Curs nr.

NIVELURI STRUCTURAL – FUNCŢIONALE ALE PSIHICULUI

Psihicul nu este omogen, uniform, nediferenţiat, linear, dimpotrivă, el există

şi se manifestă în variate forme. Uneori este mai clar, mai lucid, alteori mai
tulbure, mai obscur; în anumite situaţii ne dăm seama de noi înşine, de
trăirile noastre, în altele nu. Diverse acţiuni sau gânduri, care ne-au captat
cândva atenţia şi efortul încep, o dată cu trecerea timpului, să se realizeze
aproape de la sine, fără a mai fi necesară concentrarea asupra lor. Sunt şi
cazuri când „ceva” din interiorul nostru, pe care nici măcar nu-l bănuiam,
iese la suprafaţă, ne acaparează şi ne chinuie existenţa. Cu alte cuvinte,
psihicul cunoaşte o mare diferenţiere şi neuniformitate existenţială şi
funcţională. Există următoarele forme ale vieţii psihice (numite şi ipostaze
ale psihicului): conştientul, subconştientul şi inconştientul.

1.1. Conştientul (conştiinţa)

Conştiinţa este una dintre cele mai importante niveluri de organizare a vieţii
psihice (nivelul superior de dezvoltare al psihicului). Deci conştiinţa este
structura psihică de suport a vieţii interioare şi constituie nucleul vieţii
psihice. Conştiinţa poate fi definită ca fiind totul (psihologia fără
inconştient) sau nimic (psihologia fără conştiinţă). Dintr-un termen esenţial
la debutul psihologiei ştiinţifice, conştiinţa s-a transformat într-un termen
ignorat timp de mai bine de 70 de ani. „Conştiinţa a fost eliminată din
psihologia ştiinţifică şi a revenit în prim-plan numai în ultimii ani, după
şapte decenii de exil” (Baars, 1998). Este meritul lui Piaget (1974) de a-i fi
redat statutul ştiinţific de prim rang. Astăzi termenul de „conştiinţă” şi
problematica fascinantă a conştiinţei fac obiectul predilect al „ştiinţelor
spiritului”, al psihologiei cognitive şi al neuroştiinţelor. Autori precum D.C.
Dennet (1991), D. Edelman (1992), O. Flanagan (1992), N. Humphrey
(1992), R. Searle (1992), J. Paillard (1994), D. Pinkas (1995), B.J. Baards
(1998) etc. au publicat articole şi monografii de specialitate dedicate
problematicii conştiinţei, cu mare audienţă nu numai în lumea specialiştilor,
ci şi în cea a publicului larg. Aşadar, conştiinţa îşi reia statutul central şi
fundamental în gândirea şi cercetarea psihologică. Dificultatea definirii
conştiinţei provine din faptul că ea este pură subiectivitate, din faptul că se
manifestă în experienţele personale, nefiind, de regulă, accesibilă altuia.
Conştiinţa este „locul senzaţiilor şi al percepţiilor noastre, realitatea
subiectivă a acestora, materia primă a vieţii noastre psihice: ea organizează
datele simţurilor, ne situează în timp şi spaţiu, este cunoaşterea a ceea ce
însoţeşte activitatea spiritului” (Sillamy, 1980, vol. I, p.264). Definiţia lui
Sillamy, deşi reuşeşte să surprindă unele elemente esenţiale ale naturii şi
funcţiilor conştiinţei, sugerează cu mai mare acuitate întrebarea „Ce
înseamnă a fi conştient?”. În vederea clasificării ei argumentate, o scurtă
incursiune în istoria psihologiei poate fi instructivă. După opinia
psihologilor români, în definirea conştiinţei au fost parcurse trei mari etape:
prima se înscrie în intervalul de la începuturile psihologiei ştiinţifice şi până
prin anii ’30; a doua cuprinde perioada anilor ’40–’60; a treia începe cu anii
’70 şi continuă până în zilele noastre. Etimologia cuvântului (con-scientia:
con-science) demonstrează că organizarea conştientă este o reproducere cu
ştiinţă, în care individul dispune de o serie de informaţii, ce pot fi utilizate în
vederea descifrării, înţelegerii şi interpretării unui nou obiect, fenomen,
eveniment. Sub raport psihologic, omul îşi dă seama de „ceva” anume şi îl
reproduce în subiectivitatea sa sub formă de imagini, noţiuni, impresii. În
virtutea experienţei anterioare obiectul are un ecou informaţional în subiect,
în sensul că este conştientizat aproape imediat. Conştiinţa presupune
includerea particularului în general şi identificarea generalului în particular.
Conştiinţa este nivelul psihic superior de reflectare a realităţii caracteristic
doar omului şi nu în toate cazurile. Conştiinţa este forma cea mai superioară
de reflectare psihologică, este rezultatul condiţiilor social-istorice de formare
a omului în cadrul activităţii de muncă, care se află permanent în comunicare
(cu ajutorul limbajului) cu alţi oameni. În acest sens conştiinţa este „un
produs social”. Omul este unicul dintre fiinţe, care este capabil de
autoanaliză, autocontrol şi autoapreciere. Aptitudinea de a se reflecta pe sine
însăşi în complexul activităţii vitale este aptitudinea de a fi conştient de
sine. Reflectarea relaţiilor sociale de către om se numeşte conştiinţă socială.
Conştiinţa socială se prezintă sub două forme fundamentale:
 ideologică;
 psihologică.
Frecvent se spune că specificul psihicului uman este apariţia conştiinţei. Dar
există două feluri de conştiinţă:
 conştiinţa implicită – primitivă, nediferenţiată, care există şi la animalele
superioare;
 conştiinţa reflexivă – conştiinţa de sine, de „eu”, într-adevăr specific
umană.
Conştiinţa de sine (explicită) e precedată de „sentimentul de sine”, stare
confuză, dinaintea momentului, când persoana va judeca, va aprecia modul
său de existenţă. La baza evoluţiei conştiinţei stă formarea treptată a unei
scheme corporale şi a unei imagini a propriului corp. Prin sistematizarea
reflecţiilor asupra fenomenului de conştiinţă şi a definiţiilor diverse date
acestuia se pun în evidenţă, implicit sau explicit, şi funcţiile conştiinţei:
 funcţia de semnificare sau de cunoaştere;
 funcţia de relaţie;
 funcţia de sinteză;
 funcţia de autosupraveghere;
 funcţia de adaptare;
 funcţia reglatorie (de autoreglaj voluntar);
 funcţia informaţional-cognitivă;
 funcţia de orientare spre scop;
 funcţia anticipativ-predictivă;
 funcţia creativ-proiectivă;
 funcţia finalistă.

