1.

Posesiunea
Generalităţi
Posesia este o stăpânire de fapt, fundamental deosebită de stăpânirea juridică, care
alcătuieşte esenţa proprietăţii. Se prezuma că proprietate este un drept, iar
posesiunea este un fapt. Posesia este o mulţime de prerogative, apreciate în
exerciţiul lor concret, de facto, asupra unui res corporis, în nume şi interes proprii,
fie că titularul acestui exerciţiu este sau nu este şi titular al dreptului de proprietate.
În această exclusivitate a folosinţei, consta marca de diferenţiere a posesiei, chiar şi
în raport cu proprietatea. Posesiunea a apărut aşadar, ca exerciţiu factual al unor
prerogative juridice, adică stăpânirea efectivă şi permanentă a unui lucru corporal.
Elementele posesiunii
Posesiunea presupune întâlnirea a două elemente esenţiale: animus şi corpus.
a. Animus: reprezintă simpla intenţie de a poseda lucrul pentru sine, sub aparenţa
proprietăţii. Este elementul de voinţă ce vizează adoptarea unui comportament de
veritabil stăpân al bunului şi dorinţa vizibil exprimată de păstrare a bunului, ca şi
cum i-ar aparţine de drept posesorului.
b. Corpus: sau elementul material, nu reprezintă bunul posedat în materialitatea lui,
ci stăpânirea efectivă asupra lucrului. Corpus constituie totalitatea actelor materiale
prin care o persoană se foloseşte de un lucru. Astfel, pentru a intra în stăpânirea
unui teren, era suficient ca înstrăinătorul să indice dobânditorului hotarele dintr-un
loc în altul. Era suficient ca un bun să se afle la dispoziţia unei persoane, chiar dacă
bunul în materialitatea sa era plasat la distanţă de posesor, în conformitatea cu
intenţia şi interesele sale, pentru ca ea să reclame deţinerea elementului material al
posesiei.
Obiectul posesiei.
Obiect al posesiei pot fi doar lucrurile in pat-rimonium. Lucrurile extra
patrimonium (lucrurile de drept divin, lucrurile comune și cele publice), odată ce
nu pot fi obiect al dreptului de proprietate, nu pot fi nici obiect al posesiei. Trebuie
de precizat aici, că dacă de la început obiect al posesiei puteau fi doar lucrurile
corporale, atunci în epoca clasică s-a recunoscut posibilitatea posesiei lucrurilor
incoporale (drepturilor).
Dobândirea şi pierderea posesiunii
Posesia se dobândeşte când o persoană obţine asupra unui lucru stăpânirea de fapt
cu intenţia de a o exercita în nume propriu, adică prin întrunirea celor două
elemente: corpus şi animus. Era suficient ca lucrul să fie pus la dispoziţia
dobânditorului pentru ca acesta din urmă să obţină posesia.
Posesia încetează în momentul în care s-a pierdut unul dintre aceste două elemente:
corpus sau animus. Astfel, se pierde posesiunea atunci când bunul piere sau când
posesorul a fost deposedat prin orice mijloace de el. Posesia se poate pierde prin
manifestarea voinţei de a nu mai poseda. Pierderea concomitentă a lui corpus şi
animus are loc fie prin moartea posesorului, fie prin abandonarea bunului.

Efectele posesiunii
A. Posesorul se bucură de protecţie juridică.
B. Posesorul are perspectiva de a deveni proprietar prin uzucapiune.
C. La procesul în revendicare, posesorul are întotdeauna calitatea de pârât, ceea ce
îl avantajează.
Apărarea posesiei
Interdictele posesorii
Ocrotirea posesiei se făcea prin proceduri ce implicau prerogativa de comandă a
magistratului judiciar. Aceste mijloace de apărare se numeau interdicte posesorii şi
erau ordine ale magistratului judiciar investit cu imperium. Prin ele se rezolvau
stările imediate, relative la posesia lucrurilor. Interdictele posesorii erau de două
feluri:
A. Interdicte retinendae possessionis causa (care apără o posesie deja dobândită şi
nepierdută). Erau de două feluri: uti possidetis, relative la imobile şi utrubi, care se
referă la mobile.
