Curs 1

Evaluarea intreprinderii

I. PROCESUL DE EVALUARE – ETAPE PRINCIPALE

Evaluarea este o activitate din sfera serviciilor profesionale, cum ar fi: consultanţă,
audit, proiectare, avocatură.
I .1 Definiţia evaluării
Definiţie IVS:,,Evaluarea este procesul de estimare a valorii”.
Definiţia este preluată din Standardele Internaţionale de Evaluare (IVS),
În GN 6 – Evaluarea întreprinderii sunt date următoarele definiţii:
 Evaluarea întreprinderii – actul sau procesul prin care se ajunge la o opinie sau la o
estimare a valorii unei întreprinderi/entităţi sau unei participaţii la aceasta.
 Întreprindere/entitate economică – o entitate comercială, industrială, de servicii sau de
investiţii care desfăşoară o activitate economică.
 Evaluator de întreprindere – o persoană care prin pregătire, instruire şi experienţă este
calificată să efectueze o evaluare a unei întreprinderi, participaţii, acţiuni şi/sau a
activelor necorporale.
O definiţie mai cuprinzătoare a evaluării oricărui tip de proprietate este:
,,Evaluarea este procesul de determinare a unui tip de valoare, a unui tip de proprietate,
la o anumită dată şi concretizată în raportul de evaluare”.
Definiţia poate fi extinsă şi prin includerea altor cuvinte cheie cum sunt:
• evaluatorul,
• metode de evaluare recunoscute,
• scopul evaluării, etc.
Evaluarea este o determinare/estimare şi nu un calcul exact printr-o formulă matematică
sau printr-o cuantificare precisă. Ea impune aplicarea raţionamentului profesional al
evaluatorului.
Un evaluator este o persoană care are pregătirea profesională necesară, capacitatea şi
experienţa de a efectua o evaluare. În unele ţări, se impune obţinerea unei autorizaţii înainte
ca evaluatorul să îşi desfăşoare activitatea în acest sens.
Evaluatorul este o persoană cu o bună reputaţie care:
• a obţinut o pregătire profesională adecvată, în cadrul unui centru de pregătire
recunoscut, sau o calificare academică echivalentă;
• are experienţă adecvată şi este competent în evaluarea pe piaţa şi categoria
respectivă de active;
• cunoaşte, înţelege şi poate pune în aplicare în mod corect acele metode şi tehnici
recunoscute care sunt necesare pentru efectuarea unei evaluări credibile;
• este membru al unui organism naţional profesional de evaluare recunoscut;
urmează un program de instruire profesională; şi
• respectă toate cerinţele Codului Deontologic al profesiei de evaluator.
 În cazul în care, într-o ţară, nu există calificări academice adecvate, cum sunt cele
menţionate mai sus, evaluatorul trebuie să aibă un nivel de pregătire suficient şi experienţă în
evaluare şi este:
- membru al unui organism naţional profesional de evaluare recunoscut, sau
- are o autorizaţie din partea unei autorităţi guvernamentale, sau
- este numit de justiţie sau de o altă autoritate cu un statut echivalent.
În unele ţări, prin lege, evaluatorul are nevoie de o autorizaţie sau un certificat, din partea
unui organism independent, pentru a putea profesa în această calitate.
Evaluatorul în România şi standardele de evaluare obligatorii
Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România – ANEVAR a luat fiinţă în anul 1992, ca
