Curs I

DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL

PLANUL:
1. Definiţia, esenţa, trăsăturile şi scopul procesului penal.
2. Funcţiile procesului penal.
3. Fazele procesului penal.
4. Garanţiile procesuale penale.
5. Sancţiunile procesual penale.
6. Forma procesuală a procesului penal.
7. Faptele juridice procesual penale.
8. Raporturile juridice procesual penale.
9. Normele juridice procesual penale
10. Izvoarele dreptului procesual penal.
11. Acţiunea legii procesual penale în timp, în spaţiu şi asupra persoanei.
12. Dreptul procesual penal şi legăturile lui cu alte ramuri de drept.
13. Ştiinţa dreptului procesual penal.

1. Definiţia, esenţa şi trăsăturile procesului penal

În fiecare stat modern există un şir de reguli de conduită, denumite şi legi. Unel dintre
aceste legi prevăd anumite fapte săvîrşirea cărora aduce o atingere gravă convieţuirii sociale şi
respectiv necesită o atetnţie deosebită. Acestea sînt denumite infracţiuni. Odată prevăzute în
legislaţia penală statul a încercat să protejeze cetăţenii săi şi însuşi statul de astfel de fapte, însă
simpla prevedere a acestora în legea penală nu constituie o finalitate din motiv că nu este clar
cum sunt atrase la răspundere persoanele care săvîrşesc aceste fapte. În acest sens lgiutorul a
adoptat legea procesual penală, care reglementează procedura de atragere la răspunedere penală a
persoanelor care comit infracţiuni.
Atragerea la răspundere penală e efectuează în cadrul unui proces penal, respctîndu-se
prevederile legale.
Procesul penal apare ca fiind acea activitate reglementată de lege, desfăşurată de
organele abilitate, cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării în mod
complet a faptelor prevăzute de legea penală, astfel încât orice persoană care a săvârşit o
infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale1.
În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) procesul penal reprezintă activitatea
organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti cu participarea părţilor în proces
şi a altor persoane, desfăşurată în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală.
Procesul penal se consideră început din momentul sesizării sau autosesizării organului
competent despre pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni.
Trăsăturile caracteristice ale procesului penal rezultă din definiţia arătată mai sus:
- procesul penal este o activitate care se desfăşoară succesiv şi coordonat. Aspectul
dinamic al acestor activităţi rezultă chiar din termenul de „proces” care derivă de la latinescul
„processus” ce înseamnă progresare, avansare;
- procesul penal este o activitate reglementată de lege. Potrivit principiului legalităţii
modul de desfăşurare a activităţilor procesuale şi procedurale, conţinutul diferitor acte, drepturile
şi obligaşiile participanţilor sunt strict reglementate de lege şi trebuie să fie efectuate numai în
limitele stabilite de lege. Stricta legalitate a procesului penale se impune şi datorită unor instituţii
procesuale cu caracter de constrîngere, care în cazul folosirii lor în afara legii pot aduce vătămări
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor;

1
N. Jidovu, Gh. Bică, “Drept procesual penal”, Bucureşti 2007, p. 21;

1
 - procesul penal este o activitate a organelor speciale ale statului, care se desfăşoară
prin efectuarea unor acte de urmărire penală sau judecată în atingerea scopului urmărit; Organele
competente să realizeze activitatea procesuală sunt organele judiciare. Organele judiciare sunt
organele de stat, care prin reprezentanţii lor, acţionează ca subiecţi procesuali în anumite faze ale
procesului penal.
Descoperirea infracţiunilor, identificarea făptuitorilor, strîngerea şi administrarea probelor,
tragerea la răspundere penală şi pedepsirea vinovaţilor, constituie o activitate complexă
desfăşurată de către organele specializate ale statului. În faza de urmărire penală îşi desfăşoară
activitatea organele de urmărire penală, procurorul şi judecătorul de instrucţie. Procurorul în
limitele competenţei sale, exercită în numele statului urmărirea penală, reprezintă învinuirea în
instanţă. Judecătorul de instrucţie asigură controlul judecătoresc în cursul urmăririi penale, este
abilitat cu unele atribuţii proprii urmăririi penale. În faza de judecată îşi desfăşoară activitatea
instanţele judecătoreşti şi de regulă este prezent procurorul. Instanţele judecătoreşti au rolul
dominant în această etapă, deoarece ele pronunţă soluţia la terminarea judecării cauzei.
Activitatea procesuală se realizează de aceşti subiecţi procesuali, însă la desfăşurarea procesului
penal participă părţile (inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă
civilmente) şi alte persoane (martori, experţi, interpreţi, grefieri etc.). Putem menţiona că nu toţi
subiecţi procesuali, oficiali sau particulari menţionaţi ca participanţi în procesul penal, sunt
prezenţi în orice cauză penală, anumite părţi sau persoane putînd să fie absente datorită
aspectelor particulare ale cauzei.
- procesul penal se desfăşoară numai sesizare şi într-o cauză penală. În esenţă,
procesul penal se declanşează în legătură cu faptul săvîrşirii unei infracţiuni. Nici un proces
penal nu se poate declanşa şi realiza pe o altă bază.
Activitatea procesuală trebuie să se desfăşoare într-un timp cât mai aproape de
momentul comiterii infracţiunii (respectând astfel principiul operativităţii procesului penal)
pentru a se putea constata în mod complet faptele ce constituie infracţiuni.
Constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni reprezintă un
prim scop al procesului penal.
În dreptul procesual al Republicii Moldova, alături de noţiunea „proces penal”, se
utilizează şi termenul „procedură penală”, care sunt, de fapt sinonime, luîn în consideraţie faptul
că se referă la acelaşi fenomen juridic, la cauza penală.
Denumirea de proces derivă din cuvîntul latinesc „processus” (înaintare, desfăşurare,
progres), care în materie juridică se defineşte ca o activitate consecutivă, desfăşurată în vederea
rezolvării unui litigiu, iar pe de altă parte, de la cuvîntul latinesc „penaliss” (pedeapsă, penalitate,
sancţiune) care semnifică aplicarea pedepselor celor vinovaţi de săvîrşirea infracţiunilor.
În mod neştiinţific noţiunea de „proces”, capătă semnificaţia de „cauză penală” sau „pricină
penală”.
Dacă e să vorbim despre scopul procesului penal atunci trebuie să facem referire la
prevederile art. 1 alin. (2) al codului de procedură penală care statutează:
Procesul penal are ca scop protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni,
precum şi protejarea persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de
răspundere în activitatea lor legată de cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvîrşite, astfel
ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o
persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.
Din context rezultă că procesul penal are ca sarcină primordială aflarea adevărului cu
privire la infracţiune într-o cauză penală (pe cît posibil în fiecare) pentru a trage la răspundere
penală persoana vinovată de săvîrşirea infracţiunii.
Organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti în cursul procesului penal sunt
obligate să activeze în aşa mod, încît nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau
condamnată şi ca nici o persoană să nu fie supusă în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor
procesuale de constrîngere.
Întreaga activitate procesuală trebuie să se desfăşoare într-un timp cît mai aproape de
momentul comiterii infracţiunii (respectînd astfel principiul operativităţii procesului penal)
urmărindu-se constatarea în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni.

2
 Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinei de drept, la apărarea drepturilor şi
libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul
respectării legilor. De aici rezultă că procesul penal are un scop imediat şi unul general.
Scopul imediat (direct, specific) are în vedere constatarea rapidă şi completă a faptelor ce
constituie infracţiuni, pentru a trage la răspundere penală persoanele vinovate în condiţii ce ar
exclude pedepsirea nevinovaţilor.
Scopul general (indirect) răspunde de asemenea unei necesităţi obiective şi anume
apărarea ordinei de drept, consolidarea legalităţii, prevenirea şi lichidarea infracţiunilor, ocrotirea
intereselor societăţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi educarea acestora în spiritul
respectării legilor.
2. Funcţiile procesului penal
Activitatea complexă de soluţionare a unei cauze penale este guvernată de trei funcţii
procesuale, care deşi nu sunt distinct prevăzute de dispoziţiile în materie printr-o reglementare
proprie, au o existenţă deductibilă majoră – funcţia de acuzare sau da învinuire, funcţia de
apărare şi funcţia de judecată.
Funcţia acuzării (de învinuire) este exercitată şi realizată, în principiu de către procuror
prin promovarea unor acte cum ar fi: începerea urmăririi penale, trimiterea în trimiterea în
judecată. În faţa instanţei de judecată este acuzator de stat şi reprezintă acuzarea în numele
statului (art. 51 C.P.P. al RM).
Pentru a avea un conţinut prin care procurorul să învinuească o persoană, acuzarea îşi
începe activitatea la etapa urmăririi penale (faza de urmărire penală). Acuzarea este un proces
activ la care contribuie, pe lîngă procuror, şi organele de urmărire penală.
Funcţia acuzării poate fi definită ca imperativă în dezbaterile judiciare a cauzei penale, ca
direcţie de activitate reglementată de lege a subiecţilor acuzării (procurorul, organele de urmărire
penală, partea vătămată, partea civilă), abilitaţi cu drepturi de a-l demasca pe inculpat de
comiterea infracţiunii şi întemeierea răspunderii penale a inculpatului. Rolul părţii vătămate
sporeşte în cazurile de acuzare particulară sau privată, cînd urmărirea penală începe numai în
baza plîngerii părţii vătămate.
Funcţia de apărare este exercitată pentru sine de fiecare parte, realizîndu-şi drepturile
procesuale de apărare prin mijloace proprii. Un rol important îi revin şi apărătorului, care
realizează asistenţă juridică a părţilor. De dreptul la apărare beneficiază toate persoanele,
indiferent de faptul dacă recunosc sau nu învinuirea. Chiar în cazul în care învinuitul recunoaşte
fapta de care este învinuit el trebuie de beneficieze de dreptul la apărare măcar şi pentru
motivulde a nu fi tras la răspundere penală mai aspră decît pentru fapta pe care a săvîrşit-o.
Apărarea este o activitate procesuală efectuată de partea apărării, în scopul combaterii în
totul sau în parte a învinuirii ori a atenuării pedepsei, apărării drepturilor şi intereselor
persoanelor bănuite sau învinuite de săvîrşirea unei infracţiuni, precum şi a reabilitării
persoanelor impuse ilegal urmăririi penale.
La aceasta se adaugă şi contribuţia organului judiciar, care prin atitudinea sa activă şi în
baza principiului oficialităţii asigură respectarea, garantarea şi exercitarea drepturilor şi
intereselor legitime ale cetăţenilor.
Funcţia de apărare este acea activitate procesuală ce are ca obiect promovarea şi exercitarea
dreptului la apărare – drept recunoscut învinuitului, inculpatului şi oricărei alte părţi în procesul
penal, de către ele însele ori prin beneficiere de asistenţă juridică a altor persoane în toate fazele
procesului penal.
Funcţia de judecată aparţine în exclusivitate organului judecătoresc (instanţelor de
judecată) în condiţiile legii. Astfel, soluţionarea propriu-zisă care are loc în faza judecăţii, este o
funcţie realizată exclusiv de instanţă prin pronunţarea unei hotărîri definitive de condamnare, de
încetare a procesului penal sau de achitare a inculpatului. Judecata este realizată de către
judecători care sunt independenţi de oricare alt organ şi se supun numai legii (art. 26 C.P.P. al
RM). Judecata presupune o analiză imparţială a argumentelor acuzării şi ale apărării, adoptînd, în
baza intemei convingeri a judecătorilor, o sentinţă prin care se soluţionează cauza penală.
3. Fazele procesului penal

3
 Din definiţia procesului penal rezultă, că procesul penal, reprezintă o activitate judiciară
complexă, care impune anumite reguli de desfăşurare, strict reglementate de normele dreptului
procesual penal.
Fazele procesului penal sunt diviziuni ale acestuia, în care îşi desfăşară activitatea o
anumită categorii de organele judiciare în îndeplinirea atribuţiilor, ce se înscriu în funcţia lor
procesuală şi după epuizarea cărora pot fi date anumite soluţii privind cauza penală.
Prin faze ale procesului penal se înţelig intervale, unităţi ale acestuia, interconexe, dar
relativ independente, care se disting prin raporturi juridice caracteristice şi se desfăşoară
succesiv, progresiv şi coordonat.
Fiecare fază este caracterizată de:
a) sarcini proprii, ce decurg din scopul procesului penal;
b) un anumit cerc de organe şi persoane;
c) o anumită ordine de derulare (formă procesuală);
d) raporturi specifice ce se nasc între subiecţi;
e) un act final, care cuprinde activitatea procesuală, urmat de trecerea la următoarea fază.
În structura procesului penal distingem trei faze care se succed în următoarea ordine:
– faza de urmărire penală. Această fază constă în faptul efectuării actelor procesuale şi de
investigaţie operativă de către organele de urmărire penală şi are ca obiect strîngerea probelor
necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea
răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în
judecată.
Aceste activităţi se efectuează de către procuror şi de către organele de urmărire penală.
Procurorul are competenţa de a efectua personal orice acţiune de urmărire penală şi de a
coordona întreaga activitate. Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către
procuror în cazul infracţiunilor cu un pericol social ridicat şi care sunt nominalizate în mod
espres în lege.
În această fază intervine în mod obligatoriu judecătorul de instrucţie, în cazurile
determinate de lege (dispunerea, înlocuirea, încetarea sau revocarea arestării preventive şi a
arestării la domiciliu).
În cazul stabilirii persoanelor vinovate şi a circumstanţelor infracţiunii se întocmeşte
rechizitoriul, care se confirmă de procuror şi cauza se transmite în judecată.
– faza de judecată este a doua fază a procesului penal, care începe o dată cu sesizarea
instanţei şi cuprinde toate activităţile procesuale desfăşurate de către aceasta sau în faţa ei pentru
soluţionarea fondului cauzei. Rolul principal în această fază îl are instanţa judecătorească, care
potrivit prerogativelor sale pronunţă hotărîrea judecătorească. Această fază include activitatea
instanţelor judecătoreşti (judecata în prima instanţă, judecata în cale de atac) la care participă de
regulă şi procurorul.
Faza dată este recunoscută ca fiind principala în procesul penal datorită examinării de către
instanţa de judecată a probelor administrate de către părţi în condiţii de contradictorialitate,
publicitate şi oralitate soluţionînd conflictul de drept penal prin constatarea vinovăţiei persoanei
şi stabilirea pedepsei sau în caz contrar reabilitarea persoanei prin sentinţa de achitare. Momentul
final al fazei de judecată este pronunţarea sentinţei ori a altui act judiciar.
– faza de punere în executare a hotărîrilor judecătoreşti este obligatorie pentru procesul
penal, care începe o dată cu rămînerea definitivă a hotărîrilor judecătoreşti şi cuprinde activităţile
instanţei de judecată de punere în aplicare a acestora, precum şi soluţionarea unor chestiuni
apărute în timpul şi după executarea pedepselor penale. Această fază a procesului penal, are
menirea traducerii în viaţă a hotărîrilor penale şi realizarea scopului legii penale şi al legii
procesual penale.
Luînd în consideraţie caracterul dinamic al legii procesual penale şi modificările care sînt
operate la lege, intrate în vigoare la 2.10.2012, din dispoziţia alin. (1) a art. 1 Cod de procedură
penală, în procesul penal apare o fază nouă, care precede faza de urmărire penală. Anterior
această fază era denumită etapa actelor premergătoare, iar odată cu operarea modificărilor
menţionate supra această etapă a căpătat statut de fază a procesului penal. Respectiv putem vorbi
că procesul penal este constituit din patru faze distincte. Această fază cuprinde în sine acţiuni

4
speciale de investigaţie efectuate în scopul constatării necesităţii pornirii urmăririi penale.
Începutul acestei faze este marcat de sesizarea organului de urmărire penală despre săvîrşirea
infracţiunii, iar sfîrşitul de emiterii ordonanţei de începere a urmăririi penale, sau a ordonanţei de
neîncepere a urmăririi penale.
4. Garanţiile procesual penale
Pentru desfăşurarea procesului penal este deosebit de important ca organele de stat abilitate
cu împuterniciri speciale să nu aibă posibilitatea folosirii unor abuzuri, iar persoanele
participante să-şi realizeze drepturile şi interesele legitime fără nici o îngrădire. În acest sens
legea prevede exercitarea unor atribuţii de către organele de stat în atingerea scopului procesului
penal care se intersectează cu numeroase drepturi şi libertăţi ale participanţilor la proces şi în
mod special cu cele ale învinuitului, ce impune precizarea unor mijloace eficiente împotriva unor
limitări ilegale.
Astfel, garanţiile procesuale sunt mijloace juridice ce asigură realizarea drepturilor şi
obligaţiilor prevăzute de lege tuturor subiecţilor în procesul penal.
Garanţiile procesual penale formează acele mijloace care permit exercitarea efectivă, reală
şi consecutivă a tuturor drepturilor procesuale în conformitate cu interesele legitime ale fiecărui
participant şi ale înfăptuirii justiţiei în procesul penal pe o bază legală.
Reglementarea strictă a desfăşurării procesului penal, fără lacune reprezintă prin sine o
garanţie procesual penală. O altă garanţie sînt principiile procedurii penale care derivă din
sarcinile înfăptuirii justiţiei în cauzele penale şi de aceea, anume ele creează condiţiile lor
primare de realizare.
Prin natura lor juridică garanţiile procesuale pot fi clasificate în:
a) garanţii procesuale privind realizarea scopului procesului penal;
b) garanţii procesuale privind respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale
persoanoalor.
Din prima categorie fac parte următoarele garanţii:
1) caracterul obligatoriu al ordonanţelor procurorului sau închierilor instanţei de judecată
în legătură cu desfăşurarea procesului penal pentru toate persoanele fizice şi juridice;
2) atribuţiile organelor de urmărire penală de a efectua unele acţiuni de urmărire penală de
sine stătător, fără sancţiunea procurorului sau a judecătorului de instrucţie;
3) atribuţiile organelor de urmărire penală de a reţine persoana bănuită timp de 72 ore fără
mandatul instanţei de judecată, precum şi posibilitatea acestora de a aplica şi alte măsuri
procesuale;
4) atribuţiile organelor de urmărire penală de a cita şi asculta orice persoană în calitate de
martor;
5) atribuţia instanţei de judecată de a aplica amenda judiciară în cazurile prevăzute de art.
201 C.P.P.
Garanţiile procesuale privind respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale
persoanei sunt următoarele:
1) obligaţia organelor ce desfăşoară procesul penal de a înştiinţa participanţii despre
drepturile procesuale şi de a asigura realizarea acestora;
2) obligaţia organelor de urmărire penală de a cerceta circumstanţele cauzei sub toate
aspectele complet şi obiectiv;
3) obligaţia organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată de a emite hotărîri
legale, întemeiate şi motivate;
4) atribuţia procurorului de a anula ordonanţele ilegale, precum şi repunerea în drepturi a
persoanelor lezate;
5) atribuţia instanţei de judecată de a anula unele hotărîri ilegale ale organelor de urmărire
penală;
6) posibilitatea părţilor de a ataca hotărîrile şi acţiunile organelor de urmărire penală la
judecătorul de instrucţie;
7) dreptul părţilor de a avea apărător sau reprezentant;
8) dreptul părţilor de a lua cunoştinţă de materialele cauzei penale;

5
 9) dreptul persoanei la repararea prejudiciului cauzat prin acţiunile organelor de urmărire
penală şi ale instanţei de judecată;
10) reglementarea răspunderii disciplinare şi penale pentru abateri procesuale săvîrşite de
persoanele ce desfăşoară procesul penal.
Garanţiile drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, în sfera justiţiei penale sînt
fixate şi asigurate de Constituţia Republicii Moldova.
Cele mai importante garanţii de apărare a drepturilor şi intereselor legale în procesul
penal sînt:
- dreptul bănuitului de a cunoaşte de ce este bănuit, să ştie pentru ce faptă este învinuit,
precum şi dreptul lor la apărare;
- controlul efectuat de judecătorul de instrucţie privind efectuarea acţiunilor de urmărire
penală măsurilor operative de investigaţii şi de aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere
care limitează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei;
- egalitatea părţilor în faţa legii;
- acordarea dreptului de a recunoaşte persoana vinovată de săvîrşirea unei infracţiuni
numai în instanţă de judecată.
Rolul important în vederea realizării garanţiilor procesuale le revine organelor judiciare
competente de a desfăşura procesul penal. Existenţa garanţiilor procesuale este o necesitate din
cele mai importante pentru Legislaţia Republicii Moldova. Garanţiile procesuale sunt prevăzute
de lege şi, respectiv, fac parte din elementele formei procesuale. Prin urmare, forma procesuală
include totalitatea garanţiilor realizării scopului procesului penal, precum şi garanţiile respectării
drepturilor şi libertăţilor individului ca subiect al acestei activităţi.
5. Sancţiunile procesual penale
Potrivit principiului legalităţii actele procesuale şi procedurale trebuie să fie efectuate
numai în strictă concordanţă cu prevederile legislaţiei în vigoare. Încălcarea dispoziţiilor legale
privind desfăşurarea procesului penal poate avea ca rezultat aplicarea diferitor sancţiuni juridice.
Persoanele care au nesocotit legalitatea în care trebuie să se desfăşoare procesul penal pot fi
atrase la răspundere administrativă, civilă sau penală.
Sancţiunea procesual penală este acel element al normei juridice procesual penale care
stipulează aplicarea măsurilor de pedeapsă de către stat în cazul încălcării prevederilor normei
respective. Sancţiunea determină tipul şi caracterul răspunderii, conturează limitele ei.
Majoritatea sancţiunilor procesual penale prevăd măsuri de răspundere procesual penală. În
structura normelor procesual penale predomină sancţiuni de restabilire sub formă de revocare a
deciziei ilegale şi de constrîngere pentru îndeplinirea obligaţiilor.
Sancţiunea procesual-penală este măsura prevăzută de procedura penală pentru garantarea
eficientă a drepturilor acordate subiecţilor procesuali şi pentru apărarea corespunzătoare a
poziţiei lor procesuale.
Astfel art. 201 alin. 2 CPP prevede amenzi judiciare de la 1 la 25 de unităţi convenţionale
pentru neîndeplinirea, îndeplinirea greşită, întîrzierea sau nerespectarea în general a unor forme
procedurale anumite prevăzute în acest text, aplicabile conducătorilor, unităţilor, experţilor,
interpăreţilor, martorilor etc.
6. Forma procesuală a procesului penal
Legea indică şi dispune formele în care se manifestă şi se realizează activităţile procesuale.
Formele reglementate de lege în care se desfăşoară procesul penal sunt denumite forme
procesuale. Forma procesuală (ordinea procesuală) a procesului penal constituie totalitatea
condiţiilor stabilite în legea procesuală în baza cărora se desfăşoară procesul penal în general şi
se adoptă hotărîri în cauză sau a unei acţiuni procesuale distincte (sau a unui complex de acţiuni)
care determină raportul şi suscesiunea acţiunilor efectuate cu soluţiile date.
O trăsătură specifică a formei procesual penale o constituie sistemul cerinţelor fixate de
normele juridice de procedură penal. Un atare sistem presupune existenţa în conţinutul său a unui
şir de reguli, ce determină conduita tuturor participanţilor la procesul penal, consecutivitatea,
conţinutul şi caracterul acţiunilor lor.
Forma procesual penală este drept un sistem al instituţiilor şi regulilor procesuale, al
succesiunii fazelor procesului penal al condiţiilor, metodelor, şi termenelor de efectuare a actelor

6
procesuale şi procedurale, legate direct sau indirect de administrarea probelor în procesul penal
precum şi a ordinii de fixare a deciziilor în cadrul cauzelor penale.
Forma procesuală exclude arbitrariul din procesul penal şi stabileşte un regim juridic
imperativ de desfăşurare a acestei activităţi, fiind totodată considerată garanţie împotriva
abuzurilor. (Declararea drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 în Franţa, art. 11 prevedea:
„Orice act îndreptat împotriva oricărei persoane în cazuri neprevăzute de lege şi fără o formă
stabilită se consideră fărădelege şi tiranie”.)
Forma procesual-penală cuprinde totalitatea condiţiilor stabilite de legea procesual-penală
pentru efectuarea acţiunilor ce intră în competenţa organelor judiciare, îndreptate spre
descoperirea infracţiunilor şi tragerea la răspundere penală a persoanelor care au comis
infracţiuni, precum şi realizarea altor scopuri ale procesului penal.
În funcţie de condiţiile şi succesiunea desfăşurării unei faze sau a procesului în întregime
distingem forme procesuale, determinate de anumite particularităţi ale cauzei ca: gravitatea
infracţiunii şi măsura de pedeapsă prevăzută de lege; vîrsta făptuitorului şi alte stări ale
învinuitului; starea de iresponsabilitate a infractorului cauzată de o boală mintală; săvîrşirea unor
infracţiuni în conduţii de flagranţă.
Forma procesual-penală posedă două proprietăţi de bază: forma generală (tipică) şi forma
specială.
Forma generală se manifestă prin stabilirea inei ordini unice de desfăşurare a procesului
penal şi este prevăzută de lege pentru majoritatea absolută a cauzelor penale. Forma generală
presupune efectuarea acţiunilor procesuale în baza regulilor unice şi parcurgerea tuturor fazelor
obligatorii ale procesului penal. Toate cauzele penale se disting prin trăsături unice: un set de
acte procesuale, mijloace de stabilire a datelor de fapt, metode de examinare a lor, etc.
Forma specială este prevăzută pentru anumite categorii de cauze penale, atunci cînd
procedura devine mai complicată, fiind determinată de acordarea garanţiilor suplimentare unor
subiecţi (în cauzele cînd învinuiţii sunt minori). În alte cazuri procedura este simplificată
(examinarea cauzelor penale în caz de delict flagrant).
O altă formă procesuală specială este procedura aplicării măsurilor de constrîngere cu
caracter medical, care este determinată de starea de iresponsabilitate a făptuitorului în momentul
săvîrşirii infracţiunii sau după săvîrşirea infracţiunii şi de pericolul ce-l prezintă pentru societate
prin natura fapte săvîrşite şi caracterul bolii mintale. Judecarea cauzei se efectuează cu
participarea obligatorie a procurorului şi apărătorului (art. 497 CPP al RM).
Procesul penal al Republicii Moldova prevede, următoarele proceduri care îmbracă forma
procesuală specială:
b. Procedura în cauzele penale privind minorii.
c. Procedura aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter medical.
d. Procedura de restabilire a documentelor judiciare dispărute.
e. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei.
f. Procedura de suspendare condiţionată a urmăririi penale
g. Procedura de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante.
h. Procedura privind urmărirea şi judecarea cauzelor privind infracţiunile săvîrşite de
persoane juridice.
i. Procedura de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de
urmărire penală şi ale instanţelor judecătoreşti.
Aceste proceduri speciale care îmbracă o formă diferită decît cea generală, conţin
reglementări specifice şi unele particularităţi care le îmbracă forma procesuală penală în fiecrae
din aceste cazuri, pentru aplicarea cît mai obiectivă a normei juridice de drept penal.
7. Faptele juridice procesual penale
Desfăşurarea procesului penal presupune existenţa unor raporturi sociale care se nasc între
subiecţii ce participă la această activitate. Raporturile sociale devin raporturi juridice numai în
măsura în care sunt reglementate de normele juridice.
În plan faptic, naşterea, modificarea sau desfiinţarea unor raporturi juridice este
condiţionată de existenţa unor fapte juridice. Prin urmare, raporturile procesuale, fiind raporturi
juridice, sunt determinate de preexistenţa unor fapte juridice procesuale.

7
 Prin fapte juridice procesuale înţelegem deci acele împrejurări de fapt care atrag apariţia,
modificarea sau stingerea raporturilor juridice procesuale sau împiedică naşterea lor.
În funcţie de voinţa oamenilor, faptele juridice sunt divizate în două categorii: evenimente
şi acţiuni omeneşti. Această clasificare care ţine de raportarea faptelor la voinţa oamenilor este
aplicabilă şi în dreptul procesual-penal.
Evenimentele alcătuiesc o specie de fapte juridice, care se produc indepentent de voinţa
oamenilor. De exemplu, decesul învinuitului este o circumstanţă care exclude urmărirea penală
(art. 275 alin. 1 pct. 5 CPP).
Acţiunile omeneşti sunt fapte juridice dependente de voinţa oamenilor. Aşa de exemplu,
partea vătămată poate fi constituită drept parte civilă la cererea acesteia.
Avînd în vedere efectele pe care le pot produce, faptele juridice procesual penale pot fi:
constitutive, modificatoare, extensive şi impeditive.
Pot fi fapte juridice procesual penale constitutive săvîrşirea unei infracţiuni, adresarea unei
plîngeri prealabile organelor competente. Intervenţia părţii responsabile civilmente în procesul
penal, constituirea ca parte civilă în procesul penal. Aceste împrejurări dau naştere unor raporturi
juridice procesual penale care au în conţinutul lor drepturi şi obligaţii specifice activităţii de
înfăptuire a justiţiei penale.
Faptele juridice modificatoare, au capacitatea de a modifica drepturile şi obligaţiile
participanţilor la procesul penal. Exemplu: persoana vătămată, ascultată iniţial ca victimă, cere să
participe în procesul penal în calitate de parte vătămată, punerea sub învinuire schimbă statutul
procesual al persoanei bănuite de săvîrşirea infracţiunii, bănuitul devenind învinuit.
Pot fi considerate fapte juridice extensive, care conduc la stingerea raporturilor procesuale,
de exemplu: împăcarea părţilor, retragerea plîngerii prealabile, (cauzele penale care pot fi pornite
numai la plîngerea prealabilă a părţii vătămate, art.276 C.P.P.) decesul făptuitorului, amnistia,
etc. care apar după declanşarea procesului penal.
Dacă înainte de declanşarea procesului penal apar fapte juridice care au ca efect
împiedicarea naşterii raportului juridic procesual penal cum sunt: prescripţia tragerii la răspundre
penală, decesul făptuitorului, amnistia, lipsa plîngerii prealabile a persoanei vătămate (victimei)
etc. acestea sunt considerate fapte impeditive.
8. Raporturile juridice procesual penale
Prin săvîrşirea unei infracţiuni ia naştere un raport de drept penal substanţial denumit şi
raport substanţial de conflict. Aducerea raportului substanţial de conflict în faţa organelor de
justiţie conduce la apariţia unor raporturi juridice procesual penale.
Definim raporturile juridice procesual penale ca fiind acele raporturi juridice care apar în
cursul desfăşurării procesului penal, între participanţii implicaţi în cauza penală.
Condiţiile fundamentale ale apariţiei raportului juridic sunt:
- existenţa normei juridice;
- existenţa subiecţilor de drept;
- existenţa faptelor juridice.
Raporturile procesual penale spre deosebire de raportul de drept penal se naşte atunci cînd
organele judiciare stabilesc existenţa unui raport de drept penal. Subiecţii raporturilor de drept
penal devin şi subiecţi ai raportului procesual penal, dar cu poziţii inverse. Astfel făptuitorul,
subiect activ al infracţiunii într-un raport de drept penal, devine subiect pasiv al unui raport de
drept procesual penal, iar statul reprezentat de organele judiciare, devine subiect activ.
Subiecţi ai raportului procesual penal sînt participanţii la activitatea procesuală, organe şi
persoane între care există relaţii reglementate de normele procesual penale. Dintre subiecţii daţi
putem menţiona: procurorul, judecătorul de instrucţie, partea vătămată, partea civilă (partea
acuzării), învinuitul, apărătorul, partea civilmente responsabilă (partea apărării).
Conţinutul raportului procesual penal constă din totalitatea drepturilor, facultăţilor,
prerogativelor sau dorinţelor, pe care le au potrivit legii participanţii şi alte persoane care
participă la derularea procesului penal.
9. Normele juridice procesual penale
Normele juridice procesual penale sunt acele norme care au ca obiect de reglementare
desfăşurarea procesului penal. În principiu, normele juridice procesual-penale au aceleaşi

8
trăsături ca şi celelalte norme juridice, însă se deosebesc prin relaţiile sociale pe care le
reglementează, adică cele care se stabilesc între autorităţile judiciare şi părţile din proces în
cadrul de sancţionare a faptelor penale. Spre deosebire de normele dreptului penal, normele
procesual-penale au un caracter particular, întrucît se adresează numai celor care participă la
activitatea procesuală şi nu tuturor cetăţenilor.
Normele juridice procesual-penale prevăd autorităţile publice care au dreptul să urmărească
şi să judece pe cei care au săvîrşit infracţiuni, reglementează structura acestora, atribuţiile şi
activităţile pe care le pot desfăşura
Normele juridice procesual penale sunt stabilite de stat şi prescriu reguli de conduită
comune şi obligatorii, avînd ca obiect de reglementare desfăşurarea procesului penal şi a căror
aplicare este asigurată, la nevoie, de forţa de constrîngere a statului.
Normele de procedură penală au un caracter particular în raport cu normele dreptului penal
material, întrucît, spre deosebire de acestea din urmă, nu se adresează tuturor persoanelor, ci
numai celor care participă la activitatea procesuală.
Din punct de vedere structural, normele juridice de procedură penală se particularizează
prin aceea că, de regulă, nu reprezintă structura tripartită a unei norme juridice. Astfel, din
conţinutul normelor de procedură penală nu lipseşte niciodată dispoziţia, însă celelalte elemente
(ipoteza şi sancţiunea) pot lipsi, fiind doar deduse sau incluse în alte norme juridice.
Există excepţii cînd o normă procesual penală conţine formularea desluşită a tuturor
elementelor: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Drept exemplu poate servi norma juridică al cărui
conţinut de bază este fixat în art. 235 CPP. Ipoteza aici o va alcătui indicaţia privind citarea
persoanei de către organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată:
dispoziţia – indicaţia asupra faptului că în caz de citare persoana citată este obligată să se
prezinte conform citaţiei: sancţiunea, indicaţie asupra faptului că în cazul în care persoana citată
nu se prezintă nemotivat la organul de urmărire penală sau la instanţă, această persoană poate fi
supusă amenzii judiciare sau aducerii silite.
Dacă ipoteza şi dispoziţia din cadrul normelor de procedură penală nu se deosebesc esenţial
în ceea ce priveşte formularea tehnico-legislativă de ipotezele şi dispoziţiile altor norme de drept,
atunci sancţiunile procesual penale se caracterizează prin trăsături particulare, a căror natură este
elucidată într-un paragraf special.
10. Izvoarele dreptului procesual penal
Conţinutul voinţei juridice a unui popor, exprimat în normele juridice obligatorii reprezintă
izvorul formal sau juridic al dreptului.
Noţiunea de izvor al dreptului procesual penal poate fi definită, ca fiind ansamblu de norme
juridice obligatorii, care în întregul lor sau în parte, conţin reglementări cu privire la desfăşurarea
procesul penal sau la drepturile şi obligaţiile subiecţilor procesuali.
Izvoarele dreptului procesual-penal sunt sursele din care decurg reglementările legale în
domeniul procedurii penale. În sens formal, izvoarele dreptului procesual-penal sunt normale în
care această ramură de drept este exprimată.
Izvorul fundamental îl reprezintă Constituţia, deoarece conţine dispoziţii generale ce-şi
găsesc aplicare în domeniul înfăptuirii justiţiei penale. Dintre normele constituţionale care
constituie izvor al dreptului procesual-penal remarcăm, spre exemplu, art.17 CPP care prevede
că în tot cursul procesului penal părţile au dreptul să fie asistate sau, după caz, reprezentate de un
apărător ales sau numit din oficiu.
Procesul penal se reglementează de prevederile Constituţiei Republicii Moldova de
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Constituţia Republicii Moldova are supremaţie asupra legislaţiei procesuale penale
naţionale. Nici o Lege care reglementează desfăşurarea procesului penal nu are putere juridică
dacă este în contradicţie cu Constituţia.
Codul de procedură penală este principalul izvor al procedurii penale, deoarece cuprinde
majoritatea normelor juridice procesual-penale. Întreaga desfăşurare a procesului, precum şi
majoritatea problemelor de procedură îşi găsesc o reglementare sistematizată în Codul de
procedură penală.

9
 Alături de codul de procedură penală pot fi amintite printre izvoarele de drept procesual
penal şi legile cu un conţinut organizatoric: Legea cu privire la Procuratură, Legea cu privire la
organizarea judecătorească, Legea cu privire la avocatură. Numai legile fiind acte normative
adoptate de Parlament constituie izvor de drept, mai ales într-un domeniu atît de important cum
este cel al realizării justiţiei penale. Modificările introduse în textul codului de procedură penală
şi în al altor legi procesuale se efectuează de asemenea prin Lege.
Printre cele mai importante acte normative internaţionale în domeniul justiţiei sunt:
Convenţia europeană privind asistenţa juridică în materie penală (Strasbourg 08.04.1959), în
vigoare pentru R.Moldova din 05.05.1998. şi Convenţia europeană cu privire la extradare (Paris,
13.12.1957), în vigoare pentru R. Moldova din 31.12.1997.
Documentele internaţionale, care conţin norme de procedură penală, servesc de asemenea
izvoare de drept procesual penal (Declaraţie Universală a Drepturilor Omului adoptată de
Adunarea Generală a O.N.U. din 10 decembrie 1948, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
din 4 noiembrie 1950). Tratatele internaţionale încheiate de statul nostru, cum ar fi tratatele de
asistenţă juridică cuprind norme procesual penale (tratatul dintre Republica Moldova şi Ucraina
„Cu privire la asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală” încheiat în or.Kiev
13 decembrie 1998).
11. Acţiunea legii procesual penale în timp, în spaţiu şi asupra persoanei
Principalele coordonate de aplicare a legii procesual penale în comparaţie cu aplicarea altor
legi, sunt: timpul, spaţiul şi persoana.
Acţiunea legii procesual penale în timp, este bazată pe principiul activităţii, între două
momente: intrarea în vigoare a legii şi încetarea acţiuniui (ieşirea din vigoare) conform art.3
CPP.
Potrivit acestui principiu, legea de procedură penală este de imediată aplicare, toate
activităţile procesuale realizîndu-se numai în conformitate cu legea de procedură în vigoare.
Referitor la intrarea în vigoare a legilor în statul nostru art. 76 din Constituţie, precizează
că Legea se publică în M.O. al Republicii Moldova şi întră în vigoare la data publicării sau la
data prevăzută în textul ei. Nepublicarea legii atrage inexistenţa acesteia.
În desfăşurarea procesului penal se aplică legea care este în vigoare în timpul urmăririi
penale sau al judecării cauzei în instanţa judecătorească.
Spre deosebire de legea penală, la aplicarea în timp a normelor de procedură penală, nu se
ia în consideraţie data săvârşirii infracţiunii, ci data la care se efectuează actul procesual sau
procedural, chiar dacă este vorba de cauze începute anterior intrării în vigoare a legii procesual
penale.
Dacă infracţiunea a fost săvîrşită înainte de intrarea în vigoare a unei legi noi de procedură
penală, se descoperă după această dată, întreaga procedură de administrare a cauzei penale se va
efectua potrivit legii în vigoare, care este activă, aplicîndu-se tuturor actelor ce se efectuează sub
imperiul ei.
Ieşirea din vigoare a legii procesual-penale poate avea loc de cele mai dese ori odată cu
intrarea în vigoare a altei legi. Astfel, potrivit art. 561 C.P.P. la data intrării în vigoare a Codului
actual, se abrogă Codul de procedură penală aprobat prin Legea R.S.S.M. din 24 martie 1961
(Veştile Sovetului Suprem al R.S.S.M., 1961, nr. 10, art. 42) cu modificările ulterioare.
Legea procesuală penală poate avea efect ultraactiv, adică dispoziţiile ei, în perioada de
tranzacţie la o nouă lege procesuală penală, pot rămîne aplicabile acţiunilor procesuale
reglementate de legea nouă. Caracterul ultraactiv se stipulează în legea nouă.
Legea procesuală penală este unica pe tot teritoriul Republicii Moldova şi obligatorie
pentru toate organele e urmărire penală şi instanţele judecătoreşti, indiferent de locul săvârşirii
infracţiunii. Alte modalităţi de acţiune a legii procesuale pot fi stabilite prin tratate internaţionale
la care Republica Moldova este parte.
La baza aplicării normelor procesual-penale în spaţiu stă principiul teritorialităţii, care
constă în faptul că legea procesual-penală se aplică numai activităţilor procesuale desfăşurate pe
teritoriul statului noastru.
Normele străine nu au aplicabilitate pe teritoriul statului nostru, chiar dacă activitatea se
referă la un străin (art.4 CPP).