Henri Ey (1900–1977) savant francez, teoretician al conştiinţei, oferă în

două dintre lucrările sale (Conştiinţa, 1963; Manual de psihiatrie, 1967,
împreună cu Bernard şi Brisset) o concepţie profundă referiotare la
conştiinţă. A fi conştient ar fi un atribut distribuit tuturor aspectelor vieţii
psihice sau doar unora dintre acestea. Savantul francez propune o definire
complexă a conştiinţei, asigurând astfel unitatea şi totodată eterogenitatea
fenomenelor de conştiinţă. „A fi conştient înseamnă a trăi particularitatea
experienţei proprii, transformând-o în universalitatea ştiinţei ei. Cu alte
cuvinte, conştiinţa trebuie descrisă ca o structură complexă, ca organizare a
vieţii de relaţie a subiectului cu alţii şi cu lumea.” Ey demonstrează că „a fi
conştient înseamnă a dispune de un model personal al lumii”. Aşadar,
individul îşi încorporează un model al lumii în care sunt incluse propriile
sale experienţe şi de care el dispune, în mod liber, ca persoană. Astfel, putem
să definim conştiinţa ca:
Prin această definiţie cercetătorii au dorit să specifice că sfera conştiinţei nu
se suprapune peste sfera psihicului; conştiinţa este doar „o parte” a
psihicului, desigur, cea mai importantă. În al doilea rând, a fost subliniată
funcţia generală a conştiinţei (integrarea activ-subiectivă), în fine, precizăm
finalitatea conştiinţei (adaptarea la mediu). Printr-o asemenea formulare s-a
realizat un acord cu unele puncte de vedere foarte recente.
Definitie: „o formă supremă de organizare psihică, prin care se realizează
integrarea activ-subiectivă a tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care
facilitează raportarea / adaptarea continuă a individului la mediul natural
şi social”

1.2. Subconştientul
Poziţia subconştientului în psihologie este destul de imprecisă. Termenul a
apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX, căpătând
diferite denumiri. Astfel, el a fost considerat când o postconştiinţă, când o
preconştiinţă. Unii autori l-au denumit chiar „inconştient normal”. În
prezent, există tendinţa de a-l defini prin opoziţie cu conştiinţa, spunându-ni-
se mai degrabă ce nu este decât ce este. Grand dictionnaire da le
psychologie (1994, p.760) defineşte subconştientul ca fiind: „ansamblul
stărilor psihice, de care subiectul nu este conştient, dar care influenţează
comportamentul său.” Tot de acolo aflăm că, conştientul reprezintă un
conţinut de gândire „mai puţin conştient,” aflat la limita accesibilităţii în
spirit, la limita stabilităţii în conştiinţă. Termenul, în opinia autorului citat,
este în momentul de faţă abandonat. Reber, în schimb, apropie
subconştientul de inconştient. El afirmă că în anumite circumstanţe termenul
de subconşteint este sinonim cu cel de inconştient. În aceste condiţii, o serie
de clarificări sunt absolut necesare. Noţiunea de subconştient, sub o formă
sau alta, cu o denumire sau alta, se păstrează şi este utilizată în psihologie.
Unii autori o includ chiar în titlurile cărţilor lor. De exemplu, Ion Biberi a
publicat în a. 1938 o lucrare intitulată Funcţiile creatoare ale
subconştientului, iar în a. 1970 – o alta, cu titlul Visul şi structurile
subconştientului. Conservarea noţiunii de subconştient în psihologie este
firească, deoarece subconştientul reprezintă una dintre ipostazele importante
ale psihicului, care nu poate fi nici ignorată, nici redusă sau identificată cu
alte ipostaze ale acestuia. Subconştientul dispune nu numai de conţinuturi
specifice, ci şi de mecanisme şi finalităţi proprii. Subconştientul se referă la
structurile abisale ale personalităţii („psihologia adâncimilor”). Pentru
psihanalişti, subconştientul este parte a psihicului, care tinde să revină în
conştiinţă şi presează în mod continuu asupra conştiinţei omului. Este o zonă
abisală (profundă) limitată, în care nu se posedă o conştiinţă clară. Sigmund
Freud şi neofreudiştii consideră subconştientul ca fiind: 1) deschis şi orientat
spre conştiinţă; 2) presupune o oarecare transparenţă, putând fi considerat o
conştiinţă latentă; 3) este un ansamblu de servo-mecanisme şi implicaţii
nemijlocite ale conştientului, rezervă de informaţii şi operaţii din care se
constituie faptele de conştiinţă. Trăsăturile definitorii sunt: proximitatea faţă
de conştiinţă şi compatibilizarea cu aceasta. Înţelegerea conţinutului
specific, mecanismelor şi finalităţilor proprii subconştientului nu au fost
realizate dintr-o dată, ci a parcurs o serie de etape. Într-o primă etapă, cei
mai mulţi autori concep subconştientul ca pe o formaţiune sau un nivel
psihic, ce cuprinde actele foste cândva conştiente, dar care în prezent se
desfăşoară în afara controlului conştient. El este rezervorul unde se conservă
amintirile, automatismele, deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau
perceptive stereotipizate, deci toate actele, ce au trecut cândva prin filtrul
conştiinţei, s-au realizat cu efort, dar care se află într-o stare latentă, de
virtualitate psihică, putând însă să redevină oricând active, să păşească
pragul conştiinţei. Această accepţie transpare din cele mai multe definiţii
care i s-au dat. Astfel, Th. Ribot a definit subconştientul drept o „conştiinţă
stinsă”. Lăsând la o parte faptul că o conştiinţă stinsă n-ar avea nici un fel de
rol în viaţa psihică a individului (poate mai degrabă ar fi trebuit să fie
considerat o „conştiinţă adormită”, capabilă oricând, în funcţie de
împrejurări şi de solicitări, să se trezească), se remarcă definirea
subconştientului pornind de la conştiinţă. Şi în viziunea altor autori, cum ar
fi de pildă Janet şi Pierce, subconştientul apare ca un fel de conştiinţă
inferioară, ce coexistă cu cea centrală. „O parte mai mult sau mai puţin
considerabilă a acestor reacţii continuă să rămână închisă în forma
inferioară. Acestea sunt actele subconştiente. S-a acreditat şi ideea că, deşi
amplasat între conştient şi inconştient, subconştientul este orientat mai mult
spre conştiinţă. El nu este total obscur, ci presupune un anumit grad de
transparenţă, putând fi considerat, de aceea, o „conştiinţă implicită”.