B.Interdictele recuperandae possessionis causa (pentru redobândirea unei posesiuni
pierdute). Ele erau de trei feluri, fiecare sancţionând un viciu al posesiei.  unde vi
(cottidiana şi armata) - îndreptat împortiva celui care a câştigat posesia prin
violenţă;  de precario causa (în contra precaristului);  de clandestina possessione
causa (îndreptat împotriva celui care exercita clandestin posesia).
Detenţiunea
Detenţiunea, ca şi posesiunea, presupune întrunirea a două elemente:  corpus
 animus. Corpus al detenţiunii este identic cu cel al posesiunii. Animus al
detenţiunii constă în intenţia unei persoane de a stăpâni lucrul nu pentru sine, ci
pentru adevăratul proprietar. Prin urmare, detentorul nu urmează să devină
proprietar, el intenţionează să restituie lucrul adevăratului proprietar fie la termen,
fie la cerere. Prin urmare, după semnele exterioare nu este posibil să distingem
între posesiune şi detenţiune, ci numai după atitudinea subiectivă a celui care
exercită stăpânirea lucrului. În timp ce posesorul intenţionează să păstreze lucrul
pentru sine, detentorul (arendaşul, chiriaşul) intenţionează să restituie lucrul, la
termen sau la cerere, adevăratului proprietar.

2. Proprietatea
4.1 Noţiunea proprietăţii
Dreptul de proprietate are două sensuri:
În sens obiectiv, dreptul de proprietate desemnează totalitatea normelor juridice
care reglementează repartizarea bunurilor între persoane.
În sens subiectiv, dreptul de proprietate desemnează posibilitatea unei persoane de
a stăpâni un bun prin putere proprie şi în interes propriu. Astfel, romanii
considerau că titularul dreptului de proprietate se bucură de:
• ius possidenti (dreptul de a poseda lucrurile)
• ius utendi (dreptul de a folosi lucrul)
• ius fruendi (dreptul de a-i culege fructele);
• ius abutendi (dreptul de a dispune de lucru).
Proprietatea comună.
De regulă, dreptul subiectiv de proprietate are un singur titular, adică proprietar al
lucrului este o singură persoană. Acest fapt însă nu împiedică existența dreptului
de proprietate comună (coproprietate), când un lucru în acelaşi timp aparține cu
drept de proprietate mai multor persoane. În cazul dreptului de proprietate comună,
fiecărui coproprietar îi aparținea câte o cotă-parte ideală din lucru. Posesia și
folosinta lucrului putea fi exercitată în comun de toți coproprietarii sau numai de
unii/unul dintre ei.
Proprietatea quiritară
Romanii au cunoscut proprietatea privată, încă din epoca regalităţii. Acumulările
realizate pe plan social şi economic au dus la destrămarea treptată a proprietăţii
colective a ginţii, şi la apariţia proprietăţii private. În epoca veche, proprietatea
quiritară era sancţionată prin sacramentum în rem, pe când în dreptul clasic,
proprietatea quiritară era sancţionată prin rei vindicatio (acţiunea în revendicare).
Pentru intentarea acţiunii în revendicare, era necesară îndeplinirea următoarelor
condiţii:
 reclamantul să fie proprietar quiritar şi să nu aibă calitatea de posesor, deoarece
posesorul nu putea intenta acţiunea în revendicare;
 pârâtul trebuia să aibă calitatea de posesor. Numai posesorul putea fi chemat în
justiţie prin rei vindicatio, adică acea persoană care poseda lucrul în momentul
judecării procesului.
Proprietatea pretoriană
Proprietatea pretoriană este o consecinţă a formalismului vechiului drept roman.
Un lucru mancipi nu putea să fie transmis decât prin mancipaţie sau în jure
cession. Această proprietate fost sancţionată prin acţiunea publiciană. În vederea
intentării acţiunii publiciene, era necesară îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii, mai
puţin a celei privitoare la termen.
Proprietatea provincială era exercitată de locuitorii provinciilor romane asupra
terenurilor aflate în proprietatea statului roman cu titlu de ager publicus. Terenurile
cucerite de la duşmani erau date în folosinţă provincialilor care plăteau în schimb
un impozit funciar numit tributum soli sau stipendium.
