adesea prins într-o dilemă: pe de o parte, doresc să fiu mai natural
cu tine și totuși, pe de altă parte, deoarece simt că poți fi rănită cu
ușurință și că dai comentariilor mele o valoare exagerată, simt că
trebuie să-mi aleg cuvintele foarte, foarte atent."
„Peter, am o dilemă. Știu că vrei să discutăm despre Ellie: simt asta
și nu vreau să te frustrez. Dar pe de altă parte spui că știi că relația
cu ea nu are niciun sens, că îți face rău, că n-o să meargă niciodată.
Mi se pare că -trebuie să mergem mai adânc sau dincolo de
problema Ellie și să încercăm să descoperim mai multe despre ceea
ce îți alimentează pasiunea nebună. Detaliile

despre interacțiunile cu Ellie ne-au ocupat atât de mult din ultimele

öre încât am avut prea puțin timp pentru o explorare mai profundă.
Sugestia mea este să limităm timpul în care discutăm despre Ellie,
să zicem la zece minute din fiecare ședință."

„Mike, nu vreau să-ți evit întrebarea. Știu că simți că mă eschivez de

întrebările tale personale. Nu'vreau să fac acest lucru și promit să
mă întorc la ele. Dar simt că ne-ar folosi mai mult dacă ne-am uita
mai întâi la toate motivele din spatele întrebărilor tale."

Un ultim exemplu. Susan era o pacientă care tocmai voia să își

părăsească soțul. După câteva luni de terapie constructivă se simțea
mai bine, iar relația cu soțul ei se îmbunătățise. La o ședință mi-a
povestit despre o conversație recentă cu soțul ei în timp ce făceau
dragoste, în care ' maimuțărit imitându-mi o afirmație (pe care a și
denat rat-o), ceea ce i-a făcut să moară de râs. Faptul că
au împreună de mine i-a ajutat să se apropie mai mult.

Cum să reacționez? Aveam câteva posibilități. în prir rând,

întâmplarea arăta cât de apropiată era de soțul ei erau mai apropiați
decât fuseseră de foarte mult timp, ] ani. Lucrasem mult ca să
ajungem aici și aș fi putut să î exprim bucuria pentru progresul ei.
Sau aș fi putut ră punde la faptul că mi-a denaturat remarca. Sau aș
fi put comenta despre cum manipula triunghiurile în general • avea
un tipar bine stabilit de mare neliniște în relaț trilaterale, inclusiv
triunghiul oedipal — ea, soțul și fiul; e și două prietene; iar acum ea,
soțul său și cu mine. Dar s timentul dominant pe care îl aveam era
că m-a tratat cu i credință, iar acest lucru nu îmi plăcea. Știam că
avea față i mine multă recunoștință și sentimente pozitive, dar, cu
ta acestea, a ales să trivializeze relația cu mine pentru a ar mènta
relația cu soțul ei. Dar era justificat acest sent:

Oare nu-mi puneam amorul propriu jignit în calea a ceea ce era cel
mai bine din punct de vedere profesional pentru

,-cient?

în cele din urmă am decis să îi dezvălui fiecare dintre ste

sentimente, precum și dilema legată de dezvăluirea r.
Autodezvăluirea ne-a dus la discutarea fructuoasă a tltor probleme
importante. A înțeles imediat că triunghiul i era un microcosmos și că
probabil prietenii ei simțeau la fel ca mine. Da, era adevărat că soțul
ei se simțea enitițat de mine și voia să-l liniștească râzând de mine.

■ poate era la fel de adevărat că îi incita în mod incon-it

sentimentele de competitivitate? Și nu avea nicio etodă autentică
pentru a-1 liniști și în același timp a păstra gritatea relației cu mine?
Faptul că am dat glas sentințelor pe care le aveam a permis inițierea
unui proces de \aminare a tiparelor adânc înrădăcinate, dar
maladapta-

ce de a întoarce o persoană împotriva alteia.

Capitolul 5.8

Fă vizite la domiciliu

Am făcut câteva vizite la domiciliul pacienților. Mi prea puține —

având în vedere că toate s-au dovedit uti fără nicio excepție. Fiecare
vizită mi-a oferit informé despre laturi ale pacienților pe care altfel nu
le-aș fi cunosc niciodată — hobbyurile, semne ale muncii lor,
sensibili tea estetică (demonstrată de mobilier, decorațiuni, lucr de
artă), obiceiurile din timpul liber, cărțile și revistele care le aveau în
casă. Un pacient care se plângea că nu i prieteni avea o mare
dezordine în locuință, ceea ce monstra că nu prea îl interesa ce simt
musafirii când la el. O tânără atrăgătoare, îngrijită, care a apelat la
ten din cauza incapacității de a închega relații serioase cu 1 bații, era
atât de nepăsătoare cu casa ei — covoare păt zeci de cutii de carton
cu corespondență veche, mob stricată — încât nu m-a mirat deloc
faptul că bărbații ca o vizitau erau dezgustați.

Vizitând o altă pacientă am aflat că avea o duzină < pisici și că în

casa ei duhnea atât de tare a urină de piși încât nu putea primi
niciodată oaspeți. într-o vizită la1 bărbat aspru, insensibil, am
descoperit, spre uimirea mc pereți acoperiți cu copii splendide făcute
de el după peis; chinezești și caligrafie chinezească.

Discuția de dinaintea vizitei poate fi extrem de pi ductivă. Este posibil

ca pacienții să devină anxioși din cau unei asemenea expuneri; pot
oscila între a face curățenie casă sau a o lăsa să fie văzută așa cum
este. O pacienta devenit foarte anxioasă și mi-a refuzat vizita câtva
tini Când i-am văzut apartamentul a fost extrem de jenată câi mi-a
arătat un perete acoperit cu lucruri care îi aminteau <

i iubiți: păpuși de carnaval, bilete de operă, fotografii

Tahiti și Acapulco. De ce era jenată? Dorea foarte mult i câștige

respectul pentru abilitățile ei intelectuale și îi rușine că o văd
încarcerată în trecut. Știa că este o prostie tânjească veșnic după
iubirile trecute și simțea că voi fi

■zamăgit când voi vedea cât rău își făcea singură.

Un pacient aflat în mare suferință vorbea atât de des despre lucrurile

și fotografiile soției, încât i-am sugerat să : fac o vizită acasă; am
descoperit că era plină cu amintiri teriale ale soției, inclusiv, în
mijlocul camerei de zi, cana-ua veche, uzată, pe care aceasta
murise. Pereții erau periți cu fotografii de ale ei sau făcute de ea și
de rafturi cărțile ei. Cel mai important: nu exista aproape nimic din —
gusturile lui, preocupările lui, lucrurile lui preferate! ita a avut un efect
important asupra pacientului din pectiva procesului — faptul că îmi
păsa suficient de pentru a-1 vizita — și a fost urmată de o etapă de
schim-ri dramatice, declarând că dorește să îl ajut să facă bări în
casă. Am făcut împreună un plan pentru o de modificări, care au
facilitat terapia și au reflectat

resul înregistrat.

Dar au fost alții cărora aproape că nu le păsa de ei înșiși, și cum nu

ar fi meritat niciun fel de frumusețe sau ort. Una dintre pacinetele
mele s-a dovedit a fi, spre ea mea surprindere, incapabilă să se
despartă de irile acumulate în viață (disposofobie) — adunase
sute reviste și cărți de telefon vechi, iar acest lucru nu l-aș fi t
probabil niciodată. O pacientă disposofobică a unuia tie studenții
mei, după doi ani de terapie a acceptat în 1 vizita terapeutului,
spunând: „Promiteți-mi că n-o plângeți." Comentariul pacientei arată
că acceptarea tei era un indiciu că începuse cu adevărat
procesul schimbare.

Vizitele la domiciliu sunt evenimente semnificative, iar peuții

începători nu trebuie să facă un asemenea pas cu rficialitate. Mai
întâi trebuie stabilite și respectate tele, dar când situația ne cere,
trebuie să fim dispuși să

fim flexibili, creativi și să oferim o terapie individualizata Pe de altă

parte, mă întreb de ce vizitele la domiciliu, odată atât de obișnuite în
domeniul sănătății, par acum ceva riscant, cutezător. Mă bucur să
văd că au loc schimbări începând cu terapeuții de familie, care
programează mai des ședințele la domiciliul pacienților.

Capitolul 59

Nu lua explicația prea în serios

într-un experiment descris mai devreme, în care eu și o pacientă am
scris impresiile despre fiecare ședință de terapie, am constatat că ne
aminteam și apreciam aspecte foarte diferite ale procesului. Eu
apreciam interpretările iele intelectuale, dar acestea aveau un impact
scăzut asupra pacientei, care aprecia în schimb micile acțiuni
personale relevante pentru relația noastră. Majoritatea relatărilor [
prima mână despre psihoterapie, care au fost publicate, idică
aceeași discrepanță: Terapeuții dau mult mai mare nportanță
interpretării și profunzimii explorării decât pacienții. Voi, terapeuții,
supraevaluăm grotesc conținutul căutării de comori intelectuale; așa
a fost de la bun început, când Freud ne-a pus pe un drum greșit cu
două dintre metaforele sale

seducătoare dar greșite.

Prima este imaginea terapeutului arheolog care îndepărtează cu

conștiinciozitate praful de pe amintirile îngropate pentru a descoperi
adevărul — ce s-a întâmplat în primii ani de viață ai pacientului:
trauma inițială, scena primară, evenimentele primordiale. A doua
metaforă este cea a auzzle-ului. Găsește ultima piesă care lipsește,
sugera reud, și întregul puzzle va fi rezolvat. Multe din studiile sale
de caz sună ca niște mistere, iar cititorii o iau nerăb-ători înainte,
anticipând un deznodământ senzațional care

luce soluționarea tuturor enigmelor.

Firește că le transmitem pacienților entuziasmul pentru autarea

intelectuală și observăm sau ne imaginăm reacția

„aha" la interpretările noastre. Nietzsche spunea că „in-ităm până și

expresia de pe fața celui cu care vorbim, tru ca aceasta să coincidă
cu cugetarea genială pe care

credem că am rostit-o." Freud nici măcar nu se obosea să își

ascundă entuziasmul pentru soluțiile intelectuale. Mai multi dintre
foștii săi pacienți au vorbit despre obiceiul lui de a întinde mâna după
cutia cu „trabucuri ale victoriei" pentru a sărbători o interpretare
incisivă. Iar mijloacele media populare prezintă de mult timp
publicului acest punct de vedere greșit despre terapie. Hollywoodul îi
înfățișează de regulă pe psihoterapeuți poticnindu-se
printre numeroase obstacole, urmând multe piste greșite,
depășind pofta trupească și pericolul pentru a ajunge în cele din
urmă la marele insight clarificator și salvator.

Nu spun că aventura intelectuală nu este importantă. Este, dar nu

pentru motivele pe care le credem. Dorim cu ardoare confortul
adevărului absolut pentru că nu suportăm dezolarea unei existențe
cu totul imprevizibile. Cum spunea Nietzsche, „Adevărul este o iluzie
fără de care specia nu putea supraviețui." Binecuvântați cum suntem
cu neve înnăscută de a căuta soluții, de a umple golurile
(Gestalt), ne agățăm cu tenacitate de convingerea că explicația, o
anumită explicație este posibilă. Asta face lucrurile suportabile, ne
conferă un sentiment de control și putere. Dar ceea ce contează nu
este conținutul comorii intelectuale, ci căutarea în sine, care este
sarcina pereche perfectă a terapiei, ofe: ceva fiecărui participant:
Pacienții se desfată în aten acordată celor mai mici detalii ale vieții
lor, iar terapeu este extaziat de procesul rezolvării enigmei unei vieți.
P musețea acestui lucru este că îi ține strâns legați pe pai și pe
terapeut, în timp ce germinează adevăratul agent a schimbării:
relația terapeutică.

în practică, legătura dintre aventura intelectuală și rel terapeut-

pacient este de o mare complexitate. Cu cât te: peutul știe mai multe
despre viața pacientului, trecută prezentă, cu atât pătrunde mai
adânc în ea și devine martor mai apropiat și mai înțelegător. în plus,
multe interpretări sunt direcționate explicit spre îmbunătă' relației
terapeut-pacient — terapeutul se concentrează :

mod repetat asupra identificării și clarificării obstacolelor blochează

întâlnirea dintre el și pacient.

La nivelul cel mai de bază relația dintre înțelegere telectuală și

schimbare rămâne o enigmă. Deși nu punem îndoială că înțelegerea
intelectuală duce la schimbare, dinea nu este în niciun caz stabilită
în mod empiric. De

fapt, există analiști serioși, cu experiență, care au adus în discuție

posibilitatea ca ordinea să fie inversă: înțelegerea intelectuală
urmează schimbarea, nu o precede.

Și, în fine, ține minte dictonul lui Nietzsche: „Nu există devăr, există
doar interpretare." Prin urmare, chiar dacă oferim o explicație frumos
ambalată a extraordinarului, trebuie să ne dăm seama că este un
construct, o explicație, u explicația.

Să ne gândim la o văduvă disperată care nu suporta să fie singură,

dar cu toate acestea sabota orice posibilă relație cu un bărbat. De
ce? După câteva luni de investigație am ajuns împreună la mai multe
explicații:

Se temea că este blestemată. Toți bărbații pe care i-a iubit au sfârșit

prematur. Evita intimitatea pentru a-1 proteja pe bărbat de karma ei
negativă.

Se temea să lase un bărbat să se apropie prea mult pentru că ar fi

văzut-o pe ea cea adevărată și i-ar fi descoperit răutatea
fundamentală, obscenitatea și furia ucigătoare.

Dacă și-ar fi permis să iubească pe altul ar fi recunoscut că soțul ei

era mort cu adevărat.

Iubirea pentru un alt bărbat ar fi fost o trădare: ar fi însemnat că

iubirea pentru soțul ei nu a fost atât de profundă cum a crezut.

Pierduse prea multe persoane iubite și nu mai putea trece peste încă
o pierdere. Bărbații erau prea slabi; de câte ori se uita la un bărbat
pe care îl cunoștea îi vedea țeasta strălucindu-i sub piele și era
năpădită de gânduri despre faptul că în curând nu va mai
rămâne din el decât o mână de oase.
• Ura să își recunoască propria neputință. Au existat momente
când soțul ei s-ă enervat pe ea, iar furia lui a devastat-o. Era
hotărâtă ca acest lucru să nu se mai întâmple niciodată, să nu mai
permită niciodată nimănui să aibă atât de mult control asupra ei.

• A accepta un bărbat însemna să renunțe la posibilitatea de a

avea un altul, iar ea nu era dispusă să renunțe ia astfel de
posibilități.

Care dintre aceste explicații este adevărată, care este cea corectă?
Una? Câteva? Toate? Fiecare reprezintă un ! obstruct diferit: există
la fel de multe explicații ca și sisteme explicative. în momentul acela
niciunul nu s-a dovedit a schimba crucial lucrurile. Dar căutarea
explicației ne-a ținut legați, iar legătura noastră a schimbat în cele
din urmă situația. A făcut pasul hotărâtor și a ales să
relaționc/c profund cu mine, iar eu nu am dat înapoi. Nu m-a
distrus furia ei, am rămas aproape de ea, am ținut-o de mână
în momentele cele mai disperate, am rămas în viață și nu am căzut
victimă karmei ei blestemate.

Capitolul 60

Tehnici de accelerare a terapiei

Terapia sau grupurile de dezvoltare personală folosesc de zeci de

ani tehnici de accelerare sau „dezghețare

(„unfreezing"). Dintre cele pe care le consider utile fac parte: <ercițiul

în care un participant la terapia de grup se lasă î cadă pe spate cu
ochii închiși, încrezător că va fi prins de ceilalți membri ai grupului
adunați în cerc în jurul său —

„trust fall". în exercițiul „strict secret"(„top secret"), membrii grupului

scriu pe bilețele identice, fără niciun detaliu identificare, un mare
secret care li se pare riscant de /ăluit. Bilețelele sunt apoi
redistribuite și fiecare citește etul celuilalt și apoi relatează cum s-ar
simți dacă ar avea t asemenea secret. O altă tehnică este folosirea
înregistrări video a unor părți dintr-o ședință precedentă. Sau,
în cazul grupurilor de studenți, membrii au alternativ rolul de 1er și își
evaluează unul altuia evoluția. Sau, pentru a rupe icerea lungă de la
început, liderul poate sugera o „tură" șo-around") rapidă, în care
membrii dezvăluie unele rtre asociațiile libere făcute în timpul cât au
stat tăcuți. Toate aceste tehnici de accelerare sunt doar prima etapă
a ercițiului. în toate cazurile liderul trebuie să continue cu .
debriefing, să îi ajute pe membrii grupului să adune ațele generate
de exercițiu, de exemplu atitudinea pe care au față de încredere,
empatie și autodezvăluire.

Unul dintre cele mai puternice exerciții pe care le-am sit (în grupele
cu pacienți bolnavi terminal, precum și -un cadru didactic cu un
public numeros) este „Cine rt eu?". Fiecare membru primește opt
bilețele și trebuie ie pe fiecare bilețel un răspuns la întrebarea „Cine
sunt ?" (Răspunsuri posibile: soție, femeie, creștină, iubitoare

de cărți, mamă, medic, atlet, o ființă sexuală, contabil, fiică etc.) Apoi
aranjează bilețelele în ordine, de la cel neimportant la cel mai centrai
(adică cel mai apropiat sufletul său).

După aceea li se cere să mediteze la fiecare bil începând cu cel mai

neimportant, și să își imagineze s-ar simți dacă ar renunța la acea
parte a identității, fiecare două minute un semnal (un clopoțel) îi
anunță treacă la următorul bilețel, iar după ce clopoțelul sună opt ori
și s-au acoperit toate bilețelele, procedeul se invi sează și trebuie să
își reînsușească fiecare latură a identitatii

lor. în discuția care urmează după exercițiu (esențială doar pentru

acest exercițiu, ci pentru toate celelalte), mei brii discută problemele
revelate de acest exercițiu: exemplu, subiecte legate de identitate,
de miezul sine experiența renunțării, fantezii despre moarte.

în general, consider că acest tip de tehnici sunt mai puți] necesare

sau utile în terapia individuală. Unele abordări — de exemplu,
terapia Gestalt — utilizează multe exer care, dacă sunt folosite în
mod judicios, pot facilita teraj Dar este la fel de adevărat că unii
terapeuți începători șese pregăting un set de exerciții la care
apelează pentru înviora terapia de câte ori li se pare că ritmul
încetini Terapeuții începători trebuie să învețe că există momi când
este necesar să stăm în tăcere, uneori în comuni tăcută, alteori pur
și simplu așteptând ca gândurile cienților să ia o formă ce poate fi
comunicată.

în orice caz, conform dictonului potrivit căruia pen! fiecare pacient

trebuie imaginată o psihoterapie spe<

există momente când este necesar ca terapeutul să dec_______

exerciții care răspund nevoilor unui anumit pacient.

Am discutat deja despre câteva tehnici: o vizită acasă, joc de roluri,

sau cererea de a-și compune epitaful. Eu îi pe pacienți și să aducă
fotografii vechi de familie. Nu că mă simt mai legat de pacient când
îmi arată imagini figurile importante din viața sa, dar amintirea
paciefl despre evenimente și sentimente semnificative din

e-te puternic catalizată de fotografiile vechi. Uneori consider că este

util să îi rog pe pacienți să scrie o scrisoare (pe care o citim
împreună, nu neapărat să mi-o trimită prin poștă) către cineva
important, unde au rămas lucruri nespuse, unde relația este
neterminată — de exemplu, un părinte care este departe sau este
decedat, fosta soție, unul dintre copii.

Cea mai obișnuită tehnică pe care o folosesc este jocul de roluri

informai. De exemplu, o pacientă vorbește despre incapacitatea ei
de a înfrunta un partener în legătură cu o problemă — să zicem că
este neliniștită din cauza unei vacanțe de o săptămână la mare cu
un prieten pentru că are zilnic nevoie să fie singură ceva timp pentru
a medita, a citi, a gândi. îi sugerez un scurt joc de roluri în care ea
este prietenul, iar eu sunt ea, pentru a demonstra cum ar putea
■ace o asemenea cerere. în altă situație rolurile se pot inversa: eu
sunt cealaltă persoană, iar ea exersează ce ar spune.

Tehnica scaunului gol, a lui Fritz Peris, este de asemenea utilă

uneori. Pacienților cu o voce interioară puternic autodepreciativă le
cer să pună partea care îi judecă, partea autocritică din ei într-un
scaun gol și să-i vorbească, apoi să schimbe locul și să fie
judecătorul, exprimând comentarii critice față de Eu-1 manifest.
Subliniez din nou, aceste tehnici sunt utile nu ca scop în sine, ci
pentru a genera date pentru explorarea ulterioară.

61

Terapia ca repetiție generală pentru viață

Mulți terapeuți roșesc când aud persoane care le caracterizează

munca doar ca o încercare de a „cumpăra prietenia". Chiar dacă
există o fărâmă de adevăr în această afirmație, nu merită să roșești.
în procesul terapiei, prietenia dintre terapeut și pacient este o
condiție necesară — necesară, dar nu suficientă. Psihoterapia nu
este un substitut al vieții, ci o repetiție generală pentru viață. Cu alte
cuvinte, deși psihoterapia necesită o relație apropiată, aceasta nu
este un scop în sine, ci un mijloc către un scop.

Apropierea care se stabilește în relația terapeutică are multe scopuri.

Le oferă pacienților încrederea pentru a se autodezvăiui cât mai
complet posibil. Mai mult de atât, Ie oferă experiența de a fi acceptați
și înțeleși după autodez-văluirea profundă. Facilitează deprinderea
unor aptitudini sociale: Pacientul învață ce presupune o relație
intimă. Și mai învață că intimitatea este posibilă, chiar realizabilă.
Jn ultimul rând, și probabil cel mai important dintre toate, este vorba
de aspectul descris de Carl Rogers, potrivit căruia relația terapeutică
servește ca nivel de referință intern la care pacienții se pot întoarce
în imaginație. Odată a un astfel de nivel de intimitate aceștia pot
nutri speranța : își pot chiar dori relații similare.
Auzi adesea despre pacienți (fie în terapie de grup, individuală) care
sunt excelenți pacienți sau membrii e grupului, dar care rămân
efectiv neschimbați în vi: reală. Pot relaționa bine cu terapeutul
individual sau pot membrii cheie ai grupului — se autodezvăluie,
m mult, catalizează interacțiunea — și totuși nu aplică ce

învățat în situațiile din afară. Cu alte cuvinte, folosesc terapia ca un

substitut, nu ca o repetiție pentru viață. Această distincție se poate
dovedi utilă în deciziile ;ate de renunțarea la terapie. Este evident că
schimbarea omportamentului în timpul ședințelor de terapie nu
este ucientă: pacienții trebuie să extrapoleze această
schimbare mediul lor de viață. în ultimele etape ale terapiei
pun accentul pe asigurarea transferului celor învățate. Dacă consider
necesar, încep să fac coaching activ, să insist ca

Folosește nemulțumirea inițială ca pârghie

Nu pierde din vedere nemulțumirile inițiale ale cienților. Așa cum

ilustrează relatarea următoare, mc pentru care au apelat la terapie,
prezentate în pr ședință, îți pot fi de mare folos în timpul
perioadele» mai dificile.

O femeie de cincizeci și cinci de ani, psihoterapeut, a ’s să se

consulte cu mine din cauza impasului prin care ) Lucra de câteva
luni cu Ron, un psiholog clinician în vârs; de patruzeci de ani. Cu
puțin timp în urmă Ron respins de o femeie cu care se întâlnise de
câteva ori, iai după aceea a devenit mai dificil în timpul orelor de
terapie insistând ca terapeuta să îl țină de mână și să îl
îmbrăț pentru a-1 consola. Pentru a-și susține cauza, s-a dus la
ea cu un exemplar din cartea mea, Mama și sensul vieții, în
c£ descriu efectele salutare pe care ținutul de mână le-a a\ asupra
stării unei văduve îndurerate. Ulterior, Ron a de venit din ce în ce
mai bosumflat, refuza să dea mâna 1 sfârșitul ședinței și a completat
nesfârșite liste cu imper țiunile terapeutei.
Terapeuta se simțea din ce în ce mai stânjenită, conf manipulată și
iritată de comportamentul infantil al lui 1 Toate încercările de a
ameliora impasul eșuaseră și, însp mântată de profunzimea furiei
pacientului ei, se gândea s întrerupă terapia.

Am recapitulat împreună motivul pentru care Ron a ; lat la terapie:

schimbarea felului în care relaționa cu fer Fiind un bărbat atrăgător,
cătuia nu-i era greu să seduc Ron își petrecea majoritatea serilor
împreună cu amicii la bar, agățând femei pentru o noapte. în puținele
ocazii când roscut femei care i s-au părut foarte atrăgătoare și a t să
continue relația i s-au dat imediat papucii. Nu era de ce, dar bănuia
că s-au săturat de insistența lui de

. întotdeauna exact ce voia. Iar alegerea unui psiho-eut de sex

feminin se datora tocmai acestor aspecte.

Această informație a aruncat o altă lumină asupra ipasului terapeutic

și a oferit o pârghie importantă, ația neplăcută apărută între pacient
și terapeut nu a fost iecum o complicație nefericită, a fost un curs
inevitabil și esențial al terapiei. Bineînțeles că Ron cerea prea mult le
la terapeuta lui. Bineînțeles că o umilea și bineînțeles că a dorea să
renunțe. Dar cum să folosești toate astea în

sul terapiei?

Amintește-ți Capitolul 40, „Feedback: bate fierul când e ;ce".

Alegerea momentului este deosebit de importantă:

aretările au eficiență maximă atunci când afectul patentului s-a

diminuat suficient de mult pentru a-i permite bă o imagine mai
obiectivă a propriului comportament, sosește acel moment, folosește
pârghia oferită de iroblema prezentată. Bazează-te pe alianța
terapeutică și erează ca terapeutul și pacientul să încerce împreună
să

nțeleagă cursul evenimentelor. De exemplu:

,,Ron, cred că ceea ce se întâmplă între noi de câteva săptămâni
este cu adevărat important. Dă-mi voie să îți spun de ce. Gândește-
te la motivul pentru care ai apelat la mine. A fost din cauza
problemelor care au apărut în mod repetat în relațiile tale cu femeile.
Pornind de la această premiză, era inevitabil să nu apară
aspecte supărătoare între noi doi. Acestea se întâmplă chiar acum.
Așa că, deși nu este confortabil pentru tine — și nici pentru mine —
ar trebui totuși să privim acest lucru ca oferindu-ne o oportunitate
mai puțin obișnuită • pentru învățare. S-au întâmplat aici lucruri care
reflectă ceea ce se întâmplă în viața ta socială, dar există o diferență
fundamentală — și asta face ca situația terapeutică

să fie unică: Eu nu am de gând să rup legătura și voi fi disponibilă

pentru tine ca să afli ceva ce nu ai mai aflat în relațiile de până acum
— sentimentele pe care acțiunile talc i le declanșează celeilalte
persoane."