o asociaţie profesională non-profit, neguvernamentală, independentă, care acţionează în
interes public (recunoaşterea ca fiind asociaţie de utilitate publică prin HG 1447/09.09.2004)
şi care promovează metodele şi tehnicile de evaluare a proprietăţilor prin mijloace specifice.
În prezent ANEVAR este organizat în 40 centre teritoriale din judeţe şi în 11 centre
teritoriale din Bucureşti.
ANEVAR organizează cursuri de formare de experţi evaluatori pe 4 secţiuni, care
corespund celor 4 tipuri de proprietate, respectiv:
- întreprinderi;
- proprietăţi imobiliare;
- bunuri mobile; şi
- active financiare
ANEVAR a iniţiat şi dezvoltat cursuri de evaluare a întreprinderilor şi proprietăţii
imobiliare în mai multe universităţi, acestea fiind recunoscute ca făcând parte din programul
de formare obligatoriu pentru a deveni membru titular ANEVAR, adică ca expert evaluator
(ASE Bucureşti, Universitatea de Vest Timişoara, Universitatea Babeş Bolyai Cluj Napoca,
Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, etc.)
ANEVAR este membru al Consiliului Director al Comitetului pentru Standarde
Internaţionale de Evaluare (IVSC), membru al Grupului European al Asociaţiilor de
Evaluatori (TEGoVA) şi membru al Asociaţiei Mondiale a Organizaţiilor de Evaluatori
(WAVO).
Începând cu 1 ianuarie 2004, au fost adoptate Standardele Internaţionale de Evaluare
(IVS), elaborate de IVSC, ca standarde obligatorii pentru toţi membri ANEVAR. Aplicarea
acestor Standarde este cerută prin mai multe acte normative din România, inclusiv legi
organice.
Standardele Internaţionale de Evaluare (IVS) urmăresc trei obiective principale:
• Înlesnirea tranzacţiilor internaţionale şi asigurarea viabilităţii pieţelor
internaţionale prin promovarea transparenţei în raportările financiare precum şi
creşterea încrederii în evaluările realizate pentru garantarea împrumuturilor, pentru
tranzacţii care implică transfer al dreptului de proprietate, pentru soluţionarea
litigiilor şi pentru stabilirea impozitelor asupra proprietăţii;
• Prezentarea unui etalon profesional pentru evaluatorii din întreaga lume,
permiţându-le acestora să răspundă cererilor pentru evaluări credibile şi să satisfacă
cerinţele pentru raportări financiare ale comunităţii internaţionale de afaceri;
• Furnizarea unor Standarde de evaluare şi de raportare financiară care să
satisfacă cerinţele ţărilor în dezvoltare sau în curs de industrializare.
 Standardele Internaţionale de Evaluare reprezintă cea mai bună practică sau
practica acceptată în evaluare, cunoscută şi ca Principii de Evaluare General
Acceptate (GAVP).
 Standardele Internaţionale de Evaluare prevăd mai degrabă ce trebuie să facă
evaluatorii decât să explice modalităţile de aplicare a procedurilor sau
metodelor specifice de evaluare.
 Dacă standardele altor discipline, cum sunt cele de contabilitate, pot fi
aplicate în evaluări, se recomandă evaluatorilor să respecte atât cerinţele
standardelor de contabilitate cât şi cele de evaluare (IVS).
Evaluarea unei întreprinderi şi/sau de active ale acesteia poate să fie de natură:
• administrativă sau
 • pe baza unor standarde de Evaluare recunoscute.