10
 Pe teritoriul Republicii Moldova procesul în cauzele penale privitoare la cetăţenii străini şi
apatrizi se efectuează în conformitate cu prevederile C.P.P. Procesul penal în privinţa
persoanelor care beneficiară de imunitate diplomatică se efectuează în conformitate cu
prevederile Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice încheiată la 18.04.1961.,
precum şi ale altor tratate internaţionale la care R. Moldova este parte (art.5 CPP).
Legea procesual-penală nu se aplică în cazul unor infracţiuni săvîrşite pe teritoriul atunci
cînd acestea sunt comise pe o navă sau aeronavă militară ce aparţine unui stat străin.
12. Dreptul procesual penal şi legăturile lui cu alte ramuri de drept
Dreptul procesual penal, fiind o ramură de drept, este o parte componentă a sistemului
dreptului şi are multiple conexiuni cu alte ramuri de drept. Procesul penal este procedura prin
care poate fi realizat dreptul penal. Dreptul procesual penal intervine de fiecare dată pentru
realizarea justiţiei în orice situaţie cînd se atentează la viaţa persoanei, la proprietatea ei sau a
statului, la drepturile politice ş.a.
Dreptul procesual penal, ca orice ramură de drept este constituit dintr-un ansamblu de
norme juridice, care se ocupă de reglementarea anumitor relaţii sociale, cum ar fi restabilirea
ordinii de drept prin aplicarea sancţiunilor penale acelora care au săvîrşit infracţiuni.
Dreptul procesual penal constituie totalitatea normelor juridice orientată pentru
reglementarea raporturilor sociale ce apar în activitatea procesual penală.
Acţiunea de reglementare a dreptului procesual penal se efectuează prin sistema relaţiilor
procesual penale, participanţii cărora acţionează în limitele drepturilor şi obligaţiunilor stabilite
de lege.
Metode de reglementare procesual penală, constă în stabilirea anumitor prescripţii,
permisiuni şi interziceri, referitor la comportarea subiecţilor procesuale.
Părţile şi persoanele participante la procesul penal posedă anumite drepturi şi obligaţiuni,
ceia ce aduce la apariţia între ei a raporturilor de drept, care se numesc raporturi procesual
penale.
Dreptului procesual penal îi revin spre reglementare relaţiile sociale ocazionate de
activitatea organizată de stat, pentru tragerea la răspundere penală a celor care au săvîrşit
infracţiuni. Obiectul dreptului procesual penal îl constituie procesul penal. Dreptul procesual
penal nu poate fi confundat cu procesul penal. Procesul penal este o activitate concretă.
Dreptul procesual penal constituie îndrumătorul legal şi obligatoriu al acestei activităţi.
Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept.
Dreptul în Republica Moldova constituie un sistem unitar în cadrul căruia între diferite
ramuri există o legătură strînsă. Această caracteristică face ca şi dreptul procesual penal să aibă
numeroase legături cu celelalte ramuri ale dreptului. În atare context ne putem în principal referi
la dreptul constituţional, dreptul penal, dreptul procesual civil, dreptul civil şi dreptul
administrativ.
Dreptul procesual penal şi dreptul constituţional.
Între aceste ramuri de drept există o legătură aparte, deoarece reglementările procesuale
penale îşi au temeiul legislativ, ca şi celelalte ramuri de drept, în Constituţie ca lege
fundamentală în stat. În Constituţie sunt cuprinse unele reglementări cu implicaţii procesuale
majore, cum sunt dispoziţiile referitoare la accesul liber la justiţie, (art. 20), prezumţia
nevinovăţiei (art.21), libertatea individuală (art.11 CPP), siguranţa persoanei, dreptul la apărare
(art.17 CPP), inviolabilitatea domiciliului (art.12 CPP), secretul corespondenţei (art. 30 CPP)
Dreptul procesual penal şi drept penal.
Drept penal conţine normele ce reglementează dreptul statului de a pedepsi pe infractori,
iar dreptul procesual penal constituie mijlocul prin care se realizează tragerea la răspundere
penală.
Prin natura sa dreptul penal este dreptul material care poate să-şi atingă scopurile doar prin
existenţa şi aplicabilitatea dreptului procesual penal.
Normele de drept penal fătă proces penal sunt fără aplicare, iar proces penal fără norme de
drept penale este lipsit de obiect, procesul fiind o formă de viaţă a legii.
Dreptul procesual penal şi dreptul procesual civil.

11
 În procedura penală este admisă, prin lege, instituţia acţiunii civile care poate aduce în
procedura penală elemente şi principii ale procedurii civile, astfel realizîndu-se o interacţiune
care avantajează părţile implicate într-un proces penal, cărora le este soluţionat şi litigiul civil
conex cu fapta infracţională care l-a provocat.
Între aceste două ramuri de drept există numeroase legături, unele principii fundamentale
stau la baza procesului penal şi procesului civil. Cu toate aceste tangenţe, dreptul procesual penal
şi dreptul procesual civil rămîn a fi două ramuri distincte de drept, care se manifestă prin
multiple deosebiri în plan instituţional, conceptual, organizatoric şi structural.
Dreptul procesual penal şi drept civil.
În multe cazuri săvîrşirea unei infracţiuni atrage după sine pe lîngă răspunderea penală şi o
răspundere civilă din partea făptuitorului, ca urmare a producerii prin infracţiune a unor
prejudicii materiale. Repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune se realizează pe calea unei
acţiuni civile în cadrul procesului penal.
În dreptul procesual penal mărimea daunei materiale şi modul de calculare a ei se
realizează de către normele juridice din dreptul civil. Deseore încadrarea juridică a faptei penale
depinde şi de mărimea prejudiciului cauzat patrimoniului unei persoane. În aceste situaţii dreptul
civil intervine într-o cauză penală şi contribuie la soluţionarea justă şi echitabilă a cauzei.
Dreptul procesual penal şi dreptul administrativ.
În cazul examinării unor cauze penale nu se exclud situaţiile de recalificare a faptei pretinse
a fi penală în una administrativă, prin aplicarea sancţiunii conform Codului cu privire la
contravenţiile administrative, fiind utile şi admisibile acţiunile realizate şi probele administrate
conform procedurii penale.
Codul de procedură penală reglementează o serie de activităţi judiciare din sfera procesual
penală care sunt înfăptuite de organe administrative, ca de exemplu: înmînarea citaţiilor prin
intermediul serviciului poştal, încheierea unor acte de constatare de către organele de stat.
Dreptul administrativ cuprinde, în cercul de subiecţi ai ramurii sale, organe cu atribuţii şi în
procedura penală, de exemplu, poliţia, Departamentul Vamal, etc.)
Dreptul procesual penal şi celelalte ramuri de drept.
În vederea soluţionării chestiunilor prealabile în cadrul procesului penal se poate apela la
domenii reglementate de dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul financiar, dreptul
transporturilor etc.
13. Ştiinţa dreptului procesual penal
Noţiunea, structura, obiectul, metodele şi sarcinile ştiinţei dreptului procesual penal.
Ştiinţa dreptului procesual penal este un ansamblu de cunoştinţe despre dreptul procesual
penal ca ramură a sistemului de drept şi de aceia nu trebuie confundată cu dreptul procesual
penal în sine.
Drept procesual penal, ca ramură de drept, este alcătuit dintr-un ansamblu de norme
juridice, în timp ce ştiinţa de drept procesual penal reprezintă un sistem (ansamblu) de cunoştinţe
despre aceste norme şi despre raporturile juridice procesuale reglementate de normele în cauză.
Ştiinţa dreptului procesual penal este o totalitate de priviri opinii şi idei care dezvăluie
conţinutul procedurii judiciare, ca o formă de folosire a legii penale, în scopul apărării intereselor
şi drepturilor legale a cetăţenilor.
Ştiinţa dreptului procesual penal constituie o ramură a ştiinţelor juridice care conţine
un sistem de reguli, concepţii şi principii elaborate metodic, privind reglementarea
desfăşurării procesului penal.
Ştiinţa dreptului procesual penal trebuie să elaboreze teze ştiinţifice în domeniu, ţinînd
seama de normele juridice specifice, de practica judiciară şi de opiniile din doctrină.
Orice ştiinţă este justificată în măsura în care are un obiect propriu de studiu şi foloseşte
metode specifice în cercetarea fenomenelor.
Obiectul ştiinţei dreptului procesual penal îl formează studierea normelor juridice care
reglementează desfăşurarea procesului penal şi care în totalitatea lor constituie dreptul procesual
penal.
Structura ştiinţei dreptului procesual penal o reprezintă două compartimente:

12
 Partea generală studiază: regulile de bază şi acţiunile în procesul penal, competenţa,
probele, mijloacele de probă, procedeele probatorii, măsurile procesuale de constrîngere şi de
protecţie.
Partea specială studiază modul de derulare a activităţilor procesual penale, respectînd
consecutivitatea fazelor. În această parte sunt studiate: urmărirea penală, judecata, executarea
hotărîrilor penale, precum şi procedurile speciale.
Sub aspectul metodologic studierea ştiinţei dreptului procesual penal foloseşte analiza şi
sinteza, inducţia şi deducţia ca metode logice ca şi celelalte ştiinţe ale dreptului. Metoda istorică
duce la studierea fenomenelor procesuale sub aspectul evoluţiei lor în timp. Metoda comparativă
permite studierea normelor juridice procesuale în comparaţie cu alte norme din acelaşi sistem de
drept şi, mai ales, cu normele corespunzătoare din legislaţiile străine. Metoda statistică
furnizează date importante menite să orienteze spre legislaţie şi o practică cît mai eficace.
Aşa dar, principalele sarcini ale ştiinţei procedurii penale actualmente sînt următoarele:
perfecţionarea întregii legislaţii de procedură penală şi ajustarea ei la standardele europene;
determinarea locului, rolului şi competenţa organelor de urmărire penală; sporirea rolului
procedurii penale în procesul de contracarare a criminalităţii.
Sarcinile ce stau în faţa ştiinţei dreptului procesual penal pot fi realizate prin studierea
multilaterală şi în mod creator a normelor de procedură penală, îmbinarea teoriei ştiinţifice cu
practica, adîncind caracterul ei aplicativ, studierea procedurii penale din alte ţări, a experienţei
istorice de dezvoltare a ei şi a instituţiilor sale, elaborarea programelor de investigaţii ştiinţifice
ale unor probleme fundamentale de procedură penală.
Legăturile ştiinţei dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept.
Ştiinţa dreptului procesual penal are legături cu multe ştiinţe juridice, datorită problematicii
generale de abordare a acesteia (teoria generală a dreptului), a cercetării unor instituţii sau norme
juridice comune (dreptul constituţional, drept penal, dreptul administrativ, dreptul procesual
civil).
Ştiinţa dreptului procesual penal are relaţii apropiate cu unele ştiinţe nejuridice, care au
însă o mare importanţă în studierea unor aspecte strîns legate de activitatea procesual penală.
Aceste ştiinţe auxiliare dreptului sînt: criminalistica, medicina legală psihologia judiciară,
psihiatria judiciară şi statistica judiciară.
Criminalistica are strînse legături cu ştiinţa dreptului procesual penal, deoarece prima, are
ca obiect elaborarea metodelor tehnico – ştiinţifice şi tactice necesare descoperirii, ridicării,
fixării şi examinării urmelor infracţiunii, precum şi demascării infractorului.
Medicina legală este o ştiinţă care stabileşte un raport între normele juridice şi rezultatele
aplicării medicinei legale. De multe ori medicina legală oferă soluţii importante pentru luarea
unor decizii de moment în procesul penal, care direcţionează activitatea de investigaţie în
procesul penal, pe lîngă expertizele de constatare a gradului leziunilor corporale sau a cauzei
morţii.
Medicina legală pune la dispoziţia organelor judiciare date deosebit de importante, care
privesc viaţa şi integritatea corporală.
Psihologia judiciară furnizează informaţii cu privire la psihologia subiecţilor care
participă la realizarea procesului penal, în vederea aprecierii cît mai exacte a răspunderii
fiecăruia în actul de justiţie. Această ştiinţă se aplică de fiecare dată cînd este audiată o persoană,
cînd lipsesc datele care indica cu certitudine vîrsta unor persoane.
Psihiatria judiciară joacă un rol deosebit de important în analiza ştiinţifică a faptelor şi
raporturilor procesual penale, mai ales în cauzele unde se pune problema constatării
responsabilităţii sau iresponsabilităţii persoanelor implicate în procesul penal, cînd prin expertiză
psihiatrică specialiştii trebuie să stabilească dacă fapta a fost comisă cu sau fără descernămînt.
Statistica judiciară are sarcina de a furniza ştiinţei dreptului procesual penal date cu
privire la frecvenţa şi dinamica fenomenului procesual (numărul cauzelor penale într-un interval
de timp şi pe un anumit teritoriu, gradul de pericol social al acestora, soluţiile adoptate în diverse
faze procesuale, frecvenţa folosirii căilor de atac, frecvenţa luării măsurilor preventive etc.)
Criminologia este ştiinţa care studiază cele trei fenomene: criminal, crimă, criminalitate.
Cunoştinţele de criminologie permit ştiinţei procesului penal să elaboreze metode eficiente de

13
desfăşurare a procesului penal, care prin funcţia educativă, să determine reducerea fenomenului
infracţional.
Deci ştiinţa dreptului procesual penală constituie o ramură a ştiinţelor juridice, care conţine
un sistem de reguli, concepţii şi principii elaborate metodic, privind reglementarea desfăşurării
procesului penal.
Ştiinţa procesului penal în colaborare cu alte ştiinţe, oferă legislatorului informaţia
ştiinţifică necesară pentru adoptarea unor legi procesual-penale eficiente.

Curs II
PRINCIPIILE PROCESULUI PENAL

PLANUL:
1. Noţiunea şi însemnătatea principiilor procesului penal
2. Caracteristica generală a principiilor procesului penal
2.1. Principii generale
2.2 Principiul legalităţii;
2.3. Principiul publicităţii;
2.4. Dreptul la un proces echitabil în lumina Convenţiei Europene pentru Protecţia
Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale;
2.5. Principiul egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii;
2.6. Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor persoanei;
2.7.Principiul garantării libertăţii persoanei;
2.8. Principiul respectării demnităţii umane;
2.9. Principiul ocrotirii şi respectării vieţii intime, familiale şi private;
2.10. Principiul garantării dreptului la apărare;
2.11. Prezumţiei nevinovăţiei;
2.12. Principiul contradictorialităţii;
2.13. Principiul folosirii limbii materne;
2.14. Principiul înfăptuirii justiţiei în cauzele penale numai de către instanţele de
judecată;
2.15. Principiul independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii.
3. Rolul principiilor speciale în cadrul procesului penal
3.1. Principiul oralităţii şi continuităţii;
3.2. Aprecierea probelor conform convingerii lăuntrice de către organul judiciar;
3.3. Principiul operativităţii;
3.4. Principiul aflării adevărului în procesul penal;
3.5. Principiul oficialităţii;
3.6 Rolul activ al organelor judiciare

1. Noţiunea şi însemnătatea principiilor procesului penal

Desfăşurarea procesului penal în condiţii de maxima obiectivitate şi corectitudine,
presupune existenţa unor reguli generale care să guverneze activitatea organelor judiciare şi care
să stea la baza aplicării normelor juridice procesual penale de către fiecare organ în parte.
Existenţa principiilor a regulilor generale, are o mare importanţă în orice domeniu de
activitate, deoarece acestea apropie demersul cunoaşterii teoretice de esenţa fenomenelor
studiate.
Principiile procesului penal se constituie în idei fundamentale potrivit cărora este organizat
sistemul judiciar, în acestea fiind cuprinse normele fundamentale pe care este clădită întreaga
construcţie a procesului penal.

14
 Prin principiile procesului penal se înţeleg, reguli cu caracter general manifestate prin
norme procesual penale concrete sau care derivă din interpretarea unui ansamblu de asemenea
norme, determinînd construcţia integrală a procesului penal, esenţa şi asigurarea realizării
sarcinilor lui. Fiecare principiu aparte caracterizează diferite laturi ale procesului penal.
Interacţiunea principiilor procesului penal permite a înţelege esenţa procesului în general.
2. Caracteristica generală a principiilor generale a procesului penal.
2.1. Principiul legalităţii
Principiul legalităţii stă la baza întregului sistem de drept, evident, găsindu-şi expresie şi în
procesul penal, care, amintim, este o activitate strict reglementată de lege. Este un principiu
general ce constă în obligaţia cetăţenilor, funcţionarilor publici şi a organelor de drept de a
respecta legea. Conform art.7 alin. 2 C.P.P. procesul penal se desfăşoară in stricta conformitate cu
principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, cu tratatele internaţionale la
care Republica Moldova este parte, cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale C.P.P.
In caz de neconcordanţă între prevederile C.P.P. si tratatele internaţionale privitoare la drepturile
şi libertăţile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte, prioritate au
reglementările internaţionale. Conform art. 114 din Constituţie, justiţia se efectuează în numele legii.
In esenţă, această regulă presupune:
- instituirea şi organizarea legală a organelor de stat, ce apar ca subiectele în procesul penal în baza
legii;
- respectarea prevederilor legislaţiei;
- utilizarea mijloacelor procesuale permise de lege sau care nu contravin legislaţiei în timpul
desfăşurării procesului penal;
- efectuarea fiecărui act procesual numai în forma prescrisă de actul normativ;
- controlul judiciar asupra legalităţii oricărui act procesual;
- conform C.P.P., actele de urmărire penală perfectate în contradicţie cu legea de procedură
penală sunt considerate nule;
- supremaţia legii.
Din moment ce legea de procedură penală a statornicit anumite reguli, acestea devin obligatorii
pentru toate persoanele care participă la realizarea justiţiei represive, nimănui nefiindu-i îngăduit de a se
abate de la aceste reguli, de a renunţa la aplicarea lor, sau de a modifica cuprinsul lor şi aceasta nici
chiar atunci când părţile interesate ar consimţi.
Deci, principiul legalităţii procesului penal, decurge din cerinţa ca el să fie desfăşurat numai
potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege. Cu acest principiu sunt puse în concordanţă celelalte principii
ale procesului penal. Principiul legalităţii se manifestă în toate normele de procedură penală.
Legalitatea, ca principiu fundamental al procesului penal, presupune că întreaga activitate
a organelor judiciare şi celorlalţi participanţi la procesul penal să se desfăşoare potrivit
dispoziţiilor legii. Aşadar, legalitatea presupune în procesul penal, respectarea şi aplicarea strictă
a normelor procesuale şi pe această bază, justa soluţionare a cauzelor.
Una din principalele garanţii ale realizării legalităţii în procesul penal, o constituie sistemul
de control asupra activităţii procesuale a organelor judiciare, controlul judiciar care verifică şi
legalităţii actelor întocmite.
Organele de urmărire penală, ca toate organele de stat, îşi desfăşoară activitatea în
conformitate cu legile ţării şi poartă întreaga răspundere pentru respectarea neabătută a
legalităţii. Împreună cu procuratura şi organele de justiţie, organele de urmărire penală au datoria
să acţioneze neabătut pentru respectarea legilor şi sancţionarea celor ce se abat de la normele de
conveţuire socială, care încalcă ordinea de drept a societăţii noastre.
Hotărîrile definitive ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sînt obligatorii pentru
organele de urmărire penale, procurori şi instanţele de judecată.
Deciziile Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie pronunţate ca urmare a examinării
recursului în interesul legii sînt obligatorii pentru instanţele de judecată în măsura în care situaţia
de fapt şi de drept pe cauză rămîne cea care a existat la soluţionarea recursului.

2.2. Principiul publicităţii

15
 În art. 117 din Constituţie este proclamat principiul publicităţii. Esenţa acestui principiu,
concretizat în art. 18 şi 316 C.P.P., constă în faptul că toate şedinţele instanţelor de judecată sunt
publice, cu excepţia cazurilor în care aceasta este în contradicţie cu păstrarea unor secrete ocrotite de
lege.
Acest principiu este o garanţie de desfăşurare normală a judecăţii şi un mijloc de realizare a
rolului educativ pe care-1 joacă procesul penal. Articolele din mass-media privind cauzele penale cu
rezonanţă socială constituie o extindere neprocesuală a principiului publicităţii.
Publicitatea poate însă aduce în unele cazuri prejudiciu persoanelor, societăţii şi chiar statului.
De aceea legea prevede limitarea accesului în sala de judecată şi examinarea cu uşile închise a cauzei
penale, printr-o încheiere motivată.
În sala de judecată are acces orice persoană, care a depăşit vârsta de şaisprezece ani.
Accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei sau publicului printr-o încheiere motivată, în
timpul întregului sau a unei părţi din proces în interesul respectării moralităţii, ordinii publice sau
securităţii naţionale, când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o cer,
sau în măsura considerată strict necesară de către instanţă când, datorită unor împrejurări
speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă prejudicii intereselor justiţiei, art. 18 alin. 2 C.P.P.
Conform alin. 3 al aceluiaşi articol, judecarea cauzei în şedinţă închisă a instanţei trebuie
argumentată şi se efectuează cu respectarea tuturor regulilor de procedură.
Art. 316 C.P.P. demonstrează ataşamentul legislatorului nostru faţă de standardele principiului
publicităţii incluse în art. 6 al C.E.D.O. Potrivit art.316 alin. 3 al C.P.P. preşedintele şedinţei poate permite
reprezentanţilor radioului, televiziunii şi presei, în cazurile în care cauza prezintă interes public, să facă
înregistrări sonore, video şi să fotografieze unele secvenţe de la deschiderea şedinţei în măsura în care
acestea nu perturbează desfăşurarea normală a şedinţei şi nu aduce atingere intereselor participanţilor la
proces. Legea procesual-penală prevede unele restricţii ale principiului publicităţii şi pentru participanţii
dezbaterilor:
1) nu pot fi admişi în sala de şedinţe persoanele înlăturate pentru tulburarea ordinii;
2) nu pot avea acces în sală martorii citaţi în cauză şi înlăturaţi până la audiere;
3) în cazuri excepţionale, când aceasta este dictată de necesitatea stabilirii adevărului,
poate fi înlăturat inculpatul din cadrul cercetării judecătoreşti.
Art.6 alin.l al C.E.D.O. prevede că orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a
cauzei sale. Scopul unei astfel de garanţii este de a proteja părţile litigioase care stau pe poziţii
contradictoriale în cauza care se judecă. Pentru a proteja părţile de anumite imixtiuni din afară,
dreptul la judecarea cauzei în mod public e supus unor restricţii a căror existenţă reiese din
articolul 6 alin. l precum şi din interpretarea dată de C.E. Astfel, art.6 alin. l prevede expres
restricţii, în sensul că accesul în sala de judecată poate fi interzis presei şi publicului pe întreg
parcursul sau în timpul numai a unei părţi a lui, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al
securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia
vieţii private a părţilor din proces o impun, sau atunci când în împrejurări speciale publicitatea ar
fi de natură să prejudicieze interesele justiţiei, iar judecata apreciază această măsură ca fiind
strict necesară, în contrast cu dreptul la o judecată publică, dreptul la pronunţarea hotărârii în mod
public nu e supus anumitor restricţii de textul articolului 6 al C.E.D.O.
2.3 Dreptul la un proces echitabil în lumina Convenţiei Europene pentru Protecţia
Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale
Convenţia a întrat în vigoare în 1953 şi a fost ratificată de peste 30 de state membre ale
Consiliului Europei. Completată prin protocoale adiţionale, Convenţia este parte a unei reţele de
tratate internaţionale privind drepturile omului de aplicare universală sau regională.
Art. 6 al C.E.D.O. garantează dreptul la un proces echitabil. Acest articol a fost completat
prin Protocolul 7 al C.E.D.O. Garanţiile art. 6 al Convenţiei se aplică atunci când o învinuire în
materie penală s-a realizat ca fapt, adică persoana concretă a devenit învinuită de săvârşirea unei
infracţiuni ce cade sub incidenţa legislaţiei penale.
În sensul art. 6, prin învinuire se subînţelege un act oficial emis de autorităţile competente
ale statului în care cetăţeanul se expune că o persoană concretă, învinuită de săvârşirea unei
infracţiuni concrete stipulate în legislaţia penală a statului. Dacă procesul penal este clasat înainte

16
ca acuzatul să fie adus în faţa instanţei de judecată, articolul 6 al C.E.D.O. îşi încetează acţiunea.
Dreptul la un proces echitabil implică şi respectarea principiului „egalităţii armelor".
Dreptul la un proces echitabil nu necesită anumite reguli urmate de instanţe privind
administrarea dovezilor, în funcţie de principiile ce stau la baza sistemului judiciar al statului, sunt
determinate regulile de administrare a probelor. Cu toate acestea, autorităţile de la Strasbourg au
stabilit anumiţi parametri în cadrul cărora statul trebuie să opereze. Curtea a stabilit că, folosirea
probelor obţinute ilegal în sistemul naţional de procedură penală, poate constitui o încălcare într-un
caz particular. Astfel, este posibilă violarea art. 6 al C.E.D.O., dacă instanţa admite probe obţinute în
urma maltratării acuzatului cu scopul extorcării de mărturii. Mărturiile unui complice, căruia i-a
fost garantată imunitatea, pot fi admise ca probe numai dacă instanţa cunoaşte circumstanţele în
care aceste probe au fost dobândite.
Reglementările C.E.D.O. privesc şi alte garanţii ale procesului penal contradictorial, cum ar
fi dreptul la apărare. Art.6 alin. 3 garantează anumite drepturi ce sunt necesare pentru pregătirea
şi desfăşurarea apărării şi asigurării dreptului acuzatului de a se apăra în termeni egali cu cei ai
acuzării. Dispoziţia priveşte dreptul de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pentru
construcţia apărării. Pentru determinarea „timpul necesar" la pregătirea apărării se iau în
consideraţie toate circumstanţele cauzei, inclusiv caracterul şi complexitatea ei.
De asemenea, învinuitul trebuie să aibă posibilitatea de a participa la examinarea cauzei.
Dacă adresa lui nu este cunoscută şi-i imposibil da a fi stabilită pentru a-l înştiinţa de procesul
penal intentat contra lui şi el este judecat în continuare, atunci el trebuie să aibă dreptul la
revizuirea fondului de acuzaţie la momentul aflării despre acest fapt.
În concluzie putem afirma că C.E.D.O. susţine implementarea procesului contradictorial.
2.4. Principiul egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii
Egalitatea deplină şi reală a cetăţenilor se manifestă în toate domeniile vieţii sociale şi, mai
ales, pe plan juridic, în conformitate cu art. l D.U.D.O., toate fiinţele umane se nasc libere şi
egale în demnitate şi drepturi. Dispoziţia art. 7 D.U.D.O. proclamă egalitatea cetăţenilor în faţa
legii şi dreptul lor la o protecţie egală a legii.
Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal este considerat ca o cerinţă şi ca o garanţie
pentru echilibrul între interesele individului şi cele ale societăţii, pentru armonizarea acestor
interese, ceea ce constituie un interes public, o necesitate pentru realizarea justiţiei.
Cetăţenii străini şi apatrizi beneficiază de aceleaşi garanţii, cu derogările prevăzute de lege.
Sistemul judecătoresc funcţionează în temeiul unor legi unice, fără a acorda părţilor şi
participanţilor la proces careva avantaje faţă de alţi participanţi. Statutul juridic al participanţilor la
proces este determinat doar prin statutul lor procesual, indiferent de particularităţile enumerate,
acordânduli-se drepturi şi obligaţiuni egale.
În art. 16 p. l din Constituţie este specificat că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere sau de origine socială. O normă analogică îşi găseşte expresie în art.9
al C.P.P.
Toţi sunt egali în faţa legii, a organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată fără
deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine
naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.
Tuturor persoanelor le sunt aplicabile aceleaşi reguli procesuale, fără ca anumite persoane să
fie privilegiate şi fără să se facă vreo discriminare. Nu prezintă o negare a principiului egalităţii
situaţiile cu caracter derogator de tragere la răspundere penală a unor categorii de persoane
(deputaţii Parlamentului - art.70 p.3 din Constituţie, minorii etc.).
2.5. Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor persoanei
Toate organele şi persoanele care participă în procesul penal sunt obligate să respecte
drepturile şi libertăţile omului. Constituţia ţării noastre (art. l alin. 3) declară că Republica
Moldova este un stat de drept, democratic în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui,
libera dezvoltare a personalităţii umane reprezintă valori supreme şi sunt garantate. Iar în alin. l
art. 4 se stipulează că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se
interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele
şi tratatele la care Republica Moldova este parte. La realizarea justiţiei, instanţele judecătoreşti

17
trebuie să ţină cont de prioritatea reglementărilor internaţionale faţă de legile interne, şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Republica Moldova este parte.
Orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare competente
împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin Constituţie sau prin
lege(art. 8 al D.U.D.O.).
Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate, are
dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor
persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale (art. 13 al C.E.D.O.).
Orice persoană are dreptul la satisfacţia efectivă din partea instanţei judecătoreşti competente
împotriva actelor care-i violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime (art. 20 al
Constituţiei).
Toate organele şi persoanele participante la procesul penal sunt obligate să respecte drepturile,
libertăţile şi demnitatea persoanei. Limitarea temporară a drepturilor şi libertăţilor persoanei şi
aplicarea de către organele competente a măsurilor de constrângere faţă de ea se admit numai în
cazurile şi în modul strict prevăzute de C.P.P. (art. 10 alin.l, 2 C.P.P.).
Asigurarea respectării drepturilor şi libertăţii persoanei semnifică înfăptuirea activităţilor
procesuale într-un asemenea regim, formă şi ordine care n-ar permite intervenţii în sfera
drepturilor şi libertăţilor persoanei ocrotite de lege. încălcarea lor totuşi este admisă numai cu titlul
de excepţie m cazuri de extremă necesitate, atunci când altfel nu este posibil a realiza interesele
justiţiei.
2.6. Principiul garantării libertăţii persoanei (inviolabilitatea persoanei)
Potrivit art. 9 al D.U.D.O. nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau exilat in mod arbitrar. În
conformitate cu art. 5 al C.E.D.O. orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu
poate fi lipsit de libertatea sa cu excepţia cazurilor expres stipulate în lege.
Inviolabilitatea persoanei este proclamată şi în Pactul Internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice, adoptat la 16 decembrie 1966 la New-York. Orice individ are dreptul la libertatea
şi securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar. Nimeni nu
poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive legale şi în conformitate cu procedura prevăzută de
lege (art. 9 alin. l). Acest drept fundamental este ocrotit în mod special şi de alte documente
internaţionale.
Libertatea persoanei face parte din drepturile fundamentale ale omului. Libertatea individuală
este consacrată pe larg în numeroase dispoziţii pe care Constituţia le cuprinde în art.25. De
asemenea C.P.P. reglementează în detalii ordinea procesuală de reţinere a persoanei, termenul
reţinerii, aplicarea arestului preventiv etc., fiind garanţie a limitării libertăţii individuale în procesul
penal numai în condiţiile legii. Aplicarea arestului preventiv este exclusiv de competenţa instanţei
de judecată, care determină oportunitatea acestei măsuri în baza verificării multilaterale a
materialelor dosarului penal.
Libertatea individuală este consacrată şi pe larg asigurată de numeroase dispoziţii pe care
C.P.P. le cuprinde în art. 11, fiind preluate din documentele internaţionale:
 libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
 nimeni nu poate fi reţinut şi arestat decât în cazurile prevăzute de lege.
 arestarea, internarea forţată a persoanei într-o instituţie medicală sau repartizarea într-o
instituţie specială de educaţie precum şi privarea de libertate sunt permise numai în baza unei
hotărâri judecătoreşti (mandat, sentinţă).
 persoanei reţinute sau arestate îi sunt aduse imediat la cunoştinţă drepturile sale,
motivele reţinerii sau arestării, încadrarea juridică a faptei de a cărei săvârşire este bănuit sau
învinuit.
 eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie dacă motivele reţinerii sau arestării
au dispărut.
 instanţa judecătorească sau organul de urmărire penală sunt obligate să elibereze imediat
orice persoană deţinută nelegitim.
Pentru a înţelege conceptul juridic (constituţional) de libertate individuală, trebuie să se
pornească de la constatarea faptului că libertatea individuală, nu este, nu poate şi nu trebuie să
fie absolută. Aceasta înseamnă că libertatea individuală urmează a se realiza în coordonatele

18
impuse de ordinea constituţională sau, mai pe larg, de ordinea de drept, încălcarea ordinii de drept
îndreptăţeşte autorităţile publice la intervenţie şi o presiune, ceea ce implică, dacă este cazul, în
funcţie de gravitatea încălcărilor, unele măsuri care privesc direct libertatea persoanei, cum ar fi
spre exemplu, efectuarea percheziţiilor, reţinerea, arestarea etc.
Privită ca un drept fundamental al persoanei, libertatea este garantată prin constituţie. Această
dispoziţie constituţională face referire directă la ocrotirea libertăţii persoanei în raport cu măsurile
procesuale privative de libertate ce pot fi dispuse în cadrul procesului penal.
Astfel, nici o persoană nu poate fi reţinută sau arestată, dacă împotriva ei nu există probe sau
indici temeinici că a săvârşit o faptă prevăzută şi pedepsită prin lege. Nimeni nu poate fi arestat
decât în baza unui mandat de arestare emis de judecătorul de instrucţie
2.7. Principiul respectării demnităţii umane
Principiul respectării demnităţii umane figurează în art. 16 alin. l din Constituţie, proclamă
îndatorirea statului de a respecta şi a ocroti persoana. Conform art.24 alin.2 din Constituţie sunt
interzise torturile, pedepsele şi tratamentele crude, inumane şi degradante. Sub egida unor atare
norme constituţionale, organele de stat competente a realiza procesul penal sunt obligate să respecte
cinstea şi demnitatea persoanelor implicate în proces, iar acesta din urmă posedă mijloace de apărare
în acest sens.
In desfăşurarea procesului penal nimeni nu poate fi supus la tortură sau la tratamente cu
cruzime, inumane ori degradante, nimeni nu poate fi deţinut în condiţii umilitoare, nu poate fi
silit să participe la acţiuni procesuale care lezează demnitatea umană (art. 10 alin.3 C.P.P.).
În ceea ce priveşte realizarea actelor procesuale, nu sunt admise acţiuni care ar periclita
demnitatea, sănătatea şi viaţa persoanei (a se vedea de ex. art.119 alin.5, 122 alin.2, 123 alin.3
C.P.P.).
Principiul în cauză îşi găseşte reflectare şi în art. 524 C.P.P. Persoanele cărora, in
cursul procesului penal, prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală sau ale
instanţelor judecătoreşti, li s-a cauzat un prejudiciu material sau moral au dreptul la
despăgubire echitabilă în conformitate cu prevederile legislaţiei cu privire la modul de
reparare aprejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penala şi ale
instanţelor judecătoreşti.
2.8. Principiul ocrotirii şi respectării vieţii intime, familiale şi private
Principiul ocrotirii şi respectării vieţii intime, familiale şi private este consacrat de
Constituţie în art.28. Respectarea acestui principiu este asigurată şi de procedura penală, deoarece
viaţa intimă, familială şi privată se desfăşoară între pereţii domiciliului. Constituţia proclamă în
art.29 inviolabilitatea domiciliului: „Nimeni nu poate pătrunde sau să rămână în domiciliul ori
reşedinţa unei persoane fără consimţământul acesteia”. În acelaşi articol sunt prevăzute şi cazurile
cu caracter derogator. Inviolabilitatea domiciliului este garantată de lege. În cursul procesului penal,
nimeni nu este în drept să pătrundă în domiciliu contrar voinţei persoanelor care locuiesc sau deţin
sediu în ele, cu excepţia cazurilor si modului prevăzute de C.P.P. Percheziţiile, cercetările
domiciliului, precum şi alte acţiuni de urmărire penală la domiciliu, pot fi ordonate şi efectuate
în baza unui mandat judiciar, cu excepţia cazurilor şi modului prevăzute de C.P.P. (art.12 C.P.P.).
Pentru a nu prejudicia inviolabilitatea domiciliului, art.128, 129 C.P.P. reglementează în detalii
efectuarea percheziţiei la domiciliu.
Art. 30 din Constituţie şi art. 14, 15, C.P.P. asigură respectarea vieţii intime, familiale şi
private. Dreptul la secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor
telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este asigurat de stat. Orice persoană are
dreptul la inviolabilitatea vieţii private, la confidenţialitatea vieţii intime, familiale, la protejarea
demnităţii personale. In cursul procesului penal nimeni nu este în drept să se implice în mod
arbitrar şi nelegitim în viaţa intimă a persoanei.
Prevederile art. 105 alin.7 C.P.P. denotă de asemenea grija pe care legea o manifestă faţă de
viaţa personală. În mod obligatoriu, fiecare martor este întrebat dacă este soţ sau rudă apropiată cu
vreuna din părţi şi în ce relaţii se află cu părţile. In cazul în care se dovedeşte a fi soţ sau rudă
apropiată a bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului i se explică dreptul de a tăcea şi este
întrebat dacă acceptă să facă declaraţii.
2.9. Principiul garantării dreptului la apărare

19
 Dreptul la apărare îi este garantat atât în documente interne cât şi internaţionale. D.U.D.O.
în art. 11 prevede că orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să
fie presupusă nevinovată în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate
toate garanţiile necesare apărării sale.
C.E.D.O. în conţinutul art.6 pct.3 precizează că orice acuzat are dreptul în special să
dispună de timpul şi de facilităţile necesare pentrupregătirea apărării sale, să se apere el însuşi sau
să aibă asistenţa unuiapărător ales de el şi dacă nu are mijloace de a plăti, să poată fiiatestat de
un avocat din oficiu când interesele justiţiei o cer. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile
Civile şi Politice ale omului, prevede în conţinutul art. 14 pct. 3 că orice persoană acuzată de
comiterea unei infracţiuni penale are dreptul în condiţii de deplină egalitate, la cel puţin
următoarele garanţii: să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale şi să
comunice cu apărătorul pe careşi-l alege; să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau să
aibă asistenta unui apărător ales de ea; dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l
avea şi ori de câte ori interesul justiţiei o cere să ise atribuie un apărător din oficiu, fără plată, dacă
ea nu are mijloace, pentru a-l plăti.
Art. 26 din Constituţie stipulează ca în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de
un avocat, ales sau numit din oficiu. Art. 17 C.P.P. reia ideea constituţională de garantare a
dreptului de apărare a părţilor în procesul penal. Din aceste reglementări rezultă următoarele:
 partea în proces are dreptul să-şi apere singură interesele;
 organele publice competente a realiza procesul penal sunt obligate să administreze atât probe
de condamnare, cât şi probe de achitare;
 partea are dreptul la asistenţă juridică calificată. Organele publice competente a realiza
procesul penal asigură asistenţă juridică din oficiu, dacă partea nu are un apărător ales;
 dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului. Apărarea nu este de parţială
aplicabilitate, întrucât nici o fază a procesului nu se poate înfăptui fără o realizare consecventă şi
corespunzătoare a acestui drept;
 dreptul la apărare este garantat părţilor indiferent de poziţia lor procesuală părţile sunt
ocrotite în egală măsură în ceea ce priveşte posibilitatea apărării drepturilor şi intereselor legale.
Dreptul la apărare, într-o accepţiune largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale ce
pot fi folosite de o persoană pentru materializarea apărării împotriva învinuirilor şi acuzaţiilor ce i se aduc,
sau tentativelor de încălcare a drepturilor, precum şi posibilitatea de a-şi valorifica cererile sau de a
dovedi netemeinicia pretenţiilor adversarului.
2.10. Prezumţia nevinovăţiei
Totuşi pentru prima dată principiul prezumţiei nevinovăţiei a fost proclamat drept
principiu de bază al procedurii penale burgheze, în Declaraţia Drepturilor Omului şi ale
cetăţeanului ca o cucerire democratică a revoluţiei franceze din 1789. Ea a constituit mai întâi o
izbândă social-politică şi şi-a găsit consacrarea juridică după primele reforme ale dreptului penal şi
ale procedurii penale cuprinse în legile din 1791 adoptate de Adunarea Constituantă.
În conţinutul D.U.D.O., alături de multiple garanţii, prezumţia nevinovăţiei (art.ll),
constituie un principiu politico-juridic de prim ordin. Aceste idei generoase s-au materializat şi
în C.E.D.O. (art.6 alin.2). Mai târziu - la 16 decembrie 1966 Adunarea Generală a organizaţiei
Naţiunilor Unite a adoptat Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în cadrul
căruia de asemenea este proclamată prezumţia de nevinovăţie în art. 14 pct. 2.
Art. 21 din Constituţie şi art. 8 al C.P.P. consacra principiul prezumţiei nevinovăţiei.
Conform acestor articole, orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată
până când vinovăţia sa va fi dovedită in modul prevăzut de legea procesual-penală în cursul
unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale
şi va fi constatată printr-o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă.
În scopul asigurării dreptului la apărare bănuitului, învinuitului şi inculpatului, instanţele
judecătoreşti urmează să se călăuzească de principiul constituţional privind prezumţia nevinovăţiei.
Prezumţia de nevinovăţie este relativă, ceea ce înseamnă că în cursul procesului penal ea
poate fi răsturnată prin probe de vinovăţie.
Legea stabileşte posibilitatea recunoaşterii persoanei vinovate de săvârşirea infracţiunii numai în
limitele unui proces public, la care sunt examinate complet, obiectiv şi sub toate aspectele