După aceasta, terapeutul poate continua să-i împărtășească lui Ron

sentimentele declanșate de comportamentul lui, având grijă să le
formuleze într-un mo.d blând și binevoitor.

63

Nu-ți fie teamă să îți atingi pacientul

La începutul specializării în psihiatrie la Johns Hopkins, participat la

prezentarea unui studiu de psihanaliză ie unul dintre participanții la
discuții l-a criticat sever pe terapeut care expunea cazul pentru că la
sfârșitul ei ședințe și-a ajutat pacienta (o femeie în vârstă) să-și lă
paltonul. A urmat o dezbatere lungă și aprinsă. Unii icipanți mai puțin
critici au fost de acord că, deși este zident că terapeutul a greșit,
vârsta înaintată a pacientei

viscolul de afară diminuează gravitatea abaterii.

Nu am uitat niciodată conferința aceea și chiar și acum, tă zeci de
ani, râd împreună cu un coleg de rezidențiat care am rămas prieten
de povestea cu paltonul și de laginea inumană a terapiei pe care o
reprezintă. A fost voie de ani de practică și de experiențe corective
pentru tuia răul făcut de acel program de formare atât de rigid.

O asemenea experiență corectivă a avut loc în timp ce zoltam

metode de a conduce grupurile de suport pen-

! pacienții bolnavi de cancer. La câteva luni după începe-întâlnirilor

cu primul meu grup, o pacientă a sugerat modalitate diferită de a
încheia întâlnirea. A aprins o

" ânare, ne-a cerut să ne ținem de mână, apoi a condus tul într-o
meditație dirijată. Nu mă mai ținusem iată de mână cu un pacient,
dar în situația aceasta nu avut de ales. M-am alăturat lor și imediat
am simțit, ca

. membrii grupului, că era un mod inspirat de a ne ta întâlnirile și

multi ani după aceea am încheiat are ședință în acest fel. Meditația
era liniștitoare și întă-re, dar ceea ce m-a mișcat în mod deosebit a
fost erea mâinilor. Hotarele artificiale — pacient și terapeut,

bolnavi și sănătoși, cei pe moarte și cei vii — s-au evaporat și toți ne

simțeam uniți prin umanitatea noastră comuna.

Obișnuiesc să îmi ating pacienții la fiecare oră — o strângere de

mână, o atingere a umărului, de obicei la sfârșitul orei, când îi
conduc spre ieșire. Dacă o pacientă vrea să îmi țină mâna mai mult,
sau vrea să mă îmbrățișeze,' refuz doar dacă există vreun motiv
care mă obligă să fac acest lucru — de exemplu îngrijorări
referitoare la trăiri sexuale. Dar, indiferent de contact, obișnuiesc ca
la următoarea ședință să fac debriefing — ceva simplu precum:
„Mary, ultima noastră oră s-a încheiat altfel — mi-ai ținut mâna mult
timp, cu ambele mâini [sau „Ai avut nevoie de o îmbrățișare"]. Mi s-a
părut că simți ceva puternic. Ce îți amintești despre asta?" Cred că
majoritatea terapeuților au propriile reguli secrete despre atingere.
De exemplu, cu zeci de ani în urmă, o terapeută în vârstă, cu foarte
multă experiență, mi-a spus că de mulți ani este ceva obișnuit ca
pacienții ei să o pupe pe obraz la sfârșitul ședinței.

Atinge-ți pacienții. Dar asigură-te că atingerea este în folosul relației

interpersonale.

Dacă o pacientă este într-o stare de mare disperare din cauza

recidivei unui cancer, de exemplu, sau a oricărui eveniment cumplit
și îmi cere în timpul ședinței să o de mână sau să o îmbrățișez, nu
aș refuza-o, cum nu aș refuza să ajut o bătrână care iese în viscol să
își pună paltonul. Dacă nu găsesc nicio cale pentru a-i alina
dure: întreb pacientul ce ar dori să fac pentru el în acea zi -stăm în
tăcere, să pun întrebări și să dirijez ședințele activ? Să îmi mut
scaunul mai aproape? Să ne ținem ( mână? încerc, pe cât îmi stă în
putință, să răspund într mod iubitor, uman, dar mai târziu, ca
întotdeauna, debriefing: discutăm despre sentimentele pe care i
1 produs acțiunile mele și îi împărtășesc sentimentele Dacă simt
îngrijorat că acțiunile mele ar putea fi interpri ca. sexuale,
împărtășesc deschis acele neliniști și ci faptul că, deși pot apărea
sentimente sexuale în relația peutică ele trebuie exprimate și
discutate, dar nu vor d

iodată realitate. Subliniez că nimic nu este mai important iecât ca

pacientul să se simtă în siguranță în cabinet și în de terapie.

Desigur, niciodată nu insist să ne atingem. Dacă de exemplu un

pacient pleacă supărat, refuzând să dea mâna cu mine, îi respect
imediat dorința. Pacienții cu tulburări i serioase au uneori sentimente
puternice și idiosincratice față de atingere; dacă nu sunt sigur de
acele sentimente, întreb direct, „Ne dăm mâna și azi ca de obicei?
Sau mai 3ine nu?" în toate aceste cazuri, fără excepție, examinez

incidentul la ședința următoare.

Aceste puncte generale servesc drept far călăuzitor în psihoterapie.

Dilemele despre atingere în terapie nu sunt eva frecvent, dar când
apar este important ca terapeuții să i fie împiedicați de preocupări de
ordin legal și să poată așa cum demonstrează exemplul următor,
receptivi,

responsabili și creativi în munca lor.

O femeie de vârstă mijlocie pe care o vedeam în terapie de un an, își

pierduse aproape tot părul din cauza lioterapiei pe care o făcea
pentru o tumoră pe creier. D preocupa înfățișarea ei și remarca
adesea cât de hidoasă e-ar părea celorlalți dacă ar vedea-o fără
perucă. Am rebat-o cum crede că aș reacționa eu. Credea că și
eu ni-aș schimba părerea despre ea și mi s-ar părea atât
de cingătoare încât m-aș îndepărta de ea. I-am spus că nu

1 pot imagina îndepărtându-mă de ea. în săptămânile care au urmat

a nutrit gândul să își dea i peruca în cabinet și la o ședință a anunțat
că acel moment

sosit. Și-a înghițit lacrimile, m-a rugat să mă uit în altă te, și-a scos
peruca și, uitându-se într-o oglinjoară și-a

■anjat cele câteva fire de păr pe care le mai avea. Când i-am întors
privirea către ea pentru un moment, un sin-

• moment, am fost șocat de cât de tare a îmbătrânit brusc,

' foarte repede am refăcut legătura cu esența persoanei itătoare pe

care o cunoșteam și mi-am imaginat cum

-aș trece degetele prin firele ei de păr. Când m-a întrebat ■ simt i-am
împărtășit fantezia. Ochii i s-au umplut de

lacrimi și s-a întins după Kleenex. Am decis să merg mai departe.

„încercăm?", am întrebat. „Ar fi minunat". a răspuns, așa că m-am
mutat lângă ea și i-am mângâiat părul și scalpul. Deși a durat doar
câteva momente, a fost o experiență care nu ni s-a șters niciunuia
din minte. A supraviețuit cancerului și, după multi ani, când a revenit
pentru o altă problemă, mi-a spus că faptul că i-am atins scalpul
a fost pentru ea o epifanie, o întâmplare cu o
nemaipomenită încărcătură pozitivă i-a schimbat radical imaginea
negativă pe care o avea despre ea.

O mărturisire similară mi-a făcut o văduvă care era atât de disperată

încât venea adesea la cabinet prea tristă ca să poată vorbi, dar o
liniștea simplul fapt că mă ținea de mână. Mult mai târziu mi-a spus
că a fost un moment decisiv în terapie: a motivat-o și i-a permis să
se simtă legată de mine. Mâna mea, spunea, a fost ancora care a
stabilizat-o și nu i-a dat voie să plutească în deriva disperării.

Capitolul 64

Nu crea inuedo sexual cu pacienții

Marea incidență a transgresiunilor sexuale a devenit o problemă

gravă în ultimii ani, nu doar în psihoterapie, ci în toate situațiile în
care există o diferență de putere: armată, cler, corporații, politică,
medicină, educație — și mai sunt altele. Deși asemenea
transgresiuni constituie o problemă portantă în toate aceste domenii,
în psihoterapie au o mnătate specială, deoarece aici relațiile intense
și intime t esențiale, iar relațiile sexuale sunt distructive pentru

i cei implicați, terapeuți și pacienți.

Psihoterapia este de două ori blestemată de asemenea

gresiuni. Nu numai faptul că pacienții sunt trădați și iți, dar și

reverberațiile acestor transgresiuni au un efect em de distructiv
pentru întregul domeniu. Psihotera-ții simt forțați să practice în mod
defensiv. Organizațiile fesionale îi instruiesc pe practicieni să dea
dovadă de auție extremă. Sunt avertizați nu doar să evite orice
fel intimitate, dar și orice ar putea aduce cu intimitatea, ece sistemul
legal consideră că nu iese fum fără foc. alte cuvinte, suntem sfătuiți
să adoptăm o mentalitate instantaneu" — adică să evităm orice
moment care, și scos din context, ar putea crea suspiciuni.
Evitați osfera informală, li se spune terapeuților; evitați să osiți
numele mic, nu oferiți cafea sau ceai, nu depășiți cele

;eci de minute cât trebuie să țină ora și nu programați pacient de sex

opus la ultima ședință (la toate aceste e eu pledez vinovat). în unele
clinici s-a pus problema egistrării cu camere video a tuturor
ședințelor pentru a

'a securitatea pacienților. Cunosc un terapeut care, dat

în judecată pe nedrept o dată, acum refuză orice con fizic, chiar și o

strângere de mână cu pacienții.

Sunt incidente periculoase. Dacă nu vom recâștiga echilibrul în acest

domeniu, vom sacrifica chiar esența psihoterapiei. Din acest motiv
am scris capitolul anterior despre atingerea pacientului. Și pentru a
mă asigura că tânărul psihoterapeut nu cade în greșeala de a pune
un semn de egalitate între intimitatea terapeutică și intimitatea
sexuală, mă grăbesc să ofer următoarele comentarii despre
transgresiunea sexuală.

Scena pe care se desfășoară terapia este bântuită de sentimente

sexuale puternice. Și cum ar putea fi altfel, dată fiind extraordinara
intimitate dintre pacient și terapeut? Pacienții dezvoltă frecvent
sentimente de iubire și/sau atracție sexuală față de terapeuții lor.
Dinamica acestui transfer pozitiv este adesea pre-determinată. în
primul rând, pacienții sunt expuși la o situație foarte rară,
satisfăcătoare și încântătoare. Fiecare cuvânt pe care îl rostesc le
este analizat cu interes, fiecare eveniment din viața lor trecută și
pre: este explorat, sunt încurajați, cineva are grijă de ei și acceptați
și sprijiniți necondiționat.

Unii indivizi nu știu cum să răspundă la atâta g rozitate. Ce pot oferi

în schimb? Multe femei, îndeosebi cu un respect de sine scăzut,
cred că singurul dar adevj pe care îl pot oferi este sexul. Fără sex —
un bun de probabil au depins în relațiile anterioare — nu pot
prev decât că terapeutul își va pierde interesul pentru ele și : cele din
urmă le va abandona. Pentru altele, care îl ridică terapeut într-o
poziție nerealistă, dominantă, impresioi poate fi dorința de a se
contopi cu ceva mai măreț decât Iar altele pot concura pentru iubire
cu pacientele m noscute pe care le-a avut terapeutul.

Toate aceste dinamici trebuie să devină parte a dial lui terapeutic:

într-un fel sau altul ele le-au creat paciert dificultăți în viață și este un
lucru bun, nu o nenor faptul că apar în acei aici-și-acum al orei de
terapie rece este de așteptat să existe atracție față de terapeut,

omen, ca și tot ceea ce se întâmplă în timpul ședinței e terapie,

trebuie să fie abordat și înțeles. Dacă temutul se simte excitat sexual
de pacient, exact acesta este pectul care furnizează informații
despre modul de a fi pacientului (presupunând că terapeutului îi sunt
clare

opriile reacții).

Terapeuții nu îi răsplătesc pe pacienții masochiști bă-ându-i și,

similar, nu trebuie să aibă relații sexuale cu

jacienții care tânjesc după sex. Deși majoritatea transgresiunilor

sexuale au loc între terapeuți bărbați și pacienți ei (din acest motiv
folosesc „el" pentru terapeut), robleme și tentații similare apar și în
cazul terapeuților mei sau homosexuali.

Terapeuții care au un istoric îndelungat de a fi considerați

neatrăgători, pot fi exaltați și chiar destabilizați când t asaltați de
paciente. Nu pierde din vedere că senti-entele care apar pe
parcursul terapiei aparțin în general i mult rolului decât persoanei.
Nu lua adorația de fer drept semn al atractivității sau al farmecului

sonal irezistibil.
Unii terapeuți ajung în dificultate deoarece nu au o viață uală
împlinită sau trăiesc prea izolat pentru a cunoaște rsoanele potrivite
cu care ar putea avea asemenea ții. Evident, este o eroare gravă să
îți consideri profesia

> oportunitate pentru asemenea contacte. Este important ca

terapeuții să facă tot ceea ce este necesar pentru a-și edia situația
— terapie individuală, terapie maritală, să leze la serviciile unei
agenții matrimoniale, să recurgă i întâlniri pe internet, sau orice
altceva. Când întâlnesc menea terapeuți, fie ca pacienți în terapie
individuală, e în cadrul supervizării vreau să le spun, și adesea o
fac, i orice opțiune, inclusiv cea a relației cu o prostituată,
este referabilă deciziei catastrofale de a avea relații sexuale
cu acienții; vreau să le spun, și adesea o fac, să găsească o idalitate
de a-și satisface nevoile sexuale cu unul dintre dele de posibili alți
parteneri: oricine cu excepția

pacienților lor. Iar asta nu este doar o opțiune profesio; sau morală.

Dacă, la o ultimă analiză, terapeutul nu poate găsi soluție pentru

impulsurile sexuale nesatisfăcute și nu poate sau nu vrea să
primească ajutor prin terapie personală, cred că ar trebui să nu mai
practice profesia de psihoterapeut.

Transgresiunea sexuală este distructivă și pentru terapeut. Cei care

cedează instinctelor, dacă sunt capabili de o introspecție reală,
înțeleg că acționează pentru propria satisfacție, nu în interesul
pacientului. Terapeuții, care au jurat să își pună viața în serviciul
altora, comit o mare agresiune împotriva lor, precum și împotriva
celor mai profunde precepte morale pe care le au. în cele din
urmă plătesc un preț devastator de mare nu doar lumii
exterioare, sub forma blamului și a pedepsei civile și a
dezaprobări; unanime, ci și lumii lor interioare, sub forma
sentimentelor puternice și persistente de rușine și vinovăție.
Capitolul 65

Urmărește activ aspecte legate de aniversări sau

subiecte legate de etapele vieții

Anumite date calendaristice pot avea o semnificație profundă pentru

pacienți. După mulți ani de lucru cu persoane care au pierdut pe
cineva apropiat, am ajuns să respect forța și persistența reacțiilor la
aniversări. Mulți se simt cuprinși brusc de valuri de disperare care
coincid cu evenimentele importante legate de dispariția soțului/ soției
— de exemplu, data diagnosticului definitiv, decesul, înmormântarea.
Deseori, pacientul nu conștientizează datele precise, fenomen care
mi s-a părut întotdeauna o dovadă grăitoare, dacă mai era nevoie de
ea, a influenței inconștientului asupra gândurilor și sentimentelor
conștiente. Aceste reacții aniversare se pot repeta cu
aceeași intensitate ani, chiar zeci de ani de-a rândul. Literatura
de lecialitate cuprinde multe studii surprinzătoare despre acția
aniversară, cum ar fi incidența crescută a spitalizării iihiatrice, de-a
lungul multor ani, în zilele comemorării

orții părinților.

Anumite date calendaristice importante oferă oportuni-atea de a

deschide investigarea terapeutică într-o multi-udine de modalități.
Zilele de naștere, în special zilele de naștere cu semnificație aparte,
pot deschide o fereastră spre neliniștile existențiale și duc la
contemplarea aprofundată i ciclului vieții. La maturitate, sărbătorirea
zilelor de naș-ere este întotdeauna, mi se pare, dulce-amăruie, cu
un ■ubstrat de lamentare. Pe unii indivizi îi afectează o zi de naștere
ce semnifică faptul că le-au supraviețuit părinților. Data pensionării, a
căsătoriei sau a divorțului și multe alte ■venimente care ne
marchează viața ne fac să înțelegem recerea inexorabilă a timpului
și caracterul efemer al vieții.
■

Nu ignora niciodată „anxietatea

produsă de terapie"

Chiar dacă subliniez că psihoterapia este un proces creativ și

spontan modelat de stilul unic al fiecărui practicant și personalizat
pentru fiecare pacient, există totuși anumite reguli universale. O
astfel de regulă este explorează întotdeauna anxietatea legată de
ședința de terapie. Dacă un pacient are o stare de anxietate în
timpul ședinței, după ședință (în drum spre casă sau mai târziu, când
se gândește la ea), sau când se pregătește să vină la
următoarea ședință, mă concentrez întotdeauna în detaliu
asupra acestei anxietăți.

Deși anxietatea poate fi cauzată uneori de conținu. discuției

terapeutice, ea apare mult mai des din proces — sentimentele legate
de relația pacient-terapeut.

De exemplu, o pacientă descrie că se simte anxioasă când intră la

mine în cabinet:

„De ce? Ce te face să te simți anxioasă când vii aici?" am întrebat

„Mi-e teamă. Simt că-mi fuge pământul de sub picioare."

„Și ce echivalent are în terapia noastră această senzație?"

„Că o să te saturi de cât mă plâng și suspin și n-o să vrei să mă mai

vezi."

„Probabil asta complică mult lucrurile pentru tine. Eu îți spun să

exprimi toate gândurile care te frământă.
Este suficient de greu, dar tu mai adaugi încă ceva — atenția de a
nu mă împovăra sau descuraja."

Altă pacientă:

„Astăzi nu am vrut să vin. Am fost supărată toată săptămâna din

cauza a ceea ce ai spus când am luat un Kleenex."

„Ce m-ai auzit spunând?"

„Că te-ai săturat de faptul că mă plâng și că nu-ți accept ajutorul."

„Eu îmi amintesc ceva foarte diferit. Plângeai și, dorind să te

liniștesc, m-am întins să-ți dau un Kleenex. M-a uimit cât de repede
te-ai repezit să-l iei singură — ca și cum ai fi evitat să iei ceva de la
mine — și am încercat să te încurajez să-ți explorezi sentimentele
legate de acceptarea ajutorului din partea mea. Dar asta nu
înseamnă în niciun caz că te-am criticat sau că „m-am săturat".

„Am de fapt niște sentimente legate de acceptarea ajutorului din

partea ta. Mi te imaginez o cantitate finită de compasiune — doar o
sută de puncte — și nu vreau să-mi consum toate punctele."

Dacă un pacient devine anxios în timpul ședinței, mă ansform în

detectiv și apelez la ajutorul pacientului întru a analiza ședința în cel
mai mic detaliu, cu scopul ; a determina cu exactitate când a apărut
disconfortul, ■ocesul unei asemenea investigări conține implicit ptul
că anxietatea nu vine din senin, ca ploaia, ci este plicabilă: are
cauze ce pot fi descoperite (și prin urmare ■evenite și controlate).

Uneori, dacă am o presimțire intensă că ședința ar ițea fi urmată la

un interval oarecare de o reacție întârziată ceea ce s-a întâmplat pe
parcursul ei, către sfârșitul i sugerez un experiment mental ce
presupune proiecția viitor:

„Mai avem câteva minute, dar aș dori să te relaxezi să închizi ochii și

să-ți imaginezi că ședința s-a încheiat și ești în drum spre casă. Ce
vei gândi sau simți? Cum vei privi ședința de astăzi? Ce vei simți
despre mine sau despre felul în care relaționăm?"

Capitolul 67

Doctore, scapă-mă de anxietate

Dacă un pacient este copleșit de anxietate și cere ajutor, de obicei

consider că este util să întreb: „Spune-mi, care ar fi lucrul perfect pe
care l-aș putea spune? Ce aș putea spune cu exactitate ca să te fac
să te simți mai bine?" Firește, nu mă adresez minții raționale a
pacientului, ci copilului din el și cer asociații libere necenzurate.

O pacientă mi-a răspuns, „Vreau să-mi spui că sunt cel mai frumos,
mai minunat copil din lume." I-am spus exact ce a vrut, iar apoi am
examinat împreună efectele liniștitoare ale cuvintelor mele, precum
și alte sentimente apărute: jena pentru dorințele ei copilărești și
marea iritare din faptul că ea a trebuit să îmi spună ce să zic. Acest
exercițiu de auto-liniștire creează un paradox: cerându-i terapeutului
să rostească cuvinte magice de alinare, pacientei i se insuflă o stare
sufletească dependentă, de copil, dar în același timp in te obligată
să își asume o poziție de autonomie chiar prin inventarea cuvintelor
care o vor liniști.

Capitolul 68

Despre cum să fii călăul dragostei

Nu îmi place să lucrez cu pacienți îndrăgostiți.

Poate din invidie — mi-e dor și mie de vrajă. Poate pentru că

dragostea și psihoterapia sunt fundamenta] incompatibile. Un bun
terapeut luptă cu întunericul și caută iluminarea, în timp ce
dragostea romantică este întreținută de mister și se năruie când este
analizată. Detest să fiu călăul dragostei.

Un paradox: deși aceste rânduri cu care începe Călăul dragostei

exprimă disconfortul pe care mi-1 provoacă rela-ționarea cu pacienți
îndrăgostiți, ele i-au determinat totuși pe mulți pacienți îndrăgostiți să
mă consulte.

Desigur, dragostea ia multe forme, iar aceste rânduri se referă doar

la un anumit tip de dragoste: acea stare sufletească înnebunitoare,
obsedantă, euforică ce pune stăpânire pe individ.

în mod obișnuit o asemenea experiență este minunată, dar există

momente când pasiunea nebună cauzează mai multă suferință
decât plăcere.

Uneori dragostea rămâne pentru totdeauna neîmplinită — de pildă

când unul din cei doi sau ambii sunt căsătoriți și nu doresc să-și
distrugă căsnicia. Uneori dragostea nu este reciprocă — o persoană
iubește, iar cealaltă o respinge sau dorește doar o relație sexuală.
Uneori cel iubit este total inaccesibil — un profesor, un fost terapeut,
soția unui prieten. Adesea se poate întâmpla ca o persoană să fie
atât de preocupată de dragostea sa încât să își dedice mare parte
din timp așteptând o scurtă întâlnire cu cel iubit și neglijând tot restul
— munca, prietenii, familia. Este posibil ca o persoană îndrăgostită
care are o legătură extraconjugală sa se îndepărteze de soț/soție, să
evite intimitatea pentru a-și ascunde secretul, să refuze terapia de
cuplu, să păstreze în mod deliberat relația conjugală într-o stare
nesatisfă-cătoare pentru a-și diminua sentimentul de vinovăție și a-
și justifica legătura.

Oricât de variate ar fi circumstanțele, experiența este aceeași: cel

îndrăgostit idealizează persoana iubită, este obsedat de ea, adesea
nedorindu-și nimic altceva decât să își petreacă restul vieții în
prezența ei.
Pentru a dezvolta o relație empatică cu pacienții îndrăgostiți, trebuie
să nu pierzi din vedere faptul că experiența lor este una minunată:
contopirea extatică ce le aduce fericire; dizolvarea solitarului „eu" în
încântătorul „noi" roate fi una dintre experiențele cele mai mărețe din
viața pacientului. în general este recomandabil să îți exprimi punctul
de vedere despre starea lor sufletească și să te abții să critici
sentimentul minunat față de cel iubit.

\meni nu a prezentat această dilemă mai bine ca \ietzsche care, la

scurt timp după ce „și-a venit în fire" după o poveste de dragoste
pasională (dar castă) cu Lou Salomé, scria:

într-o zi a zburat pe lângă mine o vrabie; și ... am crezut că văd un

vultur. Acum întreaga lume este preocupată să îmi arate ce mult am
greșit — și există bârfe și prin Europa despre asta. Ei, cui îi e mai
bine? Mie, „cel amăgit", cum zic ei, care din cauza chemării acestei
păsări am trăit o vară întreagă într-o lume înaltă a speranței — sau
celor care nu au niciun fel de amăgire?

■Așadar, trebuie să fim atenți cu un sentiment care îți permite să

trăiești într-o „lume înaltă a speranței". Fii înțelegător cu extazul
pacientului, dar ajută-1 să se pregătească pentru sfârșitul lui. Căci
întotdeauna se sfârșește. Exidâ o particularitate adevărată a
dragostei romantice: nu

durează niciodată — evanescența face parte din natura pasiunii

obsedante. Dar fii atent cum încerci să îi grăbești sfârșitul. Nu
încerca să lupți cu dragostea mai mult decât ai face-o în cazul
credințelor religioase puternice — sunt dueluri pe care nu le poți
câștiga (și există similitudini între a fi îndrăgostit și a trăi extazul
religios: Un pacient se referea la „starea lui de Capelă Sixtină", altul
își descria dragostea ca fiind o condiție celestă, nepieritoare).
Ai răbdare — lasă clientul să descopere și să exprime ce
simte despre iraționalitatea sentimentelor sale sau deziluzia față de
persoana iubită. Când acest lucru se întâmplă, memorez cu atenție
cuvintele pacientului. Dacă revine la acea stare și idealizează din
nou persoana iubită, îi amintesc comentariile pe care le-a făcut.

în același timp, explorez experiența la fel cum aș proceda cu orice

stare emoțională puternică. Spun lucruri de genu „Ce minunat pentru
tine ... e ca și cum ai reveni la viață, Este ușor de înțeles de ce nu
vrei să renunți la asta. Să uităm acum la ceea ce a făcut posibilă
această experiem ... Spune-mi cum era viața ta înainte să ți se
întâmple ai lucru. Când ai simțit ultima dată o asemenea iubire? Ce
s-întâmplat cu iubirea aceea?"