1.3. Inconştientul
Inconştientul constituie cel mai controversat nivel de organizare a vieţii
psihice, în legătură cu care poziţiile de negare sunt de afirmare abundă în
literatura de specialitate. Discuţiile cu privire la accepţiile noţiunii, la natura
psihică a inconştientului, la rolul lui în existenţa umană sunt atât de
numeroase, prolixe şi contradictorii, încât creează un tablou deconcertant
referitor la inconştient. Se afirmă chiar că psihologia a renunţat să mai
plaseze în centrul preocupărilor sale teoretice şi practice noţiunea de
conştiinţă, în favoarea celei de inconştient. Chiar dacă inconştientul a captat
în ultima vreme într-o mai mare măsură atenţia psihologilor, nu se poate
susţine fără a greşi că ei au încetat să se mai preocupe de studiul conştiinţei.
Vom încerca să analizăm câteva dintre problemele mai importante ale
inconştientului ca ipostază a psihicului. Există un număr destul de mare de
fenomene şi reacţii psihice, care intervin în activitatea noastră, fără a ne da
seama de prezenţa lor. Ansamblul lor, ca şi al posibilităţilor de acţiune
existente, neactualizate îl denumim, în mod obişnuit, inconştient. Astăzi
includem în inconştient mai întâi tot bagajul de cunoştinţe, imagini, idei
achiziţionate şi care nu ne sunt utile în prezent. Ele rămân într-o stare de
latenţă; unele vor fi actualizate frecvent, altele poate niciodată. Apoi găsim
toată rezerva de acte automate, priceperi şi deprinderi, care nu sunt necesare
pentru moment (ştiu să dansez, dar nu e cazul etc.). Ele intervin când o cere
situaţia prezentă. Tot inconştiente sunt unele percepţii obscure (sub pragul,
la care devin conştiente), dar influenţând comportamentul (mulţi excitanţi
condiţionaţi pot rămâne în afara conştinţei). În fine, afectivitatea este în mare
măsură inconştientă: scopuri, dorinţe, sentimente, care n-au legătură cu
momentul prezent. În ce priveşte sentimentele, chiar când sunt actualizate,
când intervin în conduită, ele nu sunt conştiente în întregimea lor (îmi dau
seama că ţin la tatăl meu, dar nu ştiu ce sacrificii aş fi în stare să fac pentru
a-l şti mulţumit.) Psihologul japonez Tanenari Chiba (1884–1972) susţinea
că funcţiile conştiente şi inconştiente ale vieţii psihice nu diferă
fundamental, ele fiind guvernate de legi, ce dispun de aceeaşi natură.
Conştiinţa şi inconştientul au aceeaşi orientare şi conţinuturi de aceeaşi
natură. Identificarea celor două niveluri de organizare a vieţii psihice
echivalează practic cu negarea specificului ambelor. Aceste obstacole
epistemologice au frânat constituirea şi evoluţia concepţiilor asupra
inconştientului. Afirmarea inconştientului se sprijină, în principal, pe
concepţia lui Sigmund Freud, medic psihiatru vienez (părintele psihanalizei),
care, deşi nu a introdus noţiunea respectivă în psihologie, a elaborat o
concepţie structurată cu privire la conţinutul şi rolul inconştientului în viaţa
psihică a individului, furnizând chiar şi o metodă de sondare şi asanare a lui.
Teoria inconştientului a fost multă vreme dominată de concepţia lui S.
Freud, acesta are meritul incontestabil de a fi subliniat rolul important al
inconştientului, dar a ajuns la mari exagerări şi unilateralitate. În ultima sa
teorie asupra structurii psihicului, el a descris trei instanţe. 1. Sinele („id”) –
care ar fi principalul sediu al inconştientului, imaginat ca un rezervor unde
„clocotesc” dorinţele noastre, instinctele. Freud a caracterizat două instincte
esenţiale: - instinctul vieţii – tendinţa spre plăcere („Libido”), pe care mereu
a identificat-o cu tendinţele sexuale; - instinctul morţii – („Thanatos”),
tendinţa spre distrugere. Ambele instincte încearcă mereu să treacă la
acţiune, dar sunt ţinute în frâu de a doua instanţă; 2. Supraeul „superego” –
acesta este alcătuit din normele, imperativele morale, din idealul eului. El se
formează datorită intervenţiei părinţilor, care înfrânează tendinţele copiilor
neconforme cu moralitatea;
3. Eul („ego”) – principalul sediu al conştiinţei. El ţine cont de dorinţele
prezente în „sine”, de interdicţiile supraeului, căutând un compromis între
ele, în funcţie de realitate. Acest compromis obligă eul să alungă în
inconştient (sinele) toate tendinţele, aspiraţiile, care nu se pot realiza
(fenomen numit de Freud „ refulare”).
Curs nr. 2