20
circumstanţele cauzei în baza oralităţii, contradictorialităţii şi a altor principii democratice, adică
numai în cadrul dezbaterilor judiciare - etapă care concentrează garanţii maxime de respectare a
drepturilor şi intereselor legale ale inculpatului şi ale verificării veridicităţii acuzării. Numai în cazul
pronunţării unei sentinţe de condamnare, în baza dezbaterilor judiciare, persoana este prezumată
vinovată şi este posibilă aplicarea de către stat a pedepsei.
Din prezumţia nevinovăţiei rezultă următoarea regulă: vinovăţia neprobată este egală cu
nevinovăţia probată. Fiind strâns legată de probaţiunea procesual-penală, prezumţia nevinovăţiei se
impune şi prin următoarele teze:
 obligaţia de a dovedi vinovăţia, adică de a prezenta dovezi, probe de condamnare este pe
seama părţii care susţine învinuirea.
 învinuitul sau inculpatul nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.
 concluzia despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infracţiunii nu poate fi trasă pe baza
presupunerilor. Dacă lipsesc probe care confirmă, dovedesc cu certitudine învinuirea şi dacă se
epuizează toate posibilităţile de administrare a altor probe, procesul penal este clasat sau este
pronunţată sentinţă de achitare.
 îndoielile incorigibile în privinţa vinovăţiei persoanei se tălmăcesc în favoarea
învinuitului sau a inculpatului.
Prezumţia de nevinovăţie înseamnă că o persoană este considerată nevinovată atâta timp cît
vinovăţia sa nu a fost stabilită pe baza de probe legal administrate.
Prezumţia de nevinovăţie prezintă o anumită dinamică. Regula orice dubiu este în favoarea
făptuitorului ( in dubio pro reo ).
Prezumţia de nevinovăţie există pînă în momentul în care este pronunţată o hotărâre de
condamnare ce a rămas definitivă.
2.11. Principiul contradictorialităţii în procesul penal
Una dintre căile de atingere a obiectivelor reformei judiciare este fixarea în lege şi
recunoaşterea în practică a principiului contradictorialităţii, asigurarea reală a dreptului
învinuitului la apărare şi lărgirea drepturilor apărătorului în toate fazele procesului penal.
În art. 10 din Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească nr. 514-XIII din
06.07.1995 este stipulat, că judecarea cauzelor se efectuează pe principiul contradictorialităţii.
Statul de drept necesită o astfel de constituire a procesului penal, în care funcţiile acuzării, apărării
şi funcţia de înfăptuire a justiţiei să fie funcţii de sine stătătoare şi independente una faţă de
alta.
În virtutea acestui principiu, procedura de judecare devine o luptă deschisă, prin mijloace
egale, întru descoperirea adevărului. Acest principiu reiese din cunoaşterea adevărului în urma
luptei contrariilor, adică a probelor învinuirii şi celor ale apărării.
Este important că părţile respectând acest principiu sunt egale, se bucură de drepturi şi
posibilităţi egale pentru susţinerea poziţiei lor, prezentând probe în faţa instanţei în condiţiile legii,
instanţa de judecată urmărind permanent „ca părţile să lupte cu aceeaşi armă".
Părţile participante la judecarea cauzei au drepturi egale, fiind învestite de legea procesual
penală cu posibilităţi egale pentru susţinerea poziţiilor sale. Instanţa de judecată pune la baza
sentinţei numai acele probe la a căror cercetare părţile au avut acces în egală măsură.
Părţile în procesul penal îşi aleg poziţia, modul şi mijloacele de susţinere a ei de sine
stătător, fiind independente de instanţă sau de alte organe ori persoane.
Egalitatea părţilor şi contradictorialitatea este o modalitate sigură de stabilire a adevărului
într-o cauză penală, fiind garanţia respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor
antrenate în proces.
Contradictorialitatea se manifestă nu numai în raporturile dintre procuror şi apărare ci şi între
relaţiile participanţilor la proces care au interese contrare.
Separarea principalelor funcţii procesuale este concepută astfel ca apărarea, acuzarea şi
activitatea de soluţionare a cauzei penale să fie atribuite unor subiecţi diferiţi. Urmărirea penala,
apărarea şi judecarea cauzei sunt separate şi se efectuează de diferite organe şi persoane (art. 24
alin.l C.P.P.)
Instanţa de judecată acorda ajutor oricărei părţi, fa solicitarea acesteia, în condiţiile C.P.P. pentru
administrarea probelor necesare (alin.24 alin.3, 4 C.P.P.). Prin activitatea judecăţii în cadrul dezbaterilor

21
judiciare se pot înţelege toate acţiunile procesuale întreprinse de completul de judecată în faza
respectivă a procesului pentru asigurarea cercetării sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a
circumstanţelor cauzei şi pronunţarea unei sentinţe echitabile.
Instanţa de judecată trebuie să fie imparţială şi obiectivă. Astfel, este absolut inadmisibil ca
instanţa să ia poziţia de apărare sau de învinuire în ceea ce priveşte susţinerea de către instanţă a
uneia din parţi.
Contradictorialitatea este unul dintre cele mai importante principii ale justiţiei penale, care
înglobează elementul democratic, organizaţional şi procesual, asigurând condiţii maximal favorabile
pentru aflarea adevărului şi emiterea unei decizii juste de către instanţă.
2.12. Principiul folosirii limbii materne
Principiul folosirii limbii materne este prevăzut în art. 118 din Constituţie şi art.16
C.P.P. Conform acestor prevederi, procedura judiciară se desfăşoară în limba de stat.
Dispoziţiile art. 6 alin.3 al C.E.D.O. prevede ca orice acuzat are dreptul să fie asistat în mod
gratuit de un interpret daca nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere. Persoanele care nu
posedă sau nu vorbesc limba de stat au dreptul să participe la activităţile procesuale, să ia
cunoştinţa de toate actele şi materialele dosarului, să vorbească în instanţă prin interpret. Aceste
reglementări sunt asigurate prin instituirea în art.85 C.P.P. al statutului procesual de traducător.
Procesul penal se poate, de asemenea, desfăşura în limba acceptată de majoritatea persoanelor care
participă la proces, în acest caz, hotărârile procesuale se întocmesc în mod obligatoriu şi în limba
de stat.
În desfăşurarea procesului penal se utilizează limba de stat. Persoana care nu poseda sau nu
vorbeşte limba de stat are dreptul sa ia cunoştinţă de toate actele şi materialele dosarului, să
vorbească în faţa organului de urmărire penală şi în instanţa de judecată prin interpret (art. 16
C.P.P.). Actele procedurale ale organului de urmărire penală şi cele ale instanţei de judecată se
înmânează bănuitului, învinuitului, inculpatului, fiind traduse în limba lui maternă sau în limba pe
care acesta o cunoaşte.
Nerespectarea limbii de procedură în cauzele penale serveşte drept temei din oficiu pentru
instanţele ierarhic superioare de a casa hotărârile judecătoreşti supuse căilor ordinare şi
extraordinare de atac, indiferent de existenţa altor temeiuri.
Încălcarea dreptului constituţional ce garantează apărarea drepturilor persoanelor care nu
posedă limba în care se desfăşoară procesul constituie incontestabil de anulare a hotărârii instanţei
judecătoreşti.
2.13. Principiul înfăptuirii justiţiei în cauzele penale numai de către instanţele de
judecată.
Principiul în cauză nu admite transferarea acestei funcţii procesuale asupra unui alt organ de
stat. Acest principiu, formulat în art. 2, 114 din Constituţie şi art. 25 C.P.P. denotă
concordanţă cu prezumţia de nevinovăţie. Justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte în numele
legii numai de către instanţele judecătoreşti. Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei
infracţiuni, precum şi supus unei pedepse penale, decât în baza hotărârii definitive a instanţei de
judecată, adoptată în condiţiile C.P.P.
Numai instanţa de judecată are dreptul sa aplice arestul preventiv, măsurile de constrângere
cu caracter medical.
2.14. Principiul independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii
Principiul enunţat mai sus este înscris în art. 6 din Constituţie, deoarece cauzele penale sunt
judecate în diferite instanţe de un judecător sau de un complet de judecată. Art. 10 D.U.D.O. prevede
că orice persoană are dreptul, in deplină egalitate, să fie audiată în mod echitabil şi public de către
un tribunal independent şi imparţial, care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie
asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală.
În art.26 C.P.P. sunt formulate ideile de bază ale acestui principiu:
 la înfăptuirea justiţiei în cauzele penale, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai
legii. Judecătorii judecă cauzele penale pe baza legii şi în condiţii care exclud orice presiune
asupra lor. Judecătorul judecă materialele şi cauzele penale conform legii şi propriei convingeri
bazate pe probele cercetate în şedinţa judiciară;

22
  judecătorul nu trebuie să fie predispus să accepte concluziile date de organul de urmărire
penală în defavoarea inculpatului sau să înceapă o judecată de la ideea preconcepută ca acesta a
comis o infracţiune. Sarcina prezentării probelor învinuirii îi revine procurorului;
 justiţia penală se înfăptuieşte fără careva imixtiune. Judecătorul este obligat să se opună
oricărei încercări de a exercita presiune asupra sa. Exercitarea de presiune asupra judecătorului la
judecarea cauzelor penale cu scopul de a influenţa emiterea hotărârii judecătoreşti atrage
răspundere conform legii;
 judecătorul de instrucţie este independent în relaţiile cu celelalte organe de drept şi
instanţe judecătoreşti şi îşi exercită atribuţiile numai in temeiul legii şi în cadrul acesteia.
3. Rolul principiilor speciale în cadrul procesului penal
Conform principiului înscris în art. 19 C.P.P., organele de drept competente şi persoanele
împuternicite a desfăşura procesul penal sunt obligate să cerceteze:
Sub toate aspectele circumstanţele cauzei penale, stabilind momenetele de importanţă juridică
majoră, admisibilitatea probelor cu toate trăsăturile, raporturile, condiţiile lor specifice. Cercetarea
sub toate aspectele contribuie la înaintarea oportună a versiunilor şi verificarea scurpuloasă a
tuturor obiectivelor posibile. O asemenea atitudine determină orientarea probaţiunii procesual-
penale, împiedică mărginirea şi subiectivismul, asigurând soluţii juste pentru demararea procesului
penal.
3.1. Principiul oralităţii şi continuităţii
Principiul oralităţii este formulat în acelaşi articol ca şi principiul nemijlocirii (art.314
C.PP). Oralitatea determină forma de comunicare a subiecţilor procesului penal şi este o metodă
de examinare a probelor. Conform acestui principiu, toate materialele care au importanţă pentru
cauza penală, toate acţiunile procesuale, toate chestiunile apărute în şedinţa de judecată sunt
enunţate, discutate şi rezolvate pe cale orală. Circumstanţele care nu au format obiectul examinării
orale în instanţă, nu pot fi puse la baza sentinţei. Acest principiu asigură realizarea succesivă a
principiilor publicităţii, a folosirii limbii materne, a nemijlocirii şi a altor principii procesuale.
Principiul continuităţii - regulă potrivit căreia judecarea unei cauze penale se face de
acelaşi complet de judecată de la început până la sfârşit. Unicitatea completului de judecată este
necesară pentru ea membrii acestuia să ia cunoştinţă nemijlocit de tot ce a avut loc în şedinţă, în
timpul cercetării judecătoreşti şi al dezbaterilor. Când judecarea cauzei se desfăşoară într-o singură
şedinţă, principiul continuităţii se realizează fără greutăţi.
3.2. Aprecierea probelor conform convingerii lăuntrice de către organul judiciar
Acest stabileşte regula, potrivit căreia nici o probă nu este stabilită dinainte. Asemenea
apreciere este bazată pe cercetarea în aspecte complete şi obiective a circumstanţelor cauzei penale
ansamblul lor şi în concordanţa cu legea, asigurând astfel justa soluţionare a cauzei penale.
Judecătorul şi persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele in conformitate cu
propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Nici o probă nu are
putere probantă dinainte stabilită (art.27 C.P.P.)
Principiul libertăţii probelor semnifică, în procesul penal pot fi prezentate orice probe şi
folosite orice mijloace de probă, legea procesual penală neprevăzînd, de regulă, nici o limită în
această privinţă.
Legea interzice folosirea de violenţă, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi
promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe, tot astfel este interzis a determina o
persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei infracţiuni în scopul obţinerii unei probe.
Principiul loialităţii procesuale, principiu în temeiul căruia cei ce participă la procesul penal au
îndatorirea de a se comporta corect pentru a se evita erorile judiciare.
3.3. Principiul operativităţii
Principiul operativităţii este cunoscut şi sub numele de principiul accelerităţii sau al
rapidităţii. Are o deosebită importanţă pentru înfăptuirea unui act de justiţie în orice stadie de
drept.
Operativitatea trebuie să răspundă scopului procesului penal privind constatarea la timp şi în
mod complet a faptelor ce constituie infracţiunea, având o strânsă legătură cu activitatea de
colectare a probelor, care necesită urgenţă, pentru a nu se deteriora şi a nu-şi pierde calitatea de
probe. De aceea se cere ca procesul penal a fi desfăşurat într-un timp cât mai util posibil şi

23
realizat în condiţii optime. Principiul operativităţii nu este menţionat expres în legislaţia procesual
penală a R.M., dar poate fi dedus luând în consideraţie faptul că operativitatea activităţii organelor
de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti este factorul hotărâtor pentru realizarea
obiectivelor procesului.
Operativitatea constituie un principiu fundamental al procesului penal, deoarece se află în
strânsă legătură cu scopul acestui proces.
Acest principiu impune desfăşurarea procesului în aşa mod, încât rezolvarea cauzelor
penale să fie efectuată într-o perioadă de timp cât mai scurtă şi cu o activitate cât mai
simplificată, realizându-se astfel o soluţionare justă a acestor cauze, întrucât infracţiunile
săvârşite de puţină vreme sunt mai uşor de stabilit decât cele comise cu mult timp în urmă. Pe
lângă aceste cerinţe, operativitatea are în vedere şi calitatea actelor procesuale şi procedurale
efectuate într-o cauză penală, urmărindu-se modul în care sunt respectate drepturile şi interesele
legitime ale părţilor.
Procesul penal trebuie desfăşurat într-un timp util, în aşa fel încât scopul acestuia să se realizeze
în condiţii optime. Soluţionarea cauzei nu trebuie să se extindă în timp, tărăgănarea aducând prejudicii
atît justei soluţionări a procesului, cît şi realizării importantelor sale sarcini.
Operativitatea trebuie să răspundă scopului procesului penal, care între altele vizează şi
constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, precum şi educarea
cetăţenilor în spiritul respectării legilor, a regulilor de conveţuire socială, a principiilor eticii ţi echităţii
sociale.
La realizarea principiului operativităţii se ajunge în mare măsură prin simplificarea formelor în
care se înfăptuieşte activitatea procesuală, prin înlăturarea tuturor aspectelor de natură să tărăgăneze
cauza penală.
Tragerea la răspunderea penală a infractorului şi aplicarea pedepsei într-un termen apropiat din
momentul comiterii infracţiunii are în vedere următoarele aspecte:
Trecerea timpului poate duce la alterarea sau dispariţia probelor îngreunând sau făcând
imposibilă stabilirea faptelor. Desfăşurarea procesului penal cu promtitudine contribuie la obţinerea
unor probe de calitate, care să contribuie la aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
3.4. Principiul aflării adevărului în procesul penal
Potrivit acestui principiu, instanţele judecătoreşti au obligaţia a soluţiona cauzele penale şi a
pronunţa soluţii care să reflecte adevărul în urma stabilirii situaţiei de fapt, precum şi a
împrejurărilor referitor la persoana A afla adevărul cu privire la împrejurările cauzei şi privind
persoana înseamnă a constata existenţa sau inexistenţa faptei pentru care se desfăşoară procesul
penal, forma vinovăţiei şi orice alte aspecte care influenţează asupra răspunderii făptuitorului.
În procesul penal, aflarea adevărului presupune o activitate de cercetare a unor fapte şi
împrejurări concrete, care au un caracter obiectiv, fiind necesară stabilirea unei concordanţe
dintre faptele săvârşite şi cele reţinute prin hotărâre judecătorească definitivă. Adevărul în procesul
penal este constatat în urma unei activităţi complexe a organelor de urmărire penală şi de judecată
orientată spre stabilirea şi dovedirea faptelor legate de săvârşirea infracţiunii.
Aflarea adevărului poate fi realizat prin orice mijloc de probă, organele judiciare având
obligaţia de a administra toate probele privitor la fapta şi persoana făptuitorului. De aici rezultă că
aflarea adevărului este nu numai o importantă problemă teoretică, dar şi practică, legată de justa
soluţionare a cauzei penale.
Numai în urma aflării adevărului, scopul procesului penal poate fi atins şi în acest fel soluţiile
pronunţate de organele competente vor da satisfacţie acelora care înfăptuiesc justiţia penală.
3.5. Principiul oficialităţii
Conţinutul oficialităţii se exprimă în obligaţia organelor de stat şi a persoanelor oficiale, în
limitele competenţei lor, a asigura apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, a
intereselor societăţii, întreaga activitate procesuala este desfăşurată din oficiu, prin intervenţia
activă a organelor judiciare competente, independent de voinţa părţilor, afară de cazul în care legea
dispune altfel.
Procesul penal începe, se desfăşoară şi se stinge fără a fi nevoie de o intervenţie exterioară,
chiar dacă unele activităţi se efectuează uneori la cererea părţilor.

24
 Activitatea procesual-penală este efectuată din oficiu, cu îndatorirea legală a organelor de
urmărire penală, a procurorului şi a judecăţii în limitele competenţei lor să intenteze proces penal în
toate cazurile descoperirii elementelor constitutive ale infracţiunilor, identificării şi pedepsirii
vinovaţilor de săvârşirea lor. În literatura de specialitate principiul în discuţie mai este denumit şi
principiul obligativităţii pornirii şi desfăşurării procesului penal. Nerespectarea oficialităţii înseamnă,
totodată, şi încălcarea legalităţii, ceea ce atrage pe plan procesual sancţiunea nulităţii în cazurile
în care au fost săvârşite acte ilegale.
În vederea soluţionării conflictului de drept născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii,
organele judiciare competente trebuie să aibă iniţiativa în declanşarea procesului penal, pornind
din oficiu mecanismul procesului. Cu alte cuvinte în vederea începerii urmăririi penale sau
desfăşurării judecăţii nu este nevoie de solicitarea sau stăruinţa unor persoane fizice sau juridice,
deoarece infracţiunile săvârşite prezintă pericol social pentru întreaga societate şi aceasta prin
mijloacele sale specifice trebuie să reacţioneze.
Principiul oficialităţii este consacrat expres în codul de procedură penală , unde se arată că
actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin
lege se prevede altfel.
Aşadar, întreaga activitate procesual penală se efectuiază din oficiu, cu obligaţia legală a
organelor judiciare, fapt pentru care acest principiu mai poartă denumirea de principiu
obligativităţii pornirii pornirii şi desfăşurării procesului penal.
Rezultă deci, că principiul oficialităţii presupune că toate actele necesare justei soluţionări a
cauzei penale să se efectueze de organele judiciare, potrivit competenţei lor din oficiu, fără a fi
necesară o sesizare din partea cuiva sau o cerere expresă a unei anumite persoane, în afară de
cazul când legea dispune altfel.
Potrivit principiului oficialităţii procesului penal, procesul penal începe să se desfăşoare şi
se stinge fără a fi nevoie de o intervenţie exterioară, chiar dacă unele activităţi procesuale se
îndplinesc uneori şi la cererea părţilor.
3.6. Rolul activ al organelor judiciare
Rolul activ al organelor judiciare - principiu fundamental şi o regulă de bază a
procesului penal, în temeiul căreia organul de urmărire penală şi instanţa de judecată au dreptul şi
datoria de a interveni în mod activ la desfăşurarea procesului. Organele judiciare sunt obligate să
arate părţilor drepturile şi facultăţile ce le au potrivit legii, să le explice modul în care le pot
exercita, să le întrebe dacă au făcut cereri etc.
Cerinţele principiului rolului activ atrag, următoarele obligaţii:
 a explica părţilor din proces drepturile lor procesuale şi a le ajuta in exercitarea lor
asigurând lămurirea cauzei sub toate aspectele;
 a pune în discuţia părţilor, din oficiu, orice probleme de a căror elucidare depinde soluţionarea
corectă a cauzei, cerându-le părerea asupra acestora;
 a dispune din oficiu, administrarea probelor necesare pentru aflarea adevărului cu privire
la toate împrejurările cauzei, dacă părţile nu au iniţiativă în acest sens;
 a extinde investigaţiile la tot ce este necesar pentru realizarea scopului procesului
penal, mai cu seamă la alte fapte şi persoane decât cele care formează obiectivul cauzei şi să
extindă controlul judiciar şi la alte motive decât cele invocate în calea de atac.
Organele care participă la realizarea procesului penal, trebuie să manifeste rol activ atît în
iniţierea procesului penal (realizând în acest mod şi cerinţele oficialităţii în procesul penal) cît şi
în desfăşurarea activităţilor de urmărire penală şi judecată.
Potrivit C.pr.pen, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă
rol activ în desfăşurarea procesului penal.
Rolul activ al organelor judiciare presupune obligaţia acestora de a veghea şi a interveni ori
de cîte ori este necesar pentru desfăşurarea procesului penal.
Acest principiu pentru activitatea de urmărire penală este prevăzut şi în codul de procedură
penală, unde se prevede că organul de urmărire penală este obligat în scopul aflării adevărului şi
justa soluţionare a cauzei penale sub toate aspectele, să strângă probele necesare atît în favoarea
cît şi în defavoarea învinuitului, chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta.

25
 Tot pentru realizarea acestui principiu, organul de urmărire penală este obligat să strângă
date cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii şi
orice alte date de natură să servească la soluţionarea cauzei precum şi obligaţia să asigure
învinuitul sau inculpatul, celorlalte părţi drepturile lor procesuale.

Curs III
PARTICIPANŢII PROCESULUI PENAL

PLANUL LECŢIEI:
1. Dispoziţii generale privind participanţii în proceul penal;
2. Instanţele judecătoreşti;
3. Participanţii procesului penal care sînt interesaţi într-un anumit rezultat al lui.
Părţile procesului penal.
Partea acuzării
 procurorul, organele de urmărire penală, victima, partea vătămată, partea civilă;
Partea apărării
 bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea civilmente responsabilă, apărătorul.
4. Reprezntanţii şi succesorii în procesul penal;
 reprezentanţii legali ai victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului,
inculpatului;
 reprezntanţii victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile;
 succesorii părţii vătămate sau a părţii civile;
5. Participanţii care contribuie în realizarea procesului penal;
 Asistentul procedural, grefirul, interpretul, traducătorul, specialistul, expertul, martorul,
avocatul martorului

1. Dispoziţii generale privind participanţii în proceul penal.

Prin noţiunea de subiecţi ai procesului penal înţelegem organele şi persoanele care îşi
desfăşoară activitatea împreună în vederea realizării scopului acestuia, finalitatea căruia
constituie soluţionarea conflictului născut din săvîrşirea infracţiunii.
Subiecţii procesului penal sunt organele şi persoanele ca titulari de drepturi şi obligaţii, cu
interese, poziţii sau roluri diferite.
Subiecţii procesului penal sunt participanţii care iau parte la procesul penal în vederea
realizării scopului acestuia.
În literatura de specialitate poate fi regăsită noţiunea de participanţi ai procesului penal, fiin
utilizată drept sinonim al noţiunii de subiecţi ai procesului penal.
În literatura de specialitat poate fi regăsită clasificarea subiecţilor procesului penal în sens
larg şi în sens restrîns. Astfel în sens larg (largo sensu) această noţiune înglobează toţi titulari
care au un rol în vreo activitate procedurală, din rîndul acestora făcînd parte organele judiciare,
părţile (bănuitul, învinuitul(inculpatul), partea civilmente responsabilă, victima, partea vătămată,
partea civilă, reprezentanţii lor, apărătorul, procurorul) şi alte persoane care sunt chemate să ia
parte la desfăşurarea procesului penal fără, însă, a fi interesate în cauză (asistentul procedural,
grefierul, interpretul, traducătorul, specialistul, expertul, martorul ), iar în sens restrîns (stricto
sensu) se au în vedere doar organele judiciare, părţile şi apărătorul.
Codul de procedură penală în pct. 29 a art. 6 defineşte noţiunea de parte în proces ca fiind:
„persoane care în procesul penal exercită funcţii de acuzare sau apărare în baza egalităţii în
drepturi şi a principiului contradictorialităţii”. În continuarea acetei idei, la pct. pct. 30, 31a art. 6
Cod de procedură penală sînt definite noţiunile de partea apărării şi partea acuzării. Astfel prin
noţiunea de partea apărării în sensul Codului de proceedură penală înţlegem - persoanele abilitate

26
prin lege să efectueze activitate de apărare (bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea civilmente
responsabilă şi reprezentanţii acestora), iar prin noţiunea de partea acuzării, în acelaşi sens,
înţlegem - persoane abilitate prin lege să efectueze sau să ceară efectuarea urmăririi penale
(procurorul, organul de urmărire penală, precum şi partea vătămată, partea civilă şi reprezentanţii
acestora).
Funcţia procesual penală reprezintă o direcţie de activitate procesual penală, determinată de
necesităţile participantului la proces privind satisfacerea unui anumit interes.
În activitatea procesuală se conturează distinct trei funcţii procesuale:
 Funcţia acuzării - se exprimă prin înaintarea, formularea şi argumentarea (motivarea)
învinuirii aduse făptuitorului infracţiunii. Procesul penal conţine două modalităţi de acuzare:
publică şi privată.
Majoritatea cauzelor penale sunt de acuzare publică, potrivit căruia procurorul şi organele
de urmărire penală au obligaţia, în limitele competenţei lor, de a porni urmărirea penală şi de a
efectua acţiunile necesare în vederea constatării faptei infracţionale şi a persoanei vinovate de
săvîrşirea acestei fapte (alin.1 al art.28 din CPP).
Cauzele penale de acuzare privată potrivit (art.276 din CPP) se caracterizează prin pornirea
urmăririi penale numai în baza plîngerii prealabile a victimei, urmărirea penală încetează la
retragerea plîngerii de către partea vătămată.
Funcţia procesual penală a acuzării este exercitată de către procuror, organul de urmărire
penală, partea vătămată, partea civilă şi reprezentanţii acestora.
 Apărarea potrivit ((pct.3) al art.6 CPP) reprezintă activitatea în scopul combaterii, în
tot sau în parte, a învinuirii, ori a atenuării pedepsei, al apărării drepturilor şi intereselor
persoanei bănuite sau învinuite de săvîrşirea unei infracţiuni, precum şi al reabilitării persoanelor
supuse ilegal urmăririi penale. Funcţia respectivă o îndeplinesc: bănuitul, învinuitul, inculpatul,
apărătorul, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor.
 Funcţia soluţionării cauzei presupune examinarea nemijlocită de către instanţă a
probelor prezentate de părţi şi formularea răspunsului privitor la vinovăţia sau nevinovăţia
inculpatului.

2. Instanţele judecătoreşti.
Instanţa judecătorească este subiectul principal al activităţii procesual penale, întrucît
îndeplineşte funcţia de jurisdicţie, care conţine pe lîngă puterea de a dispune asupra condamnării
inculpatului şi puterea de constrîngere, prin supunerea condamnatului la executarea pedepsei
stabilite.
Legislaţia în vigoare a RM acordă două accepţiuni noţiunii de instanţă judecătorească. Într-
un prim sens, organizatoric prin instanţă judecătorească se înţelege veriga ce intră în compunerea
sistemului organelor judecătoreşti. Într-un alt sens, prin instanţă judecătorească se înţelege
completul de judecată care este organ judiciar competent să soluţioneze cauzele penale.
Instanţa este organul care verifică întreaga activitate procesuală desfăşurată de toţi ceilalţi
participanţi în faza prejudiciară şi în cadrul judicării.
Potrivit (alin.1 al art.115) din Constituţia RM ,,Justiţia în RM se înfăptuieşte prin Curtea
Supremă de Justiţie, prin Curţile de Apel şi prin judecătorii’’. Aceleaşi reglementări sunt
prevăzute în (alin.1 al art.29 CPP). Alin.2 al art.29 CPP, prevede că pentru anumite categorii de
cauze penale pot funcţiona judecătorii specializate. Legea RM cu privire la organizarea
judecătorească în art.15, stabileşte că justiţia se înfăptuieşte prin intermediul următoarelor
instanţe judecătoreşti: Curtea Supremă de Justiţie, Curţile de Apel şi judecătorii. Pentru anumite
categorii de cauze pot funcţiona, potrivit legii, instanţe specializate (economice, militare, etc.).
În toate instanţele de judecată de gradul întîi, cauzele penale se judecă de un singur
judecător. Cauzele penale asupra infracţiunilor excepţional de grave, pentru săvîrşirea cărora
legea prevede pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă, se judecă în primă instanţă, la decizia motivată a
preşedintelui instanţei judecătoreşti, în complet format din trei judecători. Apelurile şi recursurile
împotriva hotărîrilor judecătoreşti în cauzele penale pentru care nu este prevăzută calea de atac
apelul, precum şi împotriva hotărîrilor instanţelor de apel, pentru a decide admisibilitatea, se
judecă de instanţele respective în complet format din trei judecători. Colegiul lărgit al Curţii

27
Supreme de Justiţie judecă recursurile împotriva sentinţei Colegiului penal al Curţii Supreme de
Justiţie, împotriva hotărîrilor instanţei de apel şi recursurile în anulare în complet format din
cinci judecători.
Alin.2 al art.31 CPP prevede că după începerea cercetării judecătoreşti orice schimbare
intervenită în completul de judecată impune reluarea de la început a cercetării judecătoreşti,
cercetarea judecătorească fiind acea parte a judecăţii în care se administrează şi se verifică
probele din cauza penală.
Legiuitorul a prevăzut ca excepţie, posibilitatea schimbării membrilor completului de
judecată şi continuarea examinării cauzei, fiind întrunite cumulativ următoarele condiţii:
 cauza se judecă în fond,
 completul să fie format din trei judecători,
 unul din membrii completului să nu poată participa în continuare la judecarea cauzei
din motive precizate expres: boală îndelungată, deces sau din motivul eliberării din funcţie
specificat în art.25 al Legii cu privire la statutul judecătorului. Acest judecător este înlocuit de un
alt judecător şi cauza se judecă în continuare. Judecătorului care intervine în proces i se oferă
timp pentru a lua cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv de cele cercetate în instanţă.
Competenţa este definită ca fiind sfera atribuţiilor pe care le are de îndeplinit, potrivit
legii, fiecare categorie de organe judecătoreşti, sau capacitatea obiectivă a unui organ judiciar de
a se ocupa de o anumită cauză penală.
Un alt autor a definit competenţa drept capacitatea unui organ, de a se ocupa de o anumită
cauză penală. Potrivit altei opinii, această definiţie cuprinde dreptul şi obligaţia organului
judiciar de a soluţiona o anumită cauză penală.
Formele competenţei reprezintă criteriul sau modalitatea în funcţie de care se diferenţiază
capacitatea instanţelor judecătoreşti de a judeca diverse cauze penale. Faţă de importanţa
criteriilor care stau la baza formelor competenţei în literatura de specialitate s-a făcut o divizare a
acestora în forme fundamentale şi forme subsidiare.
Competenţa funcţională, competenţa materială şi competenţa teritorială reprezintă forme
fundamentale ale competenţei, acestea nelipsind din sfera de competenţe ale vreunui organ
judiciar.
Formelor fundamentale ale competenţei li se alătură şi forme subsidiare cum sunt:
competenţa personală, competenţa specială şi competenţa excepţională.
Competenţa funcţională este determinată de atribuţiile specifice conferite de lege
instanţelor judecătoreşti în desfăşurarea procesului penal şi de modul particular în care se
realizează activitatea procesuală în diferite faze ale cauzei ori în raport cu caracterul deosebit al
unor instituţii. Cu alte cuvinte, cu ajutorul competenţei funcţinale, legiuitorul stabileşte
categoriile de activităţi pe care le desfăşoară un anumit organ judecătoresc. Astfel, anumite
organe judică o cauză în primă instanţă şi altele în apel sau recurs.
Competenţa materială. Prin competenţa materială se înţelege criteriul cu ajutorul căruia se
stabileşte care dintre organele judecătoreşti de grade diferite pot instrumenta anumite categorii
de cauze penale. Instanţele judecătoreşti judecă în primă instanţă cauzele penale privind
infracţiunile prevăzute de partea specială a CP al RM, cu excepţia celor date prin lege în
competenţa altor instanţe. Art.38 din CPP enumeră toate infracţiunile judecate în primă instanţă
de Curţile de Apel.
Competenţa teritorială. Competenţa teritorială este criteriul cu ajutorul căruia se determină
care dintre organe de acelaşi grad sunt competente să soluţioneze o anumită cauză. Ea
delimitează, din punct de vedere teritorial, organele judiciare cu egală competenţă materială.
Pentru judecătoria militară şi Curtea Supremă de Justiţie raza teritorială corespunde
teritoriului ţării.
Pentru infracţiunile săvîrşite în ţară (conform art.120 CP), competenţa teritorială este
determinată de locul unde a fost săvîrşită infracţiunea (conform art. 12 CP). Dacă infracţiunea
este continuă sau prelungită (art. 29, 30 CP) cauza se judecă de instanţa în raza teritorială a
căreia s-a consumat ori a fost curmată infracţiunea.
Cauza penală asupra infracţiunii savîrşită în afara hotarelor ţării sau pe o navă (aeriană,
maritimă) se judecă de instanţa în raza teritorială a căreia se află ultimul loc permanent de trai al

28
inculpatului. Dacă acest criteriu nu poate fi valorificat, instanţa competentă va fi cea în raza
teritorială a căreia va fi terminată urmărirea penală.
Competenţa personală este competenţa care se stabileşte în funcţie de calitatea persoanei.
De exemplu, infracţiunile comise de Preşedintele RM, se judecă în primă instanţă de Curtea
Supremă de Justiţie şi calităţile prevăzute în pct. 1) – 4) al art. 37 din CPP, atribuite competenţei
judicătoriei militare.
Competenţa judecătoriei. Judecătoria judecă în primă instanţă cauzele penale privind
infracţiunile prevăzute de Partea specială a Codului penal, cu excepţia celor prevăzute la art. 39
alin. (1), demersurile şi plîngerile împotriva hotărîrilor şi acţiunilor procurorului, ale organului
de urmărire penală, precum şi examinează chestiunile legate de executarea sentinţei şi alte
chestiuni date prin lege în competenţa sa.
Competenţa judecătoriei militare. Potrivit (art. 37 CPP) judecătoria militară judecă în
primă instanţă cauzele privind infracţiunile, prevăzute de partea specială a CP, săvîrşite de:
1) Persoanele din efectivul de soldaţi, din corpul de serviciu şi din corpul de ofiţări ale
Armatei Naţionale, din efectivul Trupele de Carabineri ale MAI, ale Departamentului Situaţii
Excepţionale, Serviciului de Informaţii şi Securitate, Trupele de Grăniceri, Serviciului de
Protecţie şi Pază de Stat.
2) Persoane atestate din efectivul instituţiilor penitenciare.
3) Supuşi ai serviciului militar în timpul concentrărilor.
4) Alte persoane referitor la care există indicaţii speciale în legislaţie.
Competenţa Curţilor de Apel. Curţile de Apel constituie veriga a doua a sistemului
instanţelor judecătoreşti. Curţile de Apel judecă:
1) În apel judecă apelurile împotriva hotărîrilor pronunţate în primă instanţă de judecătorii
, inclusiv de judecătoria militară.
2) În recurs, judecă recursurile împotriva hotărîrilor judecătoriilor (inclusiv judecătoria
militară) care potrivit legii, pct.1), 4) din alin.1, alin.2 ale art.437 CPP, nu pot fi atacate cu apel.
3) Judecă cazurile de revizuire,date prin lege în competenţa sa (conform art.461 din CPP).
Pe lîngă competenţa principală de a realiza ,,judecata’’ în ciclul ordinar sau extraordinar al
procesului penal , Curţile de Apel au şi o competenţă complementară - ,,de a soluţiona’’ anumite
probleme ce nu vizează fondul cauzei. Competenţa complementară a Curţilor de Apel se rezumă
la soluţionarea conflictelor de competenţă apărute între judicătoriile din raza lor teritorială de
activitate.12
Cometenţa Curţii Supreme de Justiţie. Curtea Supremă de Justiţie este instanţa
judecătorească supremă, care asigură aplicarea corectă şi unitară a legilor de către toate instanţele
judecătoreşti. Curtea Supremă de Justiţie judecă:
1) în primă instanţă cauzele privind infracţiunile săvîrşite de Preşedintele R.M.
2) ca instanţă de recurs judecă recursurile împotriva hotărîrilor pronunţate de către
instanţele de apel.
Curtea Supremă de Justiţie are prerogativa de a examina, în limitele competenţei sale,
cauzele supuse căilor extraordinare de atac, şi anume recursurile în interesul legii.
În vederea asigurării desfăşurarea normale a procesului penal, Curtea Supremă de Justiţie
exercită o competenţă complementară, avînd drept sarcină de ,,a soluţiona’’ probleme adiacente
judecării propriu-zise a cauzelor, precum:
 conflictele de competenţă , în cazurile în care Curtea Supremă de Justiţie este instanţa
superioară şi comună faţă de instanţele aflate în conflict.
 cererile de strămutare a judecării unei cauze da la instanţa competentă la altă instanţă
egală în grad.
Curtea Supremă de Justiţie, fiind instanţă judecătorească supremă are în mod explicabil o
competenţă funcţională corespunzătoare gradului său, de a:
 sesiza din oficiu sau la propunerea instanţei judecătoreşti Curtea Constituţională pentru
a se pronunţa asupra constituţionalităţii actelor juridice şi asupra cazurilor excepţionale de
neconstituţionalitate a actelor juridice.

12
Igor Dolea, Dumitru Roman, Vasile Rotaru, Sergiu Ursu ,,Drept Procesual Penal’’-partea generală, Ed. Cartier
Chişinău 2005, pag.153.