Este mai avantajos să te concentrezi pe starea de a îndrăgostit

decât pe persoana iubită. Ceea ce este cu a vărat fascinant este
experiența, starea emoțională de a i nu cealaltă persoană. Sintagma
lui Nietzsche, „îți i propria dorință, nu pe cel dorit" s-a dovedit
adesea neprețuit în munca mea cu pacienții chinuiți de dragi

De vreme ce majoritatea indivizilor știu (deși înce, nu știe) că

experiența nu va dura o veșnicie, încerc introduc cu blândețe câteva
perspective pe termen să descurajez pacientul să ia decizii
ireversibile pe sentimentelor care cel mai probabil sunt evanescente.

Stabilește obiectivele terapiei încă de la început. Ce ) de ajutor

caută? Este evident că ceva nu funcționează, nu te-ar fi consultat.
Cere ajutor pentru a ieși din rel. Invoc adesea imaginea unei balanțe
și întreb d

echilibrul dintre plăcere și nemulțumire (sau fericire și nefericire) pe

care i-1 oferă relația. Uneori o foaie de calcul ajută la ilustrarea
echilibrului și le cer pacienților să țină un jurnal în care să noteze
zilnic mai multe puncte de observație: de câte ori se gândesc la
persoana iubită, sau chiar numărul de minute sau ore dedicat
acestei îndeletniciri. Pacienții sunt câteodată uluiți de însemnări, de
cât de mult din viață le consumă gândurile circulare, repetitive și, pe
de altă parte, cât de puțin participă la viața reală.
Uneori încerc să ofer pacientului o perspectivă mai largă prin discuții
despre natura și diversele forme ale dragostei. Monografia
nemuritoare a lui Erich Fromm, Arta de a iubi, aste o resursă
valoroasă pentru pacient și pentru terapeut deopotrivă. Mă gândesc
adesea la dragostea matură ca la o iubire pentru ființă și dezvoltarea
personală a celuilalt și majoritatea clienților sunt de acord cu acest
punct de vedere. Care este atunci natura exactă a dragostei lor?
Sunt îndrăgostiți nebunește de cineva pe care în adâncul sufletului
nu îl respectă cu adevărat sau de cineva care se poartă n rât cu ei?
Din nefericire, există desigur și cei a căror dragoste este intensificată
dacă sunt tratați rău.

Dacă doresc să îi ajuți să iasă din relație, poți să le amintești (și să-ți
amintești și ție) că eliberarea este dificilă și lentă. Se poate întâmpla
ca un individ să iasă din pasiunea nebună aproape instantaneu, așa
cum scapă de vrajă personajele din Visul unei nopți de vară, dar
majoritatea indivizilor sunt chinuiți de dorința pentru persoana iubită
multe luni după aceea. Uneori trec ani, chiar zeci de ani, înainte să îl
poată întâlni sau chiar să se gândească la celălalt fără să fie
cuprins de dorință sau anxietate.

Nici terminarea relației nu este un proces constant. Au loc recidive

— și o eventuală întâlnire cu persoana iubită este foarte probabil să
producă o revenire a trăirilor. Pacienții oferă multe explicații raționale
pentru un nou ion tact: susțin că au depășit starea și că o discuție
cordială, o cafea sau un prânz cu fosta iubită/fostul iubit îi va ajuta -ă
clarifice lucrurile, să înțeleagă ce nu a mers, să stabilească

o prietenie matură de durată sau chiar să spună adio ca persoană

matură. Nimic din toate acestea nu se va întâmpla, obicei
vindecarea individului stagnează, așa cum un greșit împiedică
vindecarea unui alcoolic aflat în tratament. Nu te simți frustrat din
cauza recidivelor — unele pasiuni nebune continuă ani de zile. Nu
este vorba de lipsă de voință; experiența aceasta are ceva ce atinge
niveluri foarte
că obsesia dragostei servește adesea pentru a-i distrage individului
atenția de la gânduri mai dureroase. Sper ca în cele din urmă să
ajung la întrebarea: La ce te-ai gândi dacă nu ai fi obsedat de ...?

69

Anamneza

La începutul programului de formare psihoterapeuții vață câteva

scheme sistematice de anamneză. Aceste heme includ întotdeauna
aspecte legate de problema pe re o prezintă pacientul, boala actuală
și istoric (inclusiv formații despre familie, educație, sănătatea fizică,
terapia iterioară, prieteni etc.). Există avantaje evidente în metoda ;
colectare treptată a datelor. De exemplu, medicii sunt vățați să evite
omisiunile făcând anamneza și examenul izic într-o manieră foarte
standardizată, care constă în xaminarea sistematică a sistemelor și
organelor (sistemul iervos, sistemul gastrointestinal, sistemul genito-
urinar, istemul cardiovascular, sistemul musculo-scheletic).

Există situații și în practica psihoterapeutică când o asemenea

metodă sistematică de adunare a informațiilor — de xemplu, la
primele ședințe, când se încearcă înțelegerea ipidă a contextului
vieții pacientului; în cazul unei con-iltații de scurtă durată; sau când
trebuie să aduni date ipid pentru a face o prezentare succintă
colegilor. Oricum, e măsură ce dobândesc experiență, terapeuții
rareori rmăresc o listă sistematică de întrebări în volumul imens e
informație derivată din munca psihoterapeutică. Colec-.rea de date
devine intuitivă și automată. Nu precede Tapia, ci este chiar parte a
terapiei. Cum spunea Erik rikson, „A lua un istoric înseamnă a face
istorie".

Investigarea programului zilnic al pacientului

Deși mă bazez pe un mod intuitiv de a aduna date, există o
investigație extrem de productivă pe care o fac întotdeauna în prima
sau a doua ședință: „Te rog descrie-mi în detaliu o zi tipică din viața
ta."

Mă asigur că discutăm despre tot, inclusiv despre obiceiurile

alimentare și cele legate de somn, despre vise, recreație, perioadele
de neliniște și de bucurie, sarcinile exacte de serviciu, consumul de
alcool și droguri, chiar și despre lectură, filme și programele TV
preferate. Dacă această investigație este suficient de detaliată,
terapeuții pot afla multe informații care îl dezvăluie pe pacient, și
care sunt adesea omise în alte sisteme de anamneză.

Aflu astfel multe lucruri: obiceiuri alimentare, preferințe estetice,

activitățile din timpul liber. Acord o atenție deosebită oamenilor din
viața pacienților. Cu cine au contact în mod regulat? Ce fețe văd în
mod obișnuit? Cu cine vorbesc la telefon sau direct în timpul
săptămânii? Cu cine iau masa?

De exemplu, în interviurile inițiale recente, această investigație mi-a

permis să descopăr activități despre < probabil altfel nu aș fi aflat
luni întregi: două ore pe z jucând solitaire pe computer; trei ore de
chat sexual internet pe noapte, sub o identitate falsă; blocajul
persist la muncă și rușinea care îl însoțește; un program zilnic
atâl de șolicitant încât am obosit doar ascultând; convorbii telefonice
prelungite cu tatăl în fiecare zi (uneori din oră îi oră) ale unei femei
de vârstă mijlocie; lungile conversați

telefonice zilnice ale unei lesbiene cu o fostă iubită de care iu îi

plăcea, dar de care nu se putea despărți.

Investigarea celor mai mici detalii din viața pacientului nu doar că

aduce un material bogat care altfel ar fi omis, dar este și un impuls
pentru închegarea relației. Discuțiile ■intense despre cele mai
mărunte activități cotidiene intensifică rapid sentimentul de intimitate
dintre terapeut și pacient, atât de necesar în procesul schimbării.
Cu cine este populată viața pacientului?

într-un studiu valoros despre relațiile interpersonale, psihologul

Rutheilen Josselson folosește ca instrument terapeutic un „sistem
solar" format dintr-o coală de hârtie și un creion; le cere subiecților
să se reprezinte pe sine ca un punct în centrul paginii, iar pe oamenii
din viața lor ca obiecte care gravitează în jurul lor la distanțe diferite.
Cu cât punctele sunt mai apropiate de centru, cu atât relația este mai
importantă. Studiul ei a urmărit modificările poziționale ale sateliților
pe o perioadă de câțiva ani. Este posibil ca această tehnică să fie
prea incomodă în practica clinică obișnuită, dar este un model
excelent pentru vizualizarea tiparelor interpersonale.

Una dintre sarcinile mele majore la începutul terapiei este să aflu

cine sunt oamenii din viața pacientului. Multe din aceste informații se
pot obține în timpul verificării programului zilnic al pacientului, dar eu
mă asigur că fac și o investigație detaliată despre toți oamenii
semnificativi din viața pacientului, precum și despre contactele
interpersonale avute recent într-o zi reprezentativă. De
asemenea, consider că este util să întreb despre cei mai buni
prieteni din trecut și prezent.

Capitolul 72

Stai de vorbă cu cealaltă jumătate

Niciodată nu am regretat că am intervievat o persoană importantă

din viața pacienților, de obicei soțul/soția, partenerul/partenera de
viață. De fapt, la finalul unui asemenea interviu mă întreb
întotdeauna, „De ce am așteptat atâta?" sau „De ce nu fac asta mai
des?" Când îmi aud pacienții descriindu-1 pe celălalt, construiesc o
imagine mentală a celeilalte persoane, uitând adesea că
informațiile pe care le primesc sunt foarte deformate pentru că
sunt filtrate prin ochii imperfecți și părtinitori ai pacientului. Dar odată
ce cunosc cealaltă persoană, aceasta capătă o formă, iar eu pătrund
mai adânc în viața pacientului. Deoarece întâlnirea cu partenerul
pacientului are loc într-o situație atât de neobișnuită, sunt conștient
de faptul că de fapt nu îl„văd" cu adevărat, dar nu asta contează —
ceea ce con-ază este că imaginea feței și a persoanei celuilalt
îmi ermite o întâlnire mai fructuoasă cu pacientul meu. Mai lult,
partenerul poate oferi o perspectivă nouă și informații

prețioase despre pacient.

Desigur, cealaltă persoană se simte amenințată de invitația de a se

întâlni cu terapeutul partenerului. Consideră că terapeutul care îi va
evalua este devotat în primul rând pacientului, cum și este de
așteptat. Dar există o strategie care rareori nu reușește să
diminueze amenințarea subiectivă și care are în general suces în a
convinge partenerul să vină la ședință.

Informează-1 pe pacient în modul următor:

„John, te rog să-i spui lui X că m-ar putea ajuta să-ți fiu și mai mult
de folos. Aș dori să primesc de la ea

feedback despre tine, în special despre cum ar vrea să te vadă

schimbându-te. Nu va fi examinată, ci vom discuta despre
observațiile ei despre tine."

Recomand ca ședința să fie condusă exact în acest mod. Deoarece

prefer să nu am secrete față de pacient, întotdeauna intervievez
cealaltă persoană în prezența pacientului. Scopul este să obții
feedback și sugestii pentru idei de schimbări pe care pacientulle
poate face, nu să ții un interviu personal cu partenerul. Vei obține o
imagine suficient de complexă a celeilalte persoane chiar din felul în
care oferă feedbackul.

Și te sfătuiesc să nu transformi ședința într-o ședință de cuplu. Când

ești devotat în primul rând unuia dintre parteneri, cu care ai un
angajament terapeutic, nu ești în măsură să tratezi cuplul. Dacă
încerci să faci terapie de cuplu după ce ai obținut o mulțime de
informații confidențiale de la unu] dintre parteneri, te vei trezi curând
că trebuie să ascunzi informații și vei ajunge la un comportament
duplicitar. Cel mai bine este ca terapia de cuplu să fie făcută de alt
teraper devotat în egală măsură ambilor participanți.
73

Explorează terapia anterioară

Dacă pacienții au mai participat la terapie, fac o investigație detaliată

a experienței avute. Dacă terapia a fost nesatisfăcătoare, pacienții
amintesc aproape întotdeauna lipsa de implicare a terapeutului.
Terapeutul, spun ei, a fost prea distant, prea impersonal, nu s-a
implicat, nu i-a încurajat. încă nu am auzit un pacient plângându-se
că un terapeut se autodezvăluie prea mult, că este prea
încurajator sau prea personal (desigur, cu excepția cazurilor când
a existat o relație sexuală între pacient și terapeut).

Cunoscând erorile făcute de terapeutul anterior, poți să încerci să

eviți repetarea lor. Arată acest lucru în mod explicit, verificând din
când în când prin întrebări simple și directe: „Mike, suntem la a patra
ședință și poate ar trebui să verificăm cum ne descurcăm. Mi-ai
vorbit despre sentimentele tale față de de Dr. X, fostul terapeut. Mă
întreb cum stau lucrurile în ceea ce mă privește. Au existat momente
când ai avut sentimente similare față de mine sau când ți s-a părut
că ne îndreptăm spre tipare similare, neconstructive? “

Dacă un pacient a participat la un program de terapie de care a fost

mulțumit (dar din diverse motive nu mai poate continua cu același
terapeut), consider că este la fel de important să explorezi ce a mers
bine pentru a include acele aspecte în terapia prezentă. Nu te
aștepta ca aceste descrieri să rămână neschimbate: de regulă se
schimbă pe măsură ce se schimbă părerile pacientului despre alte
evenimente din trecut. Cu timpul ar putea începe să își amintească
lucruri pozitive despre terapeutul pe care la început l-a denigrat.

74
Despre cum să împărți spațiul din umbră

Ce îmi amintesc din cele șapte sute de ore petrecute pe canapea la

prima psihanaliză? Cea mai vie amintire a psihanalistei Olive Smith,
o ascultătoare tăcută, răbdătoare, este din ziua când îmi făceam
mea culpa pentru lăcomia cu care anticipam banii pe care îi voi
moșteni când îmi vor muri părinții. Mă descurcam foarte bine cu
autocritica când, lucru foarte neobișnuit, a devenit activă și mi-a
nimicit acuzarea cu o frază: „Așa suntem noi făcuți."

Nu a fost doar faptul că s-a grăbit să mă liniștească, deși am

apreciat acest lucru. Nici că mi-a normalizat impulsurile josnice. Nu,
a fost altceva: A fost cuvântul noi, care implică faptul că ea și cu
mine suntem la fel, că și ea are partea ei întunecată.

I-am apreciat darul pe care mi l-a făcut. Și de multe ori l-am dat și
altora. încerc orice cale pentru a normaliza impulsurile întunecate ale
pacienților. Le redau încrederea, o imit pe Olive Smith, folosind noi,
le arăt ubicuitatea anumitor sentimente sau impulsuri. Le recomand
materiale pe care să le citească (de exemplu, pentru probleme
sexuale le recomand Kinsey, Masters și Johnson, sau rapoartele
Hite).

Fă tot ce poți pentru a normaliza partea întunecată. Noi terapeuții ar

trebui să fim deschiși față de propriile părți

întunecate, ignobile și există momente când, dacă le împărtășim

ajutăm pacienții să nu se mai autopedepsească pentru
transgresiunile lor reale sau imaginare.

Odată, după ce am făcut complimente unei paciente afirmând ce

mamă bună este pentru cei doi copii ai ei, a devenit vizibil neliniștită
și mi-a spus cu gravitate că \ rea să îmi mărturisească ceva ce nu a
mai împărtășit nimănui
niciodată, și anume că după ce a născut primul copil a simțit un
impuls puternic să plece din spital și să își abandoneze noul născut.
Deși dorea să fie mamă, nu suporta ideea de a renunța la atâția ani
de libertate. „Arată-mi mama care n-a avut asemenea sentimente,
am spus, sau tatăl. Deși îmi iubesc copiii, au fost multe dăți când mi-
a displăcut foarte tare că m-au deranjat de la alte treburi și procupări
pe care le aveam în viață."

Eminentul psihanalist britanic D.W. Winnicott a avut mult curaj în a-și

împărtăși impulsurile întunecate, iar un coleg al meu, când tratează
pacienți îngrijorați de furia pe care o resimt față de propriii copii,
citează deseori un articol al lui Winnicott care enumeră optsprezece
motive pentru care mamele își urăsc bebelușii. Winnicott mai citează
și cântecele de leagăn ostile pe care mamele le cântă bebelușilor
care, din fericire, nu înțeleg cuvintele. De exemplu:

Nani, nani puiul mamii, în vârful copacului,

Când vântul o bate te-o legăna,

Când craca s-o rupe leagănul o cădea

Jos copilul și leagănul s-or răsturna.

75

Freud a mai avut și dreptate

Să te iei de Freud a devenit o modă. Niciun cititor contemporan nu

scapă de criticile recente mușcătoare, care consideră că teoria
psihanalitică este la fel de depășită ca și cultura apusă din care a
apărut. Psihanaliza este catalogată drept pseudoștiință bazată pe un
model științific depășit și eclipsată de progresele recente din
neurobiologia visului și despre genetica schizofreniei și a tulburărilor
afective, hi plus, criticii susțin că este o fantezie preponderent
masculină a dezvoltării umane dominate de bărbați, ce abundă
în sexism și este construită pornind de la studii de caz disimaginare.
torsionate și de la observații lipsite de acuratețe, uneor:

Aceste critici sunt atât de constante și grave încât au pătruns până și

în programele de formare în psihoterapie și o întreagă generație de
practicieni în domeniul sănătății mintale a fost educată cu o abordare
critică și complet neinformat despre omul ale cărui idei conțin chiar
fundamentul psihoterapiei.

îți sugerez un experiment de gândire. Imaginează-ți că ești într-o

stare de disperare din cauza unei relații eșuate. Ești năpădit de
gânduri pline de ură și dispreț față de o femeie pe care ai idealizat-o
luni întregi. Nu poți să nu te gândești la ea, te simți rănit profund,
poate mortal și le gândești la sinucidere — nu doar pentru a pune
capăt suferinței, ci și pentru a o pedepsi pe femeia care a cauzat-
o. Rămâi în disperarea ta, în ciuda eforturilor mari pe care le fac
prietenii tăi pentru a te consola. Care ar fi următorul

tău pas?

Foarte probabil, te-ai gândi să consulți un psihoterapeut. Simptomele

— depresie, furie, gânduri obsesive — toate indică nu doar că ai
nevoie de terapie, dar și că te-ar ajuta considerabil.

Acum încearcă o variantă a experimentului. Imagi-nează-ți că ai

aceleași simptome. Dar trăiești în Europa Centrală, cu peste o sută
de ani în urmă, să zicem în 1882. Ce ai face? Aceasta este
provocarea cu care m-am înfruntat acum câțiva ani când scriam
romanul Plânsul lui Nietzsche. Acțiunea cărții cerea ca Nietzsche să
vadă un terapeut în 1882 (anul când a fost într-o disperare profundă,
din cauza sfârșitului relației cu Lou Salomé).

Dar cine ar fi terapeutul lui Nietzsche? După multe cercetări istorice

mi-a fost clar că nu exista o asemenea creatură în 1882 — cu doar
120 de ani în urmă. Dacă Nietzsche ar fi apelat la un medic pentru
ajutor i s-ar fi spus că boala dragostei nu este o problemă medicală
și i s-ar fi recomandat să petreacă un sejur la Marienbad sau într-o
altă stațiune balneară din Europa pentru odihnă și o cură de apă.
Sau poate i s-ar fi recomandat un preot înțelegător pentru consiliere
religioasă. Terapeuți laici? Nu existau! Deși Liébault și Bernheim
aveau o școală de hipnoterapie la Nancy, în Franța, nu ofereau
psihoterapie per se, ci doar eliminarea simptomelor prin hipnoză.
Domeniul psihoterapiei laice încă nu era inventat; aștepta venirea lui
Freud, care în 1882 era medic internist, nu făcuse încă intrarea
pe scena psihiatriei.

Freud nu numai că a inventat domeniul psihoterapiei de unul singur,

dar a făcut-o dintr-o singură lovitură. în 1895 (în Studii despre isterie,
scrisă împreună cu Josef Breuer) există un capitol extraordinar de
profetic despre psihoterapie, care prefigurează multe dintre
evenimentele majore care aveau să aibă loc în următoarea sută de
ani. în acest capitol Freud postulează principiile fundamentale ale
domeniului nostru: importanța conștientizării, a auto-explorării
profunde și a exprimării; existența rezistenței, a transferului, a
traumei reprimate; folosirea viselor și

a fanteziilor, a jocului de roluri, asocierea liberă, necesitatea de a ne

ocupa de problemele caracterologice, nu doar de simptome; și
necesitatea absolută a unei relații terapeutice bazată pe încredere.

Consider că aceste aspecte sunt atât de utile în educația

terapeutului, încât timp de decenii am ținut la Stanford un curs de
înțelegere a lui Freud, în care am pus accentul pe două puncte:
citirea textelor lui Freud (nu folosirea surselor secundare) și
cunoașterea contextului istoric în care a trăit.

Există texte de popularizare sau texte de analiză care le sunt utile

studenților ce studiază lucrările unor gânditori cu unstil de expunere
mai puțin clar (sau care vor să > i ee/e confuzie) — filosofi precum
Hegel, Fichte, chiar și Kant sau, în domeniul psihoterapiei, Sullivan,
Fenichel sau Fairbairn.

Nu este cazul lui Freud. Deși nu a câștigat Premiul Nobel pentru

contribuția științifică, i s-a decernat Premiul Goethe pentru literatură.
în toate textele Freud are un stil sclipitor, care se păstrează chiar și
prin traducere. Fără îndoială, multe din poveștile sale clinice
seamănă cu cele ale unui

maestru narator.

în cursul de care am amintit mă concentrez îndeosebi

asupra primelor texte, Studii despre isterie, fragmente : din

Interpretarea viselor și Trei eseuri despre teoria sexualită și schițez
contextul istoric — adică spiritul psihologic de la sfârșitul secolului al
XIX-lea — care le permite studenților să înțeleagă cât de
revoluționare au fost intuițiile lui.

încă un aspect: Nu ar trebui să evaluăm contribuțiil Freud pe baza

pozițiilor avansate de diversele institute di psihanaliză freudiană.
Freud a avut mulți discipoli i de un gen de convenționalism ritualizat
și multe instit de psihanaliză au adoptat un punct de vedere
conserva și static al operei sale, care nu se potrivește absolut deloc
ct firea lui creatoare și inovatoare în continuă schimbare.

De-a lungul evoluției mele profesionale și eu am fos extrem de

ambivalent în privința institutelor clasice d formare în psihanaliză. Mi
s-a părut că poziția psiha conservatoare dintr-un moment sau altul
supraevalua

importanța conștientizării, mai ales în privința aspectelor legate de

evoluția psihosexuală, în vreme ce ignora complet importanța
interacțiunii umane în procesul terapeutic. (Theodor Reik scria: „Pe
mulți analiști, nici chiar dracul nu i-ar putea speria mai tare decât
folosirea cuvântului „eu".) în consecință, am hotărât să nu urmez
formarea oferită de un institut de psihanaliză și, privindu-mi
retrospectiv cariera, consider că a fost una dintre cele mai bune
decizii pe care le-am luat în viață. Deși am avut un
sentiment puternic de izolare profesională și incertitudine, am
avut libertatea să îmi urmez propriile preocupări și să gândesc fără
prejudecăți restrictive.
Acum mi s-au schimbat considerabil părerile despre tradiția
psihanalitică. Chiar dacă nu îmi plac multe dintre rânduielile
psihanalitice instituționale și pozițiile ideologice, totuși aceste instituții
sunt adesea cele mai importante, singurul loc unde cele mai bune și
mai luminate minți din domeniul nostru discută probleme serioase de
tehnică a psihanalizei psihodinamice. Mai mult decât atât, sunt
de părere că în ultimul timp s-a înregistrat o dezvoltare salu-ră a
gândirii și practicii psihanalitice, respectiv o creștere interesului
pentru psihanaliză, vizibil și în literatura despre intersubiectivitate si
psihologia individuală, care reflectă o înțelegere nouă a rolului
crucial pe care îl are interacțiunea umană fundamentală în procesul
schimbării.

mare măsură, psihanaliștii progresiști urmăresc mai aultă

autenticitate și autodezvăluire în relația cu pacienții.

Deoarece sistemul de sănătate încurajează educația cu durată mai

scurtă (prin urmare scăderea costurilor printr-o runerație mai mică a
terapeuților), absolvenții au nevoie mult ca niciodată de programe de
pregătire clinică stuniversitară. Institutele de psihanaliză (numite
în general freudiene, jungiene, interpersonale, existențiale) oferă
categoric cele mai elaborate și complete programe postuniversitare
de formare în psihoterapie dinamică. în plus, cultura institutului
compensează izolarea inerentă acticii terapeutice, asigurând o
comunitate de oameni care

se aseamănă, un grup de colegi care se confruntă cu provocări

intelectuale și profesionale similare.

Poate sunt prea alarmist, dar mi se pare că în aceste zile de atacuri

necontenite asupra domeniului psihoterapiei, institutele de
psihanaliză pot deveni ultimul bastion, depozitarul colecției de
înțelepciune psihoterapeutică, așa cum biserica a fost timp de secole
depozitarul înțelepciunii filosofice și singurul domeniu în care se
discutau problemele existențiale serioase — scopul vieții, valorile,
etica, responsabilitatea, libertatea, moartea, identitatea,
interconectarea. Există asemănări între institutele psihanalitice și
instituțiile religioase din trecut și este important să nu repetăm
tendințele acestora din urmă de a suprima alte forumuri de
exprimare a gândirii și a legifera ceea ce gânditorilor le este permis
să gândească.

Capitolul 76

TCC nu este ceea ce se ridică în slăvi... Sau nu te teme

de „omul negru" TVE

Conceptul de TVE (terapie validată empiric) a avut în ultima vreme

un impact uriaș — până acum doar negativ — asupra domeniului
psihoterapiei. Doar terapiile validate empiric — în realitate asta
înseamnă terapie cognitiv-com-portamentală (TCC) de scurtă durată
— sunt autorizate de mulți furnizori de servicii de sănătate. Școlile
de psihologie postuniversitarea care acordă titlul de master și doctor
își refac programele, concentrându-se asupra predării TVE; pentru
examenele de licență se asigură că psihologii sunt îmbibați de
cunoștințe despre superioritatea TVE; iar agențiile federale
importante care finanțează cercetarea psihoterapeutică favorizează
cercetarea TVE.