Proprietatea peregrină era o proprietate deţinută de peregrini şi ocrotită de
magistrate prin acţiuni asemănătoare cu cele ale proprietăţii quiritare, cu diferenţa
că aceştia erau cetăţeni romani. Acest lucru permitea peregrinilor să aibă raporturi
juridice cu cetăţenii romani. Proprietatea provincială şi cea peregrina erau
sancţionate prin acţiunea în revendicare, în formula căreia se introducea ficţiunea
că reclamantul este cetăţean roman.
Dobândirea dreptului de proprietate
Pentru dobândirea dreptului de proprietate este necesară întrunirea cumulativă a
trei condiții: o persoană capabilă sa necesară dobândească un lucru, susceptibil de
proprietate privată (res in commercium) și un mod legal de dobândire. Dreptul de
proprietate poate fi dobândit prin mai multe moduri. Diviziunea modurilor de
dobândire a dreptului de proprietate. Având în vedere diversitatea de moduri în
care o persoană poate dobândi în proprietate un lucru, se face clasificarea acestora
pe diferite categorii. In dreptul clasic, cea mai importantă clasificare a modurilor
de dobândire a dreptului de proprietate a fost cea în moduri de drept al ginților (ius
gentium) și moduri de drept civil (ius civile). Sunt moduri de dobândire a dreptului
de proprietate conform ius gentium: Ocupațiunea, accesiunea, confuziunea,
dobândirea fructelor, descoperirea comori, specificațiunea și tradițiunea, iar
conform ius civile: mancipațiunea, in iure cessio, adjudecarea și uzucapiunea.
Dobândirea proprietăţii
Proprietatea, în vechiul drept roman, era concepută ca o expresie a ideii de putere,
care nu putea fi transmisă, ci numai creată. Cu timpul, s-a admis ideea de
transmitere a proprietăţii. Romanii au creat următoarele moduri de dobândire a
proprietăţii:  ocupaţiunea;  uzucapiunea;  mancipaţiunea;  în iure cessio; 
tradiţiunea;  specificaţiunea;  accesiunea.
Ocupaţiunea. Romanii au considerat că modul cel mai legitim de dobândire a
proprietăţii este ocupaţiunea, adică luarea în stăpânire a lucrurilor fără stăpân (res
nullius). Această categorie era reprezentată de res hostiles, adică lucrurile
dobândite de la duşmani, acestea intrând în proprietatea statului roman. Prin
ocupaţiune mai puteau fi dobândite şi res derelictae, adică lucrurile părăsite de
către proprietarii lor.
Accesiunea. Accesiunea reprezintă unirea a două lucruri, unul principal şi celălalt
accesoriu. Se numea principal lucrul care îşi păstra individualitatea după unirea cu
alt lucru. Textele înfăţişează unirea a două lucruri, spre exemplu, un inel cu piatră
preţioasă, caz în care inelul era lucrul principal.
Materia accesiunii este guvernatã de principiul: accesoriul urmează soarta
principalului. Urmează să distingem accesiunea unui lucru imobil la un lucru
imobil, a unui lucru mobil la un lucru imobil şi a unui lucru mobil la un lucru
mobil. In cazul accesiunii unui lucru imobil la un lucru imobil, principal se
consideră lucrul în care are loc încorporarea. Deosebim următoarele situații:
Aluviunea. Proprietarul unui teren riveran dobândește dreptul, de proprietate
asupra depunerilor lente de pământ pe malul de terenul.
Avulsiunea. Dacă torentul de apă a smuls o bucată riveran și această bucată s-a
alipit la terenul riveran învecinat, proprietatea terenului de la care a fost smulsă
bucata rămâne în continuare proprietar al bucății smulse.
Confuziunea este amestecul a două lucruri. În cazul confuziunii nu se pune
problema lucrului principal și accesoriu, lucrul obținut prin amestec devine
proprietate comună a proprietarilor lucrurilor amestecate.
Dobândirea fructelor. Atât timp cât fructele nu sunt separate de lucrul care le
produce ele reprezintă o parte componentă a lucrului. Regula generală este că
fructele aparțin proprietarului lucrului frugifer. Dar fructele pot fi dobândite şi de
alte persoane: posesorul de bună-credinţă, emfiteotul, uzufructuarul, arendaşul, etc.