29
  adoptă hotărîri explicative în chestiuni de practică judiciară în vederea aplicării
uniforme a legislaţiei penale şi procesuale de către toate instanţele judecătoreşti.
Competenţa judecătorului de instrucţie. În mod tradiţional urmărirea penală se desfăşoară
sub conducerea unui judecător special care nu participă la judecarea cauzei. Acest magistrat
poate fi un judecător de instrucţie.
Potrivit art.41 CPP judecătorul de instrucţie asigură controlul judecătoresc în cursul
urmăririi penale prin:
1) dispunerea, înlocuirea, încetarea sau revocarea arestării preventive şi a arestării la
domiciliu.
2) dispunerea liberării provizorii a persoanei reţinute sau arestate, revocarea ei, ridicarea
provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport.
3) autorizarea efectuării percheziţiei, examinării corporale, punerii sub sechestru a
bunurilor, ridicării de obiecte ce conţin secret de stat, comercial, bancar, a exhumării cadavrului.
4) dispunerea internării persoanei în instituţie medicală.
5) autorizarea interceptării comunicărilor, reţinerii, cercetării, predării, percheziţionării
sau ridicării trimiterilor poştale, înregistrării de imagini
6) audierea martorilor în condiţiile art. 109, 110 şi 1101;
7) autorizarea, la demersul procurorului, a efectuării măsurilor speciale de investigaţii,
date prin lege în competenţa sa;
8) examinarea contestaţiilor depuse asupra acţiunilor procurorului ierarhic superior;
9) examinarea excluderii din hotărîre a unor capete de învinuire dacă persoana
condamnată a fost extrădată.
Incompatibilitatea judecătorului şi remediile ei procesuale. Incompatibilitatea se înfăţişează
ca situaţia de inadecvare în care se află judecătotul faţă de o cauză penală şi care constituie un
impediment în ceea ce priveşte participarea acestuia la rezolvarea acelei cauze penale.
Legiuitorul, în art.33 CPP, a prevăzut cazurile de incompatibilitate ale judecătorului.
Judecătorii care sunt soţi sau rude între ei nu pot face parte din acelaşi complet de judecată.
Judecătorul nu poate participa la judecarea cauzei şi urmează a fi recuzat:
1) dacă el personal, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor, fraţii ori surorilii şi copiii
acestora, afinii şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude, precum şi alte
rude ale lui, sînt direct sau indirect interesate în proces.
2) dacă el este parte vătămată sau reprezentant al ei, parte civilă, parte civilmente
responsabilă, soţ sau rudă cu vreuna din aceste persoane ori cu reprezentantul lor, soţ sau rudă cu
învinuitul, inculpatul în proces ori cu apărătorul acestuia.
3) dacă a participat în acest prces în calitate de martor, expert, specialist, interpret,
traducător, grefier, persoană care a efectuat urmărirea penală, procuror, judecător de instucţie,
apărător, reprezentatnt legal al învinuitului, inculpatului, reprezentant al părţii vătămate, părţii
civile, sau părţii civilmente responsabile.
4) dacă el a luat în această cauză hotărîri anterioare judecăţii în care şi-a expus opinia
asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului.
5) Dacă există alte circumstanţe care pun la îndoială rezonabilă imparţialitatea
judecătorului.
Abţinerea sau recuzarea judecătorului. În legislaţia procesual penală din R.M., cazurile de
incompatibilitate determină conţinutul situaţiei procesuale, în timp ce abţinerea şi recuzarea sunt
mijloace de soluţionare a situaţiei.
Abţinerea este instituţia prin care persoana, în cazul în care constată că este în prezenţa
unuia din cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 33 CPP, poate cere să fie înlocuit cu o
altă persoană, avînd aceeaşi calitate. Abţinerea este o autorecuzare a organului judiciar, prin ea
se previne recuzarea, ea constituie modalitatea principală de rezolvare a situaţiei de
incompatibilitate şi este o obligaţie morală pentru cel aflat în cazul de incompatibilitate.
Neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage sancţionarea sa disciplinară.
Recuzarea este modalitatea legală subsidiară prin care în lipsa unei declaraţii de abţinere,
oricare din părţi (personal, prin reprezentant sau apărător) are posibilitatea să solicite ca persoana
care este în prezenţa uneia din situaţiil enumerat la art. 33 CPP să fie înlăturată de la participarea

30
ulterioară la procesul penal. Potrivit art. 34, alin. 2 CPP, cererea de recuzare trebuie motivată şi
înaintată, de regulă, pînă la începerea cercetării judecătoreşti. Cererea de recuzare poate fi făcută
mai tîrziu numai în cazurile dacă cel care depune cererea de recuzare a aflat motivul recuzării
abia după începerea cercetării judecătoreşti.
Potrivit art.34, alin. 4 CPP în cazul în care cererea de recuzare se înaintează în mod repetat
cu rea-credinţă şi în mod abuziv, cu scopul de a tergeversa procesul, de a deruta judecata sau din
alte intenţii răuvoitoare, instanţa care soluţionează cauza poate aplica faţă de persoana vinovată o
amendă judiciară în condiţiile CPP.
Recuzarea sau abţinerea judecătorului se soluţionează de un alt judecător sau, după caz, de
un alt complet de judecată. La soluţionarea recuzării sau abţinerii judecătorilor dintr-un complet
format din 3 sau 5 judecători, judecătorii nerecuzaţi din acest complet pot fi incluşi în noul
complet de judecată.
Examinarea cererii de recuzare sau a declaraţiei de abţinere se face imediat, ascultînd
părţile şi persoana a cărei recuzare se cere deoarece pe parcursul soluţionării declaraţiei sau
cererii şedinţa de judecată în care au fost invocate cazurile de incompatibilitate se suspendă. Se
oferă posibilitatea de a prezenta argumente atît părţilor cît şi persoanei a cărei recuzare se cere.
Completul care examinează cazul de incompatibilitate poate admite sau respinge declaraţia sau
cererea. Încheierea instanţei de judecată asupra recuzării nu este susceptibilă de a fi atacată.
În anumite situaţii, pentru buna înfăptuire a justiţiei penale, este necesar să se producă
unele devieri de la regulile obişnuite privind competenţa penală , devieri care se obţin prin
amplificare, prorogarea sau deplasarea competenţei obişnuite.
Amplificarea competenţei constă în lărgirea limitelor obişnuite ale competenţei, după
materie sau calitatea persoanei, în aşa fel încît organul respectiv îşi va putea îndeplini atribuţiile
sale şi cu privire la fapte şi persoane care se găsesc în afara limitelor obişnuite ale competenţei
sale.
Situaţiile în care legea amplifică competenţa obişnuită a organelor judecătoreşti penale
sunt acele privitoare la cauzele penale între care există o legătură substanţială (indivizibilitate sau
conexitate).
Indivizibilitatea cauzelor penale presupune o stare de legătură între diverse aspecte ale
unei cauze penale, fiind vorba de o singură infracţiune săvîrşită de mai multe persoane, fie de
mai multe infracţiuni care au aceeaşi sursă cauzală (aceeaşi faptă), fie de mai multe fapte care
formează latura obiectivă a unei singure infracţiuni.
Cazuri de indivizibilitate sunt arătate în alin. 2 al art.42 CPP :
 participaţiunea, adică atunci cînd la săvîrşirea infracţiunii au participat mai multe
persoane, în calitate de coautori, complici, instigatori, organizatori.
 concursul ideal de infracţiune, cînd două sau mai multe infracţiuni sînt săvîrşite prin
aceeaşi faptă.
 fapte colective, adică infracţiunile în conţinutul cărora intră mai multe acte identice,
este cazu infracţiunilor continue sau prelungite.(art.29, 30 C.P. al R.M.).
Conexitatea cauzelor penale. Între două sau mai multe cauze penale poate exista o strînsă
legătură, care să determine rezolvarea acestora prin reunirea lor într-o cauză unică , în vederea
unei soluţionări multilaterale, complete şi în condiţii mai bune.
Conexitatea se deosebeşte de indivizibilitate pri aceea că prima se caracterizează prin
pluralitatea infracţiunilor, a doua prin unicitatea infracţiunilor (sau a faptei).
Alin.3 al art. 42 din CPP prevede următoarele situaţii în care intervine conexitatea:
 infracţiuni simultane, adică două sau mai multe infracţiuni comise, prin activităţi
infracţionale (fapte) diferite, de una sau mai multe persoane împreună, în acelaşi timp, în acelaşi
loc.
 cînd două sau mai multe infracţiuni sunt săvîrşite de aceeaşi persoană în timp diferit ori
loc diferit.
 infracţiunea mijloc, adică ifracţiuni care au fost săvîrşite fie pentru a pregăti sau înlesni
comiterea altei infracţiuni sau pentru a ascunde comiterea acesteia, fie pentru a înlesni sau a
asigura absolvirea de răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni.

31
  cînd între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi conexarea cauzelor se
impune pentru buna înfăptuire a justiţiei.
Potrivit alin.4 al art.42 CPP, în caz de conexare a unor cauze privitoare la mai multe
persoane învinuite de săvîrşirea infracţiunilor în raza de activitate a diferitor instanţe de grad egal
sau privitoare la o singură persoană învinuită de săvîrşirea cîtorva infracţiuni, dacă aceste cauze
sînt de competenţa a două sau cîtorva instanţe de judecată de grad egal, procesul se judecă de
instanţa în raza teritorială a căreia a fost terminată urmărirea penală a cauzei.
Potrivit alin.5 al art.42 CPP, dacă o persoană sau un grup de persoane sînt învinuite de
săvîrşirea unei singure sau a cîtorva infracţiuni şi cauza referitoare la unul din învinuiţi sau la
una din infracţiuni este de competenţa unei instanţe ierarhic superioare, procesul se judecă în
întregime de instanţa ierarhic superioară.
În cazul în care există concurs de competenţă între judecătoria militară şi judecătorie, cauza
se judecă de către judecătorie.
Instanţa competentă de a conexa cauzele penale este aceea căreia îi revine competenţa de a
judeca conform prevederilor art.42 CPP. Potrivit alin.3 al art.43 CPP, cauzele se conexează şi de
către instanţele de apel sau de recurs de acelaşi grad dacă se află în acelaşi stadiu de judecată.
Declinarea de competenţă a instanţei de judecată. În vederea respectării întocmai a
normelor de competenţă, legea a prevăzut posibilitatea ca organul care constată că este
necompetent de a rezolva o cauză penală să o trimită organului judiciar campetent. Remediul
prin care se rezolvă asemenea situaţii poartă denumirea de declinare de competenţă. Instanţa de
judecată care stabileşte că nu are competenţă trebuie să determină în acelaşi timp cui îi revine
aceasta.
Potrivit alin.3 al art.44 CPP, nu se acceptă declinarea de competenţă şi trimiterea unei
instanţe ierarhic inferioare a cauzei examinarea căreia s-a început în instanţa ierarhic superioară.
Încheierea de declinare a competenţei este definitivă (alin.4 al art.44 CPP).
În practica judiciară, între două sau mai multe organe judiciare se poate ivi un conflict de
competenţă, care este de două feluri: pozitiv şi negativ.
Conflictul pozitiv de competenţă apare cînd două sau mai multe instanţe se recunosc
concomitent competente să soluţioneze o cauză penală.
Conflictul negativ intervine cînd două sau mai multe instanţe îşi declină competenţa
reciproc, unul în favoarea celuilalt.
Conflictul de competenţă se soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună instanţelor
aflate în conflict. Pentru determinarea instanţei ierarhic superioare comune se ţine seama de
gradul şi de raza teritorială a instanţelor aflate în conflict.
În caz de conflict pozitiv, sesizarea se face de către instanţa care ultima s-a declarat
competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care ultima şi-a declinat competenţa.
În toate cazurile, sesizarea se poate face de părţile în proces.
În caz de conflict pozitiv de competenţă, din moment ce a fost sesizată instanţa competentă
să soluţioneze conflictul, judecata se suspendă la toate instanţele aflate în conflict pînă la
soluţionarea acestuia.
Încheierea instanţei care soluţionează conflictul de competenţă este definitivă, însă
argumentele dezacordului cu ea pot fi invocate în apel sau, după caz, în recurs împotriva hotărîrii
în fond.
Potrivit art. 46 CPP, Curtea Supremă de Justiţie strămută judecarea unei cauze penale de la
instanţa competentă la o altă instanţă egală în grad în cazul în care prin aceasta se poate obţine
soluţionarea ei obiectivă, rapidă, completă şi se asigură desfăşurarea normală a procesului.
Strămutarea se poate cere de preşedintele instanţei de judecată sau de una dintre părţi.
Cererea de strămutare se adresează Curţii Supreme de Justiţie şi trebuie motivată.
Documentele pe care se bazează cererea se anexează la aceasta dacă sînt deţinute de partea care
cere strămutarea. În cerere se face menţiune dacă în cauză sînt persoane reţinute. Faptul
depunerii cererii de strămutare de părţi nu produce suspendarea judecării cauzei, pentru a nu
paraliza cursul justiţiei prin cereri introduse cu rea-credinţă. Suspendarea judecării cauzei este
lăsată la latitudinea Curţii Supreme de Justiţie.

32
 Potrivit art.48 CPP, părţile se înştiinţează despre data examinării cererii de strămutare, iar
prezenţa lor la şedinţă nu este obligatorie. Examinarea cererii de strămutare se face în şedinţă
publică în complet format din 3 judecători ai Curţii Supreme de Justiţie. Dacă părţile se prezintă,
se ascultă şi părerea acestora.
Potrivit art.49 CPP, Curtea Supremă de Justiţie dispune, cu indicarea motivelor, admiterea
sau respingerea cererii de strămutare. În cazul în care consideră că cererea este întemeiată,
Curtea Supremă de Justiţie dispune strămutarea judecării cauzei cu indicarea instanţei concrete.
Această instanţă va fi imediat îştiinţată despre admiterea cererii de strămutare.
Dacă instanţa la care se află cauza a cărei strămutare se cere a procedat între timp la
judecarea cauzei, hotărîrea pronunţată de această instanţă este anulată prin efectul admiterii
cererii de strămutare.
Potrivit art.50 CPP, strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, în afară de cazul în care
cererea se bazează pe circumstanţe pe care Curtea Supremă de Justiţie nu le-a cunoscut în cadrul
soluţionării cererii anterioare sau pe circumstanţe apărute după aceasta.

3. Participanţii procesului penal care sînt interesaţi într-un anumit rezultat al lui.
Părţile procesului penal.
Partea acuzării.
Procuratura RM reprezintă o instituţie independentă, specializată, care activează în cadrul
autorităţii judecătoreşti şi prin exercitarea atribuţiilor sale reprezintă interesele generale ale
societăţii, apără ordenea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, conduce şi exercită
urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţele judecătoreşti.
Potrivit art. 15 din Legea RM „cu privire la procuratură”, în sistemul organelor procuraturii
sunt organizate şi funcţionează: Procuratura Generală, Procuratura Găgăuziei, procuraturile
raionale, municipale şi de sector şi procuraturile specializate (militare, de transport, anticorupţie
etc.).
Activitatea procuraturii este organizată conform principiilor legalităţii, operavităţii,
proporţionalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic.
Scopurile de bază ale procuraturii sunt realizate prin intermediul procurorilor şi a altor
lucrători din cadrul acesteia care se subordonează procurorilor.
Potrivit art.51 CPP - procurorul este persoana care, în limitele competenţei sale, exercită
sau, după caz, conduce în numele statului urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţă,
exercită şi alte atribuţii prevăzute de prezentul cod. Procurorul care participă la judecarea cauzei
penale are funcţie de acuzator de stat.
Garanţiile independenţei procurorului sunt prevăzute în Legea RM „cu privire la
Procuratură” şi ţin de procedura de numire şi eliberare din funcţie, declararea inviolabilităţii,
stabilirea incompatibilităţii funcţiei de procuror cu orice altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia activităţii didactice sau ştiinţifice.
La exercitarea atribuţiilor sale în procesul penal, procurorul este independent şi se supune
numai legii. El, de asemenea, execută indicaţiile scrise ale procurorului ierarhic superior privind
înlăturarea încălcărilor de lege şi omisiunilor admise la efectuarea şi/sau la conducerea urmăririi
penale.
Indicaţiile date de procurorul ierarhic superior pot fi contestate de procuror la Procurorul
General şi adjuncţii lui. Procurorul General şi adjuncţii lui decid asupra contestării, prin
ordonanţă motivată, în termen de cel mult 15 zile.
În exercitarea atribuţiilor sale procurorul se conduce de:
 Constituţia R.M. din 29 iulie 1994.
 Codul de procedură penală al RM;
 Legea R.M. „cu privire la Procuratură”;
 Codul deontologic a procurorului;
 precum şi de alte acte legislative care reglementează activitatea sa.
Art. 52 CPP, sabileşte atribuţiile procurorului în cadrul urmăririi penale.
Procurorul nu poate participa la desfăşurarea procesului penal, şi deci terbuie să depună
cerere de abţinere sau poate fi recuzat:

33
 1) dacă există cel puţin una din circumstanţele indicate în art.33 CPP.
2) dacă el nu poate fi procuror în baza legii sau a sentinţei instanţei de judecată.
Faptul că procurorul a participat la exercitarea urmăririi penale, a condus sau a controlat
acţiuni de procedură penală sau a reprezentat învinuirea în faţa instanţei de judecată nu constituie
o piedică pentru participarea lui ulterioară la judecarea aceleiaşi cauze penale.
Abţinerea sau recuzarea procurorului se soluţionează:
 în cursul urmăririi penale – de către procurorul ierarhic superior, iar în privinţa
Procurorului General – de către un judecător al Curţii Supreme de Justiţie.
 în cursul judecării cauzei – de către instanţa care judecă cauza penală.
Conform art. 54 Cod de procedură penală hotărîrea asupra recuzării nu este susceptibilă de
a fi atacată.
La exercitarea atribuţiilor sale în procesul penal, procurorul este independent şi se supune
numai legii. El, de asemenea, execută indicaţiile scrise ale procurorului ierarhic superior privind
înlăturarea încălcărilor de lege şi omisiunilor admise la efectuarea şi/sau la conducerea urmăririi
penale.
Indicaţiile date de procurorul ierarhic superior pot fi contestate de procuror la Procurorul
General şi adjuncţii lui. Procurorul General şi adjuncţii lui decid asupra contestării, prin
ordonanţă motivată, în termen de cel mult 15 zile.
Materialele şi cauzele penale repartizate unui procuror pot fi transmise altui procuror în
cazul:
1. transferului, delegării, detaşării, suspendării sau eliberării din funcţie a procurorului,
potrivit legii;
2. absenţei procurorului, dacă există cauze obiective care justifică urgenţa şi care
împiedică rechemarea sa;
3. lăsării cauzei în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile;
4. constatării, din oficiu sau la plîngere, a unei încălcări esenţiale a drepturilor persoanelor
participante la procesul penal sau în cazul admiterii unor omisiuni ireparabile în procesul de
administrare a probelor.
În cadrul procesului penal, procurorul poate fi asistat de un consultant, care, la indicaţia
procurorului efectuează următoarele acţiuni, conform art. 541 CPP:

Organul de urmărire penală. La efectuarea urmăririi penale, alături de procuror, participă

şi ofiţării de urmărire penală ai organelor de urmărire penală prevăzute în art.56 CPP.
Potrivit art.55 CPP, organele de urmărire penală au sarcina de a efectua măsuri operative
de investigaţii, de a efectua acţiuni de urmărire penală, prevăzute de CPP, în scopul descoperirii
indiciilor infracţiunii şi persoanelor care au săvîrşit-o, constatării datelor faptice, care pot fi
folosite în calitate de probe în cauza penală după verificarea lor în conformitote cu legislaţia
procesual penală.Oganul de urmărire penală are, de asemena, obligaţia de a lua toate măsurile
necesare pentru prevenirea şi curmarea infracţiunii.
Potrivit art.56 CPP, în cauzele penale, atribuţiile de conducător al organului de urmărire
penală le execută ofiţerul de urmărire penală din Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul Vamal,
Centrul Naţional Anticorupţie, numit în modul stabilit de lege şi care acţionează în limitele
competenţei sale.
Conducătorul organului de urmărire penală exercită controlul asupra efectuării la timp a
acţiunilor de descoperire şi prevenire a infracţiunilor, ia măsuri pentru a asigura efectuarea sub
toate aspectele, complet şi obiectiv, a urmăririi penale şi asigură înregistrarea, în modul stabilit, a
sesizărilor despre săvîrşirea inracţiunilor. Acesta are următoarele atribuţii:
Conducătorul organului de urmărire penală coordonează activitatea ofiţerilor de urmărire
penală şi acordă asistenţă metodică şi ajutor practic la efectuarea urmăririi penale, contribuie la
obţinerea datelor şi materialelor necesare, ia măsuri în vederea executării în termen a misiunilor
ofiţerilor de urmărire penală privind efectuarea măsurilor speciale de investigaţii.
Conducătorul organului de urmărire penală ierarhic superior este în drept să solicite
organului ierarhic inferior cauzele penale pentru control.

34
 Conducătorul organului de urmărire penală ierarhic inferior este obligat să pună la
dispoziţia conducătorului organului de urmărire penală ierarhic superior cauza penală pentru
control, aducînd în prealabil acest fapt la cunoştinţa procurorului care conduce urmărirea penală.
Indicaţiile conducătorului organului de urmărire penală în cauze penale se dau în scris
ofiţerului de urmărire penală sau, după caz, conducătorului organului de urmărire penală ierarhic
inferior, poartă caracter obligatoriu şi sînt executorii, cu excepţia cazurilor în care au fost
contestate imediat şi au fost anulate de procurorul care conduce urmărirea penală sau, respectiv,
de procurorul ierarhic superior.
Materialele şi cauzele penale repartizate unui ofiţer de urmărire penală pot fi transmise
altui ofiţer de urmărire penală în cazul:
1. transferării, delegării, detaşării, suspendării sau eliberării din funcţie a ofiţerului de
urmărire penală, potrivit legii;  
2. absenţei ofiţerului de urmărire penală, dacă există cauze obiective care justifică urgenţa
şi care împiedică rechemarea sa;
3. lăsării cauzei în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile;
4. constatării, din oficiu sau la plîngere, a unei încălcări esenţiale a drepturilor persoanelor
participante la procesul penal sau în cazul admiterii unor omisiuni ireparabile în procesul de
administrare a probelor.
Potrivit art. 57 CPP, ofiţerul de urmărire penală este persoana care, în numele statului, în
limitele competenţei sale, efectuează urmărirea penală în cauze penale şi exercită alte acţiuni
prevăzute expres de lege.
În conformitate cu prevederile alin.2 al art.57 CPP, ofiţerul de urmărire penală are atribuţii
În exercitarea atribuţiilor procesuale, ofiţerul de urmărire penală decide, în mod
independent, cu privire la orientarea urmăririi penale şi efectuarea acţiunilor de urmărire penală,
cu excepţia cazurilor cînd legea prevede încuviinţarea, autorizarea sau confirmarea acestora de
către procuror ori, după caz, de către judecătorul de instrucţie. Ofiţerul de urmărire penală se
supune prevederilor CPP şi indicaţiilor scrise ale procurorului şi ale conducătorului organului de
urmărire penală. Orice imixtiune în activitatea ofiţerului de urmărire penală este interzisă.
Dacă nu este de acord cu decizia sau indicaţia conducătorului organului de urmărire penală
ori a procurorului privind efectuarea unor acţiuni de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală
o va contesta imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile, înaintînd procurorului care conduce urmărirea
penală sau, respectiv, procurorului ierarhic superior materialele aferente şi obiecţiile sale scrise.
Contestarea indicaţiilor privind efectuarea unor acţiuni de urmărire penală, adresată
procurorului care conduce urmărirea penală sau, după caz, procurorului ierarhic superior, nu
suspendă executarea lor.
Ofiţerul de urmărire penală nu poate efectua acţiuni de urmărire penală dacă există cel
puţin una din circumstanţele indicate la art. 33 alin. (2) CPP. Nu constituie temei de recuzare
efectuarea de către ofiţerul de urmărire penală a acţiunilor de urmărire penală pe cauza dată.
Dacă există motive de recuzare, ofiţerul de urmărire penală este obligat să întocmească declaraţia
de abţinere de la efectuarea urmăririi penale. Pentru aceleaşi motive, ofiţerul de urmărire penală
poate fi recuzat şi de ceilalţi participanţi la proces în cauza respectivă învestiţi cu asemenea drept
prin prevederile CPP.
Ofiţerul de urmărire penală trimite, fără a întrerupe activitatea procesuală, în decurs de 24
de ore, declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare procurorului care conduce urmărirea
penală. Procurorul care conduce urmărirea penală va decide, în condiţiile legii, prin ordonanţă, în
decurs de 72 de ore, asupra recuzării/abţinerii. Ordonanţa de abţinere sau recuzare a ofiţerului de
urmărire penală este irevocabilă. În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, procurorul care a
examinat declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare stabileşte în ce măsură se menţin actele
îndeplinite ori măsurile dispuse. Ordonanţa se remite conducătorului organului de urmărire
penală care desemnează un alt ofiţer de urmărire penală pentru efectuarea urmăririi penale.

Victima. (art. 58 CPP) Se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin
infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale.

35
 Potrivit art.17 Cod Civil, persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi
şi obligaţii.
Conform art. 55 din Cod Civil persoana juridică este organizaţia care are un patrimoniu
distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobîndească şi să
exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personal nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii,
poate fi reclamant şi pîrît în instanţa de judecată.
Prin daună înţelegem paguba, prejudiciul sau vătămarea unei persoane ca urmare a
săvîrşirii unei infracţiuni.
Dauna morală reprezintă paguba suferită de o persoană ca urmare a atingerii aduse
drepturilor sale personale nepatrimoniale (de exemplu, reputaţiei, onoarei etc.) sau ca urmare a
provocării unei suferinţe morale (de exemplu, moartea unei persoane apropiate).
Dauna fizică reprezintă paguba suferită de o persoană fizică ca urmare a atingerii aduse
vieţii, sănătăţii ori integrităţii sale corporale (de exemplu, cauzarea de leziuni corporale etc.).
Daună materială este paguba adusă unui drept patrimonial (de exemplu, de proprietate).19
Unul din drepturile centrale ale victimei constă în înregistrarea imediată a sesizării despre
infracţiune.
Organul de urmărire penală care a primit sesizarea, inclusiv cea declarată oral, eliberează
imediat victimei un certificat, în care se vor conţine date privitoare la numărul de înregistrare,
numele, prenumele petiţionarului (denumirea persoanei juridice), funcţia şi numele celui care a
primit sesizarea, denumirea şi adresa organului de urmărire penală, telefonul de serviciu şi
timpul cînd acestea au fost înregistrate.
Victima unei infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave contra persoanei,
indiferent de faptul dacă este recunoscută în calitate de parte vătămată sau parte civilă, dispune
deasemenea de următoarele drepturi:
Victima are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de CPP şi alte acte normative.
Victima beneficiază de drepturile sale şi îşi exercită obligaţiile personal sau, dacă legea
permite, prin reprezentanţi. În cazul în care victimă este un minor sau o persoană iresponsabilă,
drepturile acesteia sînt exercitate de reprezentanţii ei legali în modul prevăzut de CPP. Drepturile
victimei decedate sînt preluate de succesorii ei.
Victima este audiată în condiţiile prevăzute pentru audierea martorului. Victima minoră în
vîrstă de pînă la 14 ani este audiată în cauzele penale privind infracţiunile cu caracter sexual,
privind traficul de copii sau violenţa în familie, precum şi în alte cazuri în care interesele justiţiei
sau ale minorului o cer, în condiţiile art. 1101 CPP.
În cazul în care în calitate de victimă este o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau
în care statul deţine cota parte, ea nu are dreptul să-şi retragă cererea.

Partea vătămată (art. 59 CPP) este considerată persoana fizică căreia i s-a cauzat prin
infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate, conform legii,
cu acordul victimei. Minorul căruia i s-a cauzat un prejudiciu prin infracţiune va fi considerat
parte vătămată fără acordul său.
Recunoaşterea ca parte vătămată se efectuează prin ordonanţa organului de urmărire
penală, imediat după stabilirea temeiurilor de atribuire a unei asemenea calităţi procesuale.
Partea vătămată poate fi recunoscută numai după începerea urmăririi penale. În faza
judecării partea vătămată nu poate fi recunoscută.
Partea vătămată dispune de drepturile prevăzute de art. 60 CPP,
În cazul în care partea vătămată este un minor sau o persoană iresponsabilă, drepturile
acesteia sunt exercitate de reprezentanţii ei legali în modul prevăzut de CPP.
Examinarea corporală, precum şi prelevarea mostrelor de eliminări ale corpului sau a altor
mostre biologice de la partea vătămată fără acordul ei pot fi efectuate doar cu autorizarea
judecătorului de instrucţie. Aceste acţiuni nu pot fi întreprinse în locurile sau circumstanţele în
care există riscul traumatizării părţii vătămate sau riscul violării drepturilor omului.

19
Igor Dolea, Dumitru Roman , Vasile Rotaru , Sergiu Ursu ,, Drept Procesual Penal’’ –partea generală , Ed.
Cartier, Chişinău 2005, pag.189-190.

36
 Partea vătămată este audiată în condiţiile prevăzute de prezentul cod pentru audierea
martorului. Partea vătămată minoră în vîrstă de pînă la 14 ani este audiată în cauzele penale
privind infracţiunile cu caracter sexual, privind traficul de copii sau violenţa în familie, precum
şi în alte cazuri în care interesele justiţiei sau ale minorului o cer, în condiţiile art. 1101.

Partea civilă (art. 61 CPP) este recunoscută persoana fizică sau juridică în privinţa căreia
există suficiente temeiuri de a considera că în urma infracţiunii i-a fost cauzat un prejudiciu
material sau moral, care a depus la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată o
cerere de chemare în judecată a bănuitului, învinuitului, inculpatului sau a persoanei care poartă
răspundere patrimonială pentru faptele acestuia.
Recunoaşterea ca parte civilă se efectuează prin ordonanţa organului de urmărire penală
sau prin încheierea instanţei de judecată.
Partea civilă dispune de drepturile prevăzute de art. 62 CPP,
Partea civilă îşi exercită drepturile şi obligaţiile sale personal sau, după caz, prin
reprezentant. Drepturile minorului le exercită reprezentantul lui legal în modul prevăzut de CPP.

Partea apărării.
Bănuitul (art. 63 CPP) este persoana fizică faţă de care există anumite probe că a săvîrşit o
infracţiune.
Calitatea procesuală de bănuit apare numai după pornirea urmăririi penale. Legiutorul a
prevăzut eshaustiv actele procedurale prin care persoana capătă calitatea procesuală de bănuit:
 procesul-verbal de reţinere;
 ordonanţa de recunoaştere în calitate de bănuit;
 ordonanţa sau încheierea de aplicare a unei măsuri preventive;
Conform alin. 2 al art. 63 CPP, în dependenţă d actul prin care persoana a fost recunoscută
în calitatea procesuală de bănuit aceasta îşi pierde calitatea sa procesuală la expirarea termenelor:
 în cazul persoanei reţinute acest termen esta de cel mult 72 de ore. Asupra cazului
reţinerii persoanei bănuite se întocmeşte, în termen de pînă la 3 ore de la momentul privării ei de
libertate, un proces-verbal de reţinere.
 în cazul persoanei faţă de care s-a aplicat o măsură preventivă, acest termen este de cel
mult 10 zile.
 în cazul persoanei în privinţa căreia a fost dată o ordonanţă de recunoaştere în această
calitate – mai mult de 3 luni, iar cu acordul Procurorului General şi al adjuncţilor săi – mai mult
de 6 luni.
La momentul expirării, după caz, a unui termen indicat în alin.(2), organul de urmărire
penală este obligat să elibereze bănuitul reţinut ori să revoce, în modul stabilit de lege, măsura
preventivă aplicată în privinţa lui, dispunînd scoaterea lui de sub urmărire sau punerea lui sub
învinuire. În caz de prelungire a termenului de menţinere în calitate de bănuit mai mult de 3 luni,
ofiţerul de urmărire penală este obligat să informeze imediat bănuitul despre aceasta.
Legiuitorul a prevăzut eshaustiv modalităţile prin care persoana pierde calitatea de bănuit.
Acestea sunt:
 eliberarea bănuitului reţinut.
 revocarea măsurii preventive aplicate faţă de bănuit.
 anularea de către procuror a ordonanţei de recunoaştere în calitate de bănuit şi scoaterea
lui de sub urmărire penală.
 emiterea de către procuror a ordonanţei de punere sub învinuire.
Bănuitul are dreptul la apărare. Organul de urmărire penală este obligat săi asigure
bănuitului posibilitatea să-şi exercite dreptul la apărare prin toate mijloacele şi metodele care nu
sînt interzise de lege.
Potrivit alin.2 al art. 64 CPP, bănuitul mai are dreptul:
 să ştie de ce este bănuit şi să fie informat în prezenţa apărătorului, în limba pe care o
înţelege, despre conţinutul bănuielii şi despre încadrarea juridică a faptelor infracţionale de
săvîrşirea cărora este suspectat;

37
  după reţinere să primească de la persoana care la reţinut informaţie în scris, despre
drepturile sale, inclusiv de dreptul de a tăcea şi a nu mărturisi împotriva sa;
 în caz de reţinere, să primească consultaţii juridică, în condiţii confidenţiale, din partea
apărătorului pînă la începutul primei audieri în calitate de bănuit;
 să fie asistat de un apărător ales, sau numit din oficiu;
 să aibă întrevederi cu apărătorul său în condiţii confidenţiale, fără a se limita numărul şi
durata lor;
 să facă declaraţii sau să le refuze de a le face;
 să anunţe imediat, dar nu mai tîrziu de 6 ore, prin organul de urmărire penală, rudele
sau o altă persoană, la propunerea sa, despre locul unde este reţinut;
 să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, judecătorului de
instrucţie, interpretului, traducătorului;
 să fie informat de către organul de urmărire penală despre toate hotărîrile adoptate care
se referă la drepturile şi interesele sale;
 să atace, în modul stabilit de lege, acţiunile şi hotărîrile organului de urmărire penală;
 să se împace cu partea vătămată:
 să ceară şi să primească repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale
organului de urmărire penală sau ale instanţei;
 să fie reabilitat în cazul în care bănuiala nu a fost confirmată;
 bănuitul are şi alte drepturi prevăzute de CPP;
 imediat după reţinere sau după ce i s-a adus la cunoştinţă hotărîrea de aplicare a măsurii
preventive, să aibă acces la examinare şi la asistenţă medicală independentă, inclusiv pe cont
propriu
 ş.a.
Bănuitul are dreptul să facă declaraţii sau să refuze de a le face, atrăgîndu-i-se atenţia că
dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii
acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa.
Bănuitul poartă răspundere pentru declaraţiile în care a făcut un denunţ intenţionat fals
precum că infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană care nu a avut atribuţie la săvîrşirea ei şi
pentru declaraţiile false făcute sub jurămînt.
Potrivit CPP, drepturile bănuitului minor sînt exercitate şi de către reprezentantul lui legal.
Examinarea corporală, precum şi prelevarea mostrelor de eliminări ale corpului sau a altor
mostre biologice de la bănuit fără acordul acestuia pot fi efectuate doar cu autorizarea
judecătorului de instrucţie. Aceste acţiuni nu pot fi întreprinse în locurile sau circumstanţele în
care există riscul traumatizării bănuitului sau riscul violării drepturilor omului.
Potrivit alin. 4 al art. 64 CPP, bănuitul este obligat:
 să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei;
 să accepte, în caz de reţinere, la cererea organului de urmărire penală, a fi supus
examinării corporale şi percheziţiei corporale;
 să accepte, la cererea organului de urmărire penală, controlul medical, dacteloscopic,
fotografierea, să dea posibilitatea de a i se lua monstre de sînge, de eliminări ale corpului;
 să fie supus, la cerere organului de urmărire penală, expertizei judiciare;
 să se supună dispoziţiilor legale ale persoanei oficiale care efectuează urmărirea penală;
 bănuitul are şi alte obligaţii prevăzute de CPP;
Învinuitul este persoana fizică faţă de care sa emis, o ordonanţă de punere sub învinuire.
Învinuitul în privinţa căruia cauza a fost trimisă în judecată capătă calitatea procesuală de
inculpat. Trimiterea în judecată a cauzei se efectuează de către procurorul care a întocmit
rechizitoriul, dar nu înainte de a-i prezenta învinuitului şi apărătorului lui materialele de urmărire
penală.
Persoana în privinţa căreia sentinţa a devenit definitivă se numeşte:
 condamnat, dacă sentinţa este, parţial sau integral, de condamnare.
 achitat, dacă sentinţa este integral de achitare.

38
 Actul procedural prin care se conferă calitatea de învinuit este ordonanţa de punere sub
învinuire (art.281 CPP). Cît priveşte înaintarea acuzării, aceasta se va face de cătr procuror în
prezenţa avocatului în decurs de 48 de ore din momentul emiterii ordonanţei de punere sub
învinuire, dar nu mai tîrziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit.
Persoana pierde calitatea de învinuit, potrivit alin. 4 al art. 65 CPP, din momentul
dispunerii încetării procesului penal sau a scoaterii de sub urmărire penală.
Învinuitul sau, după caz, inculpatul are dreptul la apărare. Organul de urmărire penală sau,
după caz, instanţa de judecată îi asigură învinuitului, inculpatului posibilitatea de a-şi exercita
dreptul la apărare prin toate mijloacele şi metodele neinterzise de lege.
Drepturile învinuitului sau după caz inculpatului sunt prevăzute alin. 2 al art. 66 CPP.
Examinarea corporală, precum şi prelevarea mostrelor de eliminări ale corpului sau a altor
mostre biologice de la învinuit, inculpat fără acordul acestuia se efectuează doar cu autorizarea
judecătorului de instrucţie. Aceste acţiuni nu pot fi întreprinse în locurile sau circumstanţele în
care există riscul traumatizării învinuitului, inculpatului sau riscul violării drepturilor omului.
Potrivit alin.5 al art. 66 CPP, învinuitul sau după caz, inculpatul este obligat:
 să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei.
 fiind reţinut, să accepte a fi supus, la cererea organului de urmărire penală, examinării
corporale şi percheziţiei corporale.
 să accepte, la cererea organului de urmărire penală, controlul medical, doctiloscopic,
fotografierea, să dea posibilitatea să i se ia monstre de sînge, de eliminări ale corpului.
 să fie supus expertizei judiciare.
 să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată şi să nu părăsească sala de şedinţe fără
învoirea preşedintelui şedinţei.
Învinuitul, inculpatul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de CPP. Drepturile
învinuitului şi inculpatului minor se exercită de către reprezentantul legal.
Apărătorul (art. 67 CPP) este persoana care, pe parcursul procesului penal, reprezintă
interesele bănuitului, învinuitului, inculpatului, îi acordă asistenţă juridică prin toate mijloacele şi
metodele neinterzise de lege.
Prin participarea sa în cadrul procesului penal, apărătorul îndrumă, sprijină şi lămureşte,
sub toate aspectele procesuale, partea pe care o apără, folosind în acest scop, toate mijloacele
legale.
Apărătorul este persoana care înfăptueşte în baza Codului de procedură penală, apărarea
drepturilor şi intereselor legiteme ale bănuitului, învinuitului şi le acordă asistenţă juridică.26
Asistenţa juridică poate fi acordată numai de către: avocaţi, avocaţi din străinătate în cazul
în care aceştea sunt asistaţi de un avocat din ţara noastră, alte persoane abilitate prin lege cu
atribuţii de apărător.
Calitatea de apărător, potrivit alin.3 al art. 67 CPP, se obţine în funcţie de modul în care
avocatul este admis. Astfel, avocatul ales obţine calitatea de apărător din momentul în care acesta
şi-a asumat angajamentul de a apăra interesele justiţiabilului, (prin încheierea contractului de
asistenţă juridică), pentru avocaţii numiţi din oficiu –prinrt-o ordonanţă sau încheieri de către
organul de urmărire penală, procuror ori de instanţa de judecată.
Apărătorul nu este în drept să-şi saume angajamentul de a apăra şi nici nu poate fi numit în
această calitate de organul care desfăşoară urmărirea penală sau de către instanţă în cazul în care:
1) nu poate fi apărător conform restricţiei prevăzute de lege, nu poate fi apărător conform
sentinţei judecătoreşti prin care sa dispus privarea de dreptul de a exercita activitatea de avocat,
stabilită de instanţa de judecată pe un termen de la 1 la 5 ani (atr. 65 CPP).
2) a acordat sau acordă asistenţă juridică persoanei ale cărei interese sînt în contradicţie cu
interesele persoanei pe care o apără.
3) a participat mai înainte în această cauză în calitate de judecător, procuror, persoană care
a efectuat urmărirea penală, expert, specialist, interpret, traducător, martor.
4) nu se permite posibilitatea asumării funcţiei de apărător dacă acesta se află în relaţii de
rudenie, adică este părinte, copil, înfietor, înfiat, frate, soră, bunic, nepot sau se găseşte în relaţii
26
CPP al Federaţiei Ruse, adoptat de Duma de Stat al F.R. la 22 noiembrie 2001, acceptat de Preşedintele F.R. la
18 decembrie 2001, nr. 174-F.Z. , art. 49.

39
de subordonare cu persoana ale cărei interese sunt în contradicţie cu interesele persoanei pe care
o apără.
Apărătorul are obligaţia să confirme calitatea şi împuternicirile sale organului de urmărire
penală sau instanţei de judecată prin următoarele documente:
1) legitimaţia de avocat eliberată de Ministerul Justiţiei al RM în care se confirmă
apartenenţa la avocatură şi denumirea baroului în care acesta activează.
2) documentul ce confirmă permisiunea de a practica calitatea de apărător este licenţa
pentru exercitarea profesiei de avocat, licenţa se eliberează pe termen nelimitat şi este valabilă pe
întreg teritoriul Republicii Moldova.
3) mandatul baroului de avocaţi în care se indică numărul licenţei pentru exercitarea
profesiei de avocat şi data eliberării acesteia, sau un alt document ce îi confirmă împuternicirile.
Participarea apărătorului în cauză încetează atunci cînd:
1) persoana pe care o apără a renunţat la serviciile acestuia sau a reziliat contractul cu
acesta.
2) nu are împuterniciri de a participa în continuare în cauză, (de exemplu, avocatul a fost
angajat pentru acordarea asistenţei juridice la etapa urmăririi penale, deci acesta nu are
împuterniciri de a participa în fazade judecată).
3) procurorul sau instanţa de judecată l-a înlăturat de la participare.
4) avocatul străin şi-a declinat împuternicirile.
5) procurorul sau instanţa a admis cererea bănuitului, învinuitului, inculpatului de renunţare
la apărător.
Apărătorul nu este în drept să întreprindă careva acţiuni împotriva intereselor persoanei pe
care o apără şi să o împiedice să-şi realizeze drepturile. Apărătorul nu poate, contrar poziţiei
persoanei pe care o apără, să recunoască participarea ei la infracţiune şi vinovăţia de săvîrşirea
infracţiunii. Apărătorul nu este în drept să destăinuească informaţiile care i-au fost comunicate în
legătură cu exercitarea apărării dacă aceste informaţii pot fi utilizate în detrimentul persoanei pe
care o apără.
Avocatul nu este în drept să renunţe nemotivat la apărare. Apărătorul nu este în drept să-şi
înceteze de sine stătător împuternicirile de apărare, să împiedice invitarea unui alt apărător sau
participarea lui în cauză. Apărătorul nu este în drept să transmită altei persoane împuternicirile
sale de a participa în cauza respectivă. Obligaţiile apărătorului sunt prevăzute la alin. 6 art. 68
CPP.
Participarea apărătorului la proces est e obligatorie în cazul în care: (art. 69 CPP)
1) o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul.
2) bănuitul, învinuitul, inculpatul întîmpină dificultăţi pentru a se apăra el însuşi, fiind mut,
surd, orb sau avînd alte defecte fizice sau mintale.
3) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu posedă limba în care se desfăşoară procesul penal.
4) bănuitul, învinuitul, inculpatul este minor sau militar în termen.
5) bănuitului, învinuitului, inculpatului i se încriminează o infracţiune gravă, deosebit de
gravă sau excepţional de gravă.
6) bănuitul, îvinuitul, inculpatuleste ţinut în stare de arest ca măsură preventivă.
7) interesele bănuiţilor, învinuiţilor, inculpaţilor sunt contradictorii şi cel puţin unul din ei
este asistat de un apărător.
8) procesul penal se desfăşoară în privinţa unei persoane iresponsabile.
Persoana participă la procesul penal în calitate de apărător în următoarelee cazuri:
1) la invitaţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, reprezentantului legal al acestuia,
precum şi la solicitarea altor persoane, cu consimţămîntul persoanelor interesele cărora urmează
să le apere.
2) la numirea din oficiu de către organul de urmărire penală sau de instanţă.
Potrivit alin. 2 al art. 70 CPP, organul de urmărire penală sau instanţa nu este în drept să
recomande cuiva invitarea unui anumit apărător.
Organul de urmărire penală sau instanţa solicită numirea din oficiu a apărătorului de către
biroul de avocaţi:
1) la cererea bănuitului, învinuitului, inculpatului.