Toate aceste situații creează discordanță pentru clini-cienii cu

vechime, care sunt supuși zilnic insistențelor celor care
administrează sistemul de sănătate pentru a folosi TVE. Clinicienii
cu vechime asistă la o avalanșă de dovezi științifice care
„demonstrează" că modul lor de abordare este mai puțin eficace
decât cel al terapeuților mai tineri (și mai puțin costisitori) care fac
TCC după manual într-un timp șocant de scurt. în sinea lor știu că
este un lucru greșit, suspectează prezența fumului și a oglinzilor, dar
nu au niciun răspuns bazat pe dovezi și, în general, au renunțat la
luptă și au încercat să-și vadă de treaba lor, sperând că acest
coșmar va trece.
Publicațiile metaanalitice recente restabilesc un oarecare echilibru.
(Mă inspir mult din excelenta examinare și analiză a lui Weston și
Morrison.) în primul rând, le recomand

clinicienilor să țină minte că terapiile nevalidate nu sunt terapii

invalidate. Cercetarea, dăcă e să fie finanțată, trebuii-să aibă un plan
adecvat, comparabil cu cercetarea pentru testarea eficacității
medicamentelor. Cerințele pianului includ pacienți „curați" (adică
pacienți cu un singur tip de tulburare, fără simptome din alte grupe
de diagnostic — un tip de pacient rar întâlnit în practica clinică), o
intervenție terapeutică scurtă și o metodă de tratament
repetabilă, preferabil după manual (adică să poată fi redusă la
un algoritm, „pas cu pas"). Un asemenea plan înclină mult balanța
către TCC și exclude majoritatea terapiilor tradiționale, care se
bazează pe o relație intimă (nestandardizată) între terapeut și
pacient, construită pe autenticitate și care se concentrează pe aici-
și-acum pe măsură ce evoluează în mod spontan.

în cercetarea TVE se fac multe supoziții false: că problemele pe

termen lung pot dispărea după o terapie scurtă; că pacienții au doar
un simptom determinat, pe care îl pot descrie cu exactitate la
începutul terapiei; că elementele terapiei eficiente se pot disocia
unele de altele și că un manual sistematic de proceduri le poate
permite indivizilor cu o pregătire minimă să practice psihoterapia
în mod eficient.

Analiza rezultatelor TVE (Weston și Morrison) arată urmări mult mai

puțin impresionante decât s-a crezut în general. După un an se
înregistrează puține ședințe follow-up, iar după doi ani aproape
deloc. Răspt pozitiv la TVE din prima parte a terapiei (care se
întâlne în orice intervenție terapeutică) a condus la o imag deformată
a eficacității. Nu se păstrează progresele făcuti iar procentul
pacienților care rămân într-o stare amelior este surprinzător de
scăzut. Nu există nicio dovadă respectarea manualelor se corelează
pozitiv cu ameliorarea; de fapt, există dovezi care demonstrează
contrariul, general, implicațiile cercetării TVE s-au extins mult
dincc__ de dovezile științifice.

Cercetarea naturalistă a practicii clinice TVE arată că terapia de

scurtă durată nu este chiar așa de scurtă:

cienii care folosesc TVE se întâlnesc cu pacienții mult ai multe ore

decât se menționează în rapoartele de cercetare. Cercetările indică
(nu este nicio surpriză) că suferința ■ acută se poate ameliora
repede, dar pentru suferința cronică este nevoie de o terapie mult
mai lungă, iar schimbarea caracterologică necesită cea mai lungă
terapie.

Nu mă pot abține să nu fac încă o observație provocatoare. Am o

presimțire puternică (probată doar la modul anectodic), că
practicienii TVE care au nevoie de ajutor psihoterapeutic personal nu
apelează la terapia cogni-tiv-comportamentală de scurtă durată, ci la
terapeuți bine pregătiți, experimentați, dinamici și fără manual.

77

Visele — folosește-le, folosește-le, folosește-le!

De ce atât de mulți terapeuți tineri evită să lucreze cu visele? Cei pe

care îi supervizez îmi dau răspunsuri variate. Pe mulți îi intimidează
caracterul literaturii despre vise — atât de voluminoasă, complexă,
tainică, speculativă și controversată. Sunt adesea dezorientați de
cărțile de vise și de efluviile de dezbateri virulente dintre freudieni,
jungieni, gestaltiști și vizionari. Apoi, mai există și literatura
despre noua biologie a viselor, care se dezvoltă rapid, și care
uneori încurajează analizarea viselor, alteori o respinge, afirmând că
visele sunt niște creații pur întâmplătoare și lipsite de sens.

Unii specialiști se simt frustrați și descurajați chiar de forma viselor,

de natura lor efemeră, criptică, extravagantă și foarte ascunsă. Alții,
care lucrează într-un cadru terapeutic de scurtă durată, impus de
sistemul de sănătate, nu au timp să se ocupe de vise. Și în ultimul
rând, dar poate cel mai important, mulți terapeuți tineri nu au trecut
printr-o terapie personală în care să beneficieze de analiza viselor.

Consider că ignorarea viselor este o mare pierdere pentru pacienții

de mâine. Visele pot constitui un ajutor eficient și extrem de valoros
pentru terapie. Ele reprezintă o reafirmare incisivă a problemelor
profunde ale pacientului, doar că într-un alt limbaj — limbajul
reprezentării vizuale. Terapeuții cu multă experiență s-au bazat
întotdeauna pe vise. Freud le considera „calea regală spre
inconștient". Chiar dacă nu acesta este, așa cum voi arăta mai
departe, principalul motiv pentru care consider visele atât de utile.

Interpretarea completă a viselor? Uită de ea!

Dintre toate concepțiile greșite pe care tinerii terapeuți le au despre

lucrul cu visele, cea mai problematică este că scopul ar trebui să fie
interpretarea completă și cu acuratețe a viselor. Ideea nu are nicio
valoare pentru practica psiho-terapeutică și le recomand studenților
mei să renunțe la ea.

Freud a avut o celebră și curajoasă încercare de interpretare

completă în lucrarea sa inovatoare Interpretarea viselor (1900), în
care analizează amănunțit unul dintre visele lui despre o femeie
numită Irma, pe care a recomandat-o unui prieten și coleg pentru o
intervenție chirurgicală. De la publicarea visului despre Irma,
numeroși teoreticieni și clinicieni au avansat interpretări noi și chiar
și acum, după o sută de ani, în literatura psihanalitică continuă să
apară perspective noi asupra acelui vis.

Chiar dacă ar fi posibil să interpretăm complet un vis, asta nu

înseamnă că am folosit ora de terapie în modul cel mai util. Eu adopt
o abordare pragmatică a viselor și le folosesc cât pot de bine pentru
a facilita terapia.

Capitolul 79 ,
Folosește visele în mod pragmatic: jefuiește și pradă tot
ce se poate

în ceea ce mă privește, principiul fundamental care stă la baza

lucrului cu visele este să extrag din ele tot ceea ce accelerează
terapia. Jefuiește și pradă visul, ia din el tot ce pare valoros și nu îți
face probleme din cauza cojii aruncate. Să luăm ca exemplu visul
înfricoșător pe care o pacientă l-a avut după prima ședință:

„Eram încă la facultatea de drept, dar judecam un caz într-o sală de

judecată deschisă, mare, aglomerată, încă eram femeie, dar aveam
părul tuns scurt și purtam un costum bărbătesc și cizme înalte. Tata,
care era îmbrăcat într-o mantie lungă, albă era judecat și eu
eram procurorul care îl acuza de viol. Am știut atunci că
sunt sinucigașă pentru că în cele din urmă mă va găsi și mă va ucide
pentru ce i-am făcut."

Visul a trezit-o la trei dimineața și a fost atât de însy mântător și real

încât, îngrozită de posibilitatea spărgător, a început să alerge prin
casă, verificând înc torile de la ferestre și uși. Era încă speriată trei
zile târziu, când mi-a relatat visul.

Cum jefuim acest vis în folosul terapiei? Mai întâi, să i gândim la

moment. Deoarece eram la începutul terapiei, sarcina mea
principală era să creez o legătură terapeutică puternică. Prin urmare,
întrebările și comentariile s-, concentrat în primul rând pe acele
aspecte ale visului < țin de angajare și siguranță în situația
terapeutică.

I-am pus întrebări ca: „De ce crezi că îl judecai pe tatăl tău? Mă

întreb dacă ar putea avea vreo legătură cu faptul că mi-ai povestit
despre el în prima ședință? Simți că este periculos să te exprimi
liberă în acest cabinet? Și gândurile tale despre sala de judecată
deschisă și aglomerată? Mă întreb, ai neliniști sau îndoieli legate de
caracterul privat, de confidențialitatea ședințelor noastre?"
Observați că nu am încercat să interpretez visul. Nu am pus întrebări
despre numeroasele aspecte ciudate din vis: confuzia legată de
sexul ei, îmbrăcămintea pe care o purta, mantia albă a tatălui,
acuzația de viol. Le-am reținut, le-am pus la păstrare. Poate mă voi
întoarce la aceste imagini în ședințele viitoare, dar în primele faze
ale terapiei am o altă prioritate: trebuie să mă ocup de cadrul
terapiei, ce trebuie să beneficieze de încredere, siguranță,
confidențialitate.

Un pacient a avut următorul vis în noaptea de după prima ședință:

„Am intrat într-un magazin să cumpăr cele necesare pentru o

excursie, dar nu am găsit tot ce îmi trebuia. Restul lucrurilor erau la
subsol și am început să cobor scările întunecoase și șubrede. Era
înspăimântător. Am văzut o șopârlă. Acesta a fost un lucru bun: îmi
plac șopârlele — sunt dure și nu s-au schimbat de o sută
de milioane de ani. Mai târziu am revenit sus și m-am uitat după
mașina mea, vopsită în culorile curcubeului, dar nu mai era, probabil
fusese furată. Apoi am văzut-o în parcare pe soția mea, dar brațele
îmi erau pline de pachete și eram prea grăbit să mă duc la ea, nu
puteam face gesturi cu mâinile. Erau acolo și părinții mei, dar
erau pigmei și încercau să facă un foc de tabără în parcare."

Pacientul, un bărbat de patruzeci de ani, rigid și non-introspectiv,

opusese mult timp rezistență și acceptase ;ă mă consulte doar când
soția l-a amenințat că îl părăsește Iacă nu se schimbă. Visul i-a fost
influențat evident de nceperea terapiei, care apare adesea în vis ca
o excursie sau călătorie. Nu se simte pregătit pentru aventura
terapiei deoarece lucrurile de care are nevoie sunt în subsol
(adică în adâncurile lui, în inconștient), dar este dificil și
sinistru (scările sunt întunecoase, înspăimântătoare și șubrede).
în plus, opune rezistență la terapie — admiră șopârlele, care nu s-au
schimbat în 100 de milioane de ani. Sau poate este ambivalent în
privința schimbării — mașina are culoarea îndrăzneață a
curcubeului, dar nu o poate găsi.
Ce sarcină îmi revine în primele ședințe? Să îi ajut să se implice în
terapie și să îl ajut să își depășească rezistența. în consecință, m-am
concentrat doar asupra acelor aspecte din vis legate de începutul
terapiei: simbolul călătoriei, sentimentul lui că este nepregătit și
inadecvat, scările întunecoase și șubrede, coborârea, șopârla. Nu i-
am pus întrebări despre alte aspecte din vis: soția lui și dificultățile
pe care le avea în a comunica cu ea și cu părinții săi care,
transformați în pigmei, aprind un foc în parcare. Nu pentru că aceste
aspecte n-ar fi fost importante — în ședințele ulteriore aveam să
petrecem destui de mult timp explorând relația sa cu soția și
părințiim, — dar în a doua ședință de terapie alte probleme aveau
prioritate.

întâmplător, acest vis ilustrează un aspect important al înțelegerii

fenomenului, pe care Freud l-a descris în Interpretarea viselor.
Observați că visul abordează mai multe idei abstracte — începerea
psihoterapiei, teama de explorare a inconștientului personal,
sentimentul de inadecvare, ezitarea dacă să se schimbe sau nu. Și
totuși visele (cu excepția câtorva experiențe acustice ocazionale)
sunt fenomene vizuale, iar mintea care fabrică visele trebuie
să găsească o cale de a da ideilor abstracte o formă vizuală (o
călătorie, coborârea într-un subsol pe niște scări șubrede, o șopârlă,
o mașină colorată ca un curcubeu).

Alt exemplu clinic. Un bărbat de patruzeci și cinci de ani, care era

într-o suferință profundă de la moartea soției, cu patru ani în urmă,
era un visător prolific și îmi relata la fiecare ședință vise lungi,
complexe și captivante. Era

nevoie de o triere: timpul nu ne permitea investigarea tuturor viselor

și a trebuit să le selectez pe cele care ne puteau facilita munca de
vindecare a doliului patologic de care suferea. Dau ca exemplu două
vise:

„Eram la casa mea de vacanță și soția mea era acolo, o vedeam vag
— o simplă prezență în fundal. Casa avea un tip diferit de acoperiș,
un acoperiș cu gazon din care creștea un chiparos înalt — era un
copac frumos, dar era periculos pentru casă și a trebuit să-l tai."

„Eram acasă și reparam acoperișul punând niște ornamente pe el,

când am simțit un cutremur puternic și am văzut silueta orașului
zguduindu-se în depărtare și doi zgârie-nori prăbușindu-se."

Este evident că aceste două vise erau legate de suferința lui —

asociațiile sale cu „gazonul" și cu „ornamentele" de acoperiș erau
mormântul și piatra de mormânt ale soției. Nu este ceva neobișnuit
ca viața cuiva să fie reprezentată în vis ca o casă. Moartea soției și
suferința lui nemărginită sunt întruchipate de chiparosul care îi
punea în pericol casa și pe care a trebuit să îl taie. în al doilea vis,
moartea soției este reprezentată de cutremur, din cauza căruia s-au
prăbușit doi zgârie-nori — cuplul conjugal. (întâmplător, a avut
acest vis cu ani înainte să aibă loc atacul terorist de la World Trade
Center.) Până atunci lucrasem la aspectele legate de acceptarea
dispariției cuplului pe care îl formase împreună cu soția sa,
acceptarea faptului că soția lui murise și că trebuia să se detașeze
treptat de ea și să-și continue viața. Visele au oferit un ajutor esențial
pentru terapie — au reprezentat pentru el un mesaj din fântâna
înțelepciunii interioare, transmițându-i că era timpul să taie copacul
și să își întoarcă atenția către cei vii.

Visul unui pacient conține uneori o imagine atât de puternică, atât de

determinată, cu atâtea niveluri de semnificație, încât mi se
întipărește în minte și fac referire la el iar și iar în timpul terapiei.

De exemplu:

„Eram pe veranda casei și îl priveam prin fereastră pe tata, care

stătea la birou. Am intrat și i-am cerut bani de benzină. Și-a dus
mâna la buzunar și, în timp ce îmi dădea o mulțime de bancnote, a
arătat spre geanta mea. Mi-am deschis portmoneul și era plin de
bani. Apoi i-am spus că rezervorul mașinii mele este gol, iar el s-
a'dus afară și a arătat spre indicatorul de benzină, care indica PLIN."
Tema majoră a acestui vis este gol versus plin. Pacienta dorea ceva
de la tatăl ei (și de la mine, de vreme ce camera din vis semăna
foarte bine cu cabinetul meu), dar nu își putea da seama ce.

A cerut bani de benzină, dar portmoneul îi era îndesat cu bani, iar

rezervorul mașinii plin. Visul descrie sentimentul ei persistent de gol
interior, ca și convingerea că eu aveam puterea să umplu acest gol
dacă putea descoperi întrebarea corectă pe care să o pună. în
consecință, a perseverat în dorința de a obține ceva de la mine —
complimente, afecțiune, un tratament special, cadouri de ziua
de naștere — chiar dacă știa că greșește. Sarcina mea a fost să îi
redirecționez atenția — de la a obține lucruri de la altcineva spre
bogăția propriilor resurse interioare.

O altă pacientă s-a visat cocoșată și își studia imaginea în oglindă,

încercând să desprindă cocoașa rezistentă, când aceasta s-a
transformat într-un bebeluș care plângea, cu unghii lungi cu care s-a
apucat strâns de ea și a început să îi intre în spate. Imaginea acestui
bebeluș interior incomod, și care plânge inconsolabil, mi-a oferit
informații importante pentru terapie.

O altă pacientă, care se simțea captivă într-o situație fără ieșire

deoarece trebuia să aibă grijă de mama ei bătrână și pretențioasă, a
visat că propriul corp a luat forma unui scaun cu rotile.

Un pacient care la începutul terapiei nu-și amintea nimic din

evenimentele primilor zece ani din viață și care manifesta o
curiozitate foarte redusă despre trecutul lui, a visat că în timp ce se
plimba pe coasta Pacificului a descoperit un râu care curgea înapoi,
dinspre ocean, A urmat râul și curând s-a întâlnit cu tatăl său mort,
un om ponosit, fără adăpost, care stătea în fața unei peșteri. La
mică distanță și-a descoperit bunicul într-o stare identică. Pacientul
era obsedat de anxietatea morții, iar râul care curge înapoi
sugerează încercarea lui de a opri trecerea inexorabilă a timpului —
de a merge înapoi în timp pentru a descoperi că tatăl și bunicul încă
trăiesc. Era foarte rușinat de slăbiciunile și eșecurile familiei, iar visul
a deschis un segment important de lucru, atât asupra rușinii de a-și
privi trecutul, cât și a terorii de a-1 repeta.

Un alt pacient a avut un coșmar oribil:

„Eram într-o drumeție cu fiica mea, când deodată a început să se

scufunde. Căzuse în nisipuri mișcătoare. M-am repezit să-mi
deschid rucsacul ca să scot aparatul de filmat, dar am avut probleme
cu fermoarul rucsacului, iar ea a dispărut, s-a scufundat. Era prea
târziu. N-am putut-o salva."

Urmat, în aceeași noapte, de un alt vis:

„Eu și familia mea eram ținuți captivi într-o casă de un bărbat mai în
vârstă care ucisese oameni. Am închis niște porți masive, iar apoi
am ieșit să vorbesc cu ucigașul, care avea o față ciudat de familiară
și era îmbrăcat ca un rege și mi-a spus: «Nu vreau să te ofensez,
dar având în vedere circumstanțele, trebuie să apreciezi faptul că nu
te lăsăm să intri.»"

Pacientul era într-un grup de terapie și cu puțin înaintea acestui vis

mai mulți membrii din grup i-au spus că funcționează ca aparatul de
filmat al grupului, un observator care nu se implică personal și nu își
aduce sentimentele în grup. Nu este ceva neobișnuit ca două vise
avute în aceeași noapte să exprime aceeași problemă dar într-un
limbaj vizual diferit. (Freud le numea vise asociate.) Am continuat, ca
în toate celelalte exemple, să né concentrăm asupra acelor părți din
vis care aparțineau acelei faze a terapiei — în acest caz, lipsa de
implicare și afectul restricționat — și nu am încercat să înțelegem
visul în întregime.

Capitolul 80

■■

Stăpânește câteva metode de abordare a viselor

Există numeroase metode bine testate de lucru cu visele, în primul
rând, explică-i pacientului că te interesează visele. Eu obișnuiesc să
pun întrebări despre vise în prima ședință (adesea în contextul
explorării obiceiurilor legate de somn). întreb în special despre visele
repetitive, coșmaruri sau alte vise puternice. De obicei visele avute
în noaptea precedentă sau în ultimele nopți oferă asociații mai
productive decât cele mai vechi.

Spre finalul primei ședințe, în timp ce îl pregătesc pe pacient pentru

terapie (vezi Capitolul 27), includ comentarii despre importanța
viselor. Dacă pacientul susține că nu visează sau că nu își amintește
visele, îi dau instrucțiunile standard: „Ține un carnețel lângă pat.
Notează orice parte din vis pe care ți-o aminteși, dimineața sau în
timpul nopții. Dimineața, chiar înainte de a deschide ochii, revezi
visul în minte. Ignoră vocea interioară înșelătoare care îți spune
să nu te obosești să îl notezi pentru că este atât de viu încât nu-1 vei
uita." Tot insistând, în cele din urmă (uneori luni de zile mai târziu),
chiar și cei mai recalcitranți pacienți vor începe să își amintească
visele.

Deși în mod obișnuit nu iau notițe în timpul ședințelor (cu excepția

primei ședințe sau a primelor două), notez întotdeauna descrierea
viselor — sunt adesea complexe și conțin multe detalii mărunte, dar
pregnante. Mai mult,se poate ca în cursul terapiei să discutăm în
mod repetat despre visele importante și este util să am înseninări
despre descrie un vis a doua oară deoarece discrepanțele
dintre cele două descrieri pot oferi informații despre
aspectele sensibile din vis.) Am descoperit că cerându-i
pacientului să repete visul ia timpul prezént dă viață visului și
îl proiectează pe pacient înapoi în vis.

Prima mea întrebare este de obicei despre afectul din vis. „Ce
sentimente trăiești în diferitele părți ale visului? Care este centrul
emoțional al visului?" Apoi îi cer să selecteze părți din vis și să le
asocieze liber cu conținutul. Sau pot selecta eu părți promițătoare
din vis la care pacientul să mediteze. îi dau instrucțiuni, „Gândește-te
două minute la [o anumită parte din vis] și lasă-ți mintea să
hoinărească în voie. Gândește cu voce tare. Spune orice îți trece
prin minte. Nu te cenzura, nu alunga gândurile pentru că ți se
par prostești sau irelevante."

Și, bineînțeles, întreb despre evenimentele relevante din. ziua de

dinaintea visului („reziduul zilei"). Am considerat întotdeauna foarte
utilă formularea lui Freud că visul împrumută cărămizile din care este
construit din reziduul zilei, dar pentru ca imaginile să fie suficient de
importante încât să fie încorporate în vis, ele trebuie consolidate de
îngrijorări mai vechi, pline de semnificație, încărcate de afect.

Uneori este util să considerăm toate imaginile din vis ca fiind aspecte
ale celui ce visează. Terapeutul gestalt Fritz Peris, care a conceput
numeroase tehnici puternice de lucru cu visele, considera că totul
din vis reprezintă un aspect al celui ce visează și îi cerea pacientului
să vorbească în locul fiecărui obiect din vis. îmi amintesc că l-am
văzut lucrând cu un bărbat care a visat că nu își putea porni mașina
din cauza unei bujii stricate. I-a cerut bărbatului să joace
diverse roluri — mașina, bujia, pasagerii — și să vorbească
în numele fiecăruia dintre ei. Intervenția a aruncat lumina asupra
încăpățânării și ambivalenței lui paralizante; nu mai dorea să
continue viața pe care o avea, iar Perls l-a ajutat să exploreze alte
căi, neumblate, și o altă chemare a vii căreia nu îi dăduse atentie.

81

învață despre viața pacientului din vise

O altă utilizare valoroasă a viselor are mai puțin de a face cu

inconștientul sau cu clarificarea distorsiunilor din vis sau
descoperirea semnificației visului. Visul este o tapiserie extraordinar
de bogată, întrețesută cu amintiri pertinente și semnificative din
trecut. Simplul fapt de a selecta acele amintiri poate fi adesea un
exercițiu valoros. Să considerăm acest vis:

„Mă aflu într-un salon de spital. Sora intră împingând o targă cu roți
acoperită cu ziare vechi pe care este un bebeluș cu fața stacojie. «Al
cui este copilul?», o întreb. «Nu e dorit», îmi răspunde. îl ridic și din
scutec se prelinge tot pe mine. Țip: «Nu îl vreau, nu îl vreau»".

Asociațiile pe care pacienta le-a făcut între cele două puncte din vis
încărcate emoțional — bebelușul stacojiu și țipătul ei „Nu îl vreau" —
au fost bogate și edificatoare. A meditat la copilași stacojii și apoi la
bebeluși albaștri și galbeni. Bebelușul stacojiu a făcut-o să se
gândească la un avort pe care l-a făcut în adolescență și la furia și
respingerea părinților ei și la refuzul de a vorbi cu ea decât pentru
a insista să își ia o slujbă după școală ca să nu mai intre în
alte necazuri. Apoi s-a gândit la o fată pe care a cunoscut-o în clasa
a patra, care era un copil albastru și care a avut nevoie de chirurgie
cardiacă și a lipsit de la școală, iar apoi nu s-a mai întors niciodată.
Probabil murise, dar pentru că învățătoarea nu a mai amintit
niciodată de ea, ani de zile rămăsese înspăimântată de ideea morții
ca dispariție bruscă, arbitrară, fără urmă. „Albastru" înseamnă și
depresie, îi amintea de depresia cronică a fraților ei mai mici. Nu

și-a dorit niciodată frați și nu îi plăcea că trebuie să împartă camera

cu ei: Iar apoi s-a gândit la „copilașul galben" și la hepatita gravă pe
care a avut-o la doisprezece ani și cât de abandonată de prieteni s-a
.simțit în săptămânile de stat în spital. Copilașul galben i-a amintit și
de nașterea fiului ei și de cât de tare a speriat-o faptul că acesta a
făcut icter la naștere.

Cealaltă parte emoțională a visului — țipătul „Nu îl vreau" — avea

multe implicații în cazul ei: soțul ei nu-și dorise ca ea să aibă copii,
sentimentul că fusese nedorită de mama ei, imaginea tatălui ei stând
de nenumărate ori pe marginea patului ei și asigurând-o că este un
copil dorit, propria rejecție a fraților mai mici. Și-a amintit când ea,
o fetiță albă de zece ani, a fost înscrisă la o școală recent integrată
din Bronx, unde majoritatea erau negrii și unde era „nedorită" și
atacată de ceilalți elevi. Cu toate că școala era periculoasă tatăl ei,
avocat specialist în drepturi civile, care sprijinise puternic integrarea
școlii și a refuzat să o transfere ia o școală privată — încă un
exemplu, gândea ea, că ea și ceea ce era bine pentru ea nu au
contat pentru părinții ei. Și, lucrul cel mai relevant pentru munca
noastră, simțea că nici eu nu o doresc; considera că dependența ei
emoțională este atât de profundă, încât trebuia să o ascundă ca să
nu mă satur de ea și să decid să renunț la a o mai trata.

Dacă nu ar fi avut acest vis, multe din aceste amintiri înqărcate

emoțional probabil nu ar fi ieșit niciodată la suprafață în terapia
noastră. Visul ne-a oferit material pentru multe săptămâni de discuții
fertile.