1. MOTIVAŢIA DEFINIŢIE ŞI CARACTERIZARE GENERALĂ Nici

un act comportamental nu apare şi nu se manifestă în sine, fără o anumită
incitare, fără o anumită direcţionare şi susţinere energetică. Chiar în cazul
absenţei unui obiectiv sau scop, un comportament are la bază acţiunea unei
cauze. Astfel, trebuie căutat răspunsul la întrebarea de ce?, de ce s-a produs?
Tocmai în acest punct intră în scenă motivaţia. Ea este cea care conţine
răspunsul la întrebarea de mai sus. În accepţiunea cea mai largă, termenul de
motivaţie reuneşte „ansamblul factorilor dinamici care determină
conduita unui individ” (Sillamy, 1996) sau „totalitatea mobilurilor
interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conştientizate
sau neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte”
(Al. Roşca, 1943). Într-o accepţiune mai restrânsă şi ştiinţific mai riguroasă,
prin motivaţie vom înţelege: O formă specifică de reflectare prin care se
semnalează mecanismelor de comandă-control ale sistemului
personalităţii o oscilaţie de la starea iniţială de echilibru, un deficit
energetico-informaţional sau o necesitate ce trebuie satisfăcută.
De regulă, orice act de conduită este motivat. Comportamentul uman nu se
află la discreţia stimulilor din mediu, nu este o jucărie a momentului. Dacă
uneori nu ne dăm seama de ce facem o acţiune sau alta nu înseamnă că
motivaţia este absentă; o investigaţie metodică o poate pune în evidenţă. O
distincţie se impune cu uşurinţă atenţiei noastre: avem, pe de o parte, datele
mediului - obiectele şi evenimentele externe - iar pe de altă parte nevoile
interne, intenţiile, aspiraţiile, sarcinile de adaptare ale individului. În
determinismul complex al conduitei, datele mediului constituie, în general,
factori de incitare sau precipitare, cauzele externe, în timp ce motivele ţin de
factorul intern, de condiţiile interne, care adesea se interpun între stimulii
externi şi reacţiile persoanei, susţinând şi direcţionând conduita. Sursa
acţiunii trebuie căutată propriu-zis nu numai înafara sau numai înăuntrul
organismului, ci în interacţiunea dintre individ şi mediu. Întotdeauna
cauzele externe acţionează prin intermediul condiţiilor interne. Chiar şi în
formarea reflexelor condiţionate simple - cum ar fi, în experienţa pavloviană
clasică, apariţia secreţiei salivare la un stimul sonor care precede cu puţin
hrana - avem de-a face cu acte de conduită care îşi au originea într-o
trebuinţă (de exemplu, foamea) şi punctul de sosire în satisfacerea ei.
Stimulii din afară nu furnizează energie organismului, cât pun în mişcare,
declanşează, o energie acumulată şi sistematizată în organism. ,,Factorul
extern în sine care declanşează (sau stopează) un proces oarecare - scrie B.
Zorgo - nu poate fi considerat motiv al fenomenului declanşat, fără
raportarea sa la o necesitate, o intenţie sau aspiraţie a subiectului". Motivele
sunt factorii care - în condiţii externe date – declanşează susţin şi
orientează activitatea. Ele îndeplinesc două funcţii: pe de o parte o funcţie
de activare, de mobilizare energetică, pe de altă parte o funcţie de
direcţionare a conduitei. Pe scurt, motivul prezintă două laturi solidare: o
latură energetică şi alta vectorială. La întrebarea de ce întreprinde omul
cutare sau cutare acţiune suntem tentaţi să răspundem adeseori indicând
scopul, obiectivul acţiunii. Fireşte, scopul ţine şi el de conceptul motivaţiei,
dar nu se identifică automat cu motivul. Exemplu: printre motivele activităţii
se numără incontestabil trebuinţele de ordin fiziologic: foamea, setea, nevoia
de oxigen, de somn etc. Astfel, foamea apare ca un complex de semnale
subiective despre starea internă a organismului, semnale care declanşează un
impuls spre acţiune (funcţia de energizare). Acest impuls direcţionează
acţiunea spre un obiectiv. Motivul se concretizează practic, într-un scop,
care se defineşte în funcţie de cunoaşterea condiţiilor sau a posibilităţilor.
Comportamentul alimentar îmbracă forme felurite dacă este dimineaţa, la
amiază sau seara: de asemenea dacă dispunem de anumite categorii de
alimente unt, pâine, dulceaţă etc.). În funcţie de ceea ce persoana are la
dispoziţie sau îi lipseşte, ea va întreprinde anumite acţiuni. Scopul acţiunii se
va concretiza deci în funcţie de obiecte, condiţii etc., prezente în câmpul
acţiunii sau evocate memorial. Trebuinţa, motivul nu “proiectează”
nemijlocit acţiunea pe un anumit “obiect-scop”. “De motivul activităţii -
scrie A. N. Leontiev - depinde numai zona scopurilor virtuale obiectiv
posibile”. Termenii în care se formulează scopurile sunt daţi oarecum de
condiţiile obiective, sunt mediaţi de un moment cognitiv, iar concretizarea
efectivă a ţelului presupune adesea un proces de aproximări. În timp ce
motivul este factor declanşator al acţiunii, scopul este anticiparea,
proiecţia “punctului terminus” al acţiunii în funcţie de informaţia cu
privire la datele situaţiei, la evantaiul posibilităţilor din mediu. În trebuinţă
sau motiv este cuprinsă o cerinţă faţă de mediu, o preferinţă; scopul o
detaliază, o concretizează. Motivul circumscrie, într-un fel, o zonă în
“câmpul psihosocial”, scopul constituind o concretizare în acest câmp.
Caracterul vectorial al motivului devine evident odată cu stabilirea scopului,
care anticipează modul de finalizare a acţiunii, conturând “ciclul” acţiunii.
Vectorul motiv-scop este factorul operant în dinamica acţiunii. În timp ce
motivele rămân uneori netransparente pentru individ, scopurile sunt
întotdeauna conştiente.
Motivaţiile psihologice şi sociale alcătuiesc de regulă un labirint foarte
complicat. Privind lucrurile sub unghi psihogenetic, avem şansa de a le
surprinde în forme mai simple. Astfel la copilul mic, conexiunile dintre
stimuli şi reacţii (S  R) sunt mai directe; multe din actele din copilăria
timpurie devin previzibile graţie cunoaşterii stimulilor ce au acţionat în
momentul respectiv sau într-un moment imediat anterior. Odată cu
înaintarea în vârstă, cu acumularea şi sistematizarea experienţei, intervin tot
mai multe verigi mijlocitoare, reacţia comportamentală dobândind progresiv
mai multă autonomie în raport cu stimulii externi. „Lumea internă", care la
adult se amplifică atât de mult, îndeplineşte o funcţie de selecţie, de amânare
sau chiar de suspendare a faptului extern de conduită în funcţie de
semnificaţia ataşată stimulilor. Înfăţişând raportul de cauzalitate în sfera
psihică, Hegel arată că viaţa spirituală nu este doar un canal prin care cauza
s-ar propaga liniar, uniform şi continuu, stingându-se apoi în efectul ei.
Dimpotrivă, viaţa psihică transformă cauzele externe, modifică liniaritatea
relaţiei cauză-efect. Deşi supus determinismului extern, pe o anumită treaptă
omul devine sursa propriului comportament, cheia explicării acestuia, apare
autodeterminarea. Vectorul motiv-scop constituie suportul acestei
determinări. Ansamblul condiţiilor interne nu se originează total în sine
însuşi; factorul intern este, în ultimă analiză produsul interacţiunii în timp
dintre organism şi mediu, fiind determinat prin antecedente filogenetice,
istorice şi individuale. Interioritatea motivaţiei este deci relativă. Motivaţia
(ca factor intern) este condiţionată de existenţa obiectului ei; factorul extern
- la rândul său - are efect declanşator numai în report cu anumite trebuinţe,
dorinţe, aspiraţii. Mediaţia cognitivă este prezentă. Consideraţiile expuse pot
fi precizate mai mult prin următoarele: nevoia organismului de a dispune de
anumite condiţii de viaţă apere în cerinţele sale vizavi de mediu, ceea ce se
exprimă, în trebuinţele elementare ale individului - trebuinţa de hrană, de
somn, de adăpost, nevoia de activitate, de joc, trebuinţa sexuală s.a.
Asemenea trebuinţe comune şi animalelor superioare, ţin de moştenirea
filogenetică şi sunt determinate în primul rând de factorul ereditar; fără ele,
nici individul şi nici specia n-ar putea rămâne în viaţă. Alături de trebuinţele
naturale, la om s-a dezvoltat în procesul social-istoric, o gamă largă de
trebuinţe noi, modificându-se în aceeaşi timp şi nevoile primare. În cursul
dezvoltării social-istorice apar noi necesităţi, precum şi moduri inedite de
satisfacere. Aşa sunt: nevoia de statut, de apreciere socială, de autorealizare,
de succes, de apartenenţă la un grup ş.a.. De asemenea, în funcţie de oferta
economică şi culturală a mediului apar trebuinţe derivate în legătură cu
modul de satisfacere a nevoii de hrană, confort, apărare etc. Într-un
asemenea context se iveşte nevoia de instruire, de lectură, de a avea
televizor, radio etc. Gama motivaţiilor umane se extinde şi se nuanţează în
felul acesta foarte mult.