40
 2) în cazul în care participarea apărătorului la procesul penal este obligatorie, iar bănuitul,
învinuitul, inculpatul nu are apărător ales.
Alin. 4 al art. 70 CPP, prevede cazurile în care organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată, vor cere înlocuirea apărătorului ales, sau numit din oficiu şi anume:
1) dacă apărătorul ales nu poate să se prezinte în cazul reţinerii, punerii sub învinuire sau
audierii bănuitului, învinuitului.
2) dacă apărătorul ales nu poate să participe la desfăşurarea procesului în decurs de 5 zile
din momentul anunţării lui. (termenul poate fi prelungit în caz de boală a apărătorului).
3) dacă organul de urmărire penală sau instanţa constată că apărătorul din oficiu nu este în
stare să asigure asistenţă juridică eficientă bănuitului, învinuitului, inculpatului.
Renunţarea la apărător înseamnă voinţa bănuitului, învinuitului, inculpatului, de a-şi
exercita el însuşi apărarea, fără a apela la asistenţa juridică a unui apărător.
Renunţarea la apărător poate fi acceptată de procuror sau instanţă numai în cazul în care ea
este înaintată de bănuit, învinuit, inculpat în mod benevol, din proprie iniţiativă, în prezenţa
apărătorului care ar putea fi numit din oficiu. Nu se admite renunţarea la apărător în cazul în care
ea este motivată prin imposibilitatea de a plăti asistenţa juridică sau este dictată de alte
circumstanţe. Procurorul sau instanţa este în drept să nu accepte renunţarea bănuitului,
învinuitului, inculpatului la apărător. Renunţarea la apărător poate avea loc la orice etapă a
procesului penal. Renunţarea la apărător se face printr-o cerere scrisă, anexată la materialele
cauzei. În cerere se descrie în mod detaliat, cauzele în virtutea cărora bănuitul, învinuitul,
inculpatul a renunţat la apărare. Admiterea sau neadmiterea renunţării la apărător se decide de
către procuror sau de instanţă prin hotărîre motivată. Din momentul admiterii renunţării la
apărător se consideră că bănuitul, învinuitul, inculpatul îşi exercită apărarea de sine stătător.
Bănuitul, învinuitul, inculpatul care a renunţat la apărare este în drept, în orice moment al
desfăşurării procesului penal, să revină asupra renunţării şi să invite un apărător sau să ceară
numirea unui avocat din oficiu, care va fi admis din momentul cînd a fost invitat sau solicitat.
Potrivit art. 72 CPP, apărătorul nu are dreptul să participe la procesul penal în cazul în care
este prezentă cel puţin una din următoarele circumstanţe:
1) dacă el se află în relaţii de rudenie sau în relaţii de dependenţă personală cu persoana
care a participat la urmărirea penală sau la judecare cauzei.
2) dacă el a participat în această cauză în calitate de:
 persoană care a efectuat urmărirea penală.
 procuror care a luat parte la desfăşurarea procesului penal.
 judecătpr care a judecat cauza.
 grefier, interpret, traducător, specialist, expert sau martor.
3) dacă nu poate fi apărător în baza legii sau sentinţei instanţei judecătoreşti.
Avocatul numit în calitate de apărător va fi înlăturat din procesul penal dacă persoana pe
care o apără are temeiuri reale de a pune la îndoială competenţa sau buna-credinţă a avocatului şi
va depune o cerere pentru înlăturarea acestui apărător din proces. Apărătorul nu poate participa
în procesul penal dacă a acordat anterior sau acordă în prezent asistenţă juridică unei persoane
ale cărei interese vin în contradicţie cu interesele persoanei pe care o apără, precum şi dacă se
află în relaţii de rudenie sau în relaţii de dependenţă personală de prima.
Potrivit alin. 4 al art.72 CPP, cererea de înlăturare din procesul penal a apărătorului se
soluţionează de către procuror sau de instanţă şi hotărîrea respectivă nu este susceptibilă de a fi
atacată.
Partea civilmente responsabilă, potrvit alin. 1 al art.73 CPP, este persoana fizică sau
juridică chemată în procesul penal să răspundă, potrivit prevederilor legislaţiei civile, pentru
prejudiciul material cauzat prin fapta învinuitului, inculpatului.
Instituţia acestei calităţi procesuale are scopul de a proteja persoana care a suferit un
prejudiciu material împotriva insolvabilităţii autorului prejudiciului.28
Suntem în prezenţa instituţiei prin intermediul căreia se răspunde pentru fapta altuia,
nefiind prezentă situaţia de participare directă la producerea prejudiciului. Răspunderea părţii
28
Constantin Stătescu ,,Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane’’ Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti 1984, pag.6.

41
civilmente responsabile se leagă de prejudiciu în mod indirect, prin intermediul faptei ilicite a
autorului prejudiciului.
Recunoaşterea ca parte civilmente responsabilă se face prin hotărîre a organului de
urmărire penală sau a instanţei.
Partea civilmente responsabilă dispune de drepturile prevăzute alin. 1 al art.74 CPP,:
Partea civilmente responsabilă dispune de obligaţiile prevăzute de alin.3 al art.74 CPP.

4. Reprezntanţii şi succesorii în procesul penal.

Prin reprezentanţi se are în vedere persoanele împuternicite să participe la îndeplinirea
activităţilor procesuale în numele şi interesul uneia din părţile în proces.
Reprezentanţii potrivit previderilor art. 77 şi 79 CPP, pot fi clasificaţi în reprezentanţi
legali şi reprezentanţi convenţionali.
Organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa, prin hotărîre motivată, admite în
calitate de reprezentanţi legali ai părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului,
inculpatului pe unul din părinţi, înfietori, tutori sau curatori ai fiecăruia. Prioritate are acea
candidatură dintre părinţi, înfietori, tutori sau curatori care este susţinută de toţi ceilalţi
reprezentanţi legali sau de către minor. În caz contrar, chestiunea admiterii reprezentantului legal
o decide organul de urmărire penală sau instanţa de judecată.
Potrivit alin.4 al art. 77 CPP, nu se admite în procesul penal în calitate de reprezentant
legal:
1) al victimei, părţii vătămate şi părţii civile – persoana căreia i se incumbă cauzarea, prin
infracţiune, a prejudiciului moral, fizic sau material părţii vătămate sau a prejudiciului material
părţii civile.
2) al bănuitului, învinuitului, inculpatului – persoana căreia, prin infracţiunea imputată
bănuitului, învinuitului sau inculpatului, i s-a cauzat prejudiciu material, fizic sau moral.
Calitatea de reprezentant legal încetează o dată cu atingerea majoratului de către partea
vătămată, partea civilă, bănuit, învinuit, inculpat sau dobîndirii de către aceştia a capacităţii
depline de exerciciu.
Potrivit art.78 CPP, reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile,
bănuitului, învinuitului, inculpatului admis în procesul penal dispune, după caz, de dreptul:
Prin reprezentant (convenţional) în sensul art. 79 CPP, înţelegem persoanele împuternicite
să participe la îndeplinirea activităţilor procesuale în numele şi interesul victimei, părţii
vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile.
În calitate de reprezentanţi ai victimei, părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente
responsabile la procesul penal pot participa avocaţi şi alte persoane împuternicite cu asemenea
atribuţii de către participantul la procesul respectiv, prin procură. Participarea reprezentantului
încetează, în cazul în care atribuţiile lui au fost suspendate de persoanele care i-au delegat iniţial
aceste atribuţii.
Partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă poate avea cîţiva
reprezentanţi, însă organul de urmărire penală sau instanţa este în drept să limiteze numărul
reprezentanţilor care participă la acţiuni procesuale sau în şedinţa de judecată pînă la un
reprezentant.
Reprezentantul are dreptul:
Potrivit alin.5 al art.80 CPP, reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii
civilmente responsabile este obligat:
Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile are şi
alte drepturi şi obligaţii prevăzute de CPP.
Succesorii părţii vătămate sau părţii civile în proces. Decesul părţii vătămate sau
pierderea capacităţii de a-şi exprima conştient voinţa în timpul procesului penal nu lasă un gol
procesual, ea putînd fi înlocuită prin succesor.
Potrivit dicţionarului limbii române, succesor este persoana care urmează în locul altuia ori
persoana care dobîndeşte drepturi şi obligaţii de la alta.
Calitatea de succesor o poate avea o rudă apropiată a părţii vătămate sau a părţii civile în
cazul în care:

42
  şi-a manifestat voinţa de a deţine această calitate.
 partea vătămată sau partea civilă să fie decedată sau care, în urma infracţiunii, a pierdut
capacitatea de a-şi exprima conştient voinţa.
 nu i se incriminează săvîrşirea faptei penale în dauna intereselor părţii vătămate sau
părţii civile.
Recunoaşterea rudei apropiate ca succesor al părţii vătămate sau al părţii civile o decide
procurorul care conduce urmărirea penală sau, după caz, ofiţerul de urmărire penală ori instanţa
de judecată, cu condiţia că ruda apropiată solicită această calitate. În cazul în care mai multe rude
apropiate solicită această calitate, decizia de a alege succesorul îi revine procurorului sau
instanţei de judecată. Dacă, la momentul solicitării respective, lipsesc temeiuri suficiente pentru
recunoaşterea persoanei ca succesor al părţii vătămate sau al părţii civile, hotărîrea în cauză se ia
imediat după constatarea acestor temeiuri.
Succesorul părţii vătămate sau părţii civile poate în orice moment să renunţe la această
calitate.
Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile poate fi citat şi audiat în calitate de martor.

5. Participanţii care contribuie în realizarea procesului penal.

Asistentul procedural (art. 82 CPP) este persoana care nu are interes personal în cauză,
nu este angajat a organului de urmărire penală şi participă la prezentarea persoanei spre
recunoaştere. În afară d prezentarea spre rcunoaştere asisentul procedural poate fi invitat pentru a
participa la reconstituirea faptei sau la efectuarea experimentului în activitatea de urmărire
penală.
Asistentul procedural are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de CPP.
Potrivit art. 83 CPP, grefier în şedinţa de judecată este funcţionarul instanţei judecătoreşti,
care nu are interes personal în cauză şi întocmeşte procesul-verbal al şedinţei de judecată,
înregistrează declaraţiile părţilor şi ale martorilor.
Grefierul este angajat de preşedintele instanţei de judecată şi are statut de funcţionar public.
Recuzarea grefierului (art. 84 CPP) se soluţionează de instanţa care judecă cauza şi
hotărîrea asupra acestei chestiuni nu este susceptibilă de a fi atacată.
Interpretul, traducătorul (art. 85 CPP este persoana care cunoaşte limbele necesare
pentru interpretarea semnelor celor muţi ori surzi sau traducere, precum şi terminologia juridică,
nu este interesat în cauza penală şi acceptă să participe în această calitate. Interpretul,
traducătorul este desemnat în această calitate de organul de urmărire penală sau de instanţa de
judecată în cazurile prevăzute de CPP.
Judecătorul, procurorul, persoana care efectuează urmărirea penală, apărătorul,
reprezentantul legal, grefierul, expertul, martorul nu sînt în drept să-şi asume obligaţii de
interpret, traducător chiar dacă posedă limbile şi semnele necesare pentru traducere.
Pentru traducere intenţionat incorect, interpretul, traducătorul poartă răspundere în
conformitate cu art. 312 din Codul penal.
Interpretul, traducătorul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de art. 85 CPP.
Cazurile de recuzare a interpretului, traducătorului sunt reglementate de art. 86 CPP şi se
aseamănă cu cele a grefierului.
Recuzarea interpretului, traducătorului se soluţionează de organul de urmărire penală sau
de instanţă şi hotărîrea asupra acestei chestiuni nu este susceptibilă de a fi atacată.
Specialistul (art. 87 CPP) este persoana care cunoaşte temeinic o dişciplină sau o anumită
problemă şi este antrenată în procesul penal, în modul prevăzut de lege, pentru a contribui la
stabilirea adevărului.
În art. 87 CPP, se menţionează că specialistul este persoana chemată pentru a participa la
efectuarea unei acţiuni procesuale în cazurile prevăzute de CPP, care nu este interesată în
rezultatele procesului penal.
Înainte de începerea acţiunii procesuale la care participă specialistul, organul de urmărire
penală sau instanţa stabileşte identitatea şi competenţa specialistului, domiciliul lui, precum şi în
ce relaţii se află el cu persoanele care participă la acţiunea respectivă, îi explică drepturile şi
obligaţiile şi îl previne de răspunderea pentru refuzul sau eschivarea de aşi îndeplini obligaţiile.

43
Aceasta se consemnează în procesul-verbal al acţiunii respective şi se certifică prin semnătura
specialistului.
Pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unei concluzii false, specialistul poartă răspundere în
conformitate cu art. 312 din Codul penal.
Specialistul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de CPP.
Recuzarea specialistului se face în condiţiile prevăzute pentru recuzarea interpretului,
traducătorului conform prevederilor art. 33 CPP, care se aplică în mod corespunzător. Recuzarea
specialistului se soluţionează de organul de urmărire penală sau de instanţă, iar hotărîrea asupra
acestei chestiuni nu este susceptibilă de a fi atacată.
Expertul (art.88 CPP) este persoana care posedă cunoştinţe temeinice într-un anumit
domeniu şi este abilitată, în modul stabilit de lege, să facă o expertiză.
În alin. 1 al art.88 CPP, se menţionează că expertul este persoana numită pentru a efectua
investigaţii în cazurile prevăzute de CPP, care nu este interesată în rezultatul cauzei penale şi
care aplicînd cunoştinţele speciale din domeniul ştinţei, tehnicii, artei şi din alte domenii,
prezintă rapoarte în baza acestora.
Pentru prezentarea cu bună ştinţă a concluziilor false, expertul poartă răspundere în
conformitate cu art.312 din Codul penal.
Expertul are dreptul:
1) să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale în legătură cu obiectul expertizei.
2) să ceară să i se pună la dispoziţie materiale suplimentare necesare pentru prezentarea
concluziilor.
3) să ceară compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la procesul penal
în cauza respectivă şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de
urmărire penală sau ale instanţei.
4) să primească recompensa pentru lucrul efectuat.
Expertul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de art. 88 CPP.
Recuzarea expertului se soluţionează de organul de urmărire penală sau de instanţă în
cazurile prevăzute de art. 89 CPP şi hotărîrea asupra acestei chestiuni nu este susceptibilă de a fi
atacată.
Martorul (art. 90 CPP) este persoana citată în această calitate de organul de urmărire
penală sau de instanţă, precum şi persoana care face declaraţii, în modul prevăzut de CPP, în
calitate de martor. Ca martor pot fi citate persoane care posedă informaţii cu privire la vreo
circumstanţă care urmează să fie constatată în cauză.
Potrivit alin. 2 al art.90 CPP, nici o persoană nu poate fi silită să facă declaraţii contrar
intereselor sale sau ale rudilor sale apropiate.
Nu pot fi citaţi în calitate de martori:
1) persoana care, din cauza defectelor fizice sau psihice, nu sînt în stare să înţeleagă just
împrejurările care au importanţă pentru cauză.
2) aparătorii, colaboratorii birourilor de avocaţi – pentru constatarea unor date care le-au
devenit cunoscute în legătură cu adresarea pentru acordarea de asistenţă juridică sau în legătură
cu acordarea acesteia.
3) persoana care cunoaşte o anumită informaţie referitor la cauză în legătură cu exercitarea
de ia a atribuţiilor de reprezentant a părţii.
4) judecătorul, procurorul, reprezentantul organului de urmărire penală, grefierul cu
privire la circumstanţele care le-au devenit cunoscute în legătură cu exercitarea de ei a
atribuţiilor lor procesuale, cu excepţia cazurilor de participare la reţinere în flagrant delict, de
cercetare a probelor dobîndite prin intermediul lor, erorilor sau abuzurilor la efectuarea
procedurii în cauza respectivă, de reexaminare a cauzei în ordine de revizie sau de restabilire a
dosarului pierdut.
5) jurnalistul - pentru a preciza persoana care i-a prezentat informaţia cu condiţia de a nu-
i divulga numele, cu excepţia cazului în care persoana benevol doreşte să depună mărturii.
6) slujitorii cultelor - referitor la circumstanţele ce le-au devenit cunoscute în legătură cu
exercitarea atribuţiilor lor.

44
 7) medicul de familie şi alte persoane care au acordat îngrijiri medicale - referitor la viaţa
privată a persoanelor pe care le deservesc.
8) persoana faţă de care există anumite probe că a săvîrşit infracţiunea ce se investighează.
Persoanele menţionate la pct. 5) şi 7) pot fi citate şi ascultate ca martori numai în cazul cînd
această informaţie este absolut necesară pentru prevenirea sau descoperirea infracţiunilor
deosebit de grave sau excepţional de grave.
Dacă martorul nu se prezintă la acţiunea procesuală fără motive întemeiate, organul de
urmărire penală sau instanţa are dreptul să ordone aducerea lui silită.
Martorul care refuză sau se eschivează de a face declaraţii poartă răspundere conform art.
313 din Codul penal, iar martorul care face declaraţii mincinoase cu bună ştiinţă - conform
art.312 din Codul penal.
Potrivit alin. 11 al art. 90 CPP, rudele apropiate, precum şi soţul, soţia, logodnicul,
logodnica, concubinul, concubina bănuitului, învinuitului, inculpatului, nu sînt obligate să facă
declaraţii împotriva acestuia. Organul de urmărire penală sau instanţa este obligată să aducă
aceasta la cunoştinţă persoanelor respective sub semnătură.
Martorul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăvute de CPP al R.M.
Potrivit art. 91 CPP, martorul minor poate fi reprezentat de un repezentant legal, iar art. 92
din CPP, îi permite martorului, să invite un avocat care îi va reprezenta interesele în organele de
urmărire penală şi va fi însoţit de acesta la acţiunile procesuale efectuate cu pariciparea sa.
Avocatul martorului. (art. 92 CPP) În conformitate cu prevederile art. 26 al Constituţiei
dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un
avocat, ales sau numit din oficiu.
Persoana, fiind citată în calitate de martor, are dreptul să invite un avocat care îi va
reprezenta interesele în organul de urmărire penală şi o va însoţi la acţiunile procesuale efectuate
cu participarea sa (art.92 alin. 1 CPP).
Astfel legiuitorul a instituit participarea în procesul penal, la etapa urmăririi penale, alături
de martor a unui avocat, cu calitatea procesuală de reprezentant.
Antrenarea la urmărirea penală a avocatului - reprezentant este lăsată la discreţia persoanei
chemate în calitate de martor, excepţie contituie cazul martorului minor, în interesul căruia
reprezentantul legal este în drept să invite un avocat.
Calitatea de avocat-reprezentant al martorului este confirmată, în ordine generală, adică
prin mandatul de asistenţă juridică, licenţă şi legitimaţie.
Din momentul admiterii, avocatul intră în posesia drepturilor prevăzute în alin. 2 din art. 92
CPP. Astfel, avocatul invitat de către martor în calitate de reprezentant al său la organul de
urmărire penală, după ce şi-a confirmat calitatea şi împuternicirile, are dreptul:
Avocatul martorului, luînd parte la acţiunile procesuale, este obligat să se supună
dispoziţiilor legale ale reprezentantului organului de urmărire penală.

Curs IV
PROBELE ÎN PROCESUL PENAL

PLANUL:

45
 1. Noţiunea şi importanţa probelor în procesul penal.
2. Clasificarea probelor.
3. Proprietăţile esenţiale ale probelor.
4. Obiectul probaţiunii.
5. Procesul probaţiunii procesual-penale.
6. Sarcina probaţiunii procesual-penale.
1. Noţiunea şi importanţa probelor în procesul penal
În scopul stabilirii adevărului în procesul penal este necesar o activitate cognitivă în care
subiecţii implicaţi într-o cauză penală efectuează acţiuni în vederea asigurării cercetării sub toate
aspectele, complete şi obiective, ale circumstanţelor cauzei. În activitatea de stabilire a
adevărului elementele care duc la la realizarea cunoaşterii sunt dovezile. În procesul penal
dovezile care duc la realizarea cunoaşterii poartă denumirea de probe.
Pentru rezolvarea cauzelor penale, organele judiciare au nevoie de date sau informaţii care
să conducă la concluzia existenţei sau inexistenţei infracţiunii, vinovăţiei sau nevinovăţiei
făptuitorului, etc. Datele sau informaţiile care ajută la rezolvarea cauzei penale sînt furnizate prin
intermediul probelor.
Legea procesual penală în artticolul 93 dă definiţia probelor ca elemente de fapt dobîndite
în modul stabilit de CPP, care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la
identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăţiei, precum şi la stabilirea altor împrejurări
importante pentru justa soluţionare a cauzei.
În calitate de probe în procesul penal se admit elementele de fapt constatate prin
intermediul mijloacelor de probă arătate în art.93 alin. 2 CPP şi anume:
1) declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile, părţii
civilmente responsabile, martorului;
2) raportul de expertiză;
3) corpurile delicte;
4) procesele-verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale cercetării judecătoreşti; 
5) documentele (inclusiv cele oficiale);
6) înregistrările audio sau video, fotografiile;
7) constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale;
8) actele procedurale în care se consemnează rezultatele măsurilor speciale de investigaţii
şi anexele la ele, inclusiv stenograma, fotografiile, înregistrările şi altele.
Elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal ca probe dacă ele au fost dobîndite de
organul de urmărire penală sau de altă parte la proces cu respectarea prevederilor Codului de
procedură penală.
Datele de fapt obţinute prin activitatea specială de investigaţii pot fi admise ca probe numai
în cazurile în care ele au fost administrate şi verificate prin intermediul mijloacelor de probă
enumărate mai sus, în conformitate cu prevederile legii procesuale, cu respectarea drepturilor şi
libertăţilor persoanei sau cu restricţia unor drepturi şi libertăţi autorizată de către instanţa de
judecată.
Nu trebuie confundate probele care, după cum s-a relatat, sînt date de fapt concrete şi
sursele de obţinere a lor (mijloacele de probă). Una şi aceeaşi probă poate fi obţinută din mai
multe surse.
În baza analizei teoretice a definiţiei probelor dată de legislator se diferenţiază
următoarele semne, care constituie volumul acestei noţiuni:
- Probele sînt date concrete;
- În temeiul datelor în cauză se stabilesc circumstanţe, avînd importanţă pentru soluţionarea
cauzelor penale;
- Se obţin din sursele prevăzute de lege;
- Se acumulează în ordinea prevăzută de lege.
Conchidem deci, că probele în cauzele penale se manifestă prin caracterul lor unitar
indisolubil al conţinutului (datele concrete) şi forme (sursele de obţinere a acestor date).
Rolul însemnat al probelor în administrarea justiţiei penale a determinat pe unii autori să
afirme, că întregul proces penal este dominat de problema probelor. O asemenea opinie pare

46
justificată, deoarece, din momentul în care a fost declanşat procesul penal şi pînă la soluţionarea
lui definitivă, toate problemele fondului cauzei sînt rezolvate cu ajutorul probelor. Înfăptuirea
justiţiei penale depinde, în principal, de sistemul probelor. În procesul penal desfăşurat potrivit
legislaţiei Republicii Moldova, fiecărei probe i se acordă importanţa cuvenită în funcţie de
informaţiile pe care aceasta le aduce la aflarea adevărului în cauza penală.
2. Clasificarea probelor
În literatura de specialitate probele sînt supuse clasificării, deosebindu-se în funcţie de
diverse criterii. Clasificarea probelor are o importanţă atît teoretică cît şi practică, ajutînd a
înţelege mai profund esenţa probelor clasificate, a le sistematiza la nivel teoretic, contribuind la
perfecţionarea regimului procesual de utilizare a probelor.
Astfel probele pot fi clasificate:
a. după caracterul sau natura lor;
b. după izvoarele lor;
c. după legătura lor cu obiectul probaţiunii;
d. după caracterul purtătorului urmelor infracţiunii.
a) După caracterul sau natura lor, probele sînt în sprijinul învinuirii sau al apărării, ele
devenind astfel probe în acuzare sau probe în apărare. Probele care confirmă învinuirea şi
stabilesc circumstanţele agravate se numesc probe în învinuire. Probele care infirmă învinuirea
sau stabilesc circumstanţele atenuate poartă denumirea de probe în apărare. Probele în acuzare
servesc la dovedirea vinovăţiei învinuitului sau inculpatului. La probele tipice în învinuire se pot
referi faptele de demascare a infractorului: urmele lăsate de el la faţa locului; insuficienţa
bunurilor materiale la depozit. Probele în apărare pot fi declaraţiile martorilor despre faptul că în
momentul săvîrşirii infracţiunii incriminate învinuitului, acesta se afla în alt loc (alibi).
b) În funcţie de izvorul (sursa lor originală) din care provin probele sînt imediate şi
mediate.
Împrejurările de fapt care au ajuns la cunoştinţa organelor judiciare dintr-un izvor direct se
numesc probe imediate. (exemplu – conţinutul declaraţiei unui martor ocular, conţinutul unui
înscris original, conţinutul procesului verbal de examinare a corpurilor delicte).
Împrejurările de fapt care provin dintr-o altă sursă decît originală, adică mai îndepărtată,
derivată, se numesc probe mediate. (exemplu – conţinutul declaraţiei unui martor care relatează
ceea ce i-a povestit un martor ocular despre o anumită situaţie sau împrejurare).
Sursele derivate sînt supuse mai uşor denaturărilor. Legislaţia în vigoare nu conţine limitări
în utilizarea probelor mediate, dar accentuează necesitatea unei verificări a lor mai amănunţite.
Aşa, de exemplu, cînd declaraţiile martorului sau ale părţii vătămate se bazează pe spusele altor
persoane, aceste din urmă trebuie să fie şi ele ascultate.
c) După legătura lor cu obiectul probaţiunii, probele se împart în directe şi indirecte.
Probele directe dovedesc în mod nemijlocit vinovăţia sau nevinovăţia învinuitului sau
inculpatului, ele conţinînd informaţii care pun în lumină, fără ajutorul altor probe, aspectele
legate de rezolvarea problemelor esenţiale în cauza penală.(exemplu – prinderea făptuitorului în
flagrant delict , conţinutul recunoaşterii făptuitorului etc.).
Probele indirecte nu furnizează informaţii care pot dovedi în mod direct vinovăţia sau
nevinovăţia făptuitorului; aceste probe pot conduce la anumite concluzii în cauza penală numai
în măsura în care se colaborează cu conţinutul altor probe directe sau indirecte. (exemplu –
găsirea unui obiect asupra unei persoane, imposibilitatea persoanei de a justifica provenienţa
obiectului şi prezenţa posesorului obiectului în apropierea locului sau chiar la locul de unde a
fost furat obiectul respectiv).
d) În funcţie de caracterul purtătorului urmelor infracţiunii probele pot fi personale şi
materiale.
Dacă urmele infracţiunii sînt reflectate în conştiinţa oamenilor atunci probele prezentate de
ei se numesc personale. (exemplu – declaraţiile bănuitului, învinuitului).
Dacă urmele infracţiunii se întîlnesc pe obiectele materiale, aceste se numesc probe
materiale (corpuri delicte).
3. Proprietăţile esenţiale ale probelor

47
 Una din problemele stringente în orice proces penal este de a stabili dacă împrejurarea de
fapt, scoasă la iveală are sau nu corelaţie cu obiectul probaţiunii şi dacă aceste date concrete sînt
de natură să ajute soluţionarea cauzei. Această problemă se rezolvă din diferite puncte de vedere
înaintînd cerinţele admisibilităţii, pertinenţei, concludenţii şi utilităţii probelor.
Conform art.95 C.P.P. sînt admisibile probele pertinente, concludente, utile
administrate în conformitate cu Codul de procedură penală. O probă este admisibilă numai cînd
nu contravine unor cerinţe pe care legea le prevede explicit. Inadmisibilitatea probei decurge din
condiţiile art.94 C.P.P.
În raport cu contribuţia pe care o au la soluţionarea justă a cauzei, probele pot fi pertinente
sau concludente.
Pertinente sînt probele a căror elemente de fapt au legătură cu faptele sau circumstanţele
ce trebuie dovedite într-o anumită cauză penală.
Probele sînt concludente atunci cînd, într-o cauză, contribuie la aflarea adevărului şi la
justa aplicare a legii penale. Orice probă concludentă este totodată şi pertinentă; nu orice probă
pertinentă este însă şi concludentă. Astfel, declaraţia părţii vătămate despre împăcarea cu
inculpatul este o probă pertinentă, întrucît ţine de cauza penală. Declaraţia în privinţa împăcării
nu este o probă concludentă decît în cauzele referitoare la infracţiuni pentru care Legea procesual
penală prevede că împăcarea înlătură răspunderea penală (art.276 C.P.P.).
Probele sînt utile dacă administrarea lor contribuie la soluţionarea cauzei penal în
conformitate cu legea şi adevărul. Pentru a putea servi la soluţionarea cauzei, proba concludentă
trebuie administrată şi este utilă. Cînd însă, fapta care trebuie să dovedească o cauză este deja
dovedită, proba, deşi este concludentă faţă de ceea ce trebuie să dovedească, devine inutilă, adică
nu mai este necesar a fi administrată (exemplu – într-o cauză penală în care sînt mai mulţi
martori oculari, ofiţerul de urmărire penală, după ascultarea unora dintre aceştia, poate respinge
propunerea de a fi ascultaţi şi alţi martori, apreciind că proba nu mai este necesară, fiind deci
inutilă).
Astfel în procesul penal nu pot fi admise ca probe şi, prin urmare, se exclud din dosar, nu
pot fi prezentate în instanţa de judecată şi nu pot fi puse la baza sentinţei sau a altor hotărîri
judecătoreşti datele care au fost obţinute:
 prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau a altor mijloace de constrîngere, prin violarea
drepturilor şi libertăţilor persoanei;
 prin încălcarea dreptului la apărare al bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii
vătămate, martorului;
 prin încălcarea dreptului la interpret, traducător al participanţilor la proces;
 de o persoană care nu are dreptul să efectueze acţiuni procesuale în cauza penală;
 de o persoană care evident ştie că intră sub incidenţa de recuzare;
 dintr-o sursă care este imposibil de a o verifica în şedinţa de judecată;
 prin utilizarea metodelor ce contravin prevederilor ştiinţifice;
 cu încălcări esenţiale de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor CPP; 
 fără a fi cercetate, în modul stabilit, în şedinţa de judecată;
 de la o persoană care nu poate recunoaşte documentul sau obiectul respectiv, nu poate
confirma veridicitatea, provenienţa lui sau circumstanţele primirii acestuia.
 prin provocarea, facilitarea sau încurajarea persoanei la savîrşirea infracţiunii;
 prin promisiunea sau acordarea unui avantaj nepermis de lege.
Constituie încălcare esenţială a dispoziţiilor prezentului cod, la administrarea probelor,
violarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale persoanei sau a prevederilor legii procesuale
penale prin privarea participanţilor la proces de aceste drepturi sau prin îngrădirea drepturilor
garantate, fapt care a influenţat sau a putut influenţa autenticitatea informaţiei obţinute, a
documentului sau aobiectului.
Datele administrate cu încălcările menţionate supra pot fi utilizate ca probe care confirmă
faptul încălcărilor respective şi vinovăţia persoanelor care le-au admis.
4. Obiectul probaţiunii
Noţiunea de obiect al probaţiunii.

48
 Noţiunea de obiect al probaţiunii include totalitatea circumstanţelor care urmează a fi
dovedite într-o cauză penală
Se impune precizarea că în obiectul probaţiunii se includ numai faptele şi împrejurările de
fapt. Existenţa normelor juridice nu trebuie dovedită, prezumîndu-se că ele sînt cunoscute atît de
organele judiciare, cît şi de către justiţiabili.
Sînt anumite categorii de fapte sau împrejurări care trebuie dovedite în orice cauză penală,
ele alcătuind obiectul generic al probaţiunii. Alte fapte sau împrejurări trebuie dovedite numai
în anumite cauze penale, aceste din urmă alcătuind obiectul concret al probaţiunii.
Fac parte din obiectul generic al probaţiunii faptele care privesc învinuirea, împrejurările
referitoare la agravarea sau atenuarea răspunderii penale, aspectele privind urmările infracţiunii.
Faptele şi circumstanţele care formează obiectul probaţiunii.
În cadrul obiectului probaţiunii se cuprind fapte sau circumstanţe care au relevanţă asupra
fondului cauzei şi fapte sau circumstanţe care privesc normala desfăşurare a procesului penal.
Aceste fapte şi circumstanţe formează conţinutul art.96 CPP:
1) Faptele referitoare la existenţa elementelor constitutive ale componenţei de
infracţiune precum şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. În majoritatea cazurilor,
despre săvîrşirea faptei infracţionale este indicat în sesizare sau declaraţie. Acest lucru nu
exclude însă necesitatea dovedirii faptului că, într-adevăr, a avut loc o infracţiune caracterizată
prin toate circumstanţele proprii săvîrşirii ei. Constatarea timpului săvîrşirii infracţiunii permite a
o califica corect atunci cînd el este semn calificant al unei componenţe concrete sau circumstanţă
agravată. Locul infracţiunii are importanţă ca semn obligatoriu al unor componenţe de infracţiuni
(art.287 C.P.P.). Metoda săvîrşirii infracţiunii, la fel ca şi timpul, serveşte drept semn calificant,
cît şi ca circumstanţă agravantă. De asemenea locul şi timpul infracţiunii permit a constata dacă
bănuitul are sau nu alibi. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sînt reflectate în art.35
C.P.
2) Circumstanţele prevăzute de lege care atenuează sau agravează răspunderea penală a
făptuitorului (art.76, 77 C.P.) care, conform art. 75 C.P., sînt luate în consideraţie în timpul
aplicării pedepselor penale.
3) Datele personale care caracterizează inculpatul şi victima. În acest sens trebuie stabilit
care persoană fizică concretă a săvîrşit infracţiunea, chestiuni ce caracterizează comportamentul
inculpatului pînă la comiterea infracţiunii, starea sănătăţii, şi dacă ea este pasibilă de răspundere
penală în virtutea vîrstei stării psihice şi a semnelor subiectului special. Pentru justa rezolvare a
cauzei penale are importanţă stabilirea laturii subiective a infracţiunii: forma vinovăţiei, scopul şi
motivul infracţiunii. Scopul şi motivul servesc atît în calitate de circumstanţă calificante, cît şi
circumstanţe care agravează sau atenuează răspunderea, în funcţie de componenţa concretă a
infracţiunii.
4) Caracterul şi mărimea daunei cauzate prin infracţiune are importanţă pentru
calificarea infracţiunii şi soluţionarea acţiunii civile. Noţiunea de „daună” include prejudiciul
moral, fizic sau material. În numeroase cazuri, incadrarea juridică corectă se efectuează avîndu-
se în vedere consecinţele faptei.
5) Existenţa bunurilor destinate sau utilizate pentru săvîrşirea infracţiunii sau rezultate
din infracţiune indiferent de faptul cui au fost ele transmise. În categoria bunurilor se includ nu
numai obiectele, dar şi alte venituri sau avantaje care au fost primite de făptuitor sau de către o
altă persoană în urma săvîrşirii infracţiunii.
6) Toate circumstanţele relevante la stabilirea pedepsei.(art.216 CPP). Probele care sunt
incluse în obiectul probaţiunii referitor la acest element trebuie să asigure pronunţarea unei
pedepse echitabile.
De asemenea, urmează să fie descoperite cauzele şi condiţiile care au contribuit la
săvîrşirea infracţiunii. Stabilirea condiţiilor care au determinat comiterea infracţiunii este o
cerinţă suplimentară faţă de sarcina de bază a justiţiei. Sarcina de a descoperi cauzele şi
condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii are importanţă atît pentru cauza penală
concretă, cît şi pentru prevenirea comiterii altor infracţiuni.
Pentru stabilirea obiectului probaţiunii, precum şi a altor împrejurări ce au importanţă
pentru cauza penală, trebuie să fie administrate probe necesare şi suficiente. Sursele probelor,

49
cantitatea lor necesară şi suficientă, cu alte cuvinte limitele probaţiunii, sînt determinate de
persoana competentă a gestiona cauzele penale.
Limitele probaţiunii reprezintă o totalitate de probe necesare şi destule prin intermediul
cărora se asigură realizarea cu succes a scopului probaţiunii.
Limitele probaţiunii diferă nu numai în funcţie de specificul cauzei penale, de persoană
care o instrumentează, dar şi de etapa procesului penal. Ne putem convinge de acest adevăr
comparînd fundamentul probator necesar aplicării faţă de bănuit a măsurii preventive arestul şi
fundamentul probator necesar punerii sub învinuire.

Faptele şi circumstanţele care nu pot forma obiectul probaţiunii.

Ca o consecinţă a faptului că, de regulă, infracţiunile se comit sub vălul clandestinităţii,
informaţiile necesare pentru elucidarea tuturor aspectelor cauzelor penale sînt greu de adunat.
Aceasta este principala explicaţie a admiterii oricărei probe în procesul penal. Sub acest aspect,
principiul care călăuzeşte probaţiunea în procesul penal este acela al admisibilităţii oricărei probe
dacă aceasta este concludentă şi utilă pentru aflarea adevărului. Acest principiu cunoaşte două
limitări: limitări legale şi limitări impuse de concepţiile noastre despre lume şi societate.
În anumite situaţii, legea interzice expres administrarea de probe în vederea dovedirii unor
fapte sau împrejurări de fapt astfel, potrivit art.170 C.P., în cazul infracţiunilor de calomnie,
proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă numai dacă afirmarea sau imputarea a
fost săvîrşită pentru apărarea unui interes legitim. În sensul acestei dispoziţii legale, în cazul
infracţiunilor de calomnie, proba verităţii este, în principiu, inadmisibilă.
Nu pot intra în obiectul probaţiunii faptele sau împrejurările contrare concepţiei noastre
despre lume şi societate. Nu poate fi admisă, bunăoară, proba că o anumită persoană a săvîrşit o
infracţiune de cerşetorie sau prostituţie, deoarece nu are suficiente mijloace de trai, ştiut fiind că
legea nu permite realizarea de venituri decît din surse licite.
În lumina dispoziţiilor art. 96 CPP, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire
penală şi instanţă de judecată sînt obligate să lămurească sub toate aspectele cauza , pe bază de
probe.
De la regula fixată sînt şi anumite excepţii, generate de faptul că legea sau cunoştinţele
noastre despre lume şi societate consideră existente sau inexistente anumite fapte şi împrejurări,
nemaifiind necesară dovedirea lor. Conform art.98 C.P.P. se consideră fapte şi circumstanţe care
nu trebuie dovedite:
a. Faptele unanim recunoscute;
b. Veridicitatea metodelor de cercetare unanim acceptate în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei
şi meseriei moderne.
5. Procesul probaţiunii procesual-penale
Procesul probaţiunii este constituit din mai multe etape. Aceste etape sînt indispensabile
pentru procesul probaţiunii, interacţionează şi se desfăşoară într-o anumită succesiune.
Teoria procedurii penale distinge următoarele etape ale procesului probaţiunii:
a) Acumularea sau colectarea probelor;
b) Fixarea, documentarea probelor;
c) Verificarea probelor;
d) Aprecierea probelor.
a) Acumularea probelor constă în obţinerea datelor de fapt, care se conţin în sursele
prevăzute de lege. Conform art. 93 din CPP elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal ca
probe dacă ele au fost dobîndite de organul de urmărire penală sau de altă parte la proces cu
respectarea prevederilor codului de procedură penală.
Organul de urmărire penală are dreptul: să cheme orice persoană pentru a o audia; să
efectueze cercetări la faţa locului şi alte acţiuni de urmărire penală; să ceară de la cetăţeni,
întreprinderi, organizaţii, instituţii precum şi de la persoanele oficiale prezentarea documentelor
şi obiectelor, care ar putea contribui la stabilirea datelor concrete necesare soluţionării cauzelor
penale.
Probele pot fi prezentate de asemenea de bănuit, învinuit, procuror, victimă, parte
vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă de oricare cetăţean sau de o persoană

50
juridică din iniţiativă proprie. În cadrul efectuării unor acţiuni de urmărire penală acumularea
probelor se subdivide în depistarea, relevarea şi ridicarea lor (cercetarea la faţa locului).
Datele de fapt obţinute prin activitatea operativă de investigaţii pot fi admise ca probe
numai în cazurile în care ele au fost administrate şi verificate prin intermediul mijloacelor
prevăzute de art. 93 alini. 2 CPP în conformitate cu prevederile legii procesuale, cu respectarea
drepturilor şi libertăţilor persoanei sau cu restricţia unor drepturi şi libertăţi autorizată de către
instanţa judecătorească (art.93 aliniatul 4 CPP).
b) Prin fixarea probelor înţelegem anexarea sau ataşarea lor la dosar în forma prevăzută
de lege. Probele acumulate ca rezultat al efectuării acţiunilor de urmărire penală sînt fixate în
procese verbale. Anexarea corpurilor delicte la dosarul penal se efectuează printr-o ordonanţă
specială, nu înainte ca obiectele respective să fie examinate cu întocmirea procesului verbal.
Conform practicii stabilite, documentele sînt prezentate la iniţiativa persoanelor juridice sau
fizice ori la solicitarea organului de urmărire penală. Alte metode de fixarea probelor sînt:
înregistrarea audio şi video (art.115 C.P.P.), fotografierea, ridicarea amprentelor şi mulajelor,
etc. Aceste din urmă au un caracter facultativ în raport cu procesele verbale şi se anexează la ele.
c) Toate probele necesită a fi verificate amănunţit, sub toate aspectele şi obiectiv de către
organul de urmărire penală precum şi de instanţa de judecată. Verificarea include constatarea de
corespundere a probelor cerinţelor faţă de ele, respectării dispoziţiilor procesuale de acumulare şi
de fixare a lor, conformarea lor cu alte probe.
Verificarea probelor se efectuează prin mai multe căi şi metode:
- analizîndu-le;
- comparîndu-le şi confruntîndu-le cu probele deja acumulate;
- efectuînd acţiuni de urmărire penală suplimentare pentru a acumula noi probe care să le
confirme sau să le dezmintă pe cele existente.
Analiza probelor reprezintă o examinare multilaterală a fiecărei probe individuale, fără a o
confrunta cu altele.
Compararea este un procedeu de verificare, menit să clarifice concordanţa probelor. Dacă
verificarea probelor stabileşte discordanţa lor, apare necesitatea înlăturării contradicţiilor
existente, fără acest lucru cauza investigată nu poate fi soluţionată.
Verificarea probelor creează premisele necesare aprecierii, evaluării probelor, care
reprezintă un proces cu forme logice de gîndire, orientată spre formarea concluziilor şi deciziilor,
cu alte cuvinte formarea unor convingeri cu privire la fapta cercetată.
d) Aprecierea probelor este unul dintre cele mai importante momente ale procesului
penal, deoarece întregul volum de muncă depus de către organele de urmărire penală, instanţele
judecătoreşti, cît şi de către părţile din proces se concretizează în soluţia ce va fi dată în urma
acestei activităţi.
Aprecierea probelor se înfăţişează ca rezultatul unui proces de cunoaştere a realităţii
obiective, un rol deosebit în această operă de evaluare şi estimare a realităţii revenind convingerii
organelor judiciare şi conştiinţe lor juridice.
Convingerea organelor judiciare apare ca rezultat al unui proces psihic prin care elementele
de ordin obiectiv (probele) dau naştere unui sentiment de certitudine în legătură cu existenţa sau
inexistenţa unei infracţiuni, existenţa sau inexistenţa vinovăţiei făptuitorului etc.
Conştiinţa juridică este o formă a conştiinţei sociale şi cuprinde, în conţinutul său ideile,
sentimentele şi voliţiunile care au ca obiect dreptul şi atitudinea faţă de drept. Constituind o
reflectare activă a existenţei sociale, prin funcţiile sale de cunoaştere şi apreciere, conştiinţa
juridică contribuie la valorificarea exactă a realităţii obiective înfăţişate în cauzele penale prin
intermediul probelor.
În legislaţia autohtonă funcţionează principiul liberei aprecieri a probelor, concluzia la care
ajung organele judiciare sprijinindu-se de probe care nu au o valoare dinainte stabilită. Potrivit
acestei dispoziţii, aprecierea fiecărei probe se face de către organul de urmărire penală şi de către
instanţa de judecată potrivit convingerilor, formată în urma examinării tuturor probelor
administrate şi conducîndu-se de conştiinţa lor (art.101 aliniatul 2. C.P.P.).