Evaluarea administrativă nu este fondată pe o analiză aprofundată a proprietăţii evaluate

şi nici a perspectivelor economice ale acesteia, reflectate în mărimea veniturilor viitoare
sperate de investitor ci constă în calcule bazate exclusiv pe date contabile, pe declaraţii ale
contribuabilului sau pe cursul anterior la care au fost efectuate tranzacţii cu acţiuni ale
întreprinderii evaluate.
Evaluări de natură administrativă sunt efectuate îndeosebi în scopul stabilirii bazei de
impozitare, pe baza unor reguli stabilite de autorităţile de reglementare fiscală, cum este cazul
cunoscutelor regulamente elaborate în SUA de Internal Revenu Service (IRS). În Franţa,
exemple de evaluări administrative sunt cele care recomandă valoarea matematică (suma
valorilor de piaţă ale activelor minus datoriile totale) şi valoarea de rentabilitate, determinată
prin două proceduri: (a) prin capitalizarea unui profit net mediu ponderat al ultimilor trei ani
(cu coeficienţi de importanţă de 1, 2 şi 3) cu o rată de capitalizare cuprinsă între 12% şi 15%
şi (b) prin multiplicarea cash-flow-ului brut mediu (marja brută de autofinanţare) din ultimii
trei ani cu un coeficient multiplicator cuprins între 4 şi 10 (în funcţie de ramura de activitate
din care face parte întreprinderea evaluată).
Evaluarea administrativă poate recomanda şi combinaţii între mai multe metode de
evaluare administrativă, prin care valoarea întreprinderii se calculează ca medie aritmetică
ponderată a mai multor valori, rezultate din aplicarea unor metode diferite de evaluare.
Coeficienţii de ponderare a valorilor, rezultate din aplicarea metodelor de evaluare diferite,
sunt prevăzuţi tot prin aceleaşi reguli de evaluare administrativă.
În România, exemplul tipic de evaluare administrativă a fost stipulată printr-o reglementare
oficială – HG 457/1997 prin care se aprobau Normele metodologice privind procedurile de
privatizare şi condiţiile de organizare şi desfăşurare a vânzărilor de acţiuni, de părţi sociale şi
active (M.O. nr. 213/28.08.1997). Astfel, preţul de ofertă pentru vânzarea de acţiuni şi de
părţi sociale deţinute de stat la S.C. care se vindeau prin licitaţie publică se stabileau prin
raportul de evaluare simplificat, întocmit de vânzător. Metodologia de evaluare se baza
pe calcularea valorii activului net contabil ajustată cu media profitului net realizat în
ultimii patru ani.
Evaluarea economică a întreprinderii, în sensul doctrinei evaluării şi implicit a
Standardelor Internaţionale de Evaluare, este un proces complex de estimare a unui anumit
tip de valoare a întreprinderii. De obicei, rezultatul evaluării întreprinderii este valoarea ei de
piaţă sau valoarea de lichidare.
Primul tip de valoare are la bază premisa continuităţii activităţii normale de exploatare, iar
al doilea tip se bazează pe premisa încetării activităţii normale de exploatare. În cazul în care
evaluarea se face pentru un anumit investitor, care intenţionează să cumpere o întreprindere
sau un pachet de acţiuni, tipul de valoare este valoarea de investiţie (sau valoarea
subiectivă), care va fi calculată în mod distinct de valoarea de piaţă).
Reevaluarea reprezintă operaţiunea de natură exclusiv contabilă prin care valoarea unor
elemente patrimoniale, înregistrate în bilanţul contabil la o anumită dată, este adusă la nivelul
valorii lor curente, de obicei prin aplicarea unor indici ai preţurilor. Reevaluările din România
au avut acelaşi scop, dar sfera lor şi modalităţile de efectuare au fost nuanţate. Prin însăşi
natura lor, reevaluările elementelor patrimoniale ale societăţilor comerciale au un pronunţat
caracter administrativ.
HG 945/1990 privind inventarierea şi reevaluarea patrimoniului unităţilor economice de
stat şi normele de aplicare (M.O. nr. 100/15.08.1990) a prevăzut prima reevaluare cu o sferă
largă de cuprindere, respectiv fondurile fixe (denumire pentru mijloacele fixe n.a.), mijloacele
circulante, stocurile şi investiţiile în curs, posturile de obligaţii, credite bancare de orice fel,
alte pasive. Prin HG 945/1990 a fost calculată valoarea rămasă actualizată a fondurilor
(mijloacelor) fixe la data de 30.06.1990.

HG 26/1992 a prevăzut o nouă reevaluare pentru toate mijloacele fixe ale agenţilor
economici cu capital de stat, înregistrate în bilanţul contabil încheiat la 31.12.1991 ca şi
pentru investiţiile în curs de execuţie. Pentru reevaluarea categoriilor de clădiri şi construcţii
speciale au fost prezentaţi într-o anexă distinctă (anexa nr. 4) indici medii de actualizare,
diferenţiaţi pe perioade de execuţie, de dare în funcţiune şi de înscriere în inventar. Aplicarea
acestor indici a fost obligatorie pentru reevaluarea clădirilor şi construcţiilor speciale şi
calcularea valorii rămase actualizate a tuturor mijloacelor fixe la data de 31.03.1992.
HG 500/1994 a avut ca scop reevaluarea imobilizărilor corporale şi actualizarea capitalului
social, respectiv mijloacele fixe şi terenurile pentru care agenţii economici au obţinut titlul de
proprietate şi le-au înregistrat în contabilitate şi în capitalul social conform HG 834/1991 şi
normelor de aplicare.
HG 983/1998 privind reevaluarea clădirilor, construcţiilor speciale, terenurilor şi
imobilizărilor corporale în curs de natura clădirilor şi construcţiilor speciale prevede ca
obiectiv stabilirea valorii rămase actualizate la data de 30.06.1998. Caracteristica acestei
reevaluări este îmbinarea unei abordări administrative de evaluare, reflectată prin prezentarea
coeficienţilor de actualizare pentru clădiri, construcţii speciale şi terenuri cu o abordare de
piaţă cu caracter de corecţie asupra valorilor rezultate din aplicarea coeficienţilor de
actualizare.