2. AFECTIVITATEA Conceptul de afectivitate, în psihologia generală, a

fost multă vreme greu de definit. I.M. Testus (1736–1865) acum două secole
preciza că psihicul uman se compune din intelect, voinţă şi sentimente,
fenomenele afective au continuat să fie identificate, când cu procesele
senzoriale, când cu instinctele individului cu trebuinţele sau cu reflexul unor
modificări vegetative-organice în sfera trăirilor psihice conştiente.
Datorită cercetărilor psihologice contemporane, afectivitatea a dobândit
statut de aspect fundamental al personalităţii de componenţă bazală,
infrastructurală a psihicului, dar şi de nota lui definitorie, deoarece prin
afectivitate omul se diferenţiază de roboţi şi calculatoare, de inteligenţă
artificială, fiind rezonanţa subiectivă generală a individului, intim şi
relaţional trăită la schimbările de tot felul din mediul său intern sau extern.
Omul nu se raportează indiferent la realitate, dimpotrivă, obiectele,
fenomenele, evenimentele, care acţionează asupra lui, au un ecou, o
rezonanţă în conştiinţa sa, trezesc la viaţă anumite trebuinţe, corespund sau
nu nevoilor lui, îi satisfac sau nu necesităţile, aspiraţiile, idealurile. Între
stimulii interni şi realitatea înconjurătoare au loc confruntări şi ciocniri, ale
căror efecte sunt tocmai procesele afective. În timp ce aprobarea sau
satisfacerea cerinţelor interne generează plăcere, mulţumire, entuziasm,
bucurie, contrazicere sau nesatisfacerea lor conduce la neplăcere,
nemulţumire, indignare, tristeţe etc. În cadrul proceselor afective pe prim
plan se află nu atât obiectul, cât valoarea şi semnificaţia, pe care acesta o are
pentru subiect. Nu obiectul în sine este important, ci relaţia dintre el şi
subiect, pentru că numai într-o asemenea relaţie obiectul capătă semnificaţii
în funcţie de gradul şi durata satisfacerii trebuinţelor. Aceasta ne ajută să
înţelegem de ce unul şi acelaşi obiect produce stări afective variate unor
persoane diferite. Afectivitatea este o componentă esenţială şi indispensabilă
a sistemului psihic uman, la fel de necesară şi legic determinată ca şi oricare
altă componentă – cognitivă, motivaţională, volitivă etc. În această calitate,
ea trebuie să posede atributele generale ale psihicului – de a fi o modalitate
specifică de relaţionare cu lumea şi cu propriul Eu, de a avea o valoare
informaţional-reflectorie, respectiv, de a semnaliza şi semnifica ceva, de a
îndeplini un rol reglator specific, mai mult sau mai puţin evident. De aici se
poate desprinde următoarea definiţie generală a afectivităţii: Afectivitatea
este acea componentă a vieţii psihice care reflectă, în forma unei trăiri
subiective de un anumit semn, de o anumită intensitate şi de o anumită
durată, raportul dintre dinamica evenimentelor motivaţionale sau a
stărilor proprii de necesitate şi dinamica evenimentelor din plan obiectiv
extern. Chiar dacă viaţa afectivă a fost studiată clinic, psihologia ştiinţifică a
respins majoritatea acestor studii, considerându-le lipsite de bază ştiinţifică,
atât timp cât nu se fundamentează pe ,,exactitatea matematică’’. Descifrarea
aşa numitei ,,arhitecturi emoţionale’’ a creierului, ,,alcătuirea unor hărţi ale
sufletului’’, au adus explicaţii despre modul în care centrii de emoţie ai
creierului duc la plăcere, la mânie sau la lacrimi şi, pe de altă parte, felul în
care alţi centrii ai creierului îndeamnă la ură sau la iubire, la colaborare sau
la război. Datorită noilor tehnici şi tehnologii de investigare a creierului, s-a
clarificat într-un mod acceptat şi de psihologia ştiinţifică, felul în care apar şi
funcţionează emoţiile şi, mai ales, importanţa existenţei acestora şi faptul
că ,,inteligenţa emoţională’’ (EQ), stă la baza tonusului, a energiei psihice, a
voinţei şi caracterului. Rolul neuropsihologiei experimentale a emoţiei
constă în descoperirea structurilor şi funcţiilor neuropsihologice şi
comportamentale care traduc organizarea proceselor emoţiei umane între
elementele sale expresive, motorii, neurovegetative şi elementele sale de
recepţie senzorială, asociativă şi cognitivă. Trebuie avut în vedere că, totuşi,
comportamente specific emoţionale nu există decât într-un tot
comportamental mai larg, care trebuie să ţină seama de personalitate. Mai
mulţi factori ai personalităţii determină şi deformează expresia emoţiilor.
Factorii cei mai evidenţi sunt mecanismele de control voluntar, în opoziţie
cu condiţionările şi automatismele. Comportamentele specific emoţionale au
fost încadrate de unii psihologi , ca făcând parte din sfera ,,inteligenţei
emoţionale’’. ,,Inteligenţa emoţională’’ are funcţia de a echilibra existenţa
individului în lume, de a-i acorda o şansă de realizare socială independent de
potenţialul său intelectual, determinat genetic, putând să constituie cheia
reuşitei în viaţă. Deficienţele din acest domeniu se constituie ca un factor
major de risc, necompensarea lor la timp ducând la manifestări de violenţă,
depresie, toxicomanie etc.