51
 În conformitate cu principiul liberei aprecieri a probelor, orice infracţiune poate fi dovedită
prin orice mijloace de probă prevăzute de lege dacă organul judiciar şi-a format convingerea că a
aflat adevărul în cauza penală.
6. Sarcina probaţiunii procesual-penale
Se înţelege prin sarcina probaţiunii obligaţia administrării probelor în procesul penal.
Codul de procedură penală al Republicii Moldova stabileşte că, organelor judiciare le revine
această sarcină. În practica instanţelor judecătoreşti se acordă o atenţie deosebită acestui
principiu.
Potrivit reglementărilor existente în alte legislaţii, organele judiciare nu au totdeauna
obligaţia să administreze probele.(exemplu – în procesul penal de tip anglo-saxon, judecătorul
are poziţia unui arbitru care asistă doar la modul în care sînt administrate probele).
Legea (art.100 alin. 1 CPP) arată că sarcina administrării probelor revine organului de
urmărire penală şi instanţei de judecată. Această sarcină este de fapt o obligaţie, de oarece,
organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sînt obligate să strîngă probele necesare
pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei penale sub toate aspectele, în vederea justei
soluţionări a acesteia. Organele judiciare penale adună probe atît în favoarea, cît şi în defavoarea
învinuitului sau inculpatului.
Făcînd referire specială la sarcina administrării probelor în acuzare subliniem că, pornim de
la principiul că cel ce acuză este obligată să probeze, procurorului şi părţii vătămate revenindu-le
sarcina administrării probelor în învinuire. Potrivit principiului dat, procurorul are obligaţia de a
manifesta o deosebită grijă în privinţa administrării probelor în acuzare şi în apărare;
superficialitatea în acuzare poate conduce la soluţii ne concordate adevărului în cauzele penale.
În lipsa probelor de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze ne vinovăţia
sa.
În cazul în care părţile nu doresc sau nu ştiu să administreze probe în apărarea intereselor
pe care le au în cauză, şi asemenea probe există, sarcina probaţiunii revine organelor judiciare. În
realizarea sarcinii lor de a administra probele în procesul penal, organele judiciare trebuie să fie
ajutate de către cei care cunosc probe sau deţin mijloace de probă.
Întreaga procedură de administrare a probelor implică posibilitatea subiecţilor cu funcţii
procesuale distincte de a combate probele. Această atitudine prin care se exprimă dezacordul faţă
de conţinutul unei probe nu se mărgineşte la simpla negare a faptelor sau împrejurărilor ce
rezultă din probă, ci presupune administrarea de probe contrare. Sub acest aspect, s-a statornicit
demult regula că cel ce afirmă este obligat să dovedească afirmaţia făcută.
În mod practic, probaţiunea în cauză este epuizată în momentul în care organele judiciare şi
părţile consideră că nu mai au de administrat probe.

52
 Curs V
Mijloacele de probă în procesul penal

Planul
1. Mijloacele de probă
1.1 Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului şi condiţiile audierii lor.
1.2 Declaraţiile martorului şi modalităţile de obţinere a lor.
1.3 Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile.
1.4 Aplicarea înregistrărilor audio sau video la audierea persoanelor.
2. Procedee speciale de obţinere a declaraţiilor
2.1 Confruntarea.
2.2 Prezentarea spre recunoaştere.
2.3 Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii.
3. Colectarea mostrelor pentru cercetare comparativă
4. Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale
5. Expertizele

1. Mijloacele de probă

1.1. Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului şi condiţiile audierii lor.

Conform art.102. CPP „declaraţii” sînt informaţiile date în scris sau oral în cadrul
procesului penal de către persoană şi care au importanţă pentru justa soluţionare a cauzei. Nu pot
servi ca mijloace de probă datele comunicate de persoană dacă aceasta nu poate arăta sursa
informaţiilor sale (art.102 alin. 2 CPP).
Pornind de la faptul că bănuitul, învinuitul, inculpatul cunoaşte cel mai bine împrejurările
în care a fost săvîrşită infracţiunea, legea (art.103 CPP) a înscris declaraţiile bănuitului,
învinuitului, inculpatului între mijloacele de probă în procesul penal.
Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului constituie un drept al acestuia, şi nu o
obligaţie. Acest mijloc de probă are o dublă funcţionalitate în procesul penal: pe de o parte,
furnizează informaţiile necesare aflării adevărului, iar pe de altă parte, constituie prima
modalitate prin intermediul căreia cel ce urmează să fie tras la răspundere penală îşi exercită
dreptul la apărare.
Importanţa acestui mijloc de probă este subliniată prin obligaţia pe care o au organele
judiciare de al asculta pe învinuit sau inculpat în cele mai importante momente ale desfăşurării
procesului penal.
Recunoaşterea vinovăţiei de către persoana bănuită sau învinuită de săvîrşirea infracţiunii
poate fi pusă în baza învinuirii doar în măsura în care este confirmată de fapte şi circumstanţe ce
rezultă din ansamblul probelor existente în cauză (art.103 alin. 2 CPP).
Încălcarea dispoziţiilor legale privind ascultarea bănuitului, învinuitului, inculpatului atrage
sancţiunea nulităţii, deoarece prin aceasta este violat dreptul său de apărare.
Ascultarea bănuitului, învinuitului sau inculpatului constituie un moment foarte important
în economia procesului penal, motiv pentru care cuprinde un complex de reguli de ordin
procesual şi tactic.
Deoarece la procesul penal participă organe judiciare diferite, regulile de ordin procesual
sînt împărţite în reguli generale, comune atît organului de urmărire penală, cît şi instanţei de
judecată şi reguli specifice pentru fiecare organ judiciar în parte.
Una din regulile generale este aceea că, atît în faza de urmărire penală, cît şi în faza de
judecată, ascultarea bănuitului, învinuitului sau inculpatului se desfăşoară de regulă, la sediul
organului judiciar şi cuprinde două etape:
a) Cît priveşte prima etapă aceasta are în vedere cunoaşterea datelor personale. Potrivit
art.104 alin. 2 CPP, înainte de a fi ascultat bănuitul, învinuitul sau inculpatul el este întrebat cu
privire la numele, prenumele, data, luna, anul şi locul naşterii, precizează cetăţenia, studiile,

53
situaţia militară, situaţia familială şi persoanele pe care le întreţine, ocupaţia, domiciliul şi altă
informaţie necesară pentru identificarea persoanei lui în cauza respectivă, îi explică esenţa
bănuirii, învinuirii şi dreptul de a tăcea şi de a nu da mărturii în defavoarea sa, după aceea îl
întreabă dacă el acceptă să facă declaraţii asupra bănuielii sau învinuirii care i se incriminează. În
cazul în care bănuitul, învinuitul refuză să facă declaraţii, aceasta se menţionează în procesul-
verbal al audierii. Dacă bănuitul, învinuitul acceptă să facă declaraţii, persoana care efectuează
audierea îl întreabă dacă recunoaşte bănuiala sau învinuirea ce i se impută şi îi propune să facă în
scris explicaţii asupra acesteia, iar dacă bănuitul, învinuitul nu poate scrie sau refuză să scrie
personal declaraţia, aceasta se consemnează în procesul-verbal de către persoana care efectuează
audierea.
Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului se face numai în prezenţa unui apărător ales
sau numit din oficiu, imediat după reţinerea bănuitului sau după caz, după punerea sub învinuire,
dacă acesta acceptă să fie audiat (art.104 alin. 1 CPP).
b) Etapa a doua este consacrată ascultării propriu-zise. Astfel, bănuitul, învinuitul,
inculpatul este lăsat mai întîi să declare tot ce ştie în cauza, declaraţia fiind o expunere liberă
asupra împrejurărilor în care s-a săvîrşit fapta. Pe timpul expunerii persoana audiată se întrerupe
numai dacă se îndepărtează în mod vădit de la subiect şi numai pentru a i se atrage atenţia să
revină la aceasta. Legea interzice a i se citi sau reaminti declaraţiile date anterior în cauză, după
cum nici nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă de mai înainte (art.104 alin. 3 CPP).
Relatarea liberă presupune, într-un anume fel, spontaneitate, caracter care ar dispărea dacă sar
permite apelarea la declaraţii anterioare. Totuşi potrivit art.104 alin. 3 CPP, bănuitul, învinuitul
sau inculpatul poate folosi unele însemnări pe care le deţine (amănunte dificile pentru
memorizare).
În continuare, după ce bănuitul, învinuitul sau inculpatul a declarat tot ce ştie în legătură cu
cauza, organul judiciar pune întrebări prin care să poată obţine informaţii noi sau prin cară să
verifice exactitatea celor relatate.
Durata audierii neîntrerupte a bănuitului, învinuitului, inculpatului nu poate depăşi 4 ore,
iar durata audierii în aceeaşi zi nu poate depăşi  8 ore. Bănuitul, învinuitul, inculpatul are dreptul
la o pauză de pînă la 20 de minute pe durata audierii de 4 ore. În cazul persoanelor grav bolnave,
durata audierii se stabileşte ţinînd cont de indicaţiile medicului.
Potrivit art.104 alin. 7 CPP ori de cîte ori bănuitul, învinuitul sau inculpatul găseşte în
imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată procedează la ascultarea acestuia la locul unde se află.
Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe bănuit , învinuit sau inculpat înainte de
a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnîndu-se aceasta
în procesul-verbal de ascultare.
Legea (art.104 alin. 4 CPP) prevede că în cursul urmăririi penale, dacă sînt mai mulţi
bănuiţi, învinuiţi sau inculpaţi fiecare este ascultat separat fără a fi de faţă ceilalţi, spre deosebire
de instanţa de judecată care îi ascultă pe inculpaţi, de regulă, în prezenţa tuturor.
Se interzice categoric obţinerea declaraţiilor bănuitului, învinuitului sau inculpatului prin
folosirea de ameninţări, violenţe, promisiuni sau alte mijloace de constrîngere. Totodată, cu
ocazia ascultării bănuitului, învinuitului sau inculpatului, organul judiciar trebuie să aibă în
vedere şi dispoziţiile art.10 CPP potrivit căruia orice persoană care se află în curs de urmărire
penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.
Conform art.104 alin.5 CPP declaraţiile bănuitului, învinuitului sau inculpatului se
consemnează în procesul –verbal al audierii, întocmit în condiţiile art.art. 260 – 261 CPP
Declaraţia bănuitului, învinuitului sau inculpatului dată în cursul urmăririi penale şi
declaraţia inculpatului dată în faza judecăţii, se consemnează în scris de către organul de
urmărire şi, respectiv de către grefierul instanţei de judecată. Astfel consemnată, declaraţia se
citeşte bănuitului, învinuitului sau inculpatului, iar dacă cere, i se dă s-o citească, asigurîndu-i-se
posibilitatea de a verifica exactitatea celor scrise. Dacă bănuitul, învinuitul sau inculpatul este de
acord cu conţinutul declaraţiei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfîrşit. Cînd nu poate sau
refuză să o semneze, se face menţiune în declaraţia scrisă. Declaraţia scrisă este semnată şi de
organul de urmărire penală care a procedat la ascultarea bănuitului, învinuitului sau inculpatului

54
ori de preşedintele completului de judecată şi de grefier, precum şi de interpret, atunci cînd
declaraţia a fost luată printr-un interpret.
În cazul în care bănuitul, învinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia din declaraţiile
sale anterioare sau are de făcut completări, rectificări ori precizări în privinţa lor, acestea se
consemnează şi se semnează în condiţiile art.art. 260-261 CPP.
Conform art. 479 CPP audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor se efectuează în
condiţiile art. 104 CPP şi nu poate depăşi mai mult de 2 ore fără întrerupere, iar în total nu poate
depăşi 4 ore pe zi. La audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor participarea
apărătorului şi a pedagogului sau psihologului este obligatorie.

1.2. Declaraţiile martorului şi modalităţile de obţinere a lor.

Potrivit art. 90 CPP martorul este persoana citată în această calitate de către organul de
urmărire penală sau instanţa, precum şi persoana care face declaraţii în ordinea prevăzută de
Codul de procedură penală.
Declaraţiile martorului sînt date scrise sau orale depuse de acesta în cadrul audierii în
condiţiile Codului de procedură penală al Republicii Moldova asupra oricăror circumstanţe care
urmează să fie constatate în cauză, inclusiv asupra persoanei bănuitului, învinuitului,
inculpatului, părţii vătămate şi relaţiilor sale cu acestea (art.105 alin. 1 CPP).
De reţinut că pentru dobîndirea calităţii procesuale de martor trebuie să fie întrunite
cumulativ următoarele condiţii:
 existenţa unui proces penal în curs de desfăşurare;
 existenţa unei persoane fizice care cunoaşte fapte şi împrejurări de natură să contribuie
la aflarea adevărului în procesul penal respectiv;
 ascultarea acelei persoane de către organele judiciare cu privire la faptele şi
împrejurările pe care le cunoaştem.
În principiu orice persoană fizică poate fi chemată ca martor în procesul penal indiferent de
starea sa fizică. Astfel, poate fi ascultată ca martor şi persoana care, din cauza stării sale fizice
(orb, surd, mut) sau psihice (debilitate mintală), nu este capabilă să perceapă fenomenele prin
anumite simţuri sau nu poate reda în mod corect faptele percepute, organul judiciar apreciind, de
la caz la caz, dacă ascultarea unei asemenea persoane serveşte aflării adevărului (exemplu – un
orb poate fi ascultat asupra unor fapte auzite). Martorii surdo-muţi sînt audiaţi cu participarea
interpretului care cunoaşte semnele acestora şi poate să comunice prin ele. Participarea acestui
interpret este consemnată în procesul-verbal (art.105 alin. 4 CPP). În cazul în care martorul
suferă de o boală psihică sau de o altă boală gravă, audierea lui se efectuează cu consimţămîntul
medicului şi în prezenţa acestuia (art.105 alin. 5 CPP). De asemenea minorul poate fi ascultat ca
martor în prezenţa reprezentantului legal.
Totuşi, Codul de procedură penală prevede şi unele excepţii de la această regulă generală,
arătînd că există două categorii de persoane care nu pot avea calitate de martor într-un anumit
proces penal şi anume:
 persoane care nu pot fi ascultate ca martor;
 persoane care nu pot fi obligate să depună mărturii.
Din conţinutul art. 90 alin. 3 CPP rezultă că:
Nu poate fi ascultată ca martor persoana obligată să păstreze secretul profesional cu privire
la faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei.
Din această categorie fac parte toţi cei care, în exerciţiul atribuţiilor lor de serviciu, devin
deţinători de secrete, care, dacă ar fi divulgate, ar produce prejudiciu material sau moral unei
persoane fizice sau juridice. Sînt obligaţi să păstreze secretul profesional: apărătorii; persoanele
care cunosc anumită informaţie referitoare la cauză în legătură cu exercitarea de către ele a
atribuţiilor de reprezentanţi ai părţilor; judecătorul, procurorul, reprezentantul organului de
urmărire penală, grefierul cu privire la circumstanţele care iau devenit cunoscute în legătură cu
exercitarea de către el a atribuţiilor sale profesionale; jurnalistul – pentru a preciza persoana care
ia prezentat informaţia cu condiţia de a nu-i destăinui numele; oficialităţile religioase, medicul de
familie.

55
 Obligaţia păstrării secretului profesional poate fi înlăturată în cazul în care persoana fizică
sau organizaţia faţă de care există această obligaţie încuviinţează divulgarea secretului respectiv,
cei ce deţin acel secret putînd fi ascultaţi ca martori.
Anumite categorii de persoane pot fi ascultate ca martori numai dacă ele consimt la acest
lucru. Astfel art. 90 alin.11 CPP prevede că soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau
inculpatului nu sînt obligate să depună mărturii. Organul de urmărire penală sau instanţa este
obligată să aducă aceasta la cunoştinţa persoanelor respective sub semnătură.
Totuşi, dacă soţul sau una din rudele apropiate ale bănuitului, învinuitului sau inculpatului
este de acord, poate fi ascultată ca martor, avînd aceleaşi drepturi şi obligaţiuni ca orice alt
martor.
Ca şi în cazul părţilor în proces ascultarea martorului se desfăşoară în două etape:
a) Astfel, în prima etapă organul judiciar stabileşte identitatea martorului, întrebîndu-l
despre nume, prenume, adresa, etate, ocupaţie. În caz de alibi în privinţa identităţii martorului,
aceasta se constată prin alt mijloc de probă (art.105 alin. 3 CPP). Se verifică apoi dacă martorul
are vreun interes în cauză, fiind întrebat dacă este rudă a vreunuia dintre părţi şi în ce raporturi se
află cu acestea (art.105 alin. 7 CPP). Dacă cel audiat este soţ sau rudă apropiată cu bănuitul,
învinuitul sau inculpatul, i se pune în vedere că nu este obligat să depună ca martor.
Un aspect specific ascultării martorului în instanţa de judecată, este cel privitor la faptul, că
înainte de a se trece la ascultarea propriu – zisă, martorul va depune următorul jurămînt: „Jur că
voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu” (art.108 alin. 1 CPP).
Martorii care, din motive de conştiinţă sau confesiune, nu depun jurămîntul vor rosti
următoarea formulă: “Mă oblig să spun adevărul şi să nu ascund nimic din ceea ce ştiu.
b) A doua etapă constă în ascultarea propriu-zisă a martorului. Potrivit art.109 alin. 1 CPP,
mai întîi martorului i se aduce la cunoştinţă obiectul cauzei şi i se arată care sînt faptele şi
circumstanţele pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerîndu-i-se să declare tot ce ştie
în legătură cu acestea.
Martorul este obligat să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi făptuitor. După ce şi-a
încheiat relatarea liberă, i se pun întrebări cu privire la faptele şi circumstanţele care trebuie
constatate în cauză, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă de cele declarate. Nu se admite
punerea întrebărilor care nu se referă la premisa probelor şi care în mod evident urmăresc scopul
insultării şi umilirii martorului.
Durata audierii neîntrerupte a martorului nu poate depăşi 4 ore, iar durata generală, în
aceeaşi zi, nu poate depăşi 8 ore. Martorul poate solicita o pauză de maximum 20 de minute pe
durata audierii de 4 ore.
Organul judiciar consemnează în scris cele declarate de martor, după care îi citeşte
declaraţia, sau la cererea acestuia, îi permite s-o citească personal. Cînd este de acord cu
conţinutul declaraţiei, martorul o semnează pe fiecare pagină şi la sfîrşit: dacă nu poate sau
refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta în declaraţia scrisă. Declaraţia va fi semnată
şi de organul judiciar precum şi interpret (dacă a fost folosit). Declaraţiile martorului audiat se
consemnează integral în procesul-verbal întocmit conform prevederilor art. 260-261 CPP.
Ascultarea martorului se face separat, aceştia neputînd prezenta ori citi declaraţii scrise de
mai înainte; (pot folosi însă, însemnări asupra amănuntelor greu de reţinut). Eventualele reveniri,
completări, rectificări sau precizări făcute de martor în cursul ascultării vor fi consemnate după
ce martorul va semna din nou.
Dacă există motive temeinice ca viaţa, integritatea corporală sau libertatea martorului ori a
unei rude apropiate a lui sînt în pericol în legătură cu declaraţiile pe care acesta le face într-o
cauză penală privind o infracţiune gravă, deosebit de gravă şi excepţional de gravă şi dacă există
mijloace tehnice respective, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa poate admite ca
martorul respectiv să fie audiat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire
penală, sau în sala în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice
prevăzute de Codul de procedură penală (art.110 alin. 1 CPP).
Audierea martorului în asemenea condiţii se face în baza unei încheieri motivate a
judecătorului de instrucţie sau, după caz, a instanţei din oficiu sau la cererea motivată a

56
procurorului, avocatului, martorului respectiv sau a oricărei persoane interesate (art.110 alin. 2
CPP).
Martorului audiat în condiţiile art. 110 CPP i se permite să comunice altă informaţie despre
identitatea sa decît cea reală. Informaţia despre identitatea reală a martorului şi alte date
relevante ce exprimă legătura cauzală dintre fapta săvîrşită şi martor se consemnează de către
judecătorul de instrucţie într-un proces-verbal separat care se păstrează la sediul instanţei
respective în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă a confidenţialităţii. La locul unde se
află martorul care face declaraţii în condiţiile menţionate mai sus, acesta va fi asistat de
judecătorul de instrucţie respectiv. Martorul poate fi audiat prin intermediul unei teleconferinţe
cu circuit închis, cu imaginea şi vocea distorsionate astfel încît să nu poată fi recunoscută.
Declaraţiile martorului audiat în condiţiile art. 110 CPP se înregistrează prin mijloace tehnice
video şi se consemnează integral în procesul verbal întocmit conform prevederilor art. art. 260-
261 CPP. Casetele video pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, sigilate cu sigiliul
instanţei, se păstrează în original la instanţă împreună cu copia procesului-verbal al declaraţiei.
În cazul în care martorul minor în vîrstă de pînă la 14 ani urmează să fie audiat în cauzele
penale privind infracţiunile cu caracter sexual, privind traficul de copii sau violenţa în familie,
precum şi în alte cazuri în care interesele justiţiei sau ale minorului o cer, procurorul, dacă
dispune de spaţii special amenajate dotate cu mijloace de înregistrare audiovideo, solicită
audierea acestuia în condiţiile art. 1101, de către judecătorul de instrucţie prin intermediul unui
psihopedagog.
Martorul minor şi psihopedagogul se află într-o cameră separată de judecătorul de
instrucţie şi celelalte părţi care participă la această acţiune procesuală. Bănuitul, învinuitul,
apărătorul acestora, partea vătămată şi procurorul adresează întrebările judecătorului de
instrucţie, care, prin intermediul mijloacelor audiovideo, le transmite psihopedagogului. În caz
de necesitate, psihopedagogul are dreptul de a reformula întrebările, dacă acestea au fost
formulate în felul în care pot traumatiza martorul minor. Audierea martorului minor trebuie să
evite producerea oricărui efect negativ asupra stării psihice a acestuia.
Martorului minor care la data audierii nu a împlinit vîrsta de 14 ani i se atrage atenţia că
urmează să spună adevărul. Declaraţiile martorului minor audiat în aceste condiţii se
înregistrează prin mijloace audiovideo şi se consemnează integral într-un proces-verbal întocmit
în conformitate cu art. 260 şi 261. Instanţa de judecată sigilează suportul informaţional pe care a
fost înregistrată declaraţia martorului şi îl păstrează în original împreună cu copia de pe procesul-
verbal al declaraţiei.
Forţa probantă a declaraţiilor martorilor este egală cu a celorlalte mijloace de probă. Dar, în
timp ce pentru declaraţiile părţilor legea prevede o valoare probatore condiţionată (colaborarea
lor cu fapte şi circumstanţe ce rezultă din ansamblul probelor administrate), pentru declaraţiile
martorilor nu se prevede o asemenea restricţie, fiind posibilă o condamnare întemeiată pe
relatarea unui singur martor, dacă acesta prezintă încrederea că spune adevărul2.

1.3. Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile.

Declaraţiile părţii vătămate se consideră declaraţia persoanei căreia i s-a adus prejudiciu
material ori moral în rezultatul infracţiunii şi care dispune de informaţii şi date asupra
împrejurărilor care urmează a fi dovedite în cauză.
Declaraţiile părţii vătămate au în linii generale multe trăsături comune cu declaraţiile
martorului. Din aceste considerente, legea a stabilit o ordine unică de obţinere, verificare şi
apreciere a declaraţiilor martorului şi părţii vătămate. Declaraţiile şi audierea părţii vătămate se
fac conform dispoziţiilor ce se referă la declaraţiile şi audierea martorilor, fiind aplicate în mod
corespunzător (art.111 alin.2 CPP).
Spre deosebire însă de martor, partea vătămată este participant activ în procesul penal.
Dacă pentru martor depunerea mărturiilor este o îndatorire, atunci pentru partea vătămată nu este
numai o îndatorire, ci şi un drept cu care ea este înzestrată pentru apărarea intereselor sale.
Declaraţiile părţii vătămate şi ale părţii civile sânt, de regulă, prima sursă de informare a
organelor de urmărire penală, datele furnizate de ele servind la strângerea probelor despre faptă
2
Gr.Theodoru, L.Moldovan op.cit., p.137

57
şi făptuitor. Uneori, aceeaşi însuşire o au şi declaraţiile părţii civilmente responsabile. De aceea,
o contribuţie importantă la aflarea adevărului într-o cauză penală o pot aduce, pe lângă
declaraţiile învinuitului sau inculpatului, şi declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii
civilmente responsabile dacă sânt sincere, fapt ce a determinat enumerarea lor printre mijloacele
de probă.
Calitatea procesuală de parte vătămată obţin persoanele ce sânt constituite ca parte
vătămată conform legii de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată. În multe
cazuri, declaraţiile părţii vătămate pot fi denaturate, fiind influenţate de factori subiectivi: simţul
de răzbunare, tendinţa de a majora prejudiciul adus. Pentru evitarea acestor momente, este
necesar a întreprinde măsuri de verificare, care se realizează prin intermediul actelor procesuale.
Persoana vătămată este ascultată asupra împrejurărilor, care urmează a fi dovedite în cauză,
asupra relaţiilor ei cu învinuitul, precum şi asupra probelor administrate. Datele, comunicate de
partea vătămată, nu pot servi ca probe, dacă ele se bazează pe informaţii, a căror sursă nu este
cunoscută. Dacă declaraţiile părţii vătămate sânt bazate pe spusele altor persoane, acestea din
urmă trebuie şi ele ascultate. Partea vătămată, care refuză sau se sustrage de a face declaraţie,
poartă răspundere conform art. 312 CP, iar dacă a făcut cu bună ştiinţă declaraţii false, este trasă
la răspundere penală conform art.313 CP.
Audierea părţii civile şi părţii civilmente responsabile este realizată conform dispoziţiilor
ce se referă la audierea învinuitului, fiind aplicate în mod corespunzător. Partea civilă şi partea
civilmente responsabilă dau explicaţii privitor la acţiunea civilă înaintată. Partea civilă poate fi
ascultată în calitate de martor privind circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea
cauzei penale, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile ce se referă la audierea martorului.

1.4. Aplicarea înregistrărilor audio sau video la audierea persoanelor.

Înregistrările sonore sau video, fotografiile, mijloacele de control tehnic electronic,
magnetic, optic şi alţi purtători de informaţie tehnico-electronică, dobîndite în condiţiile
prevăzute de codul de procedură penală, constituie mijloace de probă dacă ele conţin date sau
indici temeinici privind pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni şi conţinutul lor contribuie la
aflarea adevărului în cauza respectivă (art.164 CPP).
La audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, a martorilor pot fi
aplicate la cererea acestora sau din oficiu de către organul de urmărire penală ori instanţă,
înregistrări audio sau video. Despre aplicarea înregistrării audio sau video se comunică persoanei
care urmează să fie audiată înainte de începerea audierii (art.115 alin. 1 CPP).
Înregistrarea audio sau video trebuie să conţină datele despre persoana care este audiată,
persoana care efectuează audierea, toate datele care urmează să fie consemnate în procesul verbal
al audierii conform cerinţelor art.art.260-261 CP., precum şi întreaga desfăşurare a audierii. Nu
se admite înregistrarea audio sau video a unei părţi din audiere, precum şi repetarea specială
pentru înregistrare audio sau video a declaraţiilor deja făcute (art.115 alin. 2 CPP). După
terminarea audierii, înregistrarea audio sau video se reproduce în întregime în faţa persoanei
audiate. Completările la înregistrarea audio sau video a declaraţiilor făcute de persoana audiată
se înregistrează de asemenea pe caseta audio sau video. Înregistrarea audio sau video se încheie
cu declaraţia persoanei audiate care confirmă justeţea declaraţiilor. Declaraţiile obţinute în
timpul audierii cu aplicarea înregistrării sonore sau video se consemnează în procesul verbal al
audierii. În cazul în care înregistrarea audio sau video a declaraţiilor se reproduce în cadrul
efectuării unei altei acţiuni de urmărire penală, organul de urmărire penală este obligat să facă
despre aceasta o menţiune în procesul-verbal respectiv.

2. Procedee speciale de obţinere a declaraţiilor

2.1. Confruntarea.
Din motive obiective ori subiective, uneori, între declaraţiile persoanelor ascultate, cu
privire la una şi aceeaşi faptă sau împrejurare de fapt, apar contraziceri. De regulă,
contrazicerile apar, mai ales, între declaraţiile martorilor şi învinuiţilor sau inculpaţilor, însă
practica judiciară demonstrează că asemenea contraziceri există şi între declaraţiile martorilor,

58
între declaraţiile învinuiţilor sau inculpaţilor implicaţi în aceeaşi cauză ori între declaraţiile
martorilor şi ale persoanelor, respectiv, ale părţilor.
Cauzele contrazicerilor dintre declaraţiile învinuiţilor ori inculpaţilor şi ale celorlalte
persoane ascultate în cauză sânt mult mai complexe şi variate, printre acestea înscriindu-se
nesăvârşirea de către cel cercetat în calitate de învinuit a infracţiunii ce i se impută, săvârşirea de
câtre învinuit a mai multor infracţiuni şi neputinţa de a-şi aminti împrejurările în care le-a comis;
încercarea învinuitului sau inculpatului de a scăpa de răspundere penală ori de a o atenua, de a
scăpa alţi participanţi de răspundere penală sau urmărirea apariţiei unor contraziceri între
declaraţiile sale şi ale celorlalte persoane ascultate în cauză, pentru a împiedica aflarea
adevărului, etc.
Confruntarea constituie un proces încontinuu de confruntare a declaraţiilor a două persoane
ascultate concomitent cu folosirea imediată a rezultatelor acestei comparaţii, pentru înlăturarea
contradicţiilor apărute.3
Rezultă că această activitate este tot o ascultare, însă de o manieră deosebită. Astfel, prin
derogare de la normele privind ascultarea, potrivit cărora fiecare persoană este întrebată
individual, separat, despre împrejurările ce urmează a fi lămurite, în cadrul confruntării,
persoanele una în prezintă celeilalte sunt ascultate, despre aspectele, problemele în legătură cu
care au apărut contrazicerile. Deşi scopul principal al confruntării îl constituie înlăturarea
contrazicerilor dintre declaraţiile persoanelor ascultate anterior cu privire la una şi aceeaşi
problemă, totuşi nu trebuie de insistat asupra faptului că efectuarea acestui act poate duce şi la
realizarea altor obiective.
Confruntarea constituie un mijloc de verificare a probelor, iar uneori şi administrare
de probe noi. Deşi scopul principal al confruntării îl constituie înlăturarea contrazicerilor dintre
declaraţiile persoanelor ascultate anterior cu privire la una şi aceeaşi problemă, totuşi nu trebuie
de insistat asupra faptului că efectuarea acestui act nu poate duce şi la realizarea altor obiective.
Astfel, în urma efectuării confruntării se poate ajunge la obţinerea unor date, indici, probe noi
atunci când în cursul desfăşurării ei persoanele respective îşi amintesc aspectele omise cu ocazia
ascultării lor în mod individual. De exemplu, una dintre persoanele confruntate precizează, cu
ocazia confruntării, că, în momentul discutării problemelor pe marginea cărora au apărut
contrazicerile, de faţă se află o a treia persoană. Declaraţia persoanei identificate cu ocazia
confruntării, prin care se confirmă discuţiile ce au avut loc, constituie un nou mijloc de probă
administrat în cauză.
În practica organelor de urmărire penală, confruntarea mai este efectuată şi în scopul
verificării şi precizării unor declaraţii ale învinuiţilor sau inculpaţilor participanţi la aceeaşi
infracţiune, prin care aceştia şi-au recunoscut faptele săvârşite.
Referitor la confruntarea efectuată în scopul înlăturării contrazicerilor, trebuie reţinut faptul
că nu pentru orice contrazicere şi oricând este necesar să se recurgă la confruntare. Această
activitate se efectuează numai în cazul când există contraziceri care se referă la probleme
esenţiale şi numai când ele nu pot fi înlăturate în alt mod.
De multe ori contrazicerile dintre declaraţiile persoanelor ascultate pot fi înlăturate prin
verificarea şi ridicarea de înscrisuri, efectuarea de percheziţii, reconstituiri, efectuarea de
constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize, ascultarea altor persoane ce au cunoştinţă despre
împrejurările în legătură cu care au apărut acestea. De aceea, în planul de urmărire penală trebuie
să se prevadă toate activităţile posibile, care să ducă la înlăturarea contrazicerilor. Numai dacă,
după epuizarea acestor activităţi, contrazicerile persistă, se procedează la organizarea
confruntării. În acest sens, se recomandă ca efectuarea confruntării să aibă loc, de regulă, printre
ultimele activităţi de cercetare, atunci când s-a ajuns la concluzia certă că în alt mod nu pot fi
înlăturate contrazicerile. Efectuarea acestei activităţi la întâmplare, fără o temeinică analiză a
utilităţii şi oportunităţii ei, poate avea consecinţe negative pentru buna desfăşurare a cercetărilor
şi aflarea adevărului în cauză.

3
Белкин Р.С., Собирание, исcледование и оценка доказательств, Изд. Юрид.лит.-ры, 1966, Москва,
р.216
59
 Conform art.113 alin.1 CPP, în cazul în care există divergenţe între declaraţiile
persoanelor audiate în aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea acestor persoane, dacă
este necesar, pentru aflarea adevărului şi înlăturarea divergenţelor.
La audierea persoanelor confruntate, sânt respectate dispoziţiile privitor la audierea
martorului sau învinuitului, aplicate corespunzător, în funcţie de calitatea procesuală a
persoanelor confruntate. Persoanele confruntate sânt audiate privitor la relaţiile dintre ele, la
faptele şi circumstanţele în privinţa cărora declaraţiile depuse anterior se contrazic. După
audierea declaraţiilor, persoanele confruntate pot să-şi pună reciproc întrebări şi răspund la
întrebările persoanei care efectuează acţiunea procesuală.
Sintetizând cele spuse în privinţa confruntării, ţinem să menţionam următoarele:
- confruntarea este un act de urmărire penală;
- este realizat în limitele unei cauze penale;
- constă în ascultarea simultană a două persoane;
- aceste persoane au fost anterior ascultate separat în privinţa aceloraşi circumstanţe;
- între declaraţiile lor anterioare există contraziceri esenţiale;
- pe parcursul confruntării are loc compararea, completarea, precizarea permanentă a
declaraţiilor obţinute de la persoanele ascultate;
- are scopul înlăturării contrazicerilor esenţiale, care există în declaraţiile persoanelor;
- confruntarea poate fi realizată în orice îmbinare între martori, părţi vătămate, bănuiţi şi
învinuiţi.
Subiecţii procesului penal între care se poate efectua confruntarea:
- între martori;
- între părţile vătămate;
- între martori şi învinuit sau bănuit;
- între bănuiţi sau învinuiţi;
- între partea vătămată şi învinuit;
- între partea vătămată şi bănuit.
Dacă participă la confruntare partea vătămată ori martorul, ei sînt preîntâmpinaţi de
răspunderea penală pe care o poartă în caz de refuz să depună declaraţii sau de depunere a
declaraţiilor false în baza art. 312, 313 CP. Dacă la confruntare participă bănuitul sau învinuitul,
atunci ei nu sânt obligaţi să facă declaraţii, însă au dreptul de a le face.
Procedura confruntării:
- organul de urmărire penală identifică participanţii la confruntare;
- explică drepturile şi obligaţiile, răspunderea ce o poartă în cazul refuzului sau depunerii
depoziţiilor false în cazul martorului sau părţii vătămate;
- stabileşte în ce raporturi sau relaţii se află între ele persoanele participante;
- aceleaşi întrebări se pun ambilor participanţi la confruntare cu înscrierea răspunsului în
procesul-verbal.;
- reproducerea declaraţiilor se permite numai după terminarea confruntării;
- organul de urmărire penală poate pune întrebări de precizare;
- participanţii pot să-şi adreseze întrebări cu permisiunea ofiţerului de urmărire penală;
- persoanelor care participă la confruntare (cu permisiunea organului de urmărire penală) li
se pot pune întrebări de către terţele persoane participante la confruntare: experţi, specialişti,
apărători, reprezentanţi legali ai minorului;
- declaraţiile persoanelor confruntate sânt consemnate într-un proces-verbal întocmit
conform prevederilor art.260 şi 261 CPP.
- după finisarea confruntării participanţii iau cunoştinţă de procesul-verbal, au dreptul să
facă completări sau obiecţii la cele expuse în procesul confruntării;
- fiecare participant semnează declaraţiile sale pe fiecare pagină şi procesul-verbal în întregime.
Organul de urmărire penală semnează procesul-verbal la sfârşitul acestuia.

2.2 Prezentarea spre recunoaştere.

În cazul prezentării pentru recunoaştere este vorba de procesul memorial de identificare a
unor persoane, lucruri sau animale percepute ori cunoscute anterior.