Persoanele care apar în vise pot fi adesea figuri compuse — nu

arată exact ca nîcio altă persoană, dar în ele există părți din mulți
oameni. De multe ori le cer pacienților, dacă încă văd visul și
personajele din el cu ochiul minții, să se concentreze asupra feței și
să facă asociații libere. Sau le sugerez să închidă ochii și să lase
fața din vis să se transforme în alte fețe și să îmi descrie ce văd. în
acest mod, am aflat adesea despre tot felul de persoane dispărute
— unchi, mătuși, prieteni buni, foști iubiți, profesori — care au jucat
un rol important dar uitat în viața pacientului.
Uneori este util să reacționezi spontan, să îți exprimi propriile
asociații libere cu visul. Desigur, acest lucru poate : influența munca,
deoarece asociațiile pacientului, nu ale tale duc la o viziune mai
adevărată a visului, dar pentru că scopul meu este ca terapia să
avanseze, și sunt mai puțin preocupat să obțin o interpretare aparent
autentică a visului, acest lucru nu mă deranjează. Să luăm de
exemplu

următorul vis:

„Sunt în cabinetul tău, dar este mult mai mare, iar scaunele par mari
și foarte îndepărtate unul de celălalt, încerc să mă apropii, dar în loc
să merg mă rostogolesc pe podea. Apoi te așezi și tu pe podea și
continuăm să vorbim, în timp ce îmi ții picioarele. îți spun că nu
îmi place să îmi miroși picioarele. Atunci îți apropii obrazul de
picioarele mele. îmi place."

Pacienta nu înțelegea mare lucru din acest vis. Am întrebat-o despre

mirositul picioarelor și mi-a spus despre teama că îi voi vedea latura
mai întunecată, neplăcută, și o voi respinge. Dar restul visului i se
părea misterios și opac. Atunci mi-am exprimat reacția: „Margaret,
pare ceva de la o vârstă foarte fragedă — camera mare și mobila,
faptul că te rostogolești spre mine, noi doi pe podea, eu mirosindu-
ți picioarele, ținându-le lângă obraz — întreaga ambianță din vis mă
face să simt că este punctul de vedere al unui copil."

Comentariile mele au atins o coardă sensibilă, deoarece după

ședință, în drum spre casă, a fost inundată de amintiri uitate despre
cum ea și mama ei deseori își masau picioarele reciproc, în timp ce
aveau discuții lungi, intime. Avusese o lație foarte tensionată cu
mama ei și timp de multe luni după începerea terapiei își menținuse
opinia că mama ei fusese permanent distantă și că împărtășiseră
puține momente de intimitate fizică. Visul ne-a spus cu totul
altceva și a deschis etapa următoare a terapiei, în care și-a refor-
mulat trecutul și a refăcut imaginea părinților în culori mai blânde,
mai umane.

Un alt vis care a anunțat sau a deschis o nouă etapă a terapiei mi-a
fost relatat de un pacient care nu-și amintea nimic din cea mai mare
parte a copilăriei și manifesta e ciudată indiferență față de trecutul
lui.

„încă trăia tata. Eram în casa lui și mă uitam prin niște plicuri și
caiete vechi pe care n-ar fi trebuit să le deschid înainte de moartea
lui. Dar atunci am observat o luminiță verde licărind, care se vedea
într-unul dintre plicurile sigilate. Era ca lumina telefonului mobil."

Stimularea curiozității pacientului și „apelul" sinelui (luminița verde ce

licărea) care dă instrucțiuni să își întoarcă atenția către relația cu
tatăl său sunt evidente în acest vis.

Un ultim exemplu de vis ce a deschis noi perspective pentru terapie:

„Mă pregăteam pentru o nuntă, dar nu îmi găseam rochia. Mi s-a dat
o stivă de lemne ca să construiesc altarul pentru nuntă, dar habar n-
aveam cum să fac asta. Apoi mama îmi împletea părul în codițe spic.
Apoi ședeam pe o canapea iar capul ei era foarte aproape de fața
mea și îi puteam simți firele de păr de pe față și apoi a dispărut și eu
eram singură."

Pacienta nu avea asociații notabile cu visul — mai ales cu

imaginea ciudată a codițelor spic (cu care nu avea nicio experiență
personală) — până seara următoare când, întinsă în patul ei,
aproape adormită, și-a amintit brusc că Martha, pe care o uitase de
mult, dar care fusese cea mai bună prietenă a ei din clasa întâi până
în clasa a treia, purta codit spic! Mi-a povestit un episod din clasa a
treia când învc țătoarea a răsplătit-o pentru buna activitate la ore
acra dându-i privilegiul de a aranja clasa pentru Halloween
i permițându-i să mai aleagă o elevă pentru a o ajt Gândindu-se că
ar fi o idee bună să își lărgească cercul < prietene, a ales o altă fată,
nu pe Martha.

„Martha n-a mai vorbit niciodată cu mine, mi-a spus cu tristețe, și a

fost ultima prietenă bună pe care am avut-o vreodată." Apoi a
continuat să îmi vorbească despre singurătatea ei de-o viață și
despre posibilele relații intime pe care într-un fel le-a sabotat. O altă
asociație (cu imaginea capului apropiat de ea) era din clasa a patra,
când învățătoarea își apropia capul de ea ca pentru a-i șopti
ceva tandru, dar în schimb șuiera, „De ce ai făcut asta?" Firele de
păr din vis mi-au amintit de barba mea și de teama ei de a mă lăsa
să stau prea aproape de ea. Reconectarea pacientei cu visul
noaptea următoare, în timp ce era pe cale să adoarmă, este un
exemplu de amintiri asociate stării — un fenomen deloc neobișnuit.

CAPITOLUL 82

Acordă atenție primului vis

De la prima lucrare despre vis, scrisă de Freud în 1911, terapeuții au

un respect special pentru primul vis pe care îl are pacientul după
începerea terapiei. Freud considera că visul inițial este adesea un
document neprețuit, care oferă o imagine ce dezvăluie într-un mod
excepțional problemele principale, deoarece țesătorul de vise din
inconștientul pacientului este încă naiv și are garda jos. (Freud
vorbea uneori, doar din motive retorice, despre acțiunea minții
care fabrică vise ca și cum ar fi un homunculus independent.) Mai
târziu în cursul terapiei, când abilitățile terapeutului de a interpreta
visele sunt evidente, visele noastre devin mai complexe și mai
tulburătoare.

Amintiți-vă clarviziunea celor două vise din Capitolul 79. în primul, o

femeie avocat își acuză tatăl de viol. în al doilea, un bărbat care
merge într-o lungă călătorie cumpără provizii dintr-un magazin unde
trebuie să coboare niște scări întunecoase. Iată încă câteva.
O pacientă al cărei soț era pe moarte din cauza unei tumori pe creier
a avut următorul vis în noaptea de dinaintea primei ședințe de
terapie:

„încă sunt chirurg, dar sunt în același timp studentă la facultatea de

litere. Pentru un curs am de pregătit două texte, unul vechi și unul
nou, ambele cu același titlu. Nu sunt pregătită pentru seminar pentru
că nu am citit niciunul dintre texte. Și mai ales nu l-am citit pe cel
vechi, primul text, care m-ar fi pregătit pentru al doilea."

Când am întrebat-o dacă știa titlul textelor, mi-a răspuns: „Sigur, îmi
amintesc cu claritate. Titlul era Moartea inocenței."

Visul acesta extrem de profetic a conturat mare parte din munca

noastră ulterioară. Textul vechi și cel nou? Era sigură că știe ce
reprezintă. Textul vechi era moartea fratelui ei într-un accident de
mașină, cu douăzeci de ani înainte. Moartea apropiată a soțului era
textul modern. Visul ne spunea că nu va putea face față morții
soțului până când nu se va obișnui cu pierderea fratelui, pierdere
care o marcase pe viață, care îi distrusese toate miturile inocente ale
tinereții despre providența divină, siguranța căminului, prezența
justiției în univers, sentimentul de ordine ce dictează că bătrânii
trebuie să moară înaintea tinerilor.

Primele vise exprimă adesea așteptările sau temerile pacienților în

legătură cu terapia ce se apropie. Primul vis pe care l-am avut
înainte de a începe psihanaliza îmi este încă proaspăt în minte după
patruzeci de ani:

„Sunt întins pe masa de examinare a unui doctor.

Cearșaful este prea mic și nu mă acoperă cum trebuie.

Văd o soră introducându-mi un ac în picior — în tibie.

Deodată se aude un sunet șuierător, gâlgâitor —

HUȘȘȘȘȘ."

Mi-a fost clară imediat semnificația visului — acel hușșșșș puternic.

Când eram copil am suferit de sinuzită cronică și mama mă ducea în
fiecare iarnă la dr. Davis pentru drenarea și spălarea sinusurilor. îi
uram dinții galbeni și ochiul spălăcit care mă privea prin oglinda
circulară atașată de banda de cap pe care o purtau atunci
medicii ORL. Mi-am amintit vizitele acelea: îmi introducea o
canulă în foramenul sinusului, simțeam o durere ascuțită,
apoi auzeam acel asurzitor hușșșșș când soluția salină injectată îmi
spăla sinusul. Mi-am amintit cum mă uitam la conținutul dezgustător
ce tremura în vasul semicircular de

crom pentru drenaj și cum mă gândeam că odată cu puroiul și

mucusul mi-a fost spălată și o parte din creier.

în vis erau exprimate toate temerile mele față de apropiata

psihanaliză: că voi fi expus (cearșaful prea mic) și voi fi penetrat
dureros (introducerea acului), că îmi voi pierde mințile, mi se va
spăla creierul și că voi suferi o leziune dureroasă într-o parte lungă,
fermă a corpului (care apare ca osul tibiei).

O pacientă a visat în noaptea de dinaintea primei ședințe că îi voi

sparge toate geamurile din casă și îi voi face o injecție anestezică în
inimă. Discuția despre injecția anestezică în inimă a dezvăluit că,
deși era un om de știință de succes, avea tentația puternică să își
schimbe complet cariera și să încerce să devină pictor. Se temea că
terapia îi va adormi sufletul de artist și o va forța să își
continue traiectoria mai rațională, dar amorțită.

Visele acestea ne reamintesc faptul că opiniile eronate despre

terapie sunt profunde și obstinate. Nu te lăsa înșelat de aparențe.
Presupune mai degrabă că noii pacienți au temeri și confuzii legate
de terapie și asigură-te că pregătești fiecare pacient pentru
programul de psihoterapie adecvat.

Capitolul 83
Ocupă-te cu toată atenția de visele despre terapeut

Cred că dintre toate visele oferite de pacienți, cele mai valoroase

pentru terapie sunt visele care îl includ pe terapeut (sau un substitut
simbolic al terapeutului). Aceste vise au un mare potențial pentru
succesul terapeutic și, așa cum ilustrează exemplele următoare,
merită tratate cu atenție.

Un pacient a avut următorul vis:

„Sunt în cabinetul tău și îmi spui, «Ești o pasăre ciudată. N-am mai
văzut niciodată ceva care să semene cu tine.»"

Ca de obicei, am întrebat despre sentimentul din vis. „Cald și

plăcut", mi-a răspuns. Acest pacient, care avea o mulțime de ritualuri
obsesiv-compulsive, de regulă își subevalua numeroasele calități —
inteligența, cunoștințele și preocupările vaste, dăruirea pentru
muncă. în schimb, s-a convins pe sine că mă vor interesa doar
ciudățeniile lui. Așa cum m-ar interesa un monstru de la circ. Visul
ne-a dus în zona importantă a obiceiului său de o viață de a-și
cultiva excentricitatea ca modalitate de a interacționa cu ceilalți.
De acolo a condus către autodisprețuirea sa și teama că va
fi respins de ceilalți din cauza goliciunii, a superficialității și a
fanteziilor sadice.

Un alt exemplu:

„Facem sex în sala mea de clasă din clasa a șasea. Eu sunt

dezbrăcată, dar tu ai toate hainele pe tine. Te întreb dacă te-am
satisfăcut."

Pacienta fusese abuzată sexual de un profesor în școala generală și

era extrem de supărată pentru că discutasem despre acest lucru în
ședințele recente. Discutarea acestui vis a deschis numeroase
aspecte tranșante. Se simțise stimulată sexual de discuția intimă
despre sex. „A vorbi cu tine despre sex este ca și cum aș face sex
cu tine", mi-a spus, și credea că și eu fusesem stimulat și că
obținusem o plăcere voaieuristică din dezvăluirea ei. Mi-a spus
despre disconfortul pe care îl simte din cauza inegalității
autodezvălui-rii — în ședințele noastre ea se dezbrăca în timp ce
eu rămâneam ascuns. întrebarea din vis, dacă sunt
satisfăcut sexual, reflectă teama ei că singurul lucru pe care îl avea
de dăruit era sexul și că o voi abandona dacă nu mi-1 va oferi.

Un alt exemplu:

„Eram într-o casă cu interiorul pe mai multe niveluri.

O fetiță de zece ani încearcă să o distrugă, iar eu mă lupt cu ea.

Apoi văd un camion Goodwill galben care vine și lovește de mai
multe ori fundația. Aud cuvintele: «Mâna ce ajută lovește din nou.»"

în acest vis rolul meu de camion Goodwill care îi amenință fundația

casei este evident. Dar, ca să fie totul clar, visul adaugă redundant
„Mâna ce ajută lovește din nou". Pacienta, o femeie reținută,
inhibată, provenea dintr-o familie de alcoolici care făcea eforturi să
țină totul secret față de comunitate. Visul exprima teama ei de a se
expune și totodată un avertisment pentru mine să fiu blând și atent.

Un alt exemplu clinic. Spre finalul terapiei o pacientă a avut

următorul vis:

„Participăm împreună la o conferință într-un hotel.

La un moment dat îmi sugerezi să iau o cameră lângă a ta ca să

putem dormi împreună. Așa că mă duc la recepție și aranjez să-mi
schimb camera. La scurt timp te răzgândești și îmi spui că de fapt nu
e o idee bună. Așa că mă duc înapoi la recepție ca să anulez
transferul.

Dar este prea târziu: toate lucrurile mele au fost mutate în camera
nouă. Dar apoi se dovedește că noua cameră este mai frumoasă —
mai mare, mai înaltă, cu vedere mai bună. Iar numărul camerei, 929,
este mult mai propice din punct de vedere numerologic."

Visul a fost concomitent cu începutul discuției despre terminarea

terapiei. Exprimă opinia ei că la început am fost seducător (adică
imaginea cu sugestia mea de a lua camere alăturate ca să dormim
împreună) și că ea a răspuns apro-piindu-se de mine (schimbarea
camerei), dar apoi, când m-am răzgândit în legătură cu ideea de a
face sex cu ea, nu și-a putut reprimi vechea cameră — respectiv
trecuse deja prin schimbări ireversibile. Mai mult, schimbarea a
fost în bine — noua cameră era superioară, cu
implicații numerologice salutare. Pacienta era o femeie
extraordinar de frumoasă care emana sexualitate și în trecut
relaționase cu bărbații prin intermediul unei forme explicite
sau sublimate de sexualitate. Visul sugerează că este posibil
ca energia sexuală dintre noi să fi fost esențială pentru construirea
legăturii terapeutice care, odată creată, a facilitat schimbări
ireversibile.

Un alt exemplu clinic:

„Sunt în cabinetul tău. Văd o femeie frumoasă cu ochi negri și cu un

trandafir roșu în păr, stând întinsă pe o canapea. Mă apropii și îmi
dau seama că femeia nu este cum părea: canapeaua este în
realitate un catafalc, ochii îi sunt negri nu de frumusețe, ci pentru că
e moartă, iar trandafirul roșu nu este o floare, ci o rană
mortală însângerată."

Pacienta (despre care am scris mult în Mama și sensul vieții) își

exprimase de multe ori refuzul de a mă considera o persoană reală.
în discuția despre vis mi-a spus: „Știu că eu sunt femeia asta și că
oricine se apropie de mine, ipso facto, va ajunge la moarte — încă
un motiv să te țin departe, încă un motiv pentru tine să nu te apropii
prea mult."
Visul a deschis subiectul convingerii ei că este blestemată: mulți
dintre bărbații pe care-i iubise muriseră, astfel încât credea că ea
aduce moartea. Acesta era și motivul pentru care refuza să mă lase
să mă materializez ca persoană, dorea să fiu în afara timpului, fără o
poveste a vieții constând într-o traiectorie cu început și, desigur, mai
ales sfârșit.

Caietele îmi sunt pline cu numeroase alte exemple despre cum apar
în visele pacienților. Un pacient a visat că urina pe ceasul meu, altul
că umbla prin casa mea, mi-a cunoscut soția și a devenit un membru
al familiei. Pe măsură ce îmbătrânesc, pacienții visează despre
absența sau moartea mea. în introducere am citat visul unui pacient
care a intrat în cabinetul meu pustiu unde a găsit doar un cuier pe
care atârna panamaua mea acoperită cu pânze de păianjen. O altă
pacientă a intrat în biroul meu doar pentru a găsi un bibliotecar
așezat la biroul meu care a informat-o despre transformarea
cabinetului meu în bibliotecă memo-rială. Fiecare terapeut poate
veni cu alte exemple.

Capitolul 84

Atenție la riscurile profesionale

Cadrul plăcut al cabinetului de psihoterapie — fotolii comode,

mobilier de bun gust, cuvinte blânde, împărtășirea, căldura, legătura
intimă — ascunde adesea riscurile profesiei. Psihoterapia este o
vocație solicitantă, iar terapeutul de succes trebuie să poată tolera
izolarea, anxietatea și frustrarea inevitabile acestei munci.

Paradoxul este că tocmai psihoterapeuții, care acordă atât de multă

valoare intimității în căutarea căreia simt pacienții lor,
experimentează izolarea ca risc profesional major. Prea adesea
terapeuții sunt ființe solitare, petre-cându-și întreaga zi de lucru
izolați în ședințe individuale și văzându-și rareori colegii, dacă nu fac
un mare efort încordat pentru aa concepe activități colegiale.
Desigur, ședințele individuale pe care terapeutul le are în fiecare
zi sunt inundate de intimitate, dar este o formă de
intimitate insuficientă pentru a sprijini viața terapeutului, o
intimitate care nu oferă hrana și reînnoirea ce emană din
relațiile profunde, tandre, cu prietenii și familia. Una este să
exiști pentru celălalt și cu totul altceva să fii în relații egale
pentru tine și pentru celălalt.

Mult prea des terapeuții își neglijează relațiile personale. Munca

noastră devine viața noastră. La sfârșitul zilei de muncă, după ce am
dăruit atât de mult din noi, suntem secătuiți de dorința de a mai
relaționa. în plus, pacienții sunt atât de recunoscători, ne adoră, ne
idealizează atât de mult, încât riscăm să îi apreciem mai puțin pe
membrii familiei și pe prieteni, care nu ne recunosc omnisciența și
excelența în toate cele.

Viziunea terapeutului asupra lumii este de asemenea una de izolare.

Terapeuții cu multă experiențe văd relațiile într-un alt mod, deseori își
pierd răbdarea cu ritualurile sociale și birocrația, nu pot suporta
întâlnirile superficiale trecătoare și discuțiile mărunte caracteristice
reuniunilor mondene. Când călătoresc, unii terapeuți evită contactul
cu ceilalți sau își ascund profesia deoarece îi indispun
reacțiile distorsionate pe care oamenii le au față de ei. Sunt
obosiți nu doar de faptul că oamenii s-ar putea teme de ei în
mod irațional sau că ar putea fi subevaluați, ci și că ar putea
fi supraevaluați și considerați capabili să citească mințile sau să dea
soluții amatoricești pentru diverse probleme.

Deși terapeuții ar trebui să fie obișnuiți cu idealizarea sau

subevaluarea cu care se confruntă în munca de zi cu zi, rareori sunt.
în schimb, trec adesea prin stări tulburătoare ce oscilează între
îndoială de sine și grandoare. Aceste schimbări ale încrederii în sine
și toate schimbările stărilor interioare trebuie analizate cu mare
atenție de terapeuți, pentru a nu dăuna activității terapeutice.
Experiențele de viață perturbatoare ale terapeutului — tensiunile din
relația sa, nașterea copiilor, stresul cauzat de creșterea
copiilor, pierderea unei persoane dragi, certurile conjugale și divorțul,
problemele neprevăzute, nenorocirile vieții, bolile — toate pot spori
dramatic tensiunea și dificultatea de a-și desfășura activitatea.

Riscurile profesionale sunt influențate mult de programul stabilit.

Terapeuții care au dificultăți financiare și programează patruzeci
până la cincizeci de ore pe săptă-mântă sunt în pericol și mai mare.
Am considerat întotdeauna psihoterapia mai degrabă o vocație decât
o profesie. Dacă motivația principală este îmbogățirea, iar nu
beneficiul și ajutorul dat celorlalți, atunci psihoterapia nu este cariera
potrivită.

Demoralizarea terapeutului este legată și de sfera practicii.

Supraspecializarea, îndeosebi în domeniile clinice încărcate de mare
suferință și dezolare — de exemplu, lucrul cu muribunzii, cu
suferinzii de boli cronice grave sau cu pacienți psihotici — constituie
un mare risc pentru terapeut; cred că echilibrul și diversitatea în
practica psihoterapiei contribuie imens la crearea unui sentiment de
reînnoire.

Mai înainte, când am vorbit despre transgresiunea sexuală, am

precizat similitudinea dintre relația tera-peut-pacient și orice relație
cu potențial de exploatare datorat gradientului de putere. Dar există
o deosebire majoră ce rezidă chiar în intensitatea activității
terapeutice. Legătura terapeutică poate deveni atât de puternică —
se dezvăluie atât de mult, se pun atâtea întrebări, se dăruiește atât
de mult, se înțelege atât de mult — încât apare iubirea, nu doar din
partea pacientului, ci și a terapeutului, care trebuie să țină iubirea în
tărâmul caritasului și să nu o lase să alunece în eros.

Dintre toate stresurile vieții de psihoterapeut, două sunt catastrofale:

sinuciderea unui pacient și un proces de malpraxis.

Lucrând cu pacienți care au probleme psihice, trebuie să trăim tot

timpul cu posibilitatea suicidului. Aproximativ 50 la sută dintre
terapeuții mai în vârstă s-au confruntat cu o sinucidere sau o
tentativă serioasă de sinucidere a unui (fost) pacient sau fost
pacient. Chiar și cei mai maturi și mai experimentați terapeuți sunt
urmăriți de starea de șoc, tristețe, vină, sentimente de incompetență
și de furie față de pacient.

Terapeutul trece prin emoții la fel de dureroase în cazul unui proces

de malpraxis. în lumea litigioasă de azi, competența și integritatea
nu îl protejează pe terapeut: aproape toți terapeuții competenți pe
care îi cunosc au trecut, cel puțin o dată, printr-un proces sau au fost
amenințați cu un proces. Terapeuții se simt profund trădați de aceste
litigii. După ce și-au dedicat viața muncii lor, străduindu-se continuu
să îmbunătățească dezvoltarea personală a pacienților, sunt
traumatizați profund și uneori schimbați pentru totdeauna de această
experiență. La evaluarea inițială a unui pacient, le trece prin mine
un gând nou și neplăcut: „Oare persoana aceasta mă va da
în judecată?" Cunosc terapeuți care au fost atât de demoralizați de
un proces de malpraxis încât s-au hotărât să se retragă mai
devreme.

Acum șaizeci și cinci de ani, Freud îi sfătuia pe terapeuți să facă

psihanaliză personală o dată la cinci ani datorită expunerii frecvente
la materialul primitiv reprimat era comparabilă în viziunea sa cu
expunerea periculoasă la raze X. Fie că îi împărtășim sau nu
îngrijorarea că nevoile instinctuale reprimate ale terapeutului pot fi
activate, este greu să nu fim de acord cu acea convingere a lui
potrivit căreia munca interioară a terapeuților trebuie să fie continuă.

Eu personal am descoperit că un grup de suport a! psihoterapeuților

este un bastion de apărare puternic împotriva multor riscuri. De zece
ani fac parte dintr-un grup fără conducător format din unsprezece
psihoterapeuți de sex masculin care au aproximativ aceeași vârstă și
experiență și care se întâlnește o dată la două săptămâni pentru
nouăzeci de minute. Niciuna dintre proprietățile acestui tip de grup
nu este însă esențială: de exemplu, am condus cu succes vreme de
mulți ani un grup săptămânal de terapie destinat psihoterapeuților de
vârste și sexe diferite. Ceea ce este însă important este ca grupul să
ofere o arenă sigură, bazată pe încredere care să permită divulgarea
și discutarea tensiunilor din viața personală și profesională. Nu
contează nici cum se numește grupul — „grup de terapie" sau „grup
de suport" (care întâmplător este terapeutic pentru membrii lui).

în absența unor incompatibilități personale între membri, un grup de

clinicieni experimentați nu are nevoie de un lider. De fapt, absența
unui lider desemnat le poate da participanților posibilitatea să își
exercite mai bine propriile abilități terapeutice. Pe de altă parte, un
grup de terapeuți mai puțin experimentați pot fi ajutați de un lider
cu experiență, care poate fi facilitator și mentor. A forma un grup de
suport este mai ușor decât s-ar putea crede. Tot ce trebuie este
hotărârea a una sau două persoane dedicate care să facă o listă cu
colegi compatibili, să îi contacteze și să stabilească ora și locul
pentru o întâlnire de organizare.

După părerea mea, grupurile sunt un vehicul puternic în generarea

sprijinului și a schimbării personale. Adaugă la aceasta abilitățile și
resursele inerente într-o adunare de clinicieni experimentați și este
evident de ce le recomand cu atâta înflăcărare terapeuților să profite
de această oportunitate.

CAPITOLUL 85

Prețuiește privilegiile profesionale

Rareori îmi aud colegii plângându-se că viața lor nu are sens. Viața
de terapeut este o viață pusă în slujba celorlalți, în care transcendem
zilnic dorințele personale și ne întoarcem privirea spre nevoile și
dezvoltarea personală a celuilalt. Ne face plăcere nu doar
dezvoltarea personală a pacientului, ci și efectul de undă, influența
salutară pe care pacienții noștri o au asupra celor cu care vin în
contact în propria viață.

Este un extraordinar privilegiu. Și o extraordinară satisfacție.

în discuția precedentă despre riscurile profesionale am descris
autoanaliza și munca interioară intensă, care nu se sfârșesc
niciodată, necesare în profesia noastră. Dar chiar și această cerință
este mai mult un privilegiu decât o povară, deoarece este o protecție
implicită împotriva stagnării. Terapeutul activ evoluează, își dezvoltă
continuu autocunoaș-terea și conștientizarea. Cum ar putea cineva
să îi îndrume pe alții în analizarea structurilor profunde ale minții
și existenței fără ca în același timp să se analizeze pe sine? Nu este
posibil nici să îi ceri pacientului să se concentreze asupra relaționării
personale fără a-ți examina propriile moduri de relaționare. Primesc
mult feedback de la pacienți (în care mi se reproșează, de exemplu,
că nu spun tot, că îi resping, că sunt hipercritic, rece și indiferent,),
pe care trebuie să îl iau în serios. Mă întreb dacă se potrivește
cu experiența mea interioară și dacă alții mi-au dat feedback similar.
Dacă ajung la concluzia că feedbackul este corect și îmi iluminează
punctele slabe, mă simt recunoscător și le mulțumesc pacienților. A
nu face acest lucru sau a nega veridicitatea unei observații corecte,
ar însemna să subminez imaginea despre realitate a pacientului și a
face nu terapie, ci anti-terapie.