I. 2 Scopuri ale evaluării întreprinderii

Evaluarea întreprinderii este necesară pentru o multitudine de solicitări şi scopuri dintre care
cele mai importante sunt:
• vânzarea-cumpărarea întreprinderii/afacerii;
• vânzarea-cumpărarea unei participaţii la întreprindere/afacere;
• lichidarea unei companii;
• fuziunea cu altă firmă;
• divizarea activităţii în mai multe unităţi operaţionale distincte;
• stabilirea bazei de impozitare pe proprietate;
• scopuri legale ca: exproprieri, moşteniri, litigii, pretenţii de despăgubiri, dispute
între acţionari;
• estimarea aportului în natură adus la constituirea unei alte întreprinderi sau în cazul
unei asocieri temporare;
• aprecierea cursului acţiunii unei întreprinderi cotate;
• majorări de capital;
• estimarea rentabilităţii reale a capitalului investit şi a activelor totale;
• managementul valorii firmei.

I. 3 Procesul de evaluare şi etapele lui

Definiţie: Toate cercetările, informaţiile, raţionamentele, analizele şi concluziile necesare
pentru a ajunge la valoarea estimată.
Procesul de evaluare este o procedură complexă şi sistematică urmată de evaluator pentru a
da un răspuns clientului asupra valorii. Scopul procesului de evaluare este prezentarea unei
opinii imparţiale asupra valorii, prin care evaluatorul demonstrează că a luat în considerare
toţi factorii care afectează în mod substanţial valoarea.
Procesul de evaluare a unei întreprinderi se derulează pe parcursul a 5 etape:

1. Definirea problemei de evaluare

(a) Identificarea proprietăţii de evaluat:
- nume, adresă, alte date de localizare;
- ce active sunt incluse în evaluare şi ce active nu sunt incluse. Această precizare e
foarte importantă în cazul unor proprietăţi complexe. Trebuie inclus şi terenul? Dar
activele existente în alte locaţii, în alte sedii şi localităţi, a celor închiriate terţilor?
(b) Identificarea drepturilor de proprietate care sunt evaluate.
Se vor face precizări de genul:
• 100% valoarea capitalului acţionarilor
• pachet minoritar de acţiuni de 20%;
• pachet majoritar de acţiuni de 62%;
• valoarea recuperabilă a unei unităţi generatoare de numerar.
(c) Utilizările intenţionate ale evaluării (destinatarii evaluării)
Utilizarea evaluării este precizată de client în diferite scopuri. Pot fi terţi utilizatori,
cum sunt cumpărători potenţiali, băncile, societăţile de leasing, societăţile de
asigurare, CA al întreprinderilor pentru aportul în natură, etc.
(d) Definirea tipului de valoare (bază de evaluare) şi premisei evaluării.
Există valoarea de piaţă şi tipuri de valoare din afara valorii de piaţă.
Tipul de valoare trebuie definit conform Standardelor:
• IVS 1 – Valoarea de piaţă – bază de evaluare
• IVS 2 – Baze de evaluare diferite de valoarea de piaţă.
Premisa evaluării poate fi pusă în mod distinct sau prin precizarea modalităţii în care
se poate face tranzacţia. Exemple de premise de evaluare sunt:
• continuitatea activităţii normale de exploatare, şi
• încetarea activităţii/lichidarea.
(e) Data evaluării (data efectivă a evaluării).
 este data la care valoarea specificată este valabilă;
 teoretic, ar trebui să fie dată ultimei inspecţii detaliate;
 faţă de data transmiterii raportului de evaluare, data evaluării poate fi:
 o dată anterioară;
 aceeaşi cu data raportului.

2. Colectarea şi analiza datelor/informaţiilor relevante

Sursele de informaţii sunt:
 observaţia directă/inspecţia/ inspecţiile întreprinderii;
  documente solicitate de la proprietar/client;
 discuţii cu proprietarii/managerii;
 banca de date a evaluatorului;
 băncile de date ale altor evaluatori;
 informaţii din publicaţiile de specialitate, referitoare la tendinţe şi situaţia pieţei
naţionale, regionale, locale şi/sau a activului evaluat;
 agenţii de rating de specialitate;
 licitaţii publice.
În cazul evaluării întreprinderii analiza informaţiilor se numeşte, în mod uzual, diagnostic
sau analiza diagnostic, cu cele 5 componente clasice:
 diagnosticul juridic;
 diagnosticul tehnic, tehnologic sau operaţional (de exploatare);
 diagnosticul comercial;
 diagnosticul resurselor umane şi managementului, şi
 diagnosticul financiar.

