POBLEMELE SOCIAL ISTORICE ALE PSIHOLOGIEI

1.1 Psihologia pe “altarul cunoasterii”:

“Stiintă cu trecut îndepărtat dar cu istorie scurtă” - în aceşti termeni a fost
caracterizată ştiinţa psihologiei la început de veac XX de către Ebbinghaus. De
atunci se poate considera că interesul cunoştinţelor despre viaţa sufletească,
despre cea spirituală şi comportament au intrat propriz-zis pe altarul ştiinţific al
cunoaşterii. Un veritabil pradox. S-ar putea înţelege că este vorba de un trecut
neistoric sau că trecutul de până la constituirea propriu-zisă a acestei ştiinţe ar fi o
simplă preistorie. Căci din aceste vremuri preistorice destinul psihologiei urmează
un traseu fragmentat, cu diverse momente dramatice în afirmarea adevărurilor ei, în
fond însă cu nimic diferit de cel al celorlalte domenii ale cunoaşterii ştiinţifice.

Psihologia a fost comparată de către Pavelcu cu viaţa omului, plină de zbuciumuri,

de urcuşuri şi coborâşuri, de împliniri şi neîmpliniri, de conflicte cu sine şi cu alte
domenii ale cnoaşterii ştiinţifice, uneori cu deznodământe tragice, dar de cele mai
multe ori cu un destin reuşit şi util societăţii. Astfel psihologia rezistă şi se dezvoltă
perpetuu. Aşa cum omul are o biografie a sa inconfundabilă, la fel şi psihologia are
propria sa devenire istorică, care înseamnă dezvoltarea ei de a lungul anilor. Drumul
sinuos de dezvoltare al psihologiei a reprezentat obiect de cercetare pentru
numeroşi cercetători. Pavelcu, de exemplu, în lucrare sa „Drama Psihologiei” spune
că „nu este o simplă metaforă când vorbim despre viaţă, de biografia unei ştiinţe,
despre strădania şi zbuciumul ei, despre căderile şi înălţările, durerile şi triunfurile,
încordările şi împăcările ei, adică despre „drama” pe care o poate trăi şi o trăieşte
orice om de ştiinţă. Frământările dramatice ale omului de ştiinţă sunt ale ştiinţei
însăşi şi invers .

Pentru înţelegerea drumului sinuos al psihologiei a fost de mare utilitate conceptul

operativ de “ruptură epistemologică”, propus de G. Bachelard în 1934. Prin acest
termen autorul şi-a propus să surprindă unele momente de străpungere şi
sfărâmare revoluţionară a unor “complexe de conştiinţă”, proprii fiecărui domeniu de
cunoaştere ştiinţifică aparte, proprii fiecărei epoci istorice în parte şi sintetizate în
termenul de “paradigmă”. Rezolvarea şi depăşirea acestăr „stări de conştiinţă” se
face pe bza posibilităţii elaborării unei noi paradigme, soluţie pentru depăşirea unor
perioade de criză anterioare.

Paradigmele fiecărei epoci sunt inconfundabile, iar pretenţia de a interpreta o etapă

istorică anterioară în termenii celei ulterioare corespunde unei grave erori de
gândire, din păcate larg răspândite chiar printre istorici. De aceea interesul
psihologilor pentru cunoaşterea paradigmelor de interpretare a vieţii psihice în
fiecare epocă istorică în parte prezintă un interes care depăşeşte cadrul nemijlocit al
psihologiei. Psihologia clădindu-se pe propriile sale paradigme, care reprezintă
fiecare în parte câte o mică piatră în trecutul acestei cunoaşteri ştiinţifice, pe care
ulterior a putut lua naştere ştiinţa propriu-zisă a psihologiei, devine expresia unor
sinteze profunde indispensabile cunoaşterii îtregii deveniri naturale şi sociale a
omului.

Aceasta este întărită de modul cum cunoştinţele despre psihic erau incluse în
teoriile filozofice, în cunoaşterea ştiinţifică a respectivelor timpuri, de unde istorici
psihologiei trebuie să le extragă cu multă abilitate. În respectivele teorii
cosmologice, mitologice sau religioase, psihologia era o ştiinţă implicată, una aflată
în spatele noilor concepţii, a noilor terminologii despre natură şi societate.