3. VOINŢA Omniprezentă în activitatea conştientă şi finalist orientată a

omului, încercată zilnic de către fiecare dintre noi în diferite situaţii de viaţă,
voinţa aparţine acelor fenomene ale universului psihic care nu şi-au găsit un
loc bine precizat în sistematica psihologiei generale. Punctele de vedere
exprimate diferă unele de altele, şi nu de puţine ori se situează chiar la poli
opuşi. Aşa, de pildă, la un pol, voinţa este recunoscută ca o entitate distinctă
şi ireductibilă, declarată drept componenta fundamentală a vieţii psihice a
omului (psihologia introspecţionistă de factură voluntaristă); la polul opus, i
se neagă cu desăvârşire statutul de entitate distinctă, individualizată, fiind
dizolvată în procesualitatea fiziologică (psihologia behavioristă, în varianta
ei watsoniană). Până în prezent, situaţia a rămas aproximativ la fel: în timp
ce unii autori de tratate şi manuale de psihologie generală includ voinţa ca
un „element” important în structura psihicului, afectându-i capitole speciale
de analiză, alţii o elimină complet sau o disipează în cadrul capitolelor
despre alte componente – cognitive, motivaţionale, formele de activitate etc.
Se poate consemna şi o deosebire de ordin mai general între orientările
psihologice de sorginte americană şi cele de sorginte europeană: în cadrul
celor dintâi, voinţa nu este prezentă ca problemă distinctă de cercetare şi
analiză şi nu figurează ca atare în nici un manual sau tratat modern de
psihologie generală; în schimb, psihologia europeană afirmă existenţa
voinţei ca entitate psihică distinctă şi o abordează în individualitatea ei
specifică. Voinţa se defineşte drept un proces psihic complex de reglaj
superior, realizat prin mijloace verbale şi constând în acţiuni de mobilizare şi
concentrare a energiei psihonervoase în vederea învingerii anumitor greutăţi
sau obstacole în activitate şi atingerii scopurilor conştient stabilite. Voinţa
este numită de către psihologi „reglajul reglajelor”. Ea reglează raţiunea,
activitatea cognitivă şi practică a omului, precum şi sentimentele. La om
mecanismele interne de autoreglare se structurează şi se integrează la două
niveluri funcţionale calitativ diferite: nivelul involuntar şi nivelul voluntar.
STRUCTURA ŞI FAZELE ACTULUI VOLUNTAR În oricare acţiune
întotdeauna se include voinţa, controlul volitiv. Însă în funcţie de caracterul
acţiunii acest control poate să se manifeste în mod diferit. Dacă acţiunea este
nouă, dificilă, ea necesită eforturi voluntare considerabile, controlul voluntar
se manifestă accentuat. În cazul acţiunilor simple automatizate, voinţa se
manifestă slab. În stările afective acţiunile pot complet să excludă controlul
volitiv. Ca formă şi expresie a nivelului conştient al psihicului, activitatea
voluntară se caracterizează prin două attribute esenţiale: a) diferenţierea şi
determinarea pregnantă a verigilor componente – motivul, mijlocul şi
scopul – cu posibilitatea transformării, la nevoie, a fiecăruia dintre ele în
„obiect” de analiză specială şi de evaluare; b) prezenţa condiţionării, atât în
declanşarea acţiunii, cât şi în modul de desfăşurare a ei, condiţionare, ce
constă în corelarea şi aprecierea permanentă a raportului dintre dorinţe,
scopuri, pe de o parte, şi posibilităţi (subiective şi obiective), pe de altă
parte, între efortul întreprins şi rezultatele înregistrate. De aici decurge şi
caracterul serial-discursiv şi multifazic al structurii şi desfăşurării actului
voluntar. Acţiunile voluntare sau actele pot fi divizate în simple şi complexe.
Actele voluntare simple de obicei constau din două faze – formularea
scopului şi realizarea (executarea) lui. Astfel de acţiuni nu caracterizează
voinţa omului. În condiţiile vieţii cotidiene, a repetărilor multiple ele se
automatizează şi se transformă în acte neintenţionate (nepremeditate).
Nivelul formării voinţei umane caracterizează acţiunile voluntare complexe
şi faptele.