3. Aplicarea abordărilor, metodelor şi procedurilor de evaluare adecvate.

Această etapă se referă la:
• Abordarea prin piaţă (comparaţia vânzărilor);
• Abordarea prin venit, şi
• Abordarea pe bază de active (patrimonială).

4. Formularea concluziilor asupra valorii

 valoarea (respectiv tipul de valoare) propusă este rezultatul raţionamentului
profesional al evaluatorului;
 concluzia asupra valorii finale trebuie să fie explicată;
 este un proces de selecţie a unei valori;
 se face în capitolul distinct al raportului de evaluare, numit reconcilierea
valorilor.

5. Elaborarea raportului de evaluare.

II. PRINCIPIILE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII

• Evaluarea nu este o ştiinţă exactă. Este numai estimarea unui tip de valoare definit
prin luarea în considerare a tuturor factorilor relevanţi care influenţează acel tip de
 valoare. Ca urmare, o exprimare de genul “în urma unei expertize profesionale se va
stabili valoarea exactă a unei întreprinderi” este neadecvată, deoarece pe de o parte, nu
precizează la ce tip de valoare se referă (de ex. valoarea de piaţă, valoarea de
investiţie), iar pe de altă parte, mărimea unui tip de valoare reprezintă o opinie
profesională a evaluatorului, reţinută în urma aplicării mai multor metode de evaluare.
Mărimea valorii propuse de evaluator trebuie să fie rezonabilă şi să permită
efectuarea unei tranzacţii (vânzarea integrală sau a unui pachet de acţiuni – minoritar
sau majoritar, fuziuni/combinări de întreprinderi, lichidarea, etc.)
• Fiecare evaluare de întreprindere are particularităţile ei şi deci nu există evaluări
identice. Altfel spus, nu se poate aborda o evaluare în mod mecanic, respectiv în mod
identic cu altă/alte evaluare/evaluări.
• Procesul de evaluare este subiectiv, evaluatorul trebuind să asigure o rezonabilitate a
abordărilor, metodelor şi procedurilor de evaluare recunoscute, bazată pe informaţii
pertinente la data evaluării. Caracterul subiectiv al procesului de evaluare este reflectat
de ipotezele principale pe care le foloseşte, care reprezintă aspectele delicate ale
acestui proces, ca de exemplu mărimea deprecierii, nivelul ratelor de actualizare şi de
capitalizare, mărimea disconturilor şi primei de control, mărimea coeficienţilor
multiplicatori, ipotezele care stau la baza previziunii cash-fow-ului, rata sperată de
creştere perpetuă a venitului etc.
• Evaluarea se bazează pe principiul anticipării veniturilor viitoare obtenabile dintr-o
întreprindere.
Ca urmare, rezultă două concluzii:
- că fundamentarea valorii pe baza veniturilor istorice este eronată în cazul în
care veniturile viitoare vor evolua după o altă schemă faţă de trecut;
- că veniturile viitoare generabile de o întreprindere trebuie să fie fundamentate
pe informaţii relevante asupra evoluţiei pieţei, domeniilor deservite şi celor
colaterale (din amonte şi din aval), unor indicatori macroeconomici (rata de
ocupare, veniturile reale, rata inflaţiei, evoluţia investiţiilor etc.); cu alte
cuvinte, profeţia veniturilor viitoare trebuie să se bazeze pe ipoteze de piaţă
credibile.
• Piaţa este cea mai bună sursă a valorii. Aceasta înseamnă că, dacă
există informaţii de piaţă suficiente şi credibile, prin metode înscrise în abordarea prin
piaţă se ajunge la cea mai credibilă şi implicit acceptabilă valoare de piaţă.
• Evaluarea activelor necorporale distincte şi a fondului comercial
(goodwill) trebuie să se facă numai pe baza capacităţii întreprinderii de a genera un
profit suplimentar peste profitul net normal cu care trebuie să fie recompensate
activele nete corporale şi capitalul de lucru net (fondul de rulment net – CLN/FRN).
Această cerinţă esenţială în evaluare se bazează pe logica economică a valorizării
superioare a activelor corporale şi CLN numai prin combinarea acestora cu activele
necorporale, neînregistrate în bilanţ. Altfel spus, activele necorporale au valoare
numai dacă întreprinderea este aptă să genereze o rată a rentabilităţii capitalului
investit superioară costului acestuia (reflectat prin rata de actualizare).
• Reconcilierea valorilor, obţinute prin aplicarea unor metode de evaluare
diferite, într-o opinie punctuală asupra valorii nu se face printr-o medie aritmetică
(simplă sau ponderată) a valorilor diferite, rezultate din metode diferite. Evaluatorul
trebuie să revadă relevanţa informaţiilor şi factorilor specifici care afectează valoarea
şi să acorde importanţa cea mai mare selectării acelei valori care se bazează pe cei mai
pertinenţi factori, inclusiv pe scopul evaluării.
 Cea mai clară exprimare a acestui punct de vedere este conţinută în Secţiunea 7 a
Revenue Ruling 59 – 60, elaborată de Internal Revenue Service (IRS) - departamentul
guvernamental din SUA care reglementează impozitarea:
“Secţiunea 7. Media factorilor. Deoarece evaluările nu se pot face pe baza unei
formule prestabilite, nu există nici o cale prin care factorii diferiţi, aplicabili într-un
caz particular să poată fi încorporaţi în ponderi matematice pentru determinarea
valorii de piaţă. Din acest motiv calcularea unei medii a mai multor factori (de
exemplu, valoarea contabilă, capitalizarea profitului şi capitalizarea dividendelor) şi