60
 Prezentarea spre recunoaştere nu reprezintă decât o modalitate de ascultare a persoanelor,
rezultatul prezentării spre recunoaştere materializându-se sub forma unor declaraţii ale
martorilor, părţii vătămate, învinuitului ori inculpatului, declaraţii obţinute potrivit regulilor
privind ascultarea. Ea se particularizează totuşi în cadrul activităţii de ascultare prin scopul şi
finalitatea bine conturate: identificarea de persoane, cadavre, lucruri sau animale care
prezintă importanţă pentru aflarea adevărului şi corecta soluţionare a cauzelor penale.
Prezentarea pentru recunoaştere are o importanţă egală cu ascultare propriu-zisă a oricărui
subiect procesual, care cunoaşte despre vreo faptă sau împrejurare de fapt, de natură să servească
la aflarea adevărului, inclusiv la identificarea autorului ori victimei unei infracţiuni.
Rezultatul prezentării spre recunoaştere constituie mijloc de probă în cauză. Acesta însă,
luat izolat, nu poate constitui temei pentru elaborarea unei concluzii temeinice. Faptul că o
anumită persoană ar fi recunoscută drept cea care a săvârşit infracţiuni nu înseamnă că aceasta a
şi săvârşit infracţiunea, pentru a se ajunge la o asemenea concluzie este necesar ca rezultatul
prezentării spre recunoaştere să fie coroborat cu alte probe administrate în cauză, care să
confirme participarea persoanei recunoscute la săvârşirea infracţiunii.
Esenţa actului examinat, constă în prezentarea subiectului recunoaşterii părţii vătămate,
martorului, bănuitului şi învinuitului, conform ordinii prevăzute de lege a unor persoane, obiecte
sau cadavre pentru ca el să poată stabili identitatea sau deosebirea cu obiectele observate mai
înainte în legătură cu împrejurările faptei cercetate.4
Prin prezentare spre recunoaştere se înţelege actul de urmărire penală, care constă din
demonstrarea unei persoane, martorului, părţii vătămate, bănuitului şi învinuitului cu scopul
stabilirii identităţii sau deosebirii în raport cu persoana, obiectul perceput mai înainte de
subiectul prezentării spre recunoaştere în circumstanţe care se referă la cauza instrumentată fie,
imprimările video sau sonore.
În dependenţă de obiectul prezentat spre recunoaştere, se deosebesc:
1. recunoaşterea persoanei;
2. recunoaşterea cadavrului;
3. recunoaşterea obiectelor;
4. recunoaşterea animalelor;
5. recunoaşterea încăperilor, terenurilor etc.
Pentru ca prezentarea spre recunoaştere să fie încadrată în limitele legii şi să fie realizat
scopul scontat, trebuie să existe următoarele condiţii:
Existenţa unui dosar penal ;
Existenţa subiectului prezentării spre recunoaştere, adică a persoanei ce urmează în cadrul
acestui act să efectueze identificarea;
Subiect al prezentării spre recunoaştere poate fi orice martor, bănuit, învinuit, inculpat,
capabil potrivit datelor sale fizice şi psihice de a percepe şi a reproduce corect informaţia ce
vizează semnele obiectelor prezentate;5
Ascultarea obligatorie, în prealabil, a subiectului prezentării spre recunoaştere. În lege se
spune că această persoană va fi ascultată vis-a-vis de circumstanţele observării obiectului sau
persoanei corespunzătoare, despre semnele şi particularităţile în virtutea cărora va putea înfăptui
recunoaşterea (art. 116 alin. 1 CPP). În cadrul audierii este necesar a stabili circumstanţele în
care a fost cunoscută persoana sau obiectele care i se prezintă spre recunoaştere (în legătură cu ce
eveniment, condiţii, împrejurări etc.), a identifica unele calităţi individuale caracteristice
persoanelor sau obiectelor ce vor fi identificate, a determina capacitatea senzorială de a deosebi
obiectul dat de altele similare. Această cerinţă a legii presupune existenţa procesului-verbal de
ascultare în dosar;
Persoanele (obiectele) prezentate spre recunoaştere trebuie să fie pe cât posibil
asemănătoare la exterior cu persoana (obiectele) ce poate fi identificată. Se consideră
asemănătoare persoanele prezentate spre recunoaştere care se aseamănă prin: forma corpului,

4
Петренко B.M., Предъявление для опознания при расследовании преступлений, Изд. ВНИИ МВД
СССР, Москва, 1975, р. 4.
5
Цветков П.П., Предъявление для опознания в советском процессе, Изд. Лен-го унив.-та,
Ленинград,1962, p.27.
61
vârstă, înălţime, de acelaşi sex; configuraţia feţei, tenul feţei, părului, culoarea ochilor etc.;
modelul, culoarea îmbrăcămintei;
Numărul total de persoane prezentate pentru recunoaştere nu, trebuie să fie mai mic de
cinci, de obiecte-trei. Această regulă nu se răspândeşte atunci când este prezentat spre
identificare un cadavru.
Frecvent, în practica organelor de urmărire penală subiecţii prezentării spre recunoaştere
sânt intimidaţi, şi din frică de răzbunare, refuză să participe la acest act, fiind conştienţi de
consecinţele juridice al refuzului (se au în vedere martorii şi partea vătămată). Atare cazuri
impun măsuri concrete şi eficiente pentru apărarea acestor persoane şi stimularea participării lor
la prezentarea spre recunoaştere.
Din aceste considerente art.116 alin.3 CPP stipulează că persoana care trebuie recunoscută
este prezentată celui care urmează să o recunoască în afara spaţiului vizibilităţii celui care
urmează a fi recunoscut, împreună cu cel puţin 4 asistenţi procedurali de acelaşi sex,
asemănători la exterior. La prezentarea spre recunoaştere se aplică fotografierea. Fotografiile
persoanei prezentate spre recunoaştere şi a asistenţilor procedurali vor fi anexate în mod
obligatoriu la procesul-verbal.
Astfel în scopul asigurării securităţii subiectului prezentării pentru recunoaştere a persoanei
şi a se exclude posibilitatea observării de către persoanele prezentate, a persoanei care urmează
să înfăptuiască identificarea. Acestuia din urmă i se vor acorda posibilitatea observării,
perceperii vizuale a persoanelor prezentate pentru recunoaştere. În cazul procedurii speciale de
efectuare a prezentării spre recunoaştere se fac consemnările respective în procesul-verbal.
După cum deja s-a menţionat, obiectul este prezentat împreună cu cel puţin alte două
asemănătoare. Dar, adeseori, este imposibil de a găsi alte obiecte omogene (de exemplu, în cazul
operelor de artă). În practică, în asemenea situaţii pot fi făcute falsificări:
- în procesul-verbal se consemnează că au fost prezentate spre recunoaştere mai multe
obiecte, pe când în realitate s-a prezentat numai unul;
- este prezentat obiectul alături de altele care se deosebesc esenţial. În cazul când trebuie de
prezentat spre recunoaştere obiecte fără analog-picturi, sculpturi ori altor unicate în calitate de
excepţie, acest obiect se va prezenta într-un singur exemplar ca şi în cazul prezentării spre
recunoaştere a cadavrului.6
La prezentarea spre recunoaştere a cadavrului sau a unor părţi ale lui, sau a obiectelor de
anticariat, precum şi a altor obiecte pentru care este imposibil de a alege şi prezenta analogul,
recunoaşterea se face după exemplar unic. (art.117 alin.4 CPP).
Dacă cel chemat spre a face recunoaşterea este martor sau parte vătămată, el este prevenit
despre răspunderea penală, prevăzută în art. 313 CP, pentru refuzul de a face declaraţii, în art.
312 din CP, pentru declaraţiile mincinoase, precum şi despre dreptul de a nu face declaraţii
împotriva sa şi împotriva rudelor sale apropiate.
Înainte de prezentare, reprezentantul organului de urmărire penală propune persoanei care
urmează a fi recunoscută să ocupe locul pe care-l alege între asistenţii procedurali, făcând despre
aceasta menţiune în procesul-verbal. Recunoaşterea nu va avea loc, iar cea care a avut loc nu se
va considera întemeiată, dacă persoana chemată pentru a face recunoaşterea a indicat
particularităţi incerte pentru identificarea persoanei prezentate. În cazul în care prezentarea
persoanei spre recunoaştere este imposibilă, recunoaşterea poate fi realizată după fotografia
acesteia, prezentată împreună cu fotografiile a cel puţin 4 alte persoane, ce nu se deosebesc
esenţial între ele. Toate fotografiile sânt anexate la dosar.
Obiectul ce urmează a fi recunoscut, este prezentat împreună cu cel puţin alte 2 obiecte
omogene. Persoana care recunoaşte obiectul, este obligată să explice după care semne sau
particularităţi l-a recunoscut. În caz de prezentare spre recunoaştere a cadavrului unei persoane,
pe care cel chemat de a o recunoaşte, o ştia din viaţă, este permisă efectuarea toaletei cosmetice
a decedatului. La prezentarea spre recunoaştere a unui obiect, se permite curăţarea lui de
murdărie, rugină şi de alte stratificări dacă aceasta nu îl va distruge ca mijloc de probă.

6
Кочаров Г.И., Опознание на предварительном следствии: пособие длля следователей, Изд.
Юрид.лит-ры., Москва, 1955, p.59
62
 În legătură cu prezentarea spre recunoaştere a obiectului sau persoanei este întocmit un
proces-verbal conform prevederilor art. 260 şi 261 CPP.

2.3. Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii.

În practica organelor de urmărire penală din R. M. este utilizată pe larg verificarea şi
precizarea declaraţiilor la faţa locului, mai ales la cercetarea cazurilor când un rol important în
probaţiune procesual penală revine declaraţiilor învinuitului.
Pentru a verifica sau a preciza declaraţiile martorului, părţii vătămate, bănuitului,
învinuitului despre evenimentele infracţiunii săvârşite într-un loc concret, reprezentantul
organului de urmărire penală este în drept să se prezinte la locul infracţiunii împreună cu
persoana audiată şi, după caz, cu apărătorul, interpretul, specialistul, reprezentantul legal şi să
propună persoanei audiate să descrie circumstanţele şi obiectele despre care a făcut sau poate
face şi acum declaraţii (art.114 alin.1 CPP).
În scopul stabilirii unor date noi, verificării itinerarului şi locului unde s-a săvârşit fapta, de
asemenea şi pentru a releva autenticitatea declaraţiilor prin confruntarea lor cu împrejurările
cercetate, declaraţiile bănuitului, învinuitului, părţii vătămate sau a martorului date anterior pot fi
verificate şi precizate la locul legat de evenimentul în cauză.
Persoana audiată arată calea spre locul săvârşirii infracţiunii, descrie circumstanţele şi
obiectele despre care anterior a făcut declaraţii şi răspunde la întrebările reprezentantului
organului de urmărire penală. Dacă, pe parcursul verificării declaraţiilor la locul infracţiunii, vor
fi descoperite obiecte şi documente ce pot servi ca probe în cauza penală, ele se ridică şi acest
fapt se consemnează în procesul-verbal. Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii se permite
cu condiţia de a nu leza demnitatea şi onoarea persoanelor care participă la această acţiune
procesuală şi de a nu pune în pericol sănătatea lor. Rezultatele verificării declaraţiilor la locul
infracţiunii sânt consemnate în proces-verbal, respectând prevederile art. 260 şi 261 CPP, în care,
suplimentar, se fixează declaraţiile persoanei făcute la faţa locului. În cadrul efectuării verificării
declaraţiilor la faţa locului pot fi aplicate mijloace tehnice, întocmite schiţe, fapt ce se
consemnează în procesul-verbal. Fonogramele, casetele audio şi video, peliculele fotografice,
schiţele, documentele şi obiectele ridicate sunt anexate la procesul-verbal.
Faţă de verificarea şi precizarea declaraţiilor la faţa locului sunt înaintate mai multe
condiţii:
1. persoanele ale căror declaraţii se precizează, trebuie să fie în prealabil ascultate;
2. declaraţiile învinuitului şi a învinuitului pot fi verificate şi precizate cu acordul
acestora;
3. verificarea şi precizarea declaraţiilor mai multor persoane se face separat;
4. în cadrul acestui act sunt interzise întrebări care sugerează răspunsul;
5. sânt interzise acţiuni care ar înjosi cinstea şi demnitatea peroanelor ori ar pune în
pericol viaţa şi sănătatea lor;
6. toţi participanţii la acest act vor merge după persoana, declaraţiile căreia sânt verificate.
Acest procedeu are unele trăsături comune cu reconstituirea şi se întâlneşte în practică
destul de rar. De pildă, pentru verificarea faptului că făptuitorul a pătruns în depozit prin
fereastră, gaură etc., ascunzându-se până la săvârşirea infracţiunii după o cisternă, tractor,
semănătoare etc., este necesar a stabili dacă aceste obiecte sunt dislocate în teren şi ele permit a
săvârşi acţiunile despre care comunică persoana ascultată. Spre deosebire de reconstituire
hotărârea acestei întrebări nu necesită experimente dar se realizează prin demonstrarea obiectelor
în cauză.
Analiza conţinutului verificării şi precizării declaraţiilor la faţa locului arată că acest act are
trăsături comune cu ascultarea, prezentarea spre identificare, cercetarea la faţa locului şi
reconstituirea, deosebindu-se totodată de aceste acte.
Verificarea şi precizarea declaraţiilor este lipsită de caracterul experimental al
experimentului în procedura de urmărire penală, care este stipulat în art.123 CPP. Pentru primul
act nu este necesară reamenajarea, refacerea locului. Aşadar verificarea şi precizarea
declaraţiilor spre deosebire de experimentul judiciar se efectuează în condiţiile şi în împrejurările
proprii locului, la momentul efectuării acestui act. La efectuarea acestui act nu se clarifică dacă

63
era posibilă sau nu fapta în anumite condiţii (caracteristică distinctă a reconstituiri), ci se
precizează, concretizează unde şi cum, potrivit declaraţiilor învinuitului sau martorului s-a
săvârşit fapta.

3. Colectarea mostrelor pentru cercetare comparativă

Organul de urmărire penală este în drept să colecteze mostre care reflectă particularităţile
omului viu, cadavrului, animalului, substanţei, obiectului dacă investigarea lor are importanţă
pentru cauza penală.
Organul de urmărire penală este în drept să colecteze mostre de la bănuit şi învinuit. De
asemenea organul de urmărire penală, poate dispune colectarea mostrelor de la martori sau
partea vătămată, dar numai în cazul în care trebuie să verifice dacă aceste persoane au lăsat urme
la locul unde s-a produs evenimentul sau pe corpurile delicte.
Dacă este necesar, colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă se face cu
participarea specialistului.
Despre colectarea mostrelor necesare pentru cercetarea comparativă, organul de urmărire
penală emite o ordonanţă motivată, în care, în special, se indică: persoana care va colecta
mostrele, persoana de la care se vor colecta mostrele; care anume mostre şi în ce număr
(cantitate) trebuie colectate; cînd, unde şi la cine trebuie să se prezinte persoana de la care vor fi
colectate mostrele; cînd, cui trebuie să fie prezentate mostrele după colectare.
Despre colectarea mostrelor necesare pentru cercetarea comparativă se întocmeşte nu
proces-verbal potrivit dispoziţiilor art. 260-261 CPP.
Colectarea de mostre în condiţiile art. 154 CPP poate fi dispusă şi de către instanţa de
judecată la solicitarea părţilor.
Conform art.155 CPP în calitate de mostre pot fi colectate:
1) Sînge, spermă, păr, secvenţe de unghii, microparticule de pe corp;
2) Salivă, sudoare şi alte eliminări ale corpului;
3) Amprente digitale, mulaje ale dinţilor şi falangelor;
4) Înscrieri, obiecte, piese vestimentare şi părţi ale lor, alte materiale ce reflectă
deprinderile persoanei respective;
5) Fonograma vocii, fotografii sau înregistrări video;
6) Corpuri materiale, substanţe, materie primă, produse;
7) Arme de diferite tipuri, cartuşe, tub-cartuş, glonte, piese şi uneltele folosite la
confecţionarea acestora;
8) Dispozitivele explozive neutralizate, părţi componente ale lor, piese, mecanisme şi
unelte folosite la confecţionarea acestora;
9) Alte substanţe şi obiecte.
Se interzice colectarea mostrelor într-un mod care pune în pericol sănătatea şi viaţa omului
sau care lezează onoarea şi demnitatea lui.
Reprezentantul organului de urmărire penală citează persoana sau se deplasează la locul
unde se află ea, aducîndu-i la cunoştinţă contra semnătură, ordonanţa de colectare a mostrelor,
explică acestei persoane şi specialistului drepturile şi obligaţiile lor.
Reprezentantul organului de urmărire penală, cu participarea specialistului, dacă acesta este
invitat, desfăşoară acţiunile necesare şi colectează mostrele respective. Mostrele, cu excepţia
documentelor, se împachetează şi se sigilează, iar pachetele sigilate se semnează de persoana
care efectuează acţiunea respectivă. În cazurile necesare, colectarea mostrelor se face prin
percheziţie sau ridicare ori concomitent cu efectuarea acestora, precum şi a altor acţiuni de
urmărire penală.
Despre colectarea mostrelor se întocmeşte un proces-verbal conform dispoziţiilor art.260-
261 CPP, în care se descriu toate acţiunile efectuate pentru colectarea mostrelor în
consecutivitatea efectuării lor, metodele şi mijloacele tehnice aplicate, precum şi însăşi mostrele.
Mostrele colectate se anexează la procesul-verbal.

64
 4. Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale
Ceea ce justifică consacrarea pe cale legislativă a acestui procedeu de probaţiune, este
necesitatea de a pune la îndemâna organelor de urmărire penală un instrument, rapid şi eficient
de lămurire a unor variate aspecte legate de săvârşirea infracţiunilor care să îngăduie acestora
posibilitatea valorificării neîntârziate a unor date, stări, situaţii ce nu suferă amânare.
În cazul în care este necesară explicarea unor fapte sau circumstanţe ale cauzei,
procurorul, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate folosi cunoştinţele unui
specialist, dispunînd, la cererea părţilor, iar organul de urmărire penală şi din oficiu,
efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale. (art.139 CPP).
Constatarea tehnico-ştiinţifică este efectuată, de regulă, de către specialişti care
funcţionează în organul de urmărire penală. Ea poate fi efectuată şi de către specialişti care
funcţionează în cadrul altor organe, precum şi de către alţi specialişti.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care dispune efectuarea constatării
tehnico-ştiinţifice stabileşte obiectul acesteia, formulează întrebările la care trebuie să se
răspundă şi stabileşte termenul în care va fi efectuată lucrarea. Constatarea tehnico-ştiinţifică este
efectuată asupra materialelor şi informaţiei puse la dispoziţie sau indicate de către organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată. Persoanei căreia îi revine sarcina efectuării constatării
nu i se pot delega şi nici ea nu-şi poate însuşi atribuţii de organ de urmărire penală sau de organ
de control.
Dacă specialistul căruia îi revine sarcina efectuării lucrării consideră că materialele puse la
dispoziţie ori informaţia indicată sânt insuficiente, el comunică acest fapt organului de urmărire
penală sau instanţei, în vederea completării lor. În cazul în care este necesară o examinare
corporală asupra învinuitului ori părţii vătămate pentru a constata pe corpul acestora existenţa
urmelor infracţiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale
şi cere organului medico-legal, căruia îi revine competenţa potrivit legii, să efectueze această
constatare.
Rezultatele constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale se consemnează într-un raport.
Organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea părţilor, precum şi instanţa de judecată, la
cererea oricăreia dintre părţi, dacă constată că raportul tehnico-ştiinţific ori medico-legal nu este
complet sau concluziile acestuia nu sânt precise, dispune efectuarea unei expertize. În cazul
participării specialistului la actele procedurale, rezultatele constatărilor tehnico-ştiinţifice şi
medico-legale sânt inclse în procesul-verbal al acţiunii respective.

5. Expertizele
Urmele şi mijloacele materiale de probă nu au valoare pentru cauză atâta timp, cît nu au
fost analizate, interpretate şi valorificate pentru obţinerea unui maximum de date, menite a
contribui la clarificarea diferitor împrejurări referitor la condiţiile în care a fost săvârşită
infracţiunea, făptuitori, etc., în scopul aflării adevărului. Pentru valorificarea urmelor şi a
mijloacelor materiale de probă, în scopul arătat, sânt necesare cunoştinţe de specialitate şi
mijloace tehnice adecvate, pe care organele de urmărire penală, oricât ar fi de dotate, nu le
posedă.
Pentru a asigura valorificarea ştiinţifică a urmelor şi a mijloacelor materiale de probă prin
expertize, organele de urmărire penală trebuie să cunoască şi să analizeze întregul material
existent în dosarul cauzei şi numai pe această bază să se pronunţe asupra necesităţii şi utilităţii
recurgerii la dispunerea expertizei.
În vederea dispunerii expertizelor judiciare, organele de urmărire penală trebuie să
analizeze temeinic necesitatea şi utilitatea acestora spre a nu recurge la concursul experţilor decât
atunci când pot contribui la lămurirea unor fapte sau stări de fapt, care prezintă importanţă pentru
cauză, respectiv pentru aflarea adevărului.
Cunoştinţele de specialitate ale expertului depăşesc limitele pregătirii generale a
colaboratorilor organelor de drept şi necesită o pregătire specială într-un anume domeniu.
În art.142 alin.1 CPP sânt prevăzute cazurile de prezentare a concluziilor expertului.
Expertiza se dispune în cazurile în care pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea
circumstanţelor ce pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală sînt necesare cunoştinţe

65
specializate în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei, meşteşugului sau în alte domenii. Posedarea
unor asemenea cunoştinţe specializate de către persoana care efectuează urmărirea penală sau
de către judecător nu exclude necesitatea dispunerii expertizei. Dispunerea expertizei se face, la
cererea părţilor, de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, precum
şi din oficiu de către organul de urmărire penală. Dispunerea expertizei se face, la cererea
părţilor, de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, precum şi din
oficiu de către organul de urmărire penală. Părţile, din iniţiativă proprie şi pe cont propriu, sînt în
drept să înainteze cerere despre efectuarea expertizei pentru constatarea circumstanţelor care, în
opinia lor, vor putea fi utilizate în apărarea intereselor lor. Fiecare dintre părţi are dreptul să
recomande un expert pentru a participa la efectuarea expertizei.
Aşadar, dispunerea unei expertize criminalistice este justificată numai atunci când, pentru
clarificarea unor aspecte ale cauzei, sânt necesare cunoştinţe de specialitate dintr-un domeniu sau
altul de activitate. Împrejurarea că cei ce îndeplinesc atribuţiile organelor de urmărire penală au
cunoştinţe de specialitate în domeniul criminalisticii nu înlătură necesitatea dispunerii unei
expertize. Aşadar, ori de câte ori se iveşte necesitatea lămuririi unui aspect al cauzei ce solicită
cunoştinţe dintr-un domeniu sau altul, se va recurge la concursul specialiştilor, independent de
faptul că organele de urmărire penală posedă asemenea cunoştinţe. Efectuarea unor examinări de
specialitate de către însuşi organele de urmărire penală excede atribuţiilor conferite prin lege
acestora, datorită incompatibilităţii existente între funcţiile procesuale pe care trebuie să le
exercite organul de urmărire penală pe de o parte, şi expertul pe de altă parte şi ar fi de natură a
se răsfrânge negativ asupra aflării adevărului în procesul penal.
În calitate de expert poate fi numită orice persoană care posedă cunoştinţele necesare
pentru a prezenta concluzii care se referă la circumstanţele apărute în legătură cu cauza penală şi
care pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală.
Potrivit art.143 C.pr.pen. expertiza este dispusă şi se efectuează, în mod obligatoriu,
pentru constatarea:
1) cauzei morţii;
2) gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale;
3) stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului-în cazurile în care apar
îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi apăra de sine stătător
drepturile şi interesele legitime în procesul penal;
4) vârstei bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate-în cazurile în care
această circumstanţă are importanţă pentru cauza penală, iar documentele ce confirmă vârsta
lipsesc sau prezintă dubiu;
5) stării psihice sau fizice a părţii vătămate, martorului dacă apar îndoieli în privinţa
capacităţii lor de a percepe just împrejurările ce au importanţă pentru cauza penală şi de a face
declaraţii despre ele, dacă aceste declaraţii ulterior vor fi puse, în mod exclusiv sau în principal,
în baza hotărârii în cauza dată;
6) stării psihice şi fizice a persoanei în privinţa căreia se reclamă că s-au comis acte de
tortură, tratamente inumane sau degradante;
7) altor cazuri când prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză.
Procedura dispunerii expertizei. Considerând că este oportună expertiza, organul de
urmărire penală, prin ordonanţă, iar instanţa de judecată, prin încheiere, dispune efectuarea ei.
În ordonanţă sau în încheiere este indicat: cine a iniţiat dispunerea expertizei; temeiurile pentru
care este dispusă expertiza; obiectele, documentele şi alte materiale prezentate expertului cu
menţiunea, când şi în ce împrejurări au fost descoperite şi ridicate; întrebările formulate
expertului; denumirea instituţiei de expertiză; numele şi prenumele persoanei căreia îi este pusă
în sarcină efectuarea expertizei.
Ordonanţa sau încheierea de dispunere a efectuării expertizei este obligatorie pentru
instituţia sau persoana care urmează să efectueze expertize.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în cazul în care dispune efectuarea
expertizei, citează părţile şi expertul desemnat pentru a li se aduce la cunoştinţă obiectul
expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să dea răspunsuri, pentru a li se explica dreptul de
a face observaţii cu privire la aceste întrebări şi de a cere modificarea sau completarea lor.

66
Totodată, părţilor li se explică dreptul lor de a cere numirea a cîte un expert recomandat de
fiecare dintre ele pentru a participa la efectuarea expertizei. În acest caz, se întocmeşte un
proces-verbal.
Clasificarea expertizelor. Principalele criterii după care se pot clasifica expertizele sânt:
natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză; modul în care legea reglementează
necesitatea efectuării expertizei; modul de desemnare a expertului; criteriul modului de
organizare a expertizei. În funcţie de natura problemelor ce urmează a fi lămurite, organele
judiciare pot dispune efectuarea următoarelor expertize:
1. expertiza criminalistică, care, la rândul ei, poate fi de mai multe feluri, şi anume:
expertiza dactiloscopică, traseologică, balistică, tehnică a actelor, grafică, biocriminalistică;
2. expertiza medico-legală, prin care pot fi lămurite problemele privind asfixia mecanică,
moartea subită, violul etc.;
3. expertiza psihiatrică, prin care pot fi lămurite problemele privind tulburările psihice,
ca: schizofrenia, oligofrenia, depresiunea maniacală.
4. expertiza contabilă, prin care se lămuresc aspecte privind controlul şi revizia contabilă;
5. expertiza tehnică, cu ajutorul căreia pot fi lămurite anumite probleme în cazul
accidentelor de circulaţie, în cazul infracţiunilor contra protecţiei muncii.7
Expertizele mai pot fi clasificate ca: expertiza de comisie, expertiza complexă expertiza
suplimentară, contraexpertiza
Expertiza de comisie. Expertizele cu un grad sporit de complexitate se efectuează de o
comisie din cîţiva experţi de aceeaşi specializare sau, după caz, de specializări diferite. La
cererea părţilor, în componenţa comisiei de experţi pot fi incluşi experţii invitaţi (recomandaţi)
de ele.  Dacă sînt experţi de aceeaşi specializare, membrii comisiei se consultă între ei şi,
ajungînd la o opinie comună, întocmesc un raport unic, pe care îl semnează fiecare. Dacă între
experţi există dezacord, fiecare dintre ei prezintă cîte un raport separat cu privire la toate
întrebările sau numai cu privire la întrebările pe marginea cărora există dezacord. Dacă membrii
comisiei sînt experţi de specializări diferite, la efectuarea expertizei se aplică prevederile
referitoare la expertiza complexă. Cerinţa organului de urmărire penală sau a instanţei de
judecată ca expertiza să fie efectuată de o comisie de experţi este obligatorie pentru şeful
instituţiei de expertiză, precum şi pentru experţii desemnaţi. Dacă expertiza este pusă în sarcina
instituţiei de expertiză şi conducătorul, analizînd complexitatea investigaţiilor ce urmează a fi
efectuate, consideră că este necesară o expertiză în comisie, acesta comunică organului de
urmărire penală sau instanţei de judecată propunerea de dispunere a efectuării expertizei.
Expertiza complexă. În activitatea de soluţionare a unor cauze penale organele judiciare
se confruntă cu o multitudine de probleme, a căror natură depăşeşte sfera de preocupare a unei
ştiinţe, impunându-se consultarea unor specialişti din diferite domenii, cum ar fi: criminalistic,
tehnic, medical, contabil, artă, etc., care să formuleze concluzi în cadrul raportului de expertiză.
De aici rezultă necesitatea ca la efectuarea lucrării să participe specialişti din mai multe domenii
de activitate, aşa încât expertizele au din ce în ce mai mult un caracter interdisciplinar sau
multidisciplinar. Necesităţile de ordin practic au determinat apariţia unui nou gen de expertiză,
pe care unii autori au denumit-o expertiza complexă. Ea nu trebuie confundată cu cea efectuată
de către comisia formată din mai mulţi experţi de aceeaşi specialitate dispunerea şi efectuarea
expertizei complexe trebuie evidenţiate următoarele:
1. expertiza complexă se dispune numai când rezolvarea probleme lor necesită cercetări
inter-sau multidisciplinare;
2. în cadrul acesteia, fiecare expert cunoaşte întreaga cauză şi toate problemele care
urmează a fi rezolvate;
3. experţii dintr-o anumită specialitate folosesc informaţiile din celelalte specialităţi
pentru formularea unor concluzii unice, fundamentate ştiinţific;
4. elementele de graniţă dintre ştiinţele chemate să contribuie la rezolvarea problematicii
expertizei impun o colaborare strânsă între specialiştii numiţi să efectueze lucrarea;
5. raportul unic, în care se materializează desfăşurarea şi concluziile experţilor, este de
natură să asigure rezolvarea tuturor problemelor pentru care a fost dispusă expertiza, oferind
7
Neagu Ion, op.cit., p.301.
67
organelor judiciare un mijloc de probă eficient pentru soluţionarea temeinică şi legală a cauzelor
penale.
Practica judiciară cunoaşte mai multe genuri de expertize complexe:
1. Expertiza complexă criminalistică şi medico-legală, care se dispune, de exemplu, în
cazul omorului săvârşit prin folosirea armelor de foc, a unor corpuri înţepătoare-tăietoare sau în
cazul accidentelor de circulaţie cu urmări de deces în cadrul acesteia, experţii (criminalist şi
medico-legal) sunt chemaţi să colaboreze în examinarea şi interpretarea diverselor urme
existente pe îmbrăcămintea şi corpul victimei, pentru a putea formula concluzii cu privire la
mecanismul de creare a lor, eventual instrumentul creator, concordanţa dintre urmele existente
ş.a.;
2. Expertiza complexă tehnică şi criminalistică are o arie de aplicabilitate mult mai
largă, ea impunându-se frecvent în cazul unor infracţiuni săvârşite la regimul armelor,
muniţiilor şi materialelor explozive ori a unor infracţiuni comise prin folosirea lor, experţii
criminalişti şi specialiştii armurieri fiind chemaţi să contribuie la lămurirea unor probleme
privind natura, starea tehnică (calitatea) corpurilor delicte puse la dispoziţie pentru
examinare, identificarea obiectelor creatoare de urme ş. a.;
3. Expertiza complexă a picturilor impune colaborarea specialiştilor din domeniul
artei cu experţi chimişti, fizicieni, graficieni, pentru rezolvarea unor probleme vizând
calitatea materialelor şi metodelor folosite la realizarea falsului, autenticitatea semnăturii
şi, pe această bază, stabilirea autenticităţii lucrării examinate;
4. Expertiza complexă tehnică şi contabilă este folosită, deseori, la instrumentarea
cauzelor penale privind infracţiuni prin care au fost cauzate pagube avutului: furturi,
escrocherii, distrugeri sau degradări de bunuri. Certificarea problematicii care se ridică în
astfel de cauze referitoare la valoarea prejudiciului cauzat, la metodele şi mijloacele care
le-au determinat nu poate fi realizată decât prin folosirea cunoştinţelor şi constatărilor
experţilor tehnici şi a celor contabili.
Art. 148 CPP reglementează dispunerea şi efectuarea expertizei suplimentare şi
contraexpertizei.
Dacă organul de urmărire penală care a dispus efectuarea expertizei, la invocare de către
una dintre părţi sau din oficiu, ori instanţa de judecată, la cererea uneia dintre părţi, constată că
raportul expertului nu este complet, iar această deficienţă nu poate fi suplinită prin audierea
expertului, se dispune efectuarea unei expertize suplimentare de către acelaşi expert sau de către
un alt expert.
Dacă concluziile expertului sînt neclare, contradictorii, neîntemeiate, dacă există îndoieli în
privinţa lor şi aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului sau dacă a fost
încălcată ordinea procesuală de efectuare a expertizei, poate fi dispusă efectuarea unei expertize
repetate de către un alt expert sau alţi experţi. La efectuarea expertizei repetate se poate pune şi
chestiunea autenticităţii metodelor utilizate anterior. Primul expert poate participa la efectuarea
expertizei respective pentru a da explicaţii, însă nu poate participa la efectuarea investigaţiilor şi
la finalizarea concluziilor.
În ordonanţă sau în încheierea prin care s-a dispus efectuarea expertizei suplimentare sau
repetate trebuie să fie concretizate motivele dispunerii acesteia.

68
 Curs V
Procedee probatorii în procesul penal

Planul :

1. Procedura de descoperire şi ridicare a probelor:

1.1.Cercetarea la faţa locului (art. 118 CPP)
1.2.Examinarea corporală (art. 119 CPP)
1.3.Examinarea şi exhumarea cadavrului (art. 120, 121 CPP)
1.4.Reconstituirea faptei şi experimentul în urmărirea penală (art. 122, 123 CPP)
1.5.Percheziţia (art. 125 CPP)
1.6.Ridicarea de obiecte şi documente (art. 126 CPP)
1.7.Percheziţia corporală şi ridicarea (art. 130 CPP)
2. Activitatea specială de investigaţie în procesul penal.

1. Procedura de descoprire şi ridicare a probelor

1.1. Cercetarea la faţa locului.
Un loc important în probaţiunea procesual penală, printre alte acte de urmărire penală,
revine cercetării la faţa locului. În cadrul cercetării pot fi stabilite nu numai circumstanţele care
constituie obiectul probaţiunii, dar şi alte circumstanţe importante, care permit de a orienta într-o
direcţie corectă investigarea cauzei şi de a înainta versiunile respective. Nu în zădar cercetarea la
faţa locului este denumită simbolic „cheia pentru rezolvarea problemei cu mai mulţi
necunoscuţi.”
Cercetarea la faţa locului reprezintă o activitate procesuală şi tactică a ofiţerului de
urmărire penală, ce rezidă în studierea, perceperea, depistarea, fixarea şi ridicarea nemijlocită a
obiectelor, stabilirii stării şi proprietăţii lor, urmelor, indiciilor şi poziţiei reciproce a acestora,
importante pentru cauza cercetată.
Conform art. 118 CPP în scopul descoperirii şi ridicării urmelor infracţiunii, a
mijloacelor materiale de probă pentru a stabili circumstanţele infracţiunii ori alte circumstanţe
care au importanţă pentru cauză, organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa
locului a terenurilor, încăperilor, obiectelor, documentelor, animalelor, cadavrelor umane sau
de animale.
Alin. 2 al art. 118 CPP stipulează că se interzice cercetarea la faţa locului a încăperii sau a
domiciliului fără acordul scris al proprietarului sau al posesorului.
Legea eliberează organul de urmărire penală de obligaţia de a întocmi o ordonanţă în
legătură cu cercetarea la faţa locului, limitîndu-se doar la proces-verbal. Cercetarea la faţa
locului la domiciliu fără permisul persoanei căreia îi este limitat dreptul la inviolabilitatea
domiciliului, este efectuată în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală, cu
autorizarea judecătorului de instrucţie, dar şi în asemenea situaţii acţiunea procesuală poate fi
efectuată fără autorizaţia judecătorului de instrucţie în baza ordonanţei motivate a procurorului,
fapt motivat de caracterul flagrant al infracţiunii (art. 301).
Reieşind din conţinutul art. 118 alin.1 CPP, există următoarele tipuri de cercetare la faţa
locului:
 a terenurilor;
 a încăperilor;
 a obiectelor;
 a documentelor (înscrisurilor);
 a animalelor;
 a cadavrelor umane sau de animale.

69
 De regulă cercetarea terenurilor, obiectelor, documntelor, precum şi examinarea
cadavrului, este parte integrantă a cercetării la faţa locului. În cazurile cînd pentru cercetarea
acestor obiecte este necesar mai mult timp ele sînt examinate la locul efectuării urmăririi penale.
Obiectele descoperite în timpul cercetării la faţa locului se examinează la locul efectuării
acestei acţiuni şi rezultatele examinării se consemnează în procesul-verbal al acţiunii respective.
Dacă pentru examinarea obiectelor şi documentelor se cere un timp mai îndelungat, precum şi în
alte cazuri, persoana care efectuează urmărirea penală le poate ridica pentru a le examina în
sediul organului de urmărire penală. Pentru aceasta, obiectele şi documentele se împachetează, se
sigilează, pachetul se semnează şi despre aceasta se face menţiune în procesul-verbal.
Deseori persoana care efectuează urmărirea penală, recurge la ajutorul specialistului pentru
executarea diferitor măsurări, fotografieri, filmări, întocmirea desenelor, schiţelor, efectuarea
mulajelor şi tiparelor de pe urme sau le face de sine stătător. Este raţional de a aplica
înregistrarea video în cazul în care starea de lucruri este în permanentă modificare sau cînd este
necesar de a înlătura urgent consecinţele fenomenului", în cazul cînd este necesară modificarea
împrejurărilor pentru descoperirea urmelor infracţiunii, cînd sunt anumite condiţii climaterice
care pun în pericol dispariţia urmelor, cînd teritoriul cercetat este imens. În cadrul cercetării la
faţa locului pot participa şi alte persoane, dacă organul de urmărire penală sau instanţa consideră
necesar acest lucru. Bănuitul, învinuitul, partea vătămată, martorul pot participa, dacă prin
aceasta vor contribui la buna desfăşurare a procesului penal. în cazurile cînd la cercetarea la faţa
locului participă bănuitul sau învinuitul, obligatoriu va participa şi apărătorul. Cînd este necesar,
persoanele care participă la cercetarea la faţa locului sunt preîntîmpinate de a nu face publice
datele cunoscute în cadrul participării.
Pornind de la faptul că majoritatea acţiunilor procesuale pot fi efectuate atît în cadrul
urmăririi penale, cît şi în cadrul judecării cauzei, cercetarea la faţa locului poate fi efectuată şi în
instanţa de judecată. Rezultatele cercetării la faţa locului şi ridicării anumitor obiecte pot fi
folosite în cadrul altor acţiuni procesuale, cum ar fi expertiza, experimentul, audierea,
prezentarea spre recunoaştere. În unele cazuri cercetarea la faţa locului permite de a întreprinde
anumite acţiuni pentru reprimarea activităţii criminale sau pentru preîntîmpinarea comiterii altor
infracţiuni; din aceste considerente cercetarea la faţa locului trebuie să fie efectuată cît mai
curînd posibil.
Cercetarea la faţa locului poate fi efectuată de mai multe ori, acest fapt fiind determinat de
împrejurările concrete ale cauzei.
Cercetarea poate fi suplimentară sau repetată. În cadrul cercetării suplimentare se
examinează anumite obiecte care nu au fost examinate în cadrul cercetării primare şi nu s-a
cunoscut despre existenţa acestora. Cercetarea repetată este necesară în cazul cînd a fost efectuată
iniţial, în condiţii nefavorabile climaterice, fie din alte motive, care nu au permis o cercetare
calitativă.
La cercetarea la faţa locului se întocmeşte un proces-verbal, care constituie un mijloc de
probă. În procesul-verbal se includ toate datele privind persoana care a efectuat acţiunea
procesuală, participanţii la această acţiune procesuală, locul, timpul, data, condiţiile în care s-a
efectuat cercetarea la faţa locului, iluminarea, condiţiile meteorologice etc. În cazul cînd s-au
utilizat anumite mijloace tehnice, despre acest fapt, de asemenea, se menţionează în procesul-
verbal.

1.2. Examinarea corporală.

Examinarea corporală este o altă acţiune procesuală care în esenţa sa constituie o
modalitate a cercetării, specificul căreia constă în faptul că obiectul de cercetare este corpul
omenesc.
Organul de urmărire penală are dreptul să efectueze examinarea corporală a bănuitului,
învinuitului, inculpatului, martorului sau părţii vătămate, cu consimţămîntul acestora sau în baza
ordonanţei motivate a organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie,
pentru a constata dacă pe corpul acestora există urme ale infracţiunii sau semne particulare, în
cazul în care pentru aceasta nu este necesară expertiza medico-legală.

70
 Una din principalele sarcini ale examinării corporale este căutarea urmelor legate de
contactul direct al victimei cu infractorul.8
În caz de infracţiune flagrantă, examinarea corporală poate fi efectuată fără autorizarea
judecătorului de instrucţie, însă, în termen de 24 de ore, el trebuie să fie informat despre acţiunea
efectuată, cu prezentarea materialelor respective ale cauzei pentru controlul legalităţii acestei
acţiuni. Dacă este necesar, examinarea corporală se face cu participarea medicului. Persoana care
efectuează urmărirea penală nu asistă la examinarea corporală a unei persoane de sex opus dacă
este necesară dezbrăcarea acesteia. În acest caz, examinarea corporală se face de către o persoană
de acelaşi sex cu persoana examinată sau de un medic. În cursul examinării corporale sînt
interzise acţiuni care înjosesc demnitatea persoanei examinate sau îi pun în pericol sănătatea.