4. ATENŢIA Omul trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea într-un mediu

natural şi social hipercomplex, deosebit de bogat în stimuli şi în informaţii
care, prin intermediul analizatorilor, se transmit creierului uman şi se
cifrează la circa 100000 biţi/ sec. Din această avalanşă de informatii se
prelucrează la nivelul codurilor psihice, în mod conştient, doar 25-100 biţi/
sec. Este important ca în mediul înconjurător sa receptăm cu claritate şi să
prelucrăm informaţiile care sunt indispensabile pentru adaptarea la cerinţele
concrete ale unei anumite situaţii. Aceasta presupune o stare de conştienţă,
valorificată sub unghi conativ şi cognitiv prin intermediul procesului
psihofiziologic numit atenţie.
Atenţia este procesul psihofiziologic care constă în orientarea şi
concentrarea selectivă a activităţii psihice asupra unor stimuli sau sarcini, în
vederea obţinerii unei percepţii optime, rezolvării adecvate a sarcinilor, a
situaţiilor-problemă şi adaptării comportamentului senzorio-motor, cognitiv
şi afectiv la mobilitatea condiţiilor externe şi la dinamica motivelor şi
scopurilor persoanei. Atenţia apare ca o conditie primară, de fond, pentru
desfăşurarea proceselor de cunoaştere, a celor de autoanaliză şi autoevaluare,
precum şi a comportamentelor motorii.

Atenţia nu dispune de un conţinut reflectoriu propriu, de un conţinut

informaţional specific, ci ea asigură declanşarea, menţinerea şi optimizarea
proceselor psihice cognitive. Declanşarea atenţiei focalizate este
concomitentă cu declanşarea de către un obiect-stimul a percepţiei, sau prin
reglare voluntară –a reprezentării, a memorării reactualizării, gândirii,
imaginaţiei, praxiilor etc. Deci, se poate spune că atenţia este un nod-releu al
vieţii şi activităţii psihice.

FUNCŢIILE ATENŢIEI Ea are trei funcţii principale: 1. detectarea

semnalului, incluzând vigilenţa şi căutarea („search”) care presupun
detectarea apariţiei unui anumit stimul; 2. atenţia selectivă, prin care alegem
să urmăm unii stimuli şi să îi ignorăm pe alţii; 3. atenţia distributivă, prin
care alocăm cu prudenţă resursele disponibile ale atenţiei pentru a ne
coordona îndeplinirea a mai mult de o sarcină la un moment dat.
Cursul nr. 3

CONCEPTUL DE PERSONALITATE

Vorbind despre personalitate, discutăm în termeni majori despre OM; în

personalitate este implicată atât existenţa umană în ceea ce are substanţial şi
spiritual, cât şi întreg ansamblul de valori acumulate istoric, însuşite de om,
realizate în prezent şi proiectate în viitor. Personalitatea umană reprezintă
unul dintre cele mai complexe fenomene din univers; este o realitate extrem
de complexă (deoarece integrează o varietate de componente diferite ca
structură, funcţionalitate şi finalitate – biologice, psihologice, sociale,
axiologice, istorice) şi dinamică (deşi dispune de trăsături relativ stabile,
cunoaşte o evoluţie în timp, atât în plan filogenetic, cât şi în plan
ontogenetic). Ca urmare a acestui fapt, personalitatea nu poate fi cercetată de
o singură ştiinţă, ci necesită o abordare multidisciplinară. Printre ştiinţele
care cercetează personalitatea menţionăm:
 antropologia fizică şi culturală – studiază speciile umane şi faptele de
cultură;
 sociologia – consideră omul ca o componentă esenţială a vieţii societăţii;
 pedagogia – se preocupă de legile formării personalităţii;

istoria – înregistrează etapele evoluţiei în cadrul personalităţii dezvoltând în

ultimele decenii o adevărată psihologie istorică;
 morala – priveşte personalitatea ca deţinătoare a valorilor morale;
 estetica – se preocupă de aprecierea omului sub raportul creaţiei şi
perceperii frumosului;
 medicina – este centrată pe echilibrul dintre starea de sănătate şi boală;
 psihologia – studiază sistematic legile vieţii psihice şi structurile psihice
ale personalităţii.
Conceptul de personalitate este întâlnit în toate ştiinţele socioumane şi în
filosofie (vizându-se „esenţa umană”), punându-se în evidenţă aspectele
specifice, unghiul de abordare fiind diferit (ceea ce impune cu atât mai mult
o convergenţă a perspectivelor). Menţionăm faptul că independent de ştiinţă,
literatura şi arta au adus contribuţii valoroase privind înţelegerea vieţii
omului şi cunoaşterea complexă a diverselor profiluri umane. Ştiinţa aduce
însă un aport în plus pe linia descoperirilor legilor implicate în fenomenul de
personalitate. În lucrarea de faţă vom analiza personalitatea în special din
punct de vedere psihologic.

PRECIZĂRI CONCEPTUALE Existenţa, evoluţia şi manifestarea fiinţei

umane presupune prezenţa mai multor ipostaze care, deşi fiinţează în unitate,
în interdependenţă şi interacţiune, constituie o obiectivare de sine stătătoare.
Pe de o parte, vizăm unitatea fiinţei umane şi, pe de altă parte, subliniem
manifestarea ei prin mai multe ipostaze. În această perspectivă, conceptele
de individ, individualitate, persoană, personalitate, personaj reprezintă
ipostaze distincte ale subiectului uman. Şi, deoarece în literatura de
specialitate aceşti termeni apar de multe ori nediferenţiaţi, sinonimi, se
impune delimitarea lor teoretică.