fundamentarea evaluării pe un astfel de rezultat nu serveşte nici unui scop util. Un

astfel de proces ar exclude luarea în considerare a altor factori pertinenţi şi deci
rezultatul final nu poate fi susţinut pe baza influenţei reale a faptelor semnificative din
cazul respectiv”.
Trebuie subliniat că unii metodologi ai evaluării nu exclud practica stabilirii valorii
finale pe baza unei medii a mai multor valori. Această practică este neadecvată
deoarece:
- sorgintea ei este fie evaluările de tip administrativ, impuse îndeosebi pentru
scopuri fiscale de către organisme ale autorităţii publice (care impun metodele de
evaluare ca şi coeficienţii de ponderare a valorilor diferite rezultate), fie anumite
sentinţe judecătoreşti prin care s-a stabilit o valoare finală prin ponderare;
- deoarece cele trei abordări şi metodele de evaluare se bazează pe principii diferite
(comparaţie, anticipare, cost), din punctul de vedere al logicii economice nu pot fi
susţinuţi, în mod credibil, coeficienţii de ponderare a valorilor diferite şi nici o
medie aritmetică simplă a acestora.
• Premisa continuităţii activităţii de exploatare nu este întodeauna cea mai bună premisă
a valorii, deoarece lichidarea parţială sau totală a întreprinderii poate produce o
valoare mai mare. Dar această ipoteză este valabilă numai dacă pachetul de
acţiuni/părşi sociale evaluat asigură puterea statutră de a decide lichidarea. Dacă
premisa adecvată a evaluării este lichidarea tuturor activelor sau unei părţi a acestora,
sfera evaluării se va modifica în sensul unei evaluării a proprietăţii imobiliare, a
maşinilor şi echipamentelor şi a altor bunuri mobile. Ca urmare se vor aplica alte
Standarde de Evaluare, respectiv GN 1 – Evaluarea proprietăţii imobiliare, GN 3 –
Evaluarea mijloacelor fixe mobile şi GN 5 - Evaluarea bunurilor mobile.

NOTĂ: Evaluarea întreprinderii ca şi a activelor acesteia se face pe baza celei mai bune
practici în evaluare, utilizată pe plan mondial şi reflectată în Standardele Internaţionale
de Evaluare (IVS), ediţia a şaptea 2007, elaborate de International Valuation Standards
Committee (IVSC). Aplicarea acestor standarde este obligatorie pentru toţi membrii
ANEVAR. De asemenea, în mai multe legi adoptate în România, inclusiv cu caracter de
legi organice, care se referă şi la activitatea de evaluare, se prevede obligativitatea
aplicării acestor standarde.