Suntem cufere de secrete. Pacienții ne onorează în fiecare zi cu

secretele lor, pe care adesea nu le-au mai împărtășit nimănui. A
adăposti asemenea secrete este un privilegiu pe care puțini îl au.
Secretele oferă o imagine de culise a condiției umane, fără ifosele
sociale, jucarea unui rol, bravada sau atitudinea scenică. Uneori
secretele mă ard, mă duc acasă, îmi iau în brațe soția și îmi număr
binecuvântările. Alte secrete vibrează în mine și stârnesc propriile-mi
amintiri și impulsuri fugitive, de mult uitate. Dar altele mă întristează,
pentru că văd cum o viață poate fi consumată inutil din cauza rușinii
și a incapacității de a se ierta pe sine.

Celor care sunt depozitarii secretelor li se oferă o lupă clarificatoare

prin care să privească lumea — o vedere cu mai puține deformări,
negări și iluzii, o vedere a felului în care chiar sunt lucrurile. (Să ne
gândim în acest sens la titlurile cărților scrise de Allen Wheelis, un
psihanalist eminent: Lucrurile așa cum sunt, Schema lucrurilor,
Omul fără iluzii.)

Când mă întorc spre ceilalți știind că toți (terapeut și pacient) suntem

împovărați de secrete dureroase — vina pentru ce am făcut, rușinea
pentru ce nu am făcut, dorința puternică de a fi iubiți și prețuiți,
profunda vulnerabilitate, nesiguranță și teamă — mă apropii mai mult
de ei. Odată cu trecerea anilor, faptul că sunt un cufăr de secrete m-
a făcut mai bun și mai tolerant. Când întâlnesc indivizi plini de
vanitate sau de propria importanță, sau înnebuniți de oricare din
miriadele de pasiuni mistuitoare, intuiesc durerea secretelor lor
fundamentale și nu simt nevoia să-i condamn, ci compasiune și, mai
presus de toate, sentimentul de conexiune. La prima întâlnire cu
meditația formală pe tema bunătate-iubire, într-o mănăstire
budistă, m-am simțit ca acasă. Cred că mulți psihoterapeuți,
mai multi decât se crede în general, sunt familiarizați cu tărâmul
bunătate-iubire.

Munca noastră nu doar că ne oferă posibilitatea să ne transcendem

pe noi înșine, să evoluăm și să creștem, și să fim binecuvântați cu o
claritate a viziunii în adevărata și tragica înțelegere a condiției
umane, ne oferă chiar mai mult.

Suntem provocați intelectual. Devenim exploratori absorbiți în cea

mai măreață și complexă dintre îndeletniciri: dezvoltarea și
întreținerea minții umane. Mână în mână cu pacienții, savurăm
plăcerea marilor descoperiri — experiența „aha", când fragmentele
de idei se unesc deodată, devenind coerente. Alteori asistăm la
nașterea a ceva nou, eliberator și înălțător. Privim cum pacienții
scapă de vechile tipare contrare propriilor interese, se detașează de
vechile motive de nemulțumire, încep să aibă poftă de viață, învață
să ne iubească și, prin acest act, se întorc cu iubire spre ceilalți. Este
o bucurie să îi vezi deschizând robinetele propriilor fântâni de
înțelepciune. Câteodată mă simt ca un ghid conducându-mi pacienții
prin încăperile propriei lor case. Ce plăcere să-i vezi cum deschid
ușile unor încăperi în care nu au mai intrat niciodată, cum descoperă
noi aripi ale casei ce conțin părți surghiunite — laturile
înțelepte, frumoase, creative ale identității lor. Uneori primul pas
al acestui proces este lucrul cu visele, când și eu și pacientul ne
minunăm la apariția din întuneric a construcțiilor ingenioase și a
imaginilor luminoase. îmi imaginez că profesorii de scriere creativă
au experiențe similare.

în fine, am fost întotdeauna impresionat de extraordinarul privilegiu

de a aparține venerabilei și onorabilei bresle a vindecătorilor. Facem
parte dintr-o tradiție ce se întinde în urmă nu doar până la înaintașii
noștri imediați din psihoterapie, începând cu Freud și Jung și toți
înaintașii lor — Nietzsche, Schopenhauer, Kierkegaard —, ci și la
Isus, Buddha, Platon, Socrate, Galen, Hipocrate și toți ceilalți
mari lideri religioși, filosofi și medici care au alinat de la
începutul timpurilor disperarea umană.

Note

pag. 8 Erikson, Erik, Identity: Youth and Crisis (New York: W.W.
Norton, 1968), pag. 138-9.

pag. 17 Karen Horney, Neurosis and Human Growth (New York:

W.W. Norton, 1950).

pag. 20-21 C.P. Rosenbaum, comunicarea personală, 2001. pag. 22

Arthur Schopenhauer, parerga și paralipomena,

vol. 2, tradus de E. Payne (Clarendon Press. Oxford. 1974), pag.

292.

pag. 23 Arthur Schopenhauer, The Complete Essays of

Schopenhauer, tradus de T. Bailey Saunders (New York: Wiley,
1942), pag. 2.

pag. 23 ibid, pag. 298.

pag. 24 Hermann Hesse, The Glass Bead Game: Magister Ludi,
Richard Winston.

pag. 30 Ram Dass, comunicarea orală.

pag. 32 Carl Rogers, „The Necessary and Sufficient Conditions of

Psychotherapeutic Personality Change", Journal of Consulting
Psychology 21 (1957): 95-103.

pag. 35 Irvin Yalom, Every Day Gets a Little Closer (New York: Basic
Books, 1974).

pag. 36 Terence, Lady of Andros, Self-Tormentor & Eunuch, vol.

1, tradus de John Sargeant (Cambridge: Harvard University Press,

1992).

pag. 41 Vis relatat în Momma and the Meaning of Life (New York:
Basic Books, 1999).

pag. 43 întâmplare relatată în Momma and the Meaning of Life (New

York: Basic Books, 1999).

pag. 72 K. Benne, „History of the T-group in the laboratory setting",

în T-Group Theory and Laboratory Method, ed. L. Bradford, J. Gibb,
K. Benne (New York: John Wiley, 1964), pag. 80-135.

pag. 72 Inpatient Group Psychotherapy (New York: Basic Books,

1983)'.

pag. 73 Irvin Yalom, Every day Gets a Eittle Closer, (New York: Basic
Books, 1974).

pag. 81 Irvin Yalom, Love’s Executioner, (New York: Basic Books,

1989).

pag. 83 Sigmund Freud, Studies in Hysteria, (New York: Basic

Books, 2001).
pag. 86 Irvin Yalom, „Group Therapy and Alcoholism", Annals of the
New York Academy of Sciences 233 (1974): 85-103.

pag. 88 Yalom, S. Bloch, S. Brown, „The Written Summary as a

Group Psychotherapy Technique", Archives of General Psychiatry 32
(1975): 605-613.

pag. 89 Sandor Ferenczi, The Clinical Diaries of Sandor Ferenczi,

ed. Judith Dupont (Cambridge: Harvard University Press, 1995).

pag. 89 Irvin Yalom, Lying on the Couch (New York: Basic Books,
1996).

pag. 94 Peter Lomas, True and False Experience (New York:

Taplinger, 1993), pag. 15-16.

pag. 108 Friedrich Nietzsche, Thus Spake Zarathustra (New York:

Penguin Books, 1961), pag. 85

pag. 110 Louis Fierman, ed., Effective Psychotherapy: The

Contributions of Helmut Kaiser (New York: The Free Press, 1965),
pag. 172-202.

pag. 110 Irvin Yalom, When Nietzsche Wept (New York: Basic
Books, 1972).

pag. 112 Harry Stack Sullivan, The Psychiatric Interview (New York:
Norton, 1988).

pag. 115 J. Luft, Group Processes: An Introduction to Group

Dynamics (Palo Alto, Calif.: National Press, 1966). pag. 129 I.
Yalom, M. Liebermann, „Bereavement and Heightened Existential
Awareness", Psychiatry, 1992. pag. 132 Irvin Yalom, Existential
Psychotherapy (New York:

Basic Books, 1980), pag. 146.

pag. 146 J. Gardner, Grendel (New York: Random House, 1989).

pag. 147 Martin Heidegger, Being and Time (New York: Harper and
Row, 1962), pag. 294.

pag. 168 Friedrich Nietzsche, The Gay Science (New York: Vintage
Books, 1974).

pag. 169 Friedrich Nietzsche, The Will io Power (New York: Vintage
Books, 1967), pag. 272.

pag. 169 Friedrich Nietzsche, The Will to Power (New York: Vintage
Books, 1967), pag. 267.

pag. 192 Irvin Yalom, Love's Executioner, (New York: Basic Books,
1989), pag. 15.

pag. 193 Friedrich Nietzsche, Scrisoare către P. Gast, 4 august

1881, citată de P. Fuss și H. Shapiro în Nietzsche: A Self-portrait
from His Letters (Cambridge: Harvard University Press, 1971), pag.
63.

pag. 194 Friedrich Nietzsche, Beyond Good and Evil (New York:
Vintage Books, 1989), pag. 95.

pag. 195 Erich Fromm, The Art of Loving (New York: Perrenial
Classics, 2000).

pag. 196 Erik Erikson, comunicarea personală, 1970. pag. 200

Ruthellen Josselson, The Space Between Us (New

York: Sage, 1995), pag. 201.

pag. 205 D.W. Winnicott, „Hate in the Counter-transference",

International Journal of Psychoanalysis 30 (1949):69.

pag. 207 Sigmund Freud, Studies in Hysteria (New York: Basic

Books Classics, 2000).
pag. 211 Drew Weston și Kate Morrison, „A Multidimensional Meta-
Analysis of Treatments for Depression, Panic and Generalized
Anxiety Disorder: An Empirical Examination of the Status of
Empirically Supported Therapies", Journal of Consulting and Clinical
Psychology, decembrie 2001, vol. 69, nr. 6.

pag. 230 Sigmund Freud, The Handling of Dream Interpretations,

ediție standard, vol. 12 (Londra: the Hogarth Press, 1958), pag. 91.

pag. 230-231 Cele două vise sunt relatate în Momma and the
Meaning of Life (New York: Basic Books, 1999).

pag. 235 Irvin Yalom, Momma and the Meaning of Life (New York:
Basic Books, 1999), pag. 83-154.

pag. 240 Sigmund Freud, Analysis Terminable and Interminable,

ediție standard, vol. 23, pag. 249.

P.S.

Interviuri & altele ...

Despre autor

Să facem cunoștință cu Irvin D.Yalom

Despre carte

Gânduri noi, teorii noi: actualizare Dialog cu Irvin D.Yalom

Despre autor

Să facem cunoștință cu Irvin D. Yalom

Irvin D. Yalom, M.D. este autorul cărților de succes Călăul dragostei,

Mama și sensul vieții, Soluția Schopenhauer, precum și al mai multor
tratate clasice de psihoterapie, inclusiv lucrarea monumentală
devenită de mult timp textul standard în domeniu, Teoria și practica
psihoterapiei de grup.

Despre carte

Gânduri noi, teorii noi Actualizare

Revenirea după mai mulți ani la Darul psihoterapiei a declanșat o

multitudine de sentimente, dintre care multe țin de vremelnicie. Știu,
desigur că timpul se scurge implacabil — la vârsta de șaptezeci și
șapte de ani acest gând mă părăsește rareori. Dar recitirea propriei
lucrări, asemenea personajului Krapp al lui Beckett, care își
ascultă vechile înregistrări, face ca totul să devină foarte
palpabil. Atâtea povești, atât de mulți pacienți, atâtea
amintiri decolorate de trecerea anilor. Eforturile făcute în ceea ce
mă privește de a ascunde identitatea pacienților au avut
succes. Cine este persoana aceasta, cine sunt oamenii aceștia cu
care am împărtășit odată momente atât de intime și emoționante? Și
eu am fost ocupat cu propria trecere. Recitind Darul psihoterapiei,
orgoliul meu de scriitor este consternat, căci îmi dau seama că cel
care a scris această carte scrie mult mai bine decât pot eu acum.

Misiunea mea în acest eseu este să aduc completări sau să fac

corecturi textului original. în ciuda faptului că am scris multe pagini
despre noile teorii din domeniu, nu mi-am schimbat poziția în
legătură cu temele importante din această carte: centralitatea
crucială a relației, autodez-văluirea, concentrarea pe aici-și-acum,
sensibilitatea sporită pentru temele existențiale, importanța viselor.
De fapt, am urmărit și am dezvoltat chiar aceste teme mai în detaliu
în trei lucrări ulterioare: Soluția Schopenhauer (roman), a
cincea ediție revizuită a tratatului Teoria și practica psihoterapiei
de grup și Privind soarele în față: Cum să depășim teroarea morții.

Nu am renunțat nici la scepticismul în legătură cu eficacitatea

terapiilor mecanice de scurtă durată și nici ia convingerea că terapia
psihodinamică de lungă durată este o abordare mai eficace pentru o
mare varietate de probleme umane. De altfel, un articol de referință
publicat în 2008 le conferă acestor opinii credibilitate validată
experimental. Autorii au făcut o meta-analiză a unor studii
riguroase în care au fost implicați 1053 de pacienți iar
rezultatele identifică psihoterapia psihodinamică de lungă durată
ca având rezultate semnificativ mai bune în ceea ce
privește eficacitatea generală, problemele vizate și
funcționarea personalității decât formele de psihoterapie cu durată
mai scurtă.1'2

Mi se cere adesea să îmi clasific abordarea. Ce „școală" este

reprezentată în Darul psihoterapiei? Existențială? Poate umanistă?
Psihanalitică? Gestalt? Interpersonal? De regulă mă bâlbâi și caut
un răspuns pentru că întrebarea vine în contradicție cu intenția mea
de a prezenta idei și tehnici utile pentru toate formele de
psihoterapie.

Permiteți-mi să reiterez o afirmație crucială făcută în textul original

despre abordarea existențială. Chiar dacă am petrecut zece ani
scriind Psihoterapia existențială și chiar dacă în Darul psihoterapiei
vorbesc adesea despre probleme existențiale, niciodată nu am
considerat abordarea existențială o școală de terapie de sine
stătătoare. Scopul meu este acela de a crește sensibilitatea tuturor
terapeuților (din toate școlile) vizavi de rolul pe care îl joacă
problemele existențiale în disperarea umană. în general,
domeniul psihoterapiei se concentrează mult prea mult
asupra trecutului — asupra figurilor parentale, a întâmplărilor
de demult și a traumelor suferite — și prea adesea neglijează viitorul
— mortalitatea noastră, faptul că dorim să dăinuim în ființa noastră,
la fel ca toate făpturile, dar în același timp suntem conștienți de
inevitabilitatea morții.

O ședință avută de curând cu o pacientă ilustrează grafic câteva

diferențe majore dintre diversele cadre de referință clinice.
în a treia lună de terapie, Danielle, o femeie de treizeci și trei de ani,
manager al unei mari clinici, a venit la cabinet într-o stare de mare
agitație. Am petrecut ora analizându-i anxietatea, care părea să fi
fost declanșată de trei tipuri de cauze diferite: realiste, nevrotice și
existențiale.

Cauzele realiste au fost cel mai ușor de identificat. Danielle avusese

o săptămână stresantă. Era însărcinată în opt luni și, cu două zile
înainte, o prietenă, și ea însărcinată, care participa la același curs
Lamaze ca și ea, pierduse sarcina. în plus, starea mamei ei (grav
bolnavă de cancer la vezică) se înrăutățise semnificativ. în fine,
Danielle se simțea amenințată din punct de vedere financiar;
tocmai aflase că urma să se deschidă o mare clinică concurentă
la mică distanță de clinica ei.

Apoi, existau motive de ordin nevrotic, unele dintre care se

manifestaseră într-un vis avut în noaptea de dinaintea ședinței.

Soțul meu, tata și cu mine umblam printr-un azil de bătrâni unde

trebuia să mă întâlnesc cu obstetricianul meu. L-am căutat în fiecare
salon, apoi am sunat-o pe mama de pe telefonul mobil să văd dacă
mă poate ajuta. Nu a răspuns, dar am tot sunat până m-am trezit.

Asociațiile lui Danielle cu acest vis subliniază limitele vagi și confuze

dintre ea și mama ei. Nu ea, ci mama ei ajunsese la vârsta
bătrâneții. Și totuși, iat-o, însărcinată, dar întâlnindu-și obstetricianul
la un azil de bătrâni și cerând ajutor ca să îl găsească pe
obstetricianul mamei aflate pe moarte. Mi-a spus că se simte ciudat
de contopită cu mama ei și percepe o legătură mistică între sarcina
ei și moartea mamei. Din când în când capul copilului, care îi presa
vezica, îi dădea dureri ce păreau identice cu cele descrise de mama
ei. Era preocupată de două momente iminente: prima suflare a
băiețelului ei și ultima suflare a mamei. O preocupa ideea că și ea și
mama sa aveau în abdomen o masă de celule ce creștea și se
hrănea din viața lor. Mai mult ca orice, se simțea egoistă și vinovată:
de ce ea să fie tânără și viguroasă și să poarte în ea, plină de
fericire, o nouă viață, în timp ce în pântecele mamei fierbea
moartea?

Mama sa locuia la aproape cinci mii de kilometri depărtare și, deși

obstetricianul îi interzisese să călătorească, Danielle era măcinată
de vinovăție pentru că nu era cu mama ei. Mai mult, își imagina că
toată lumea o va disprețui pentru că nu este la căpătâiul mamei.
Familia fusese întotdeauna împotriva dorinței ei puternice de
independență iar Danielle își făcea mari probleme că absența ei va
reaprinde vechile resentimente.

în fine, existau aspecte de ordin existențial. Danielle era chinuită de

anxietatea legată de moarte încă din copilărie, când suferise de o
boală lungă, aproape fatală. Dar acum, moartea iminentă a mamei îi
adusese în centrul atenției propria moarte, care h invadase gândurile
și visele. Și totuși, în mod ciudat, erau momente când gândul morții îi
aducea o stare de liniște. Poate, se gândea ea, o calma ultimul
dar pe care i-1 făcea mama — exemplul unui mod curajos și autentic
de a înfrunta moartea.

Confruntarea cu moartea a fost o experiență revelatoare, înfruntarea

atât a morții, cât și a nașterii apropiate i-a amintit că viața este ciclică
și că ea, la fel ca mama ei, erau într-un grafic. Neliniștea finitudinii a
funcționat ca un imperativ pentru a aprecia puținul timp pe care îl
avea de petrecut sub soare. Prin urmare, și-a schimbat dramatic
perspectiva asupra existenței: a început să prețuiască viața mai
mult, să acorde puțină importanță lucrurilor minore, a încetat să
mai facă ce nu voia și nu a mai permis ca mintea să îi fie răvășită de
supărări neimportante, ca oboseala soțului și nevoia lui să doarmă
mult. In schimb, a apreciat mai mult iubirea și sprijinul neobosit pe
care i le oferea.

în Darul psihoterapiei am folosit termenul „experiențe limită" pentru a

desemna confruntările vitale cu mortalitatea care ne trezesc,
făcându-ne să înțelegem cât de scurtă și prețioasă este viața.
Termenul nu mai este potrivit. Pentru terapeuții contemporani „limită"
are o conotație diferită, sugerând limitele din relația pacient-terapeut.
în consecință, în ultima mea carte, Privind soarele în față, am ales
să îl înlocuiesc cu „experiențe revelatoare".3

Cum arată textul de mai jos, anxietatea nu are o singură cauză:

terapeutul cu experiență trebuie să fie pregătit să recunoască și să
se ocupe de toate sursele disperării. Citez din Privind soarele în
față-.

Anxietatea ce ne chinuie izvorăște nu doar din substratul nostru

biologic sau genetic (modelul psihofarmacologic), nu doar din lupta
cu instinctele reprimate (poziția freudiană), nu doar din faptul că
există adulți importanți întipăriți în noi care pot fi nepăsători, lipsiți de
afecțiune, nevrotici (poziția relației cu obiectul), nu doar din gândirea
dezordonată (poziția cognitiv-comportamentală), nu doar din
fragmentele de amintiri traumatice uitate (modelul traumei de
dezvoltare), nici din crizele curente ale vieții ce țin de carieră și
relația cu celelalte persoane importante, ci și — ci și — din
confruntarea cu propria existență.4

Dacă recunoaștem toată această gamă, vom găsi mai multe direcții
în demersul psihoterapeutic, mai multe căi de a ne înțelege pacienții
și mai multe modalități de a le oferi ajutor.

Neuroștiințele: îmbrățișeaz-o

Numeroși terapeuți care au puține cunoștințe în domeniul științelor

biologice se simt amenințați de recentele descoperiri epocale din
domeniul neuroștiinței. Voi încerca să vă conving că teama este total
nejustificată. Textul acesta nu este potrivit pentru o prezentare
tehnică amănunțită a stării actuale extraordinar de complexe a
neuroștiinței în raport cu bolilor mintale. (Și nici eu nu sunt
persoana potrivită să o prezint, date fiind deceniile care au trecut de
când am studiat științele exacte. Cu toate acestea, sunt suficient de
bine informat pentru a discuta relevanța cercetărilor neuroștiințifice
pentru practica psihoterapiei.)
Prea adesea terapeuții se luptă cu întrebarea perimată „natura sau
educația?" Cu alte cuvinte, este boala mintală înscrisă în gene, sau
este rezultatul factorilor socio-psiho-logici? Progresele uluitoare din
domeniul neuroștiinței, prea rapide și prea complexe pentru ca
nespecialiștii să le poată înțelege pe deplin, i-au pus în încurcătură
pe multi terapeuți. Descoperirea a sute de gene noi legate de
tulburările psihice (de exemplu, schizofrenia, depresia,
anxietatea, tulburarea bipolară, psihopatia, dependența — precum
și altele noi, raportate aproape săptămânal) sugerează oare
că balanța înclină mai mult spre natură decât educație? Această
schimbare de orientare înseamnă oare că psihoterapia, așa cum o
știm, să devină inutilă? Teama este consolidată de opinia comună
(dar complet eronată) conform căreia psihoterapia se ocupă de
tulburările care au o bază psihologică, în timp ce tratamentul pentru
tulburările cu substrat biologic este medicamentos.

Dar noile progrese științifice arată clar că însăși întrebarea „natura

sau educația?" este depășită; neuroștiința contemporană răspunde
la această întrebare cu un răsunător „ambele!" Și nu mai este un
răspuns neclar, speculativ, vag . Este susținut de cele mai solide
dovezi științifice. Genele reprezintă doar o parte din cauza bolilor
mintale.

Gemenii univitelini cu material genetic identic dezvoltă aceeași boală

mintală? Da, o mare parte. Dar nu toți! Dacă unul dintre gemeni
dezvoltă schizofrenie, cam în 50% din cazuri celălalt dezvoltă
aceeași boală. Dar dacă genele lor sunt identice, de ce doar 50%?
De ce nu 100%? De ce genele nu și-au făcut treaba în restul de
50%?

Răspunsul se găsește într-un domeniu ce explodează rapid, cel al

„epigeneticii", termen care în momentul când scriu aceste rânduri
are peste patru milioane de căutări pe Google (și numărul crește cu
fiecare zi). Epigenetică înseamnă „dincolo de genetică"; se ocupă de
factorii care modifică activitatea genei fără a modifica lanțul ADN,
adică fără a modifica structura biochimică a genei. Sensul de bază al
epigeneticii este redat prin folosirea frecventă a unor expresii ca „a
activa și a dezactiva genele", „ambalarea genelor", „îmbrăcarea
genelor". Cri alte cuvinte, este importantă nu doar structura
moleculară a genei, ci și factorii care influențează expresia genei, de
exemplu, mediul biochimic și toți factorii care influențează acel
mediu.

Să ne întoarcem pentru un moment la studiile despre gemeni.

Gemenii identici care au avut stiluri de viață diferite și au petrecut
mai puțini ani din viață împreună diferă de gemenii identici crescuți
împreună, nu doar din punct de vedere psihologic, ci și anatomic și
biochimic.

în mod similar, o variantă a genei MAO este implicată în psihopatie,

însă aceasta se dezvoltă numai în cazul în care indivizii cu gena
MAO au avut și o copilărie marcată de abuzuri traumatizante.

Ce relevanță are aces lucru pentru psihoterapie? Ei bine, acum este

clar că mediul în care trăim ne modifică biochima, care la rândul ei
controlează activarea și dezactivarea activității genelor. Rata de
exprimare a genelor este influențată semnificativ de evenimentele
care au loc în mediul social în perioada de dezvoltare, de exemplu,
practicile de creștere a copiilor, trauma fizică și psihologică,
stresorii cronici — pierderea, suferința și experiențele de
atașament timpuriu, atât la animale, cât și la oameni. Puii de
șobolan pe care mama îi linge și îi îngrijește mai mult, din punct
de vedere fiziologic sunt mai rezistenți la stres întreaga viață decât
cei care nu beneficiază de acest tratament matern. Femeile care
sunt abuzate sexual în copilărie secretă de-a lungul întregii vieți mai
mulți hormoni de stres ca răspuns la stresori.

Mai mult: reacțiile neuronale și endocrine la stres sunt influențate și

de experiențele care au loc de-a lungul întregii vieți, și acestea pot
include psihoterapia (cea cognitiv-compor-tamentală, precum și
terapia dinamică despre care am discutat).
Psihoterapia influențează metabolismul și fluxul sanguin către
anumite zone ale creierului (după cum indică studiile de imagistică a
creierului), precum și absorbția de sero-toniriă și nivelurile de
hormoni tiroidieni.5 în plus, numărul și tipurile de conexiuni sinaptice
— conexiunile dintre neuroni — se modifică enorm în timpul învățării,
proces cunoscut sub numele de neuroplasticitate indusă prin
învățare, care include și învățarea care are loc în psihoterapie.