INDIVIDUL
 În delimitarea cât mai clară a planului uman se pleacă de la conceptul de
individ şi se analizează semnificaţia lui.
 Conform etimologiei cuvântului (lat. individuum), noţiunea de individ
are prin excelenţă un sens biologic, sugerând însuşirea de unitate indivizibilă
a organismului cu mediul înconjurător (mediul natural).
 Este o unitate biologică ce se afirmă atât în interdependenţa funcţiilor şi
organelor între ele, cât şi în relaţiile organismului cu mediul înconjurător
(mediul natural).
 Desemnează exemplarul singular – insul – dintr-o specie de fiinţe.
 Nu poate fi divizat fără a-şi pierde specificul. În cadrul specie umane,
integritatea individului se asociază cu unicitatea, pentru a sublinia că nu
există doi indivizi identici.
 Este în întregime determinat biologic.
 Este un reprezentant al speciei (umană, animală şi vegetală).
 Nu cuprinde note de valoare sau de diferenţiere calitativă, fiind o noţiune
aplicabilă tuturor organismelor vii (indiferent de vârstă şi nivel de
dezvoltare).

INDIVIDUALITATEA
 Reprezintă expresia individului diferenţiat în plan biologic şi psihologic.
 Rezultă prin diversificarea şi diferenţierea organizării
structuralfuncţionale a individului. Este o specificare a individului.
 Se referă la o realitate psihologică specială: la structurarea în interiorul
individului a proceselor sale conştiente, a trăsăturilor psiho-fizice, a
diferitelor însuşiri personale într-o formă unică, nerepetabilă la ceilalţi. În
acest sens, fiecare om este o individualitate distinctă.
 Este specifică omului; prin ea omul se particularizează, îşi dobândeşte
specificitatea sa.
 În lumea animală, ea este mai mult specificitate, particularitatea fiind mai
pronunţată pe unităţi de specie şi familie decât pe indivizi.
 Individualitatea psihologică începe cu conduitele perceptive, cu conduita
corpului propriu.
 Dacă individul este suportul individualităţii, individualitatea este felul de
a fi al individului.

 Diferenţa dintre individ şi individualitate semnifică trecerea de la fiinţa

generică – înţeleasă ca unitate indivizibilă a speciei, la fiinţa unică şi
irepetabilă – percepută conştient ca atare, într-un context sociocultural dat.
 Ca structură interioară, individualitatea – eul propriu – nu se identifică cu
personalitatea care cuprinde întreaga interacţiune a individului cu mediul şi
prin urmare şi relaţiile interiorului său cu exteriorul, actuale ca şi cele
potenţiale – întreaga sa devenire. Elementul central al oricărei individualităţi
îl reprezintă personalitatea.
PERSOANA
 Unii autori înlocuiesc termenul de „personalitate” cu cel de „persoană”.
V. Pavelcu afirma că această preferinţă apare din două motive:

a) unul exprimă alegerea termenului mai concret şi comprehensiv: persoana

este o fiinţă concretă, bio-psiho-socială, în timp ce personalitatea este o
abstracţie psihologică; b) un alt motiv dezvăluie o deosebire între sferele
acestor concepte, deosebire care, la rândul ei, implică una de conţinut. Prin
personalitate se înţelege uneori o persoană remarcabilă, excepţional
înzestrată, cu o poziţie de conducere şi autoritate în societate; orice
personalitate este persoană, dar numai unele persoane sunt personalităţi.
Plehanov foloseşte termenul de personalitate tocmai în acest înţeles de
persoană cu prestigiu şi autoritate în societate.
 Evoluţia istorică a noţiunii de persoană: Preluat din practica teatrului,
termenul de persoană a fost utilizat de-a lungul timpului de filosofi, teologi,
eseişti, sociologi, literaţi, fără a-şi pierde, până în prezent, nimic din
importanţa lui. Evoluţia termenului de persoană s-a realizat în strânsă
dependenţă cu evoluţia conceptului de om, deoarece persoana îl exprimă pe
om într-o anumită postură. De la o etapă istorică la alta, conceptul de
persoană a dobândit noi nuanţe. Termenul de persoană vine din latinescul
persona, care ar deriva din grecescul prosopon care a însemnat, pe rând, în
teatrul grec din Antichitate, masca actorului, rolul acestuia, actorul însuşi,
pentru ca, ieşind din incinta teatrului, să se generalizeze asupra omului.
Procesul similar s-a petrecut şi cu trecerea de la vechiul cuvânt rusesc licina
la cuvântul licinosti, personalitate. Unii filologi derivă termenul de persoană
din denumirea phersu, înscrisă sub o figură mascată din mormintele etrusce.
Se crede că numele ar aparţine unui zeu subteran, înrudit, dacă nu chiar
identic, cu Persephona sau Persus. Teatrul roman a preluat masca teatrală de
la etrusci. Astfel, primul sens al cuvântului persoană a fost acela de mască,
de „costumaţie”, prin care actorii teatrului antic întruchipau sau simbolizau
pe cineva de pe scenă. Al doilea sens, obţinut prin extensiune, se referă la
rolul social îndeplinit de cineva în teatru sau în viaţă, la funcţiile şi
obligaţiile sociale pe care cineva şi le asumă (exteriorizarea, manifestarea
publică a persoanei). Un al treilea sens vizează chiar actorul însuşi, care
joacă rolul (individualitatea corporală şi psihică a celui care îndeplineşte
rolul). Un al patrulea sens adaugă conceptului de persoană un atribut valoric,
referindu-se la calitatea de a fi om, la rangul (statutul) său social. Dintre cele
patru semnificaţii (accepţiuni), o pondere mai mare au dobândit-o persoana
ca rol social şi exprimând o valoare. Observăm cum, sub aspect filosofic şi
psihologic, noţiunea de persoană a evoluat spre cea de personalitate, fiind
utilizată pentru a desemna fiinţa liberă, raţională, conştientă, creatoare de
valori şi responsabilă de acţiunile sale. Pentru explicarea persoanei s-au
făcut mai întâi unele referiri la dreptul civil, deoarece acesta îşi are ca obiect
principal de preocupare însăşi persoana umană. În al doilea rând, explicarea
persoanei apare la unii gânditori antici şi medievali. Apoi, s-au făcut referiri
la literatura epică şi dramatică, deoarece aceasta exprima în mod manifest
viaţa concretă a persoanei. Abia ulterior s-a trecut la interpretarea
psihologică a persoanei. Deşi persoana constituie obiectul preferat al
disciplinelor care, direct sau indirect, abordează problematica umană, prin
conţinutul său aparţine, în primul rând psihologiei.