Posesorii lucrului frugifer, cum sunt proprietarul, posesorul de bună- credință ,
emfiteotul etc., dobândesc dreptul de proprietate asupra fructelor prin separație,
adică din momentul încetării legăturii dintre fruct şi lucrul frugifer, indiferent de
faptul dacă separația a avut loc natural sau prin fapta omului. Detentorii lucrului
frugifer, cum sunt uzufructuarul, uzuarul, arendaşul etc., dobândesc dreptul de
proprietate asupra fructelor prin percepție, adică prin luarea în stăpânire a fructelor.
Comoara semnifică un lucru prețios ascuns într-un alt lucru pe o perioadă
îndelungată de timp, astfel încât nu se cunoaşte proprietarul acesteia.
Specificațiunea, presupune confecţionarea material strain. De exemplu: din
strugurii unei persoane al- tul face vin, din argintul unei persoane altul face un vas.
În mod re- zonabil, în caz de specificațiune apare întrebarea: cui apaține obiectul
nou creat? Adepții școlii sabiniene considerau că proprietar urmează a fi
recunoscut proprietarul materialului. Adepții școlii proculiene, din contra,
considerau că proprietar urmează a fi recunoscut specificatorul - cel care a
confecționat obiectul.
Tradițiunea semnifică predarea materială a lucrului. Tradițiunea se aplica oricăror
lucruri corporale, inclusiv celor imobile. Modalitățile de predare materială a
lucrurilor sunt foarte diversificate şi depind de lucrurile supuse predării, de
condiţiile în care tradițiunea are loc etc. Lucrurile mobile pot fi transmise din mână
în mână. Lucrurile depozitate la o magazie pot fi predate prin înmânarea cheilor de
la magazie Similar dobândirii posesiei, transferarea dreptului de proprietate poate
avea loc prin traditio brevi manu, adică prin „predarea” lucrului care deja este
deținut de dobânditor în baza unui contract de chirie, comodat etc. Tradițiune se
consideră aruncarea unor obiecte în mulțime, proprietari devenind acele persoane
care preiauu lucrurile aruncate Predarea lucrurilor imobile poate avea loc prin
traditio longa manu, când terenul transferat în proprietatea dobânditorului este
arătat acestuia de pe o ridicătură. Tradițiunea este un act abstract, în forma căruia
poate fi îmbrăcat practic orice contract (vânzare-cumpărare, donație, gaj etc.).
Condițiile tradițiunii, ca mod de dobândire a dreptului de proprie- tate, sunt
următoarele:
- Capacitatea părţilor. Tradentul, adică înstrăinătorul, urmează să dispună de
capacitatea de a înstrăina lucrul. Are capacitatea de a înstrăina lucrul proprietarul
acestuia și creditorul gajist, căruia lucrul i-a fost transmis în vederea garantării
achitării unei datorii. Accipientul, adică dobânditorul lucrului, urmeazî să dispună
de capacitatea de a dobândi lucrul.
- Voinţa părților. Tradentul urmează să aibă voinţa de a înstrăina lucrul, iar
accipientul - de a dobândi lucrul dat în proprietate. Astfel, pentru ca tradițiunea să
transfere nu numai posesia lucrului, dar şi proprietatea acestuia, voința părților ,
tradentului şi accipientului, trebuie să fie direct îndreptată spre transferarea
dreptului de proprietate.
3.Moduri de dobândire a dr. de proprietate conform ius civile
Mancipaţiunea
În perioada dreptului foarte vechi, când nu exista ideea transmiterii dreptului de
proprietate, mancipaţiunea era un mod de creare a proprietăţii putere. În timp,
mancipaţiunea a constituit modul originar de transmitere a proprietăţii asupra
lucrurilor mancipi. Constituind un act de drept civil, mancipaţiunea presupunea o
serie de forme solemne. Astfel, era necesar că părţile, împreună cu lucrul ce urmă a
fi transmis, să se prezinte în faţa a cinci martori cetăţeni romani. Cel ce transmitea
lucrul se numea mancipant, iar dobânditorul accipiens.