Deși aplicarea clinică a neuroștiinței este încă în fașă, cercetările

recente despre funcțiile și plasticitatea creierului oferă un nou cadru
de referință și un vocabular nou, util pentru unii pacienți și unii
terapeuți. De exemplu, un clinician descrie cum a lucrat cu un inginer
schizoid, prea străin de emoții pentru a putea realiza o conexiune
terapeutică. Pacientul a făcut progrese majore când terapeutul i-a
arătat o machetă a creierului și i-a vorbit despre câteva
fenomene neurofiziologice importante, de exemplu,
conexiunea neuronală dintre emisferele creierului și dintre părțile
mai vechi și mai noi din punct de vedere evolutiv ale creierului. L-a
fascinat în special explicația că părinții reci din punct de vedere
emoțional, fără să vrea determină formarea conexiunilor din creierul
copilului în așa fel încât emisferele sunt separate, lăsând copilul fără
indicii despre emoțiile lui. Pacientul a reacționat cu un entuziasm pe
care înainte nu și-l exprima, exclamând, „Extraordinar! înainte de
ședința asta știam mai multe despre motorul mașinii decât
despre creierul meu!"6

Unii terapeuți le explică pacienților diferența dintre memoria implicită

(memoria timpurie inconștientă) și memoria explicită de mai târziu și
folosesc o tablă pentru a ilustra cum trauma poate activa amintiri
inconștiente stocate, sub forma unor secvențe retrospective și
amintiri corporale puternice.

De asemenea, este important ca terapeuții să știe și să le spună

pacienților că există o legătură importantă între amintire și emoții.
Amintirile sunt mai puternice și codate mai profund în memorie dacă
sunt asociate cu o emoție puternică. Care dintre noi nu își amintește
detalii din ziua când a auzit prima oară despre 11 septembrie sau
despre asasinarea lui

Kennedy? Neuroștiința o numește „memorie flash". Din acest motiv

amintirile traumatice sunt atât de persistente, practic imposibil de
distrus; tot din acest motiv „învățarea" asociată cu explicația
terapeutică va fi mai puternică și mai plină de semnificație pentru un
pacient dacă este însoțită de emoții — de exemplu, emoția evocată
într-o relație terapeutică puternică și plină de atenție. Aceasta îmi
susține teza pe care am avansat-o cu zeci de ani în urmă, că
terapia eficace este o succesiune alternativă de evocare și analiză
a afectului (emoției).7

Daniel Siegel, integrator de frunte al neurobiologiei și psihoterapiei,

folosește machete ale creierului și un limbaj plin de viață pentru a le
explica pacienților (și terapeuților) despre anatomia și funcțiile
creierului; de exemplu, vorbește despre „amigdala nestrunită,
talentele autocalmante ale neocortexului, proprietățile integrative
eroice ale cortexului orbitofrontal, uimitorul sistem de neuroni oglindă
care ne permit să înțelegem și să simțim emoțiile și
intențiile celorlalți."8

Neurobiologia: să ne păstrăm perspectiva

Aici, ca și în altă parte, trebuie să ne amintim distincția dintre proces

și conținut. Conținutul unei ședințe în care terapeutul folosește
planșe anatomice ale creierului și un vocabular neurobiologie oferă o
explicație viabilă unora dintre pacienți. Dar simpla explicație este
rareori curativă. Nu cădeți în greșeala făcută de primii psihanaliști,
care credeau că tot ce contează sunt interpretările și
perspectiva interioară! Ceea ce vindecă nu este niciodată
conținutul specific: amintiți-vă de cadrele arhaice (alchimic,
magic, șamanic, teologic, libidic, frenologic, astrologie) care foloseau
același truc! Orice explicație convingătoare (adică o explicație care
să fie în armonie cu contextul personal-cul-tural-istoric al individului)
oferă ajutor prin înțelegerea emoțiilor care înainte erau inexplicabile.
Numirea și înțelegerea lor duc la un sentiment de control,
îndeosebi când acestea se potrivesc cu fondul educațional, cultural
și intelectual al pacientului.

Acest nou sistem explicativ neuroștiințific este doar unul dintre multe
altele. Factorul cu adevărat determinant este procesul — natura
relației terapeutice. Faptul că îi explicăm pacientului transmite un
mesaj esențial pentru relație: că terapeutul este o persoană căreia îi
pasă și care încearcă să îl ajute, oferindu-i prezența, empatia și
dorința sa de a căuta cadrul de referință și vocabularul corect pentru
a-1 implica pe pacient. Sarcina intelectuală a psihoterapiei este
în primul rând o procedură care îi ține pe terapeut și pacient uniți
într-o misiune interesantă și reciproc relevantă, în timp ce adevărata
forță vindecătoare, relația terapeutică se animă și capătă forță.

Se pare că explicația neuroștiințifică dă putere și pacienților și

terapeuților. Pacienții pot răspunde cu o nouă speranță ideii conform
căreia conexiunile din creierul lor sunt în dezordine și că nu sunt
nebuni (sau răi). Este benefic sentimentul că înțelegi. Este și mai
benefic sentimentul de control căpătat de identificarea problemei.
Ceea ce adaugă neuroștiința este conceptul de plasticitate a
creierului. Multi pacienți se simt eliberați și plini de putere când
au dovada că creierul poate fi schimbat. Cercetarea neuroștiințifică
demonstrează nu numai influența conexiunilor din creier asupra
modului în care gândim, ci și influența experiențelor de învățare
asupra conexiunilor din creier.

Terapeuții, la rândul lor, pot fi ajutați de înțelegerea progreselor

neuroștiinței. Se simt mai bine ancorați în „realitatea dură". în trecut,
prea mulți terapeuți au suferit de un sentiment de slăbiciune și
neclaritate când și-au comparat orientarea cu datele biochimice, mai
puternice, susținute științific, din arsenalul reprezentanților
medicali. Mai mult, psihoterapeuții dinamici pot fi încurajați și intrigați
de dovezile neuroștiințifice care demonstrează că gândurile, emoțiile
și comportamentul pot avea loc înainte să fim conștienți că „vrem" ca
ele să se întâmple — de exemplu, studiile despre EEG
demonstrează că înainte să vrem să ridicăm mâna, există un influx
nervos condus prin neuronii motori. Cu alte cuvinte, inconștientul nu
mai este atât de neclar, nu mai este o născocire a imaginației
noastre. Nu este o întorsătură trivială a evenimentelor: încrederea în
sine, sentimentul de control, sentimentul de a fi ancorat în realitate
lucrează în cele din urma în folosul bunei terapii.

„Empatia: cum să privești pe aceeași fereastră ca pacientul" (cu

ajutorul neuroștiinței)

Poate cercetarea creierului să intensifice empatia? Iată o cale:

cercetările neuroștiințifice demonstrează în mod convingător că
multor pacienți cu schizofrenie le lipsește capacitatea de a filtra sau
de a atenua stimuli minori, cum ar fi zgomotul traficului, conversațiile
din apropiere sau închiderea ușilor. (Termenul tehnic este „deficit de
filtrare senzorială".) Cu câteva luni în urmă am participat la
o conferință unde un specialist în neuroștiință a pus o casetă audio
pentru a exemplifica experiența auditivă a unui pacient cu
schizofrenie. Se pare că unele dintre aceste tulburări sunt prezente
la indivizii tineri chiar înainte ca boala să se declanșeze.9 M-a
impresionat foarte mult cacofonia stridentă de zdrăngănituri,
bubuituri și scârțâituri. Acum, când întâlnesc asemenea pacienți simt
altceva față de ei și pot empatiza cu lumea lor așa cum nu am putut
înainte. Incidental, efecte similare pot apărea în lucrări de artă.
Dali și-a imaginat cum o persoană paranoidă percepe un om și a
pictat un portret cu urechi, ochi și mâini uriașe care se conturează
amenințător.10

Se poate obține un scenariu similar în cazul terapeuților care

lucrează cu indivizi ce suferă de un sindrom din spectrul autism —
Asperger sau indivizi care sunt imaturi social sau schizoizi.
Terapeuții pot dezvolta o empatie reală atunci când devin conștienți
de absența rețelelor neuronale care să-i permită pacientului să
proceseze informații emoționale sociale, cum ar fi expresiile feței.
Pacienții cu sindrom Asperger vor fi nevoiți să selecteze rețele
neuronale diferite și să învețe din nou și din nou, cu mare efort,
indicii cum ar fi — colțurile gurii lăsate în jos semnifică
suferință. Este nevoie de timp pentru o asemenea muncă —
de terapie pe termen lung, nu de o terapie scurtă.

„Nu lua explicația prea în serios" — revenire

în Capitolul 59 recomand să păstrăm perspectiva și să nu investim

prea mult în căutarea explicației și a adevărului. O ședință recentă
avută cu Christine, o clientă, psihotera-peut la rându-i, care a cerut
ajutor după prognosticarea cu un cancer ce îi amenința viața, este
iluminatoare. Terminase chimioterapia și era într-o fază de așteptare,
neștiind dacă s-a vindecat sau dacă va reveni cancerul. Mi-a spus că
acum se concentrează mai intens asupra prezentului
imediat, refuzând să amâne viața, să facă planuri pe termen lung
sau să se angajeze în obligații sociale nesemnificative. I s-
a schimbat până și percepția vizuală: oberva și simțea culorile —
indigo, azuriu, magenta, stacojiu — mai clar decât înainte.
Continuând să practice ca terapeut, a observat multe schimbări
uimitoare în munca ei. în primul rând, relaționa într-un mod mai
autentic cu clienții. Ea sugera că poate este rezultatul autodezvăluirii
și al onestității crescute: nu avea de ales, trebuia să vorbească
deschis despre cancerul ei — pierderea părului și pierderea în
greutate nu puteau fi ascunse. în plus, era convinsă că avea mult
de oferit: devenise mai înțeleaptă, învățase cum să trăiască mai
intens și era nerăbdătoare să împărtășească din înțelepciunea ei.

Dar cea mai uimitoare era dorința ei de a rămâne în incertitudine, nu

doar în propria viață, ci și în procesul terapeutic. Nu se mai simțea
presată să caute explicații, să facă conexiuni, să recapituleze și să
lege lucrurile. Cum spunea ea, se simțea mai confortabil păstrând
incertitudinea și, eliberată de datoria explicației, putea să ofere o
prezență mai puternică clienților. Apropo de sfatul lui Rilke către
un tânăr poet, citat în această carte: „Ai răbdare cu tot ce nu
este rezolvat și încearcă să iubești chiar întrebările."

Concentrează-te asupra „regretelor"

în sfatul numărul 46 („Ajută pacienții să își asume responsabilitatea")
am vorbit despre „regret", dar foarte pe scurt. Când își întorc atenția
către trecut, multi pacienți sunt copleșiți de regrete pentru lucruri pe
care le-au făcut sau le-au omis, pentru căi pe care nu le-au urmat,
pentru ocazii pierdute, pentru că s-au mulțumit cu prea puțin în
viață. Evident, trecutul nu poate fi schimbat, dar există întotdeauna
viitorul. în asemenea situații amintesc unul dintre experimentele
majore de gândire ale lui Nietzsche — ideea eternei reîntoarceri.
(Reîntoarcerea eternă joacă un rol important în două dintre romanele
mele, Plânsul lui Nietzsche și Soluția Schopenhauer.) Uneori doar le
descriu pacienților ideea, dar alteori le citesc cuvintele lui
Nietzsche. Limbajul lui este puternic și terifiant; încearcă să
citești fragmentul de mai jos cu voce tare.

Ce-arfi dacă într-o zi, sau într-o noapte, s-ar furișa un demon în cea
mai singuratică dintre singurătățile tale și ți-ar spune: „Viața, așa
cum o trăiești acum și cum ai trăit-o, va trebui să o trăiești din nou,
de nenumărate ori; și nu va fi nimic nou în ea, fiecare durere și
fiecare bucurie și fiecare gând și suspin și tot ce este nespus de
neînsemnat sau important în viața ta se va întoarce la tine, în
aceeași ordine — chiar și păianjenul acesta și lumina lunii printre
copaci și chiar și momentul acesta și eu. Clepsidra eternă a
existenței se întoarce iar și iar, și odată cu ea și tu, bob de țărână!"
Nu te-ai arunca la pământ și nu ai scrâșni din dinți
blestemând demonul care a vorbit astfel? Sau ai trăit vreun
moment extraordinar când i-aifi răspuns: „Ești un zeu și nu am auzit

niciodată nimic mai divin. " Dacă ar pune stăpânire pe tine acest
gând, te-ar schimba sau poate te-ar zdrobi.11

în opinia mea, pasajul oferă o pârghie importantă pentru terapie, în

special finalul ideii lui Nietzsche: dacă blestemi demonul care a
vorbit astfel, dacă urăști ideea de a-ți repeta viața așa cum ai trăit-o
(adică cum ai ales să o trăiești), există o singură explicație — nu îți
trăiești viața, singura viață, cum trebuie! Formularea este un
imperativ pentru schimbare. Adesea dobândesc forță
terapeutică spunând ceva de genul: „înțeleg că atunci când te
întorci spre trecut ai numeroase regrete profunde, dă-mi voie să-
ți îndrept atenția spre viitor. Imaginează-ți că ne întâlnim peste un an
sau doi și te întreb, «Ce regrete noi ai mai acumulat?» Ce vei
spune? Cum vei răspunde? Cred că acum treaba noastră este să te
ajutăm să îți creezi o viață lipsită de regrete."

Incită curiozitatea

Cum apreciem dacă unui pacient îi va fi de folos terapia intensivă?

Folosim adesea etalonul „perspectiva interioară (privirea înăuntru)"
și încercăm să stabilim dacă pacientul are capacitatea de a privi în
interior. Consider că este mai utilă o întrebare ușor diferită: Cum
putem intensifica curiozitatea pacientului despre sine?

Cu peste 350 de ani în urmă, Baruch Spinoza cugeta la unele dintre

aceleași întrebări cu care noi terapeuții ne confruntăm zilnic. De ce
acționăm împotriva propriilor interese? De ce suntem sclavii
pasiunilor noastre? Cum putem să ne eliberăm de această sclavie și
să trăim o viață rațională, armonioasă și virtuoasă? Spinoza a ajuns
în cele din urmă la o formulare relevantă pentru terapia de zi cu zi. A
ajuns la concluzia că rațiunea și pasiunea nu se împacă. Emoțiile pot
fi învinse doar printr-o altă emoție mai puternică. Cunoștințele vor
funcționa pentru noi doar dacă sunt îmbibate de emoție. (Și, cum am
arătat mai înainte, dovezile aduse de neuroștiință sprijină această
idee.)

Iau acest concept foarte în serios în munca mea clinică și cheltuiesc

mult timp și efort încercând să transform rațiunea în pasiune —
pasiunea pentru înțelegere, pasiunea pentru îmbunătățirea și
exersarea facultăților raționale, încerc să stimulez curiozitatea
pacienților. Le dau ca exemplu propriul sentiment de minunare prin
afirmații ca „Ce interesant" sau „Ce șaradă — hai să încercăm să-i
dăm de capăt împreună." sau „Mary, nu este fascinant cum evităm
deciziile? Este evident că vrei să termini relația cu Jim, dar vrei ca el
să ia hotărârea, nu tu. De ce este atât de important? Trebuie să
existe un beneficiu pentru tine în asta. Hai să încercăm să descâlcim
lucrurile."

Uneori atrag atenția pacientului asupra împotrivirii sale de a privi

înăuntrul propriului sine folosind o afirmație ca: „Ești atât de
interesant din atât de multe puncte de vedere, dar câteodată am
sentimentul că sunt mai curios în ceea ce te privește decât ești tu —
ce crezi despre asta? Există un istoric? A existat un moment când ți-
ai deconectat curiozitatea pentru tine însuți?"

Uneori folosesc o tehnică descrisă în capitolul 51, îl fac pe pacient

să devină consultant pentru propria sa problemă. De exemplu, i-am
spus recent unui pacient foarte inteligent, de succes, care era
profund frustrat din cauza relației sexuale cu soția:

Am nevoie de sfatul tău într-o problemă pe care am întâlnit-o de

curând. Am un pacient foarte inteligent și curajos care a avut succes
în aproape tot ce a făcut. Cu excepția sferei sexuale. Are multă
energie sexuală, își iubește și își dorește mult soția, ale cărei
impulsuri sexuale sunt mai reduse. Dar nu vrea să îi facă avansuri
sexuale pentru că detestă să cerșească. Și totuși, nu știe dacă soția
lui ar considera acest lucru cerșit. Nu știe nici dacă ea s-ar bucura
sau i-ar respinge invitația. îmi dă bani buni ca să-l ajut, dar opune

rezistență la sugestia mea de a discuta despre asta cu soția.

Ce enigmă fascinantă! Ajută-mă să îl înțeleg pe acest om.

Folosește modul acesta de abordare cu tact și alege-ți punctele cu

grijă. în acest caz pacientul a apreciat ironia, a zâmbit și a dat
aprobator din cap, semn că a înțeles că era momentul să lucrăm la
această problemă.

„Vorbește despre moarte" — revenire

în ultima mea carte, Privind soarele în față: Cum să depășim

teroarea morții, extind capitolele 41-43 într-o întreagă carte. Le-o
recomand cititorilor interesați; aici pot oferi doar câteva repere.

Folosesc cuvântul „teroare" și nu „anxietate" în titlu pentru a

transmite ideea că anxietatea morții este ubicuă, înnăscută în noi,
impregnată în chiar structura ființei noastre. Teama de moarte deține
un loc mult mai important în lumea noastră interioară decât se crede
în mod obișnuit și cred că este imposibil de eliminat. Dar terapeuții le
pot fi de mare ajutor pacienților preocupați excesiv de moarte și de
teroarea ei. Le putem oferi două lucruri: putem ameliora teroarea
morții și, după cum spuneam în Capitolul 42, putem folosi
conștientizarea morții ca experiență revelatoare pentru a ne
intensifica dezvoltarea personală în diverse moduri.12 Mă voi referi
pe scurt la câteva idei puternice care ne permit să ameliorăm
teroarea morții prin forța ideilor.

Argumentul simetriei

Terapeuții au la îndemână multe idei puternice, unele dintre ele

făcând parte din canonul civilizației occidentale de peste două
milenii, pentru a tempera teroarea morții. Epicur, (341-270 î.H.) unul
dintre marii înaintași ai psihoterapiei, a avansat o serie de
argumente practice și concludente. Să ne gândim doar la unul dintre
ele, „argumentul simetriei", care afirmă că după moarte vom fi într-o
stare identică cu cea în care am fost înainte de naștere. Multi au
repetat ideea de-a lungul secolelor, dar nimeni mai frumos decât
romancierul rus Vladimir Nabokov, care în Vorbește, memorie,
spune: „existența noastră este doâr o crăpătură de lumină între două
eternități de întuneric." Aceste două abisuri de întuneric sunt
identice, dar, în mod ciudat, ne raportăm foarte diferit la ele: stăruim
cu atât de multă înfiorare și groază asupra celui de-al doilea
întuneric și dăm prea puțină atenție primului întuneric, mai
benign, chiar liniștitor.

Viața netrăită și teroarea morții

Când lucrez cu pacienți terorizați de moarte, de obicei le pun
următoarea întrebare în primele ședințe: „Poți să-mi spui ce te sperie
cel mai tare la moarte?" întrebarea pare atât de idioată încât înainte
de a o pune spun: „Știu că s-ar putea să fie o întrebare ciudată, dar
te rog fă-mi o concesie." Răspunsurile sunt foarte variate și
adeseori deschid direcții noi în terapie. O pacientă a răspuns:
„Toate lucrurile pe care nu le-aș fi făcut."13 Examinarea răspunsului
ei indică drumul spre o idee puternică la îndemâna terapeuților:
există o corelație între gradul de anxietate a morții și gradul de
împlinire de sine. Cu cât sentimentul de viață netrăită este mai
puternic, cu atât este mai mare teama de moarte. Prin urmare,
munca pentru a ameliora teroarea morții poate presupune adesea a
ajuta pacientul să ajungă la autoîmplinire. „Devino ceea ce ești",
spunea Nietzsche (care considera că aceasta este una din „frazele
sale călăuzitoare"). Eu îi încurajez pe terapeuți să includă ideea în
terapie.

Reverberație

Efectul de undă este fenomenul de creare a cercurilor concentrice

de influență care îi pot afecta pe ceilalți timp de ani, generații, la
nesfârșit. Fără a avea intenția conștientă și fără să știm, lăsăm în
urmă ceva din experiența noastră de viață, ceva specific, o vorbă
înțeleaptă, un act de virtute, un sfat, o consolare care se transmite
așa cum undele produse de o pietricică aruncată în apă se propagă
până când nu mai sunt vizibile, dar continuă la nivel nano. Ideea de
a transmite ceva din noi înșine, chiar fără să știm, oferă un răspuns
puternic celor care susțin că lipsa sensului vieții și teroarea decurg
inevitabil din finitudine. Desigur, nu vreau să spun că se păstrează
identitatea noastră. Această strădanie, oricât am dori, este
zadarnică: vremelnicia este veșnică. Terapeuții, și toți indivizii ale
căror profesii implică ajutarea celorlalți, sunt adesea surprinzător de
conștienți de efectul de undă în momentul când își dau seama
că, ajutându-și pacienții să se schimbe și să crească, inițiază și o
reacție în lanț de la pacient către ceilalți — copii, soți, elevi și
prieteni. Și aceia dintre noi care au norocul să se întâlnească după
mulți ani cu copiii sau prietenii foștilor pacienți, trăiesc această
experiență la prima mână.

Efectul de undă are o semnificație foarte personală în aici-și-acum,

când lucrez la aceste completări la Darul psihoterapiei. Propria
dorință de a transmite ceva de valoare celorlalți mă ține în fața
tastaturii, scriind încet, cu mult după vârsta normală de pensionare.

„Empatia: cum să privești pe aceeași fereastră ca pacientul" —

revenire: O poveste clinică de dezvăluire reciprocă și memorie falsă

în pauza de cincisprezece minute înainte să mă întâlnesc cu Nancy,

ultima pacientă din acea zi, mi-am verificat căsuța vocală și am
ascultat mesajul primit de la un producător al unui post de radio din
San Francisco: „Dr. Yalom, sperăm să nu vă deranjeze, dar am
hotărât să modificăm formatul emisiunii de mâine dimineață. Am
mai invitat un psihiatru și, în loc de interviu, vom avea o discuție în
trei. Sper că este în regulă pentru dumneavoastră, ne vedem mâine
dimineață la opt treizeci."

în regulă? Nu era deloc în regulă și cu cât mă gândeam mai mult la

asta cu atât mi se părea mai rău. Acceptasem să fiu intervievat în
emisiunea radio pentru a face reclamă noii mele cărți, Darul
psihoterapiei. Deși dădusem interviuri de multe ori, eram neliniștit din
cauza acestui interviu. Intervievatorul era extrem de competent, dar
foarte insistent. în plus, interviul dura o oră, audiența era uriașă și,
în fine, era în orașul meu și avea să fie ascultat de mulți prieteni,
colegi și pacienți. Mesajul mi-a alimentat și mai mult anxietatea. Nu îl
cunoșteam pe celălalt psihiatru, dar pentru a anima discuția cu
siguranță invitaseră pe cineva cu un punct de vedere opus. M-am
gândit: ultimul lucru de care aveam nevoie eu sau cartea mea
proaspăt lansată era o confruntare ostilă de o oră cu 100.000 de
ascultători ca martori. Am dat telefon, dar nu mi-a răspuns
nimeni. Nu eram într-o stare de spirit prea bună pentru a mă
întâlni cu un pacient, dar s-a făcut ora șase și iată-mă conducând-
o pe Nancy în cabinet.
Nancy, o femeie de cincizeci de ani, profesoară la o școală de
asistente medicale, venise la mine prima oară în urmă cu douăzeci
de ani, după ce sora ei murise din cauza unei tumori cerebrale. îmi
amintesc cum a început: „Opt ședințe. Asta-i tot ce vreau. Nici mai
multe, nici mai puține. Vreau să vorbesc despre pierderea celei mai
dragi și mai apropiate persoane din viața mea. Și vreau să
înțeleg cum să mai dau un sens vieții fără ea."

Tic-tac — cele opt ședințe au trecut repede. Nancy aducea la fiecare

ședință o agendă: amintiri importante despre sora ei, cele trei certuri
pe care le-au avut (dintre care una a dus la o tăcere glacială între
ele, care a luat sfârșit la înmormântarea mamei lor), dezaprobarea
sorei față de iubiții ei, iubirea profundă pentru sora ei — o iubire pe
care nu și-o exprimase niciodată deschis. (Făcea parte dintr-o
familie plină de secrete și tăceri; sentimentele, în special cele
pozitive, rareori erau exprimate.) Nancy era inteligentă și rapidă: a
demarat singură în terapie, a lucrat mult și părea să vrea sau să aibă
nevoie de puțin impuls din partea mea. După a zecea ședință mi-a
mulțumit și a plecat, un client mulțumit. Eu însă nu eram pe de-a-
ntregul mulțumit. Aș fi preferat o terapie mai ambițioasă și
identificasem mai multe domenii, îndeosebi cel al intimității, în care
s-ar fi putut lucra mai mult.

în următorii douăzeci de ani m-a mai sunat de două ori pentru

terapie de scurtă durată și, repetând aceiași tipar, a folosit timpul
într-un mod extrem de eficient. în urmă cu câteva luni m-a sunat din
nou și m-a rugat să ne întâlnim o perioadă mai îndelungată, poate
șase luni, pentru a lucra la niște probleme conjugale importante. Ea
și soțul ei, Amold, erau tot mai distanți unul față de celălalt și de
mulți ani dormeau în camere diferite, la etaje diferite ale casei.

Ne întâlneam săptămânal de câteva luni, iar relația cu soțul și copiii,

care erau mari, se îmbunătățise atât de mult încât i-am sugerat să
încheiem terapia. A fost de acord că se apropie de final, dar a mai
cerut câteva ședințe pentru a ne ocupa de o problemă suplimentară
ce apăruse: tracul. Era năpădită de anxietate din cauza unei
prelegeri pe care urma să o țină în fața unei asistențe prestigioase.

Ora șase. De îndată ce ne-am așezat, Nancy a început imediat să

vorbească despre anxietatea cauzata de prelegerea care se apropia.
M-a bucurat energia ei, îmi distrăgea atenția de la nenorocita aia de
emisiune radio. A vorbit despre insomnii, teama de nereușită, despre
faptul că nu îi plăcea vocea ei, că se simțea jenată de aspectul ei
fizic. Știam exact ce să fac și am început să o conduc pe o cale
terapeutică cunoscută: i-am amintit că stăpânea materialul pe care îl
avea de prezentat, că știa mult mai mult despre subiect decât oricine
din public. Deși mă înnebunea propria anxietate, am fost în stare să
îi amintesc că întotdeauna a fost un vorbitor strălucit și eram pe
punctul să îi atrag atenția asupra absurdității criticilor despre vocea
și aspectul ei fizic, când am avut o senzație de greață.

Cât de ipocrit puteam fi? Mantra terapiei mele nu fusese întotdeauna

„relația vindecă, relația vindecă"? în cursurile și scrierile mele nu am
susținut sus și tare importanța autenticității? Nu este relația solidă,
autentică eu-tu biletul, ingredientul semnificativ într-o terapie
încununată' de succes? Și totuși, iată-mă — ros de anxietate din
cauza acelei emisiuni și totuși ascunzând totul în spatele expresiei
de terapeut plin de compasiune. Și cu un pacient care
avea probleme aproape identice. Și un pacient care, pe
deasupra, dorea să lucreze la probleme legate de intimitate! Nu, nu
era posibil, nu puteam continua cu ipocrizia asta.

Așa că am respirat adânc și am mărturisit tot. I-am spus despre

mesajul telefonic primit chiar înainte de sosirea ei și despre dilema,
anxietatea și furia mea. A ascultat cu atenție și apoi m-a întrebat pe
un ton plin de solicitudine, „Ce o să fad?"

„Mă gândesc să refuz să mai particip la emisiune dacă insistă

asupra noului aranjament."
„Mi se pare rezonabil, mi-a spus, ați stabilit un cu totul alt format și
postul nu are niciun drept să facă modificări fără acordul tău. Și pe
mine m-ar supăra foarte tare așa ceva. Există vreun inconvenient
dacă refuzi?"

„Nimic la care m-aș putea gândi. Poate nu voi mai fi invitat pentru
următoarea carte, dar cine știe când sau dacă voi mai scrie alta."

„Deci niciun inconvenient dacă refuzi și multe inconveniente dacă

accepți?"

„Cam așa. Mulțumesc Nancy, m-ai ajutat."

Am stat tăcuți câteva momente, apoi am spus, „înainte să ne

întoarcem la tracul tău, dă-mi voie să te întreb ceva: Cum ți s-a
părut? Nu a fost o oră obișnuită."

„Mi-a plăcut ce ai făcut. A fost foarte important pentru mine," a

răspuns. S-a oprit un moment pentru a-și aduna gândurile și a
adăugat: „Am o mulțime de impresii. Mă simt onorată pentru că mi-ai
împărtășit atât de mult din tine. Și 'normalizată': faptul că și tu treci
prin anxietate mă face să o suport mai ușor pe a mea. Și cred că
deschiderea ta va fi contagioasă. Vreau să spun că rni-ai dat curajul
să vorbesc despre ceva ce nu credeam că voi putea aduce în
discuție."

„Grozav. Să auzim."

„Păi... Nancy părea stânjenită și s-a foit în scaun. A tras aer în piept
și a spus: „Păi, uite..."

Așezat comod în scaun, așteptam nerăbdător, ca și cum aș fi

așteptat să se ridice cortina la o piesă bună, una dintre marile mele
plăceri. Nu se compară nimic cu plăcerea unei povești bune gata să
înceapă. Și anxietatea și supărarea pe interviu și pe postul de radio?
Ce interviu? Ce post de radio? Uitasem complet de ele. Forța
poveștii promise a șters toate grijile.
„Faptul că ai amintit de Darul psihoterapiei îmi dă ocazia să îți spun
ceva. Am citit-o acum câteva săptămâni dintr-o răsuflare, până la trei
dimineața," A făcut o pauză ...

„Și?" Așteptam fără rușine un compliment.

„Mi-a plăcut, dar sunt ... uh, uh, uh, curioasă, mi-ai folosit povestea
cu cele două râuri." S-a uitat la carnețel, „Este în capitolul 6,
'Empatia: cum să privești pe aceeași fereastră ca pacientul'."

„Povestea ta despre cele două râuri? Nancy, e povestea altcuiva, a

unei femei care este moartă de mulți ani — am descris-o în carte.
Folosesc povestea asta în terapie și predare nici nu-mi mai amintesc
de când."

„Nu, Irv. Este povestea mea. Ți-am spus-o acum douăzeci de ani,
prima oară când am făcut terapie."

Am scuturat din cap. Știam că este povestea lui Bonnie, o pacientă

cu cancer la sân cu care lucrasem cu douăzeci de ani în urmă. încă
îi vedeam fața când mi-a spus povestea, îi vedeam privirea
melancolică în timp ce depăna amintiri despre tatăl ei, îi vedeam
turbanul violet — își pierduse părul din cauza chimioterapiei.

„Nancy, o pot încă vedea pe femeia asta spunându-mi povestea,

pot..."

„Nu, este povestea mea, a spus cu fermitate. Și încă ceva, nici

măcar nu eram eu și tata. Erau tata și mătușa mea, sora lui mai
mică. Și nu s-a întâmplat în drum spre colegiu — erau într-o vacanță
în Franța."

Eram stupefiat. Nancy este o persoană foarte precisă. Forța

afirmației ei categorice mi-a captat atenția. M-am întors în mine
căutând adevărul, ascultând picăturile memoriei curgând din
avanposturile minții. Eram într-un impas: Nancy era sigură că ea mi-
a spus povestea asta. Eram absolut sigur că am auzit-o de la
Bonnie. Dar știam că trebuie să îmi păstrez mintea deschisă. Mi-a
venit în minte unul dintre minunatele aforisme ale lui Nietzsche, care
a funcționat ca un avertisment: „Memoria spune «Am făcut asta».
Mândria răspunde «Nu se poate să fi făcut asta». în cele din urmă
memoria cedează."

Continuând să vorbesc cu Nancy, a început să încolțească un gând

nou și uluitor. O, Doamne, oare este posibil să fi fost două povești?
Da, da, asta e. Au fost două povești! Prima a fost povestea lui
Bonnie despre tatăl ei, dorința ei puternică de împăcare și drumul lor
spre colegiu, când nu au reușit acest lucru; a doua a fost povestea
lui Nancy cu cele două râuri despre tatăl și mătușa ei. Brusc mi-am
dat seama cu exactitate ce s-a întâmplat: memoria mea avidă de
Gestalt, în căutare de povești, a combinat cele două povești într-una
singură.

Este întotdeauna șocant când îți dai seama de fragilitatea memoriei.

Am lucrat cu mulți pacienți care au fost destabilizați când au înțeles
că trecutul lor nu a fost ce au crezut ei că este. îmi amintesc de un
pacient a cărui soție i-a spus (când s-au despărțit) că în toți cei trei
ani de căsnicie fusese obsedată de alt bărbat, fostul ei iubit. A fost
devastat: Toate amintirile comune (apusuri romantice, cine la
lumina lumânărilor, plimbări pe plajele unor insulițe grecești) au fost
o himeră. Soția lui nu a fost prezentă. Ea era obsedată de altcineva.
Mi-a spus de mai multe ori că suferă mai mult pentru că și-a pierdut
trecutul decât că și-a pierdut soția. Atunci nu am înțeles pe deplin,
dar acum, stând cu Nancy, în sfârșit am empatizat cu el și mi-am dat
seama ,cât de tulburat te simți când trecutul se năruie.

Trecutul: nu a fost o entitate concretă, întâmplări de neuitat gravate

pentru totdeauna în filele încremenite ale vieții? Ce strâns m-am
agățat de acea imagine solidă a existenței. Dar acum știam, chiar
știam cât de inconstantă este memoria. Nu mă voi mai îndoi
niciodată de existența amintirilor false! Ce făcea ca situația să fie și
mai contradictorie era modul în care am brodat falsa amintire
(de exemplu, privirea melancolică a lui Bonnie), care a făcut să nu
poată fi deosebită de o amintire reală.

I-am spus lui Nancy toate aceste lucruri și mi-am cerut scuze pentru
că nu i-am cerut permisiunea să folosesc povestea celor două râuri.
Nancy nu era tulburată de aspectul permisiunii. Scrisese povestiri
științifico-fantastice și cunoștea foarte bine neclaritatea amintirii și
ficțiunii. Mi-a. acceptat imediat scuzele pentru că am publicat ceva
ce îi aparținea fără permisiunea ei. Apoi a adăugat că i-a plăcut că i-
am folosit povestea. Era mândră că a fost de folos studenților și
pacienților.

Faptul că mi-a acceptat scuzele m-a lăsat într-o dispoziție afabilă și

i-am spus despre o discuție avută cu câteva ore înainte cu un
psiholog danez care m-a vizitat. Scria un articol despre munca mea
pentru o revistă daneză de psihologie și m-a întrebat dacă faptul că
sunt atât de apropiat de pacienți îi face să le vină mai greu să
termine terapia. Atunci am întrebat-o: „Nancy, dat fiind că suntem
aproape de final, dă-mi voie să-ți pun chiar această întrebare. E
adevărat că apropierea dintre noi te împiedică să termini ședințele
cu mine?"

S-a gândit mult înainte să răspundă: „Sunt de acord, mă simt

apropiată de tine, poate la fel de apropiată ca de oricare altă
persoană din viața mea. Dar expresia că terapia este o repetiție
generală pentru viață, pe care o spui de atâtea ori — apropo, cred
că ai supralicitat-o — ei bine, expresia asta m-a ajutat să păstrez
perspectiva asupra lucrurilor. Nu, curând voi putea să termin și să
păstrez în mine o mulțime de lucruri de aici. Din prima zi când
am început seria trecută dé ședințe î-ai tot adus în discuție pe soțul
meu. Te-ai concentrat asupra relației noastre terapeutice, dar nu
trecea o oră fără să te referi și la problemele intime dintre mine și
Arnold."

Nancy a încheiat ora oferindu-mi un vis minunat (amin-tiți-vă că

Nancy și Arnold dormeau în camere separate).
Ședeam pe patul lui Arnold. El era în cameră și se uita la mine. Nu
m-a deranjat faptul că era acolo, eram ocupată cu machiajul. Mă
demacltiam, îmi scoteam masca în fața lui.

Făuritorul de vise din noi (oricine, oriunde ar fi) are multe

constrângeri în construcția produsului finit. Una dintre constrângerile
majore căreia trebuie să îi facă față este faptul că produsul finit al
visului trebuie să fie aproape în întregime vizual. în consecință, o
provocare importantă este transformarea conceptelor abstracte în
reprezentări vizuale. Ce altă cale mai bună de a descrie marea
deschidere și încredere față de soț decât scoaterea măștii?

Discuție. Să recapitulăm punctele principale din acest text. Un

eveniment semnificativ este autodezvăluirea mea despre anxietatea
personală evocată de un eveniment care s-a întâmplat chiar înainte
de începerea orei de terapie. De ce am ales să împărtășesc asta? în
primul rând, din considerente de autenticitate. Mă simțeam prea fals
și neautentic stând acolo cu anxietatea mea în timp ce încercam să
o ajut să facă față anxietății în legătură cu o problemă similară. în al
doilea rând, din considerente de eficacitate. Cred că preocuparea
pentru problemele personale mă împiedica să lucrez în mod eficient.
în al treilea rând, este factorul modelator. Experiența acumulată în
decenii de practică terapeutică mi-a arătat că o asemenea
dezvăluire inevitabil catalizează dezvăluirea pacientului și
accelerează terapia.

După autodezvăluirea mea, s-a produs pentru câteva minute o

inversare de roluri, Nancy mi-a dat sfaturi eficace.

I-am mulțumit și apoi am inițiat o discuție despre relația noastră,

comentând că tocmai s-a întâmplat ceva neobișnuit, (înlimbajul
terapeuților, am făcut o „verificare de proces".) Mai devreme am
afirmat că terapia este, sau ar trebui să fie, o succesiune alternativă
de acțiune și apoi reflecție asupra ■ acelei acțiuni. Răspunsul ei a
fost foarte edificator. în primul rând, s-a simțit onorată că i-am
împărtășit problemele mele — că am tratat-o de la egal la egal și i-
am acceptat sfatul. în al doilea rând, s-a simțit „normalizată" —
adică anxietatea mea a făcut-o să o suporte mai ușor pe a ei. în fine,
dezvăluirea mea i-a servit ca model și imbold pentru a se
autodezvălui și mai mult. Cercetările confirmă că terapeuții care dau
dovadă de transparență personală își influențează pacienții să
dezvăluie mai mult din ei înșiși.

Din experiența mea clinică, reacția lui Nancy la dezvăluirea mea a

fost una tipică. Lucrez de mulți ani cu pacienți care au avut o
experiență anterioară de terapie nesatisfăcătoare. De ce se plâng?
Aproape întotdeauna spun că terapeutul a fost prea distant, prea
impersonal, prea indiferent. Cred că terapeuții nu au nimic de
pierdut, au doar de câștigat din autodezvăluirea adecvată.

Cât ar trebui să dezvăluie terapeuții? Când să facă dezvăluiri? Când

să nu facă? Reperul pentru răspunsul ia aceste întrebări este
întotdeauna același: Ce este cel mai bine pentru pacient? Pe Nancy
o cunoșteam de mult timp și am avut intuiția puternică că
deschiderea mea îi va facilita munca. De asemenea, și momentul a
fost un factor important: autodezvăluirea la începutul terapiei, înainte
să stabilim o relație bună de lucru, ar fi fost probabil contra-
productivă. Ședința cu Nancy a fost una atipică, în general nu le
dezvălui pacienților propria frământare. în definitiv, suntem acolo ca
să ajutăm, nu să ne ocupăm de conflictele noastre interioare. Dacă
ne confruntăm cu probleme personale de o amploare așa de mare
încât împiedică desfășurarea terapiei, este evident că trebuie să
facem terapie personală.

Acestea fiind spuse, dați-mi voie să adaug că în nenumărate ocazii

am început o ședință tulburat de probleme personale și la sfârșitul
ședinței (fără să fi spus un cuvânt despre neliniștea mea), m-am
simțit mult mai bine! M-am întrebat adesea de ce. Probabil pentru că
mi s-a distras atenția de la cufundarea în propriile gânduri, sau
datorită plăcerii de a fi de folos altuia, sau datorită
intensificării sentimentului de demnitate personală ca urmare a
utilizării eficiente a cunoștințelor profesionale, sau a fost
efectul conexiunii crescute pe care toți o dorim și de care toți
avem nevoie. Din experiența mea, acest efect al terapiei de a
ajuta terapeutul este chiar mai mare în terapia de grup. în terapia de
grup funcționează toate motivele notate mai sus, dar există un factor
suplimentar: într-un grup de terapie matur și atent, în care membrii
își împărtășesc cele mai profunde neliniști, se creează o ambianță
vindecătoare în care am privilegiul să mă cufund.

Mulțumiri

Am avut norocul să am ca mentori în neuroștiință doi foști studenți,

Sophia Vinogradov și David Spiegel, amândoi profesori de psihiatrie.
în plus, m-au ajutat mulți alții: Bernie Beitman, Denny Zeitlin, Erin
Elfant-Rea, Rich Simon, Cheryl Krauter-Leonard, Ruthellen
Josselson și, ca întotdeauna, Marilyn Yalom.
Dialog cu Irvin D. Yalom

Unde ați crescut?

în Washington, DC, unde părinții mei aveau un mic magazin cu

produse alimentare și băuturi.

Care sunt primele dumneavoastră amintiri?

Arșița verii ridicându-se din caldarâmul încins; arșița ce te izbea în

față când ieșeai din casă, chiar și dimineața devreme; arșița care de
multe ori îi făcea pe părinții mei — și multe alte familii din oraș — să
își petreacă noaptea în „speedway", un parc de pe malul fluviului
Potomac. Mai îmi amintesc cum la 5 dimineața tata mă lua cu el la
piața în aer liber din sudul DC ca să cumpărăm produse
agricole pentru magazin. Și îmi amintesc de Sylvan, un mic
cinematograf aflat la doi pași, unde părinții mă „depuneau" de trei
sau patru ori pe săptămână ca să mă țină departe de străzile
nesigure. Din același motiv, în fiecare vară mă trimiteau pentru opt
săptămâni în tabără, de unde am cele mai minunate amintiri ale
copilăriei.

îmi amintesc duminicile, dedicate reuniunilor de familie. Un grup de

rude și prieteni de-ai părinților din vechea țară țineau legătura și se
întâlneau în fiecare duminică la picnicuri sau la masă, după care
jucau cărți — femeile canastă sau poker, bărbații pinacle. Diminețile
de duminică erau momente relaxante ce mi s-au întipărit clar în
minte. De obicei jucam șah cu tata — și adesea el fredona
melodiile idiș pe care le ascultam la fonograf, sau Victrola, cum
îi ziceam atunci.

De unde sunt strămoșii și părinții dumneavoastră? Au

lăsat în urmă povești interesante?

Părinții mei sunt originari din micile ștetl-uri [n.t. mici așezări urbane
evreiești din Europa Centrală și de Est] de la granița ruso-poloneză.
Uneori ziceau că sunt din Rusia, alteori din Polonia. Tata glumea,
spunând că s-au dus în Polonia când și-au dat seama că nu mai pot
îndura încă o iarnă rusească lungă și aspră. Tata s-a născut în Selz,
iar mama în Prussina, cam la cincisprezece kilometri
depărtare. Toate ștetl-urile din zonă au fost distruse de naziști și
multe rude, inclusiv sora tatălui meu și soția și copiii fratelui său au
fost uciși în lagăre de concentrare. Tatăl tatălui meu era cizmar și își
făcea deseori cumpărăturile la magazinul de cereale și furaje al
bunicului din partea mamei. Părinții mei s-au cunoscut când erau
adolescenți și s-au căsătorit după ce au imigrat în Statele Unite în
1921. Când au ajuns la New York nu aveau niciun ban și cea mai
mare parte a vieții s-au luptat ca să supraviețuiască. Fratele tatălui
meu își deschisese un magazinaș cât un timbru în Washington, DC,
și i-a încurajat pe părinții mei să se mute acolo. Au avut
câteva băcănii și apoi magazine de băuturi, fiecare puțin mai mare și
mai de succes decât cel anterior.

Ambii părinți lucrau în magazin? Ce amintiri aveți despre magazin?

Ambii lucrau incredibil de mult la magazin, șase zile pe săptămână,

de la 8 dimineața la 10 seara — vinerea și sâmbăta până la miezul
nopții. O poveste din Minciuni pe canapea este o întâmplare
adevărată despre tatăl meu:

Avea o băcănie minusculă de doi pe doi metri la intersecția

Străzii Cinci cu Strada R din Washington, DC. Locuiam deasupra

magazinului. într-o zi a intrat un client și a cerut o pereche de mănuși
de lucru. Tata a arătat spre ușa din spate, spunând că sunt în
camera din fund și că îi va lua câteva

minute să le aducă. Ei bine, nu era nicio cdmeră acolo — ușa dădea

spre alee; tata s-a furișat afară, a alergat la piață, două cvartale mai
jos, a cumpărat o pereche de mănuși cu doisprezece cenți, s-a
întors și i le-a vândut clientului cu cincisprezece cenți.

Unde ați studiat? Vă amintiți întâmplări amuzante din școală?

La Universitatea George Washington, care mi-a oferit o bursă

integrală — trei sute de dolari. Locuiam acasă și în fiecare zi
mergeam cu mașina sau cu autobuzul la școală. Anii de colegiu au
fost ani pierduți, din care am puține amintiri plăcute. Am fost un
tocilar, am urmat doar cursuri pregătitoare pentru medicină și mi-am
terminat studiile în trei ani. Unul dintre marile mele regrete este că
am pierdut zilele minunate de colegiu descrise în filme și literatură.
De ce atâta grabă și toceală? Pe vremea aceea pentru evrei
era extrem de dificil să fie admiși în facultățile de medicină: toate
aveau o cotă fixă de cinci la sută pentru o clasă. în colegiu am avut
A pe linie, dar am fost respins de nouăsprezece dintre cele douăzeci
de facultăți la care m-am înscris. Eu și patru dintre prietenii apropiați
am fost admiși la Facultatea de medicină George Washington și trei
dintre noi am rămas apropiați până în ziua de azi — și
întâmplător avem toți căsnicii stabile. în relația cu Marilyn, pe care
am cunoscut-o când aveam cincisprezece ani, am avut un sentiment
de situație presantă; am vrut să fixez relația noastră prin căsătorie
cât mai curând posibil — înainte să se răzgândească.

Aveți pregătire medicală și psihiatrică și totuși incorporați multă

filosofie în lucrările dumneavoastă. Ne puteți spune despre
pregătirea dumneavoastră filosofică și despre filosofii
dumneavoastră preferați?

în primul an ca rezident în psihiatrie la John Hopkins, am fost

nemulțumit de cadrele de referință majore pe care le-am întâlnit:
psihiatrie biologică și teorie psihanalitică. Mi s-a părut că ambele
omit mult din ceea ce ne face cu adevărat umani; cam atunci am citit
cartea lui Rollo May, Existența, și m-a fascinat faptul că există o a
treia cale de a înțelege sursa și tratarea disperării omenești. Atunci
nu aveam, educație formală în filosofie și m-am apucat să studiez
singur. După ce am citit lucrarea lui Bertrand Russel, Istoria filosofiei
occidentale, m-am înscris la un curs general de filosofie cu durata de
un an și de atunci am continuat să învăț filosofie, audiind cursurile ca
oaspete (și mai târziu predând) la Facultatea de filosofie de la
Stanford și citind foarte mult. Gânditorii mei preferați sunt cei care s-
au ocupat explicit de problemele ființei umane, Lebensphilo-sofie
[n.t. „filosofia vieții"]: Nietzsche, Schopenhauer, Socrate, Platon,
Epicur, Sartre, Camus și Heidegger.

Cu ce se ocupă soția dumneavoastră?

Marilyn a fost profesor de franceză, apoi director al Centrului de

Cercetare al Femeilor de la Stanford. Și ea este scriitoare, scrie
istorie culturală. Lucrările ei includ Istoria soției, Istoria sânului,
Nașterea reginei din șah și noua ei carte, Locul de odihnă american:
400 de ani de istorie prin cimitirele noastre.

Ce slujbe ați avut înainte să deveniți medic?

Toată copilăria am lucrat în magazinul părinților mei, am livrat revista

Liberty și am lucrat la un Safeway din apropiere — ajutam clienții să
își ducă pungile cu cumpărături la mașină. Mi-am petrecut o vară ca
vânzător la standul de răcoritoare din Peoples Drug Store — ca să
câștig bani pentru un microscop — și mi-am mai petrecut o vară la
o fermă de lapte — în anunț scria muncă la „felmă" în loc de „fermă",
dar am luat slujba oricum. Timp de trei ani am

lucrat sâmbăta ca vânzător de haine și încălțăminte la magazinul

Bonds Clothing. De 4 iulie, am avut de multe ori un stand cu artificii
și am petrecut multe veri ca și consilier de tabără și instructor de
tenis. în colegiu am dat meditații la chimie organică. După începerea
facultății am putut ■ obține venituri suplimentare doar muncind în
laborator, vânzând sânge și spermă și ajutând profesorii cu
cercetarea de bibliotecă. După absolvire am avut nenumărate
posturi de consultant în închisori și spitale de psihiatrie.

Ce lucrări recente de ficțiune ați recomanda?

Cea mai bună lucrare de ficțiune pe care am citit-o în ultimii ani este
romanul Atlasul norilor, de David Mitchell — o carte genială. Am citit
și iubesc multe cărțile lui Murakami, Roth și Paul Auster. Și tocmai
am recitit Prietenul nostru comun, de Charles Dickens și Ora de
germană, de Siegfried Lenz — ce capodopere!

Ce obiceiuri scriitoricești aveți?

Scriu în fiecare dimineață, de la 7 până la începutul după-amiezii,

când încep să-mi vină pacienții. Iau multe materiale din visele pe
care le am. Când scriu sunt devotat exclusiv acestei preocupări. îmi
planific lucrul de a doua zi pe bicicletă și seara în cada cu apă
fierbinte.

Ce vă stimulează ca scriitor?

Stimularea este mentală, vine din lecturile de filosofie și ficțiune și

din munca mea clinică — aproape că nu trece o oră de terapie fără
să îmi vină idei care își găsesc drumul în scrierile mele. Nu folosesc
conținutul de la pacienți, dar aspectele discutate generează gânduri
despre modul în care funcționează mintea noastră.

Ce hobbyuri aveți?

Mersul pe bicicletă, șahul, plimbările prin San Francisco și lectura,

întotdeauna lectura. Mie și soției mele ne place să ne plimbăm prin
Palo Alto și San Francisco, mergem la teatru, ne întâlnim cu prietenii
și suntem apropiați de cei patru copii ai noștri. Ne implicăm mult în
carierele lor: Eve este ginecolog; Reid, un artist fotograf talentat;
Victor; psiholog și antreprenor; iar Ben, director de teatru. Mergem în
fiecare an în vacanță cu toți copiii și nepoții, de regulă în Hawai.

La ce lucrați în acest moment?

Ultima mea carte este Privind soarele în față: Cum să depășim

teroarea morții, iar înainte de asta am terminat revizuirea tratatului
Teoria și practica psihoterapiei de grup — ediția a cincea. De mulți
ani doresc să scriu un roman despre Benedict de Spinoza și am
descoperit recent o modalitate de a face acest lucru. Așa că în
ultimele luni mi-am petrecut mult timp cufundat în secolul al XVII-lea.
Este un proiect complex, cu o intrigă secundară ce se desfășoară în
al doilea război mondial. Dacă reușesc să realizez acest proiect,
cred că îmi va ocupa tot restul carierei de sriitor.

Note
1 Richard M. Glass, M.D., „Psychodynamic Psychotherapy and
Research Evidence: Bambi Survives Godzilla?" JAMA, octombrie
2008, vol. 300, nr. 13, pag. 1587-1589.
2 Falk Leichsenring and Sven Rabung, „Effectiveness of Long-term
Psychodynamic Psychotherapy: A Meta-analysis", JAMA, octombrie
2008, vol. 300, nr. 13, pag. 1551-1565.

pag. Irvin D. Yalom, Staring at the Sun (San Francisco: Jossey-Bass,

2008), pag. 31-77.
3 Yalom, Staring at the Sun, pag. 200-201.
4G. Viamontes și B. Beitman, „Brain Processes Informing
Psychotherapy", Textbook of Psychotherapeutic Treatments, ed.
Glen Gabbard (Washington, D.C.: American Psychiatric Publishing,
Inc., 2008).
5 Bonnie Badenoch, „Applying the Wisdom of Neuroscience in
Your Practice", Psychotherapy Networker, Sept./ Oct. 2008, vol. 32,
nr. 5.
6 Irvin D. Yalom, The Theory and Practice of Group Psychotherapy,
ediția I (New York: Basic Books, 1970).
7 Mary Wylie, „Mindsight", Psychotherapy Networker, sept/ oct.
2004, vol. 28, nr. 5.
8 Demian Rose, Grand Rounds, Stanford University, 2007.
9 Expoziția „Dali: Painting and Film", organizată la Muzeul de Artă
Modernă din New York, vara 2008.
10 Friedrich Nietzsche, The Gay Science (New York:
Vintage Books, 1974).
11 Yalom, Staring at the Sun, pag. 31-77.
12 Yalom, Staring at the Sun, pag. 45-50.