1.3. Examinarea şi exhumarea cadavrului.

După cum deja s-a menţionat, de regulă, examinarea exterioară a cadavrului este parte
integrantă a cercetării la faţa locului. În unele cazuri din practică este necesară examinarea
exterioară a cadavrului după înmormîntarea lui.
Examinarea exterioară a cadavrului la locul unde a fost descoperit se face de către
organul de urmărire penală, cu participarea medicului legist, iar în lipsa acestuia cu
participarea unui alt medic. În caz de necesitate, pentru examinarea cadavrului se atrag şi alţi
specialişti. Cadavrul, după examinare, se expediază la instituţia de expertiză medico-legală, unde
vor fi luate măsuri pentru a preveni pierderea, deteriorarea, alterarea cadavrului sau a părţilor
acestuia.
Ca o acţiune procesuală independentă, examinarea cadavrului se efectuează în cazul cînd
acesta a fost descoperit în alt loc decît locul presupus de comitere a infracţiunii (de exemplu, a
fost aruncat într-un lac, a fost îngropat sau alte situaţii). în toate cazurile la examinarea
cadavrului obligatorie este participarea unui medic legist sau a altui medic, cînd prezenţa
medicului legist este imposibilă. Specialistul care a participat la examinarea cadavrului poate în
continuare să participe în calitate de expert la efectuarea expertizei medico-legale. în toate
cazurile, după examinarea exterioară a cadavrului se va efectua şi expertiza. Pe parcursul
examinării cadavrului se constată locul aflării lui, plasarea lui în raport cu împrejurările, poziţia
cadavrului în raport cu obiectele şi urmele descoperite, sexul, vîrsta aproximativă, prezentarea
leziunilor, starea îmbrăcămintei etc. în cazul cînd cadavrul nu este identificat, el trebuie
obligatoriu fotografiat. De asemenea trebuie, luate anumite mostre (probe de piele, sînge ş.a.). Pe
parcursul examinării cadavrului se întocmeşte un proces-verbal în care se descriu toate datele
respective.
Ofiţerul de urmărire penală este obligat să asigure transportarea cadavrului în instituţia
medico-legală, iar administraţia instituţiei este obligată să ia măsuri pentru a preveni pierderea,
deteriorarea, alterarea cadavrului sau a părţilor acestuia.
Exhumarea cadavrului este o acţiune de dezgropare a osemintelor unui cadavru. Scopul
deshumării este examinarea cadavrului, prezentarea spre recunoaştere sau efectuarea expertizei
medico-legale. Exhumarea cadavrului este o acţiune care depăşeşte aspectul pur procesual,
implicîndu-se în cele de ordin moral. Din aceste considerente, acţiunea procesuală se efectuează
doar în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de
instrucţie. Obligatorie în aceste cazuri este înştiinţarea rudelor. Acordul rudelor însă nu este
obligatoriu.
La exhumarea cadavrului este obligatorie prezenţa procurorului şi a specialistului în
domeniul medicinei legale; serviciul sanitar epidemiologie din localitate, fiind informat, poate
delega o persoană. Toate persoanele care sunt anunţate şi care participă la exhumarea cadavrului
pot fi prevenite referitor la nedivulgarea datelor exhumării.
Cercetarea şi prezentarea spre recunoaştere a cadavrului pot fi efectuate atît la locul
exhumării, cît şi în alt loc. în cazul în care este necesară efectuarea expertizei medico-legale,
cadavrul poate fi dus la instituţia respectivă.

8
Guţanu Eugen, Andronache Anatol, Aspecte procesuale privind examinarea corporală // Probleme
actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii, Anuar ştiinţific, ediţia a III-a, Chişinău, 2002 p.84
71
 1.4. Reconstituirea faptei şi experimentul în urmărirea penală.
Reconstituirea nu este un procedeu de descoperire şi ridicare a înscrisurilor şi a mijloacelor
materiale de probă, dar este analizată în acest context datorită faptului că reprezintă anumite
aspecte comune cu cercetarea la faţa locului. Astfel reconstituirea se efectuează la locul
infracţiunii şi urmăreşte stabilirea împrejurărilor şi condiţiilor în care a fost săvîrşită fapta
infracţională.
În cursul cercetării şi judecării cauzelor penale se resimte nu o dată necesitatea
reconstituirii faptei şi verificării pe cale experimentală a unor fapte şi împrejurări de fapt ce
gravitează în jurul infracţiunii, sau a unor situaţii, activităţi, fenomene aflate în diferite relaţii cu
cei care în diverse calităţi au participat la săvîrşirea infracţiunii.
Mijlocul de verificare a condiţiilor în care s-au produs fapte şi împrejurări de fapt legate de
infracţiunea săvîrşită sau de cei care au participat la comiterea faptei într-o calitate ori alta, îl
constituie procedeul probator cunoscut sub denumirea de reconstituirea faptei.
Organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea participanţilor în proces, precum şi
instanţa de judecată, la cererea părţilor, considerînd că este necesar pentru verificarea şi
precizarea unor date, pot proceda la reconstituirea, integrală sau parţială, a faptei la faţa
locului, cu participarea făptuitorului, prin reproducerea acţiunilor, situaţiei sau a altor
circumstanţe în care s-a produs fapta. Cu acest prilej, în cazurile necesare se pot face măsurări,
filmări, fotografieri, întocmi desene şi schiţe.
Reconstituirea poate fi definită ca o activitate de procedură penală, care constă în
reproducerea experimentală a acţiunilor, faptelor şi fenomenelor ce au însoţit activitatea
infracţională, în vederea stabilirii posibilităţii producerii sau perceperii anumitor fapte şi
împrejurări în condiţii determinate de spaţiu şi timp şi obţinerii pe această cale a datelor necesare
determinării veritabilităţii materialului probant existent în cauză, elaborării şi verificării
acţiunilor de anchetă. Prin reconstituirea faptei se încearcă determinarea posibilităţii reproducerii
anumitor fapte sau circumstanţe în condiţii determinate de timpul şi de spaţiul stabilit.
La reconstituirea faptei este obligatorie participarea făptuitorului. Acţiunea procesuală
trebuie efectuată în condiţii maximale ajustate la cele în care s-a produs fapta. În caz contrar,
aceasta poate duce la pierderea valorii probante a datelor obţinute. Reconstituirea faptei se
efectuează cu scopul de a verifica datele de fapt obţinute în urma audierii făptuitorului şi a altor
subiecţi, a cercetării la faţa locului sau a altor acţiuni procesuale, existînd posibilitatea de a
obţine probe noi, care confirmă sau neagă informaţia iniţială.
Reconstituirea faptei nu poate fi efectuată în cazurile cînd apare pericol pentru sănătatea
persoanei sau dacă există pericolul că va fi înjosită onoarea sau demnitatea acesteia.
Reconstituirea faptei nu poate fi efectuată şi în cazul cînd poate avea drept consecinţă cauzarea
unor prejudicii bunurilor, încălcarea securităţii publice sau a normelor moralităţii.
În scopul verificării şi precizării datelor ce au importanţă pentru cauza penală şi care pot
fi reproduse în condiţiile efectuării unor experimente şi a altor activităţi de investigaţii, organul
de urmărire penală este în drept să efectueze un experiment în procedura de urmărire penală.
Experimentul se efectuează în scopul verificării şi precizării datelor ce au importanţă
pentru cauza penală şi care pot fi reproduse în condiţiile efectuării unor experimente sau a altor
activităţi de investigaţie.
În baza dispoziţiilor art. 122 şi 123 CPP putem face distincţie între reconstituire şi
experiment:
 Reconstituirea este efectuată la locul faptei, iar experimentul poate fi efectuat şi în alte
locuri;
 în cadrul reconstituirii este antrenat în mod activ făptuitorul, adică bănuitul sau
învinuitul pe cînd la efectuarea experimentului, implicarea acestuia este facultativă.
 experimentul poate fi efectuat doar în faza de urmărire penală, pe cînd reconstituirea se
efectuează şi în faza de judecată.
În caz de necesitate, organul de urmărire penală este în drept să antreneze în efectuarea
experimentului bănuitul, învinuitul, martorul, cu consimţămîntul acestora, specialistul şi alte
persoane şi să utilizeze diferite mijloace tehnice. La reconstituirea faptei şi în cadrul

72
experimentului se interzic acţiuni care înjosesc onoarea şi demnitatea persoanelor care participă
la reconstituire şi a celor din jurul lor sau care le pun în pericol sănătatea.
Deşi faptele şi împrejurările ce pot fi reproduse pe cale experimentală sînt de o mare
diversitate, din punctul de vedere al conţinutului lor, acestea ar putea fi aşezate în una din
următoarele grupe:
1. În prima categorie ar putea fi incluse toate acele fapte, situaţii, activităţi, fenomene
legate de mecanismul producerii infracţiunii, în vederea stabilirii împrejurării dacă în condiţiile
determinate de loc şi timp puteau sau nu avea loc, iar în caz afirmativ, condiţiile în care s-au
produs, dacă un anumit fapt, fenomen, putea produce un anumit rezultat etc.;
2. În cea de-a doua categorie ar putea fi grupate toate cele experimente prin mijlocirea
cărora se verifică posibilităţile subiective de percepţie sau de efectuare a unor anumite activităţi,
ale celor care în diverse calităţi au participat la săvîrşirea infracţiuni sau prin care se verifică
sinceritatea declaraţiilor acestora. Altfel spus, reproducerea pe cale experimentală a acestor din
urmă împrejurări urmăreşte verificarea aptitudinilor de percepţie ale persoanelor.
Natura cauzelor şi a împrejurărilor care pot reclama efectuarea experimentului sunt extrem
de variate. Criteriul după care organele de urmărire penală se pot călăuzi în alegerea
împrejurărilor ce ar putea forma obiectul unui experiment, îl constituie natura circumstanţei,
raportul în care se află cu fapta săvîrşită, necesitatea şi importanţa reproducerii pe cale
experimentală a unei anumite împrejurări.
Aşadar, rezultă că sfera împrejurărilor ce pot fi refăcute experimental, natura acestora sunt
extrem de variate, urmînd ca organul de urmărire penală, în raport cu criteriul mai sus enunţat, să
decidă dacă împrejurările cauzei impun necesitatea unui experiment. Nu e îngăduită
reproducerea acelor împrejurări care ar pune în pericol viaţa, sănătatea participanţilor la
reconstituire sau ale altor persoane, avutul public ori privat sau care ar leza onoarea ori
demnitatea persoanelor ori a acţiunilor a căror reproducere ar fi de natură a dezvălui fapte cu
caracter intim.
Deci nu se pot executa trageri cu arme de foc în locuri publice, nu pot fi folosite materiale
explozive sau incendiare pentru a se verifica experimental aptitudinea unor astfel de substanţe de
a provoca o distrugere sau un incendiu, nu pot fi reproduse anumite scene legate de infracţiunile
sexuale etc.
Avîndu-se în vedere dispoziţiile legale şi literatura de specialitate, experimentul poate fi
definit ca o activitate de procedură penală şi tactică criminalistică ce constă în reproducerea
artificială a împrejurărilor în care a fost săvîrşită infracţiunea sau oricare fapt ce prezintă
importanţă în cauză pentru a se stabili dacă fapta a avut ori putea să aibă loc în condiţiile date.
Experimentul nu presupune reproducerea faptei, ci doar a împrejurărilor în care aceasta a
avut loc, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la producerea unor urmări socialmente
periculoase, ca săvîrşirea unor noi infracţiuni, ceea ce evident este interzis.
Avîndu-se în vedere literatura de specialitate şi practica organelor de urmărire penală, pot fi
determinate trăsăturile caracteristice ale experimentului, care o deosebesc de alte activităţi de
urmărire penală şi tactică criminalistică, cum ar fi: cercetarea la faţa locului, expertiza,
prezentarea spre recunoaştere etc.:
 în cadrul experimentului, organul judiciar percepe nemijlocit fenomenul, experienţa şi
rezultatele lor;
 în cursul experimentului, se pot reproduce şi verifica fapte, fenomene care nu lasă urme
materiale. De exemplu, în cazul experimentului efectuat în scopul verificării posibilităţilor de a
vedea sau de a auzi;
 în cadrul experimentului, faptele, fenomenele examinate sunt întotdeauna provocate
artificial, de aceea ele sunt asemănătoare, dar nu identice cu cele adevărate;
 experimentului, este, de fapt, o experienţă, este o încercare de a stabili pe cale
experimentală posibilităţile de existenţă a faptelor ori fenomenelor.
Rolul şi locul reconstituirii şi experimentului pot fi definite în mod corespunzător numai în
condiţiile unei corecte reprezentări a scopului acestuia. Explicaţia frecvenţei acestor activităţi în
practica organelor judiciare este dată de aportul însemnat pe care reconstituirea şi experimentul îl

73
poate avea la justa soluţionare a celor mai variate aspecte legate de infracţiune sau de făptuitorul
acesteia, sub un îndoit aspect:
1. ca mijloc de verificare a probelor obţinute prin cele mai variate activităţi şi mijloace de
probă (cercetări la faţa locului, percheziţii, declaraţii ale învinuitului, declaraţii ale martorilor, ale
părţii vătămate etc.);
2. ca mijloc de obţinere a unor probe noi.

1.5. Percheziţia.
În cursul investigaţiilor legate de comiterea infracţiunilor efectuarea percheziţiei
dobîndeşte, adeseori, importanţă decisivă, deoarece prin intermediul acestei activităţi se asigură
coleectarea nu numai a probelor a căror existenţă e cunoscută, ci şi a unor noi probe necesare
soluţionării cauzelor penale. Prin termenul percheziţie cel mai frecvent se înţelege percheziţia
domiciliului.
Percheziţia reprezintă activitatea procedurală prin mijlocirea căreia se urmăreşte
descoperirea şi ridicarea, din anumite locuri sau de la anumite persoane, a obiectelor ori
înscrisurilor ce conţin sau poartă urme ale unei infracţiuni şi care pot servi la aflarea adevărului.
De regulă, prin efectuarea acestei activităţi se urmăreşte descoperirea urmelor şi obiectelor
ce prezintă interes în vederea stabilirii împrejurărilor săvîrşirii infracţiunii, a identificării
infractorului, a asigurării reparării prejudiciului material, a descoperirii celor ce se sustrag de la
urmărire, judecată sau executarea pedepsei, a descoperirii cadavrelor şi persoanelor dispărute.
Percheziţia poate contribui la rezolvarea cauzelor penale prin obiectele şi înscrisurile pe
care le poate scoate la iveală şi care pot avea relevanţă în elucidarea unor aspecte ale cauzei
penale. În practică, efectuarea percheziţiei se poate impune cel mai frecvent în cazul unor
infracţiuni, a căror latură obiectivă se caracterizează prin elementul „deţinere”.
Făcînd abstracţie de natura infracţiunii, obiectele ce sînt căutate cu ocazia percheziţiei pot
fi situate în una din următoarele categorii:
 obiectele ce constituie produs al infracţiunii, cum ar fi, de pildă, bunurile sustrase, cele
primite sau oferite în cazul dării şi luării de mită;
 obiectele care au servit sau au fost destinate săvîrşirii infracţiunii (mijloace,
instrumente, materiale care au folosit la comiterea unei infracţiuni sau care urmează să primească
o asemenea destinaţie);
 obiectele ce reprezintă urme ale infracţiunii precum şi cele ce conţin astfel de urme;
 obiectele a căror deţinere este interzisă de lege (arme, substanţe explozive etc.) sau a
căror deţinere este îngăduită numai în anumite limite;
 persoanele care se sustrag de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei, persoanele
dispărute, cadavrele;
 orice obiecte de natură a servi la stabilirea împrejurărilor comiterii infracţiunii sau la
identificarea infractorului.
Organul de urmărire penală este în drept să efectueze percheziţie dacă din probele
acumulate sau din materialele activităţii speciale de investigaţii rezultă o presupunere
rezonabilă că într-o anumită încăpere ori într-un alt loc sau la o anumită persoană se pot afla
instrumente ce au fost destinate pentru a fi folosite sau au servit ca mijloace la săvîrşirea
infracţiunii, obiecte şi valori dobîndite de pe urma infracţiunii, precum şi alte obiecte sau
documente care ar putea avea importanţă pentru cauza penală şi care prin alte procedee
probatorii nu pot fi obţinute. Percheziţia se poate efectua şi în scopul descoperirii unor persoane
căutate, a unor cadavre sau a altor date importante pentru cauza penală.
Temei juridic de efectuare a percheziţiei este ordonanţa motivată a organului de urmărire
penală, care trebuie să fie autorizată de judecătorul de instrucţie.
În cazurile ce nu suferă amînare sau în caz de delict flagrant, percheziţia se poate efectua în
baza unei ordonanţe motivate a procurorului, fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmînd
ca acestuia să i se prezinte imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei,
materialele obţinute în urma percheziţiei, indicîndu-se motivele efectuării ei. Judecătorul de
instrucţie verifică legalitatea acestei acţiuni procesuale.

74
 În cazul constatării faptului că percheziţia a fost efectuată legal, judecătorul de instrucţie
confirmă rezultatul acesteia prin rezoluţie. În caz contrar, prin încheiere motivată, recunoaşte
percheziţia ca fiind ilegală.
O problemă distinctă este reglementarea locului percheziţiei. Conform art.125 alin.1 CPP
este efectuată în încăpere sau într-un alt loc. Doctrina procesual-penală a stabilit că pot fi
percheziţionate atît încăperile de locuit (casă, apartament) cît şi încăperile auxiliare (beciurile,
hambarele şi alte construcţii gospodăreşti). Potrivit art.6 alin.1 pct.11 CPP prin domiciliu trebuie
de înţeles locuinţă sau construcţie destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei
sau a mai multor persoane (casă, apartament, vilă, cameră la hotel, cabină pe o navă maritimă
sau fluvială), precum şi încăperile anexate nemijlocit la acestea, constituind o parte indivizibilă
(verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz comun). Prin noţiunea de domiciliu, în
sensul prezentului cod, se înţelege şi orice teren privat, automobil, navă maritimă şi fluvială
privată, birou.
De asemenea pot fi percheziţionate încăperile şi construcţiile organizaţiilor, instituţiilor,
întreprinderilor şi a altor persoane juridice. Percheziţia unui lot de pămînt (a împrejurimilor) este,
de regulă, parte integrantă a percheziţiei încăperilor (curtea casei). Percheziţia terenului poate fi
efectuată atunci cînd terenul în cauză se află în posesia cetăţenilor (vilă, grădină, livadă etc.).
Dacă lotul în cauză nu satisface această cerinţă, atunci se efectuează nu altceva decît cercetarea
terenului.
Potrivit reglementării procesuale, este oprit de a efectua ridicări de obiecte sau documente
ori a face percheziţii în timpul nopţii cu excepţia cazurilor ce nu suferă amînare. În opinia
legislatorului, expresia „în cazurile ce nu suferă amînare” are un sens mai larg decît sintagma „în
cazul unui delict flagrant”, incluzînd în sine şi ultima, deoarece, după cum deja s-a precizat
Constituţia nu poate intra în problemă de detaliu. Caz ce nu suferă amînare - pericolul real că se
vor pierde sau distruge probele, că bănuitul sau învinuitul se poate ascunde în încăperea
suspectată ori că se vor comite alte infracţiuni.
Astfel, percheziţia în timpul nopţii poate fi efectuată în afară de cazul unui delict flagrant şi
ca continuarea percheziţiei după orele, începută pe timp de zi, precum şi cazul cînd există pericol
de dispariţie a probelor.
La efectuarea percheziţiei trebuie să fie asigurată prezenţa persoanei la care se face
percheziţia ori a unor membri adulţi ai familiei acesteia, ori a celor care reprezintă interesele
persoanei în cauză. Dacă prezenţa acestor persoane este imposibilă, se invită reprezentantul
autorităţii executive a administraţiei publice locale, iar în încăperile instituţiilor, întreprinderilor,
organizaţiilor şi unităţilor militare se efectuează în prezenţa reprezentantului respectiv.
Dacă persoana percheziţionată solicită prezenţa avocatului, efectuarea percheziţiei se
suspendă pîna la prezentarea avocatului, dar nu mai mult de 2 ore.
În caz de necesitate, la efectuarea percheziţiei poate fi invitat interpretul sau specialistul.
În scopul asigurării securităţii, organele de urmărire penală pot antrena subdiviziuni ale
MAI, SV, CNA sau alte instituţii. Identitatea persoanelor antrenate de organele de urmărire
penală pentru asigurarea securităţii poate fi ascunsă sau/şi deghizată, fapt care se consemnează în
procesul- verbal.
Persoanele la care se efectuează percheziţia precum şi specialiştii, interpreţii,
reprezentanţii, apărătorii, au dreptul să asiste la toate acţiunile organului de urmărire penală şi să
facă în legătură cu aceasta obiecţii şi declaraţii care vor fi consemnate în procesul-verbal.
Totodată acesta are dreptul să înregistreze prin mijloace audiovideo aceste acţiuni, informînd
despre acest fapt organul de urmărire penală.
Pînă la începerea percheziţiei reprezentantul organului de urmărire penală este obligat să
înmîneze, sub semnătură, persoanei la care se face percheziţia sau ridicarea copia de pe
ordonanţa respectivă, în care terbuie să fie făcută menţiun cuprivirela obiectele sau documentele
care sînt căutate.
În cadrul efectuării percheziţiei, după prezentarea ordonanţei, reprezentantul organului de
urmărire penală cere să i se predea obiectele şi documentele menţionate în ordonanţă. Instituţiile
financiare nu pot invoca secretul bancar drept motiv pentru a refuza prezentarea documentelor

75
solicitate. Dacă obiectele şi documentele căutate se predau benevol, persoana care efectuează
urmărirea penală se limitează la ridicarea acestora, fără a mai efectua alte măsuri de investigaţii.
Obiectele şi documentele descoperite în timpul percheziţiei sau ridicării, a căror circulaţie
este interzisă de lege, trebuie ridicate indiferent de faptul dacă au sau nu legătură cu cauza
penală.
La efectuarea percheziţiei persoana care efectuează urmărirea penală are dreptul să
deschidă încăperile şi depozitele încuiate dacă proprietarul refuză să le deschidă benevol,
evitîndu-se deteriorarea nejustificată a bunurilor.
La efectuarea percheziţiei pot fi utilizate mijloace tehnice, fapt ce va fi menţionat în
procesul-verbal.
Organul de urmărire penală este obligat să ia măsuri pentru a nu se da publicităţii
circumstanţele privitor la viaţa intimă a persoanei, constatate în legătură cu efectuarea
percheziţiei
Persoana care efectuează urmărirea penală are dreptul să interzică persoanelor aflate în
încăpere sau la locul unde se efectuează percheziţia, precum şi persoanelor care au intrat în
această încăpere sau au venit în acest loc, să plece ori să comunice între ele sau cu alte persoane
pînă la terminarea percheziţiei. În caz de necesitate, încăperea sau locul unde se efectuează
percheziţia pot fi luate sub pază.
În localurile misiunilor diplomatice, inclusiv în localurile în care locuiesc membrii
misiunilor diplomatice şi familiile lor, percheziţia sau ridicarea se poate efectua numai la cererea
sau cu consimţămîntul statului străin, exprimate de şeful misiunii diplomatice, care se solicită
prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova.
Solicitarea consimţămîntului statului străin este condiţionată de faptul că teritoriul acestor
instituţii se consideră teritoriul statului respectiv. Obligatoriu la efectuarea acţiunilor de urmărire
penală în astfel de instituţii participă procurorul şi un reprezentant al Ministerului Afacerilor
Externe şi Integrării Europene.
Reprezentantul organului de urmărire penală care efectuează percheziţia întocmeşte un
proces-verbal potrivit dispoziţiilor art.260 şi 261 CPP.
Dacă, o dată cu procesul-verbal, este întocmită o listă specială a obiectelor şi documentelor
ridicate, acestea sînt anexate la procesul-verbal. Procesul-verbal al percheziţiei trebuie să conţină
menţiunea că celor prezenţi le-au fost explicate drepturile şi obligaţiile lor prevăzute de CPP,
precum şi declaraţiile făcute de aceste persoane.
În privinţa obiectelor şi documentelor care urmează a fi ridicate trebuie să se menţioneze
dacă au fost predate benevol sau ridicate forţat, precum şi în ce loc şi în ce împrejurări ele au fost
descoperite. Toate obiectele şi documentele ridicate trebuie să fie enumerate în procesul-verbal
sau în lista anexată, indicîndu-se exact numărul, măsura, cantitatea, elementele lor caracteristice
şi, pe cît e posibil, valoarea lor.
Dacă, în timpul percheziţiei, s-au comis acţiuni de încălcare a ordinii de către persoanele la
care se efectua percheziţia sau ridicarea sau de către alte persoane, ori s-au făcut încercări de a
distruge sau a ascunde obiectele sau documentele căutate, reprezentantul organului de urmărire
penală va consemna în procesul-verbal aceste acţiuni, indicînd totodată şi măsurile întreprinse de
el.
Procesul-verbal de percheziţie sau ridicare se aduce la cunoştinţa tuturor persoanelor care
participă la efectuarea acestor acţiuni procesuale şi sînt prezente la efectuarea lor, fapt care este
confirmat prin semnătura fiecăreia dintre ele. Persoanele antrenate de organele de urmărire
penală în asigurarea securităţii nu semnează procesul-verbal de efectuare a percheziţiei.
Obiectele şi documentele ridicate trebuie, pe cît e posibil şi necesar, să fie împachetate şi
sigilate chiar la locul percheziţiei sau ridicării, despre ce se face menţiune în procesul-verbal
respectiv. Pachetele sigilate se semnează de către persoana care a efectuat percheziţia sau
ridicarea.
Copia de pe procesul-verbal al percheziţiei este înmînat, contra semnătură, persoanelor la
care au fost efectuate aceste acţiuni procesuale sau unui membru adult al familiei lor, iar în cazul
absenţei lor - reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale şi li se explică
dreptul şi modul de contestare a acestor acţiuni procesuale.

76
 Dacă percheziţia s-a efectuat în sediul unei întreprinderi, instituţii, organizaţii sau unităţi
militare, copia de pe procesul-verbal se înmînează reprezentantului acestora.

1.6. Ridicarea.
Cînd sînt cunoscute atît natura obiectelor, cît şi locul unde acestea se află sau persoana care
le deţine, obiectele pot fi obţinute prin efectuarea unei activităţi distincte de percheziţie -
ridicarea de obiecte şi înscrisuri.
Ridicarea urmăreşte identificarea şi ridicarea de la persoanele care le deţin a obiectelor şi
înscrisurilor ce servesc ca mijloc de probă pentru descoperirea unei infracţiuni şi a făptuitorilor,
dovedirea vinovăţiei acestora şi asigurarea tragerii lor la răspundere penală.
Importanţa majoră a ridicării de obiecte şi înscrisuri, prin care practic se administrează o
parte din mijloacele de probă, rezidă în faptul că aceşti „martori muţi”, cum au fost numite
sugestiv, ştiu să „vorbească” şi să prezinte uneori date mai exacte şi complete decît martorii
adevăraţi, ce pot fi de rea - credinţă ori influenţaţi de diverşi factori în depoziţiile lor. Desigur, nu
se poate exclude şi posibilitatea ca unele mijloace de probă din categoria celor la care s-au făcut
referiri să fie contrafăcute sau alterate intenţionat de cei interesaţi, pentru a duce organul de
urmărire penală la concluzii eronate.
Organul de urmărire penală, în baza unei ordonanţe motivate, este în drept să ridice
obiectele sau documentele care au importanţă pentru cauza penală dacă probele acumulate sau
materialele activităţii speciale de investigaţii indică exact locul şi persoana la care se află
acestea. (art.126 alin.1 CPP).
Ridicarea de documente ce conţin informaţii care constituie secret de stat, comercial,
bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice se fac numai cu
autorizaţia judecătorului de instrucţie. Ridicarea de obiecte sau documente în alte situaţii, este
efectuată în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală. La efectuarea percheziţiei
sau ridicării de obiecte şi documente trebuie să fie asigurată prezenţa persoanei la care se face
percheziţia sau ridicarea ori a unor membri adulţi ai familiei acesteia, ori a celor care reprezintă
interesele persoanei în cauză. Dacă prezenţa acestor persoane este imposibilă, se invită
reprezentantul autorităţii executive a administraţiei publice locale.
Ridicarea de obiecte şi documente sau percheziţia în încăperile instituţiilor, întreprinderilor,
organizaţiilor şi unităţilor militare se efectuează în prezenţa reprezentantului respectiv.
Persoanele la domiciliul cărora care se efectuează percheziţia sau ridicarea de obiecte şi
documente, precum şi specialiştii, interpreţii, reprezentanţii, apărătorii, au dreptul să asiste la
toate acţiunile organului de urmărire penală şi să facă în legătură cu aceasta obiecţii şi declaraţii
care vor fi consemnate în procesul-verbal.
Este interzis de a efectua ridicări de obiecte şi documente sau de a face percheziţii în timpul
nopţii, cu excepţia cazurilor de delict flagrant. În baza ordonanţei de efectuare a percheziţiei sau
de obiecte şi documente cu autorizaţia judecătorului de instrucţie, persoana care efectuează
urmărirea penală este în drept să intre în domiciliu sau în alte încăperi.
Pînă la începerea ridicării de obiecte şi documente, reprezentantul organului de urmărire
penală este obligat să înmîneze, sub semnătură, persoanei la care se face percheziţia sau ridicarea
copia de pe ordonanţa respectivă, în care trebuie să fi făcută menţiune privind obiectele care
urmează a fi ridicate. La ridicarea de obiecte şi documente, după prezentarea ordonanţei,
reprezentantul organului de urmărire penală cere să i se predea obiectele sau documentele care
urmează a fi ridicate, iar în caz de refuz purcede la ridicarea lor forţată. Dacă obiectele sau
documentele ce urmează a fi ridicate lipsesc la locul indicat în ordonanţă, persoana care
efectuează urmărirea penală este în drept să facă percheziţie, motivînd necesitatea efectuării
acesteia.
După prezentarea ordonanţei, reprezentantul organului de urmărire penală cere să i se
predea obiectele şi documentele menţionate în ordonanţă. Dacă obiectele şi documentele căutate
se predau benevol, persoana care efectuează urmărirea penală se limitează la ridicarea acestora,
fără a mai efectua alte măsuri de investigaţii. Toate obiectele şi documentele ridicate, sînt
prezentate tuturor persoanelor care participă la percheziţie sau ridicării.

77
 În cadrul ridicării de obiecte şi documente, persoana care efectuează urmărirea penală, are
dreptul să deschidă încăperile şi depozitele încuiate dacă proprietarul refuză să le deschidă
benevol, evitîndu-se deteriorarea nejustificată a bunurilor. Pe parcursul ridicării pot fi utilizate
mijloace tehnice, fapt ce va fi menţionat în procesul-verbal.
Organul de urmărire penală este obligat să ia măsuri pentru a nu da publicităţii
circumstanţele privitor la viaţa intimă a persoanei, constatate în legătură cu efectuarea ridicării.
Persoana la care se face percheziţia sau ridicarea de obiecte şi documente are dreptul să
înregistreze prin mijloace audiovideo aceste acţiuni, informînd despre acest fapt organul de
urmărire penală.
În localurile misiunilor diplomatice, inclusiv în localurile în care locuiesc membrii
misiunilor diplomatice şi familiile lor, ridicarea se poate efectua numai la cererea sau cu
consimţămîntul şefului misiunii diplomatice respective. Consimţămîntul şefului misiunii
diplomatice pentru efectuarea percheziţiei sau ridicării se cere prin intermediul Ministerului
Afacerilor Externe al Republicii Moldova. La efectuarea ridicării în localurile menţionate este
obligatorie prezenţa procurorului şi a unui reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe al
Republicii Moldova. Ridicarea de obiecte şi documente în localurile misiunilor diplomatice este
efectuată conform prevederilor CPP al Republicii Moldova.
Reprezentantul organului de urmărire penală care efectuează ridicarea de obiecte şi
documente întocmeşte un proces-verbal potrivit dispoziţiilor art.260 şi 261 CPP.
Dacă, o dată cu procesul-verbal, este întocmită o listă specială a obiectelor şi documentelor
ridicate, acestea sînt anexate la procesul-verbal. Procesul-verbal al percheziţiei sau ridicării
trebuie să conţină menţiunea că celor prezenţi le-au fost explicate drepturile şi obligaţiile lor
prevăzute de CPP, precum şi declaraţiile făcute de aceste persoane.
În privinţa obiectelor şi documentelor care urmează a fi ridicate trebuie să se menţioneze
dacă au fost predate benevol sau ridicate forţat, precum şi în ce loc şi în ce împrejurări ele au fost
descoperite. Toate obiectele şi documentele ridicate trebuie să fie enumerate în procesul-verbal
sau în lista anexată, indicîndu-se exact numărul, măsura, cantitatea, elementele lor caracteristice
şi, pe cît e posibil, valoarea lor.
Dacă, în timpul percheziţiei sau ridicării, s-au comis acţiuni de încălcare a ordinii de către
persoanele la care se efectua percheziţia sau ridicarea sau de către alte persoane, ori s-au făcut
încercări de a distruge sau a ascunde obiectele sau documentele căutate, reprezentantul organului
de urmărire penală va consemna în procesul-verbal aceste acţiuni, indicînd totodată şi măsurile
întreprinse de el.
Procesul-verbal de percheziţie sau ridicare este adus la cunoştinţă tuturor persoanelor care
participă la efectuarea acestor acţiuni procesuale şi sînt prezente la efectuarea lor, fapt care este
confirmat prin semnătura fiecăreia dintre ele.
Obiectele şi documentele ridicate trebuie, pe cît e posibil, să fie împachetate şi sigilate
chiar la locul ridicării, despre ce se face menţiune în procesul-verbal respectiv. Pachetele sigilate
sînt semnate de persoana care a efectuat ridicarea. Copia de pe procesul-verbal al ridicării este
înmînat, contra semnătură, persoanelor la care au fost efectuate aceste acţiuni procesuale sau
unui membru adult al familiei lor, iar în cazul absenţei lor - reprezentantului autorităţii executive
a administraţiei publice locale şi li se explică dreptul şi modul de contestare a acestor acţiuni
procesuale.
Dacă ridicarea s-a efectuat în sediul unei întreprinderi, instituţii, organizaţii sau unităţi
militare, copia de pe procesul-verbal se înmînează reprezentantului acestora.

1.7. Percheziţia corporală şi ridicarea.

Alături de percheziţia din încăpere, legea reglementează şi percheziţia corporală, care este
efectuată în vederea căutării de obiecte şi de înscrisuri aflate asupra unei persoane. În cazul în
care există temeiuri de a efectua percheziţia sau ridicarea în încăperi, reprezentantul organului
de urmărire penală poate extrage obiecte şi documente ce au importanţă pentru cauză care se
află în hainele, în lucrurile sau pe corpul persoanei la care se efectuează această acţiune de
urmărire penală (art.130 alin.1 CPP).

78
 Percheziţia corporală este efectuată în baza ordonanţei motivatea organului de urmărire
penală sau a procurorului autorizată de judecătorul de instrucţie. Percheziţia corporală are o
procedură similară cu percheziţia domiciliară. Constatarea în cauză demonstrează că Legea
ocroteşte în egală măsură atît inviolabilitatea domiciliului, cît şi libertatea individuală. Art.23 din
Constituţie, reglementînd libertatea individuală, menţionează în pct.2 că percheziţia unei
persoane este permisă numai în cazurile şi conform procedurii prevăzută de lege.
Percheziţia corporală poate fi efectuată fără o ordonanţă specială şi fără autorizaţia
judecătorului:
1. la reţinerea bănuitului, învinuitului, inculpatului;
2. la aplicarea faţă de bănuit, învinuit, inculpat a măsurii preventive de arestare;
3. în cazul în care există suficiente temeiuri de a presupune că persoana prezentă în
încăperea unde se efectuează percheziţia sau ridicarea poate purta asupra sa documente sau alte
obiecte care pot avea importanţă probatorie în cauza penală.
Percheziţia corporală se efectuează de reprezentantul organului de urmărire penală, cu
participarea, după caz, a unui specialist de acelaşi sex cu persoana percheziţionată. În caz de
necesitate, la efectuarea percheziţiei poate participa interpretul sau specialistul.

2. Activitatea specială de investigaţii în procesul penal.

Activitatea specială de investigaţii reprezintă totalitatea de acţiuni de urmărire penală cu
caracter public şi/sau secret efectuate de către ofiţerii de investigaţii în cadrul urmăririi penale
numai în condiţiile şi în modul prevăzute de Codul de procedură penală.
Măsurile speciale de investigaţii se dispun şi se efectuează dacă sînt îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
1) pe altă cale este imposibilă realizarea scopului procesului penal şi/sau poate fi
prejudiciată considerabil activitatea de administrare a probelor;
2) există o bănuială rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni grave,
deosebit de grave sau excepţional de grave, cu excepţiile stabilite de lege;
3) acţiunea este necesară şi proporţională cu restrîngerea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.
În vederea descoperirii şi cercetării infracţiunilor se efectuează următoarele măsuri speciale
de investigaţii:
1) cu autorizarea judecătorului de instrucţie:
a) cercetarea domiciliului şi/sau instalarea în el a aparatelor ce asigură supravegherea şi
înregistrarea audio şi video, a celor de fotografiat şi de filmat;
b) supravegherea domiciliului prin utilizarea mijloacelor tehnice ce asigură înregistrarea;
c) interceptarea şi înregistrarea comunicărilor sau a imaginilor;
d) reţinerea, cercetarea, predarea, percheziţionarea sau ridicarea trimiterilor poştale;
e) monitorizarea conexiunilor comunicaţiilor telegrafice şi electronice;
f) monitorizarea sau controlul tranzacţiilor financiare şi accesul la informaţia financiară; 
g) documentarea cu ajutorul metodelor şi  mijloacelor tehnice, precum şi localizarea sau
urmărirea prin sistemul de poziţionare globală (GPS) ori prin alte mijloace tehnice;
h) colectarea informaţiei de la furnizorii de servicii de comunicaţii electronice;
Cu autorizarea procurorului:
a) identificarea abonatului, proprietarului sau utilizatorului unui sistem de comunicaţii
electronice ori al unui punct de acces la un sistem informatic;
b) urmărirea vizuală;
c) controlul transmiterii banilor sau a altor valori materiale extorcate;
d) investigaţia sub acoperire;
e) supravegherea transfrontalieră;
f) livrarea controlată;
g) achiziţia de control.
Măsurile speciale de investigaţii se efectuează de către ofiţerii de investigaţii ai
subdiviziunilor specializate ale autorităţilor indicate în Legea privind activitatea specială de
investigaţii şi anume ofiţerii de investigaţii ai subdiviziunilor specializate din cadrul ori

79
subordonate Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Apărării, Centrului Naţional
Anticorupţie, Serviciului de Informaţii şi Securitate, Serviciului de Protecţie şi Pază de Stat,
Serviciului Vamal şi Departamentului instituţiilor penitenciare al Ministerului Justiţiei.
Temeiurile pentru efectuarea măsurilor speciale de investigaţii sînt:
1) actele procesuale de dispoziţie ale ofiţerului de urmărire penală, ale procurorului sau ale
judecătorului de instrucţie în cauzele penale aflate în procedura acestora;
2) interpelările organizaţiilor internaţionale şi ale autorităţilor de drept ale altor state în
conformitate cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte;
3) cererile de comisie rogatorie ale organelor de drept ale altor state în conformitate cu
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte. 
Procurorul coordonează, conduce şi controlează efectuarea măsurii speciale de investigaţii
sau desemnează un ofiţer de urmărire penală pentru realizarea acestor acţiuni.
Procurorul care conduce sau exercită urmărirea penală pune, prin ordonanţă motivată,
măsura specială de investigaţii în executarea subdiviziunilor specializate ale autorităţilor indicate
în Legea privind activitatea specială de investigaţii. 
Măsurile speciale de investigaţii autorizate trebuie să înceapă la data indicată în actul de
dispunere sau cel tîrziu la data expirării termenului pentru care au fost autorizate.
Măsurile speciale de investigaţii care necesită a fi autorizate de judecătorul de instrucţie pot
fi efectuate, ca excepţie, în baza ordonanţei motivate a procurorului în cazurile infracţiunilor
flagrante, precum şi atunci cînd există circumstanţe ce nu permit amînare, iar încheierea nu poate
fi obţinută fără existenţa unui risc esenţial de întîrziere care poate conduce la pierderea
informaţiilor probatorii sau pune în pericolul imediat securitatea persoanelor. Judecătorul de
instrucţie urmează să fie informat, în termen de 24 de ore, despre efectuarea acestor măsuri,
prezentîndu-i-se toate materialele în care este argumentată necesitatea efectuării măsurilor
speciale de investigaţii. Dacă sînt temeiuri suficiente, judecătorul de instrucţie, prin încheiere
motivată, confirmă legalitatea efectuării acestor măsuri. 
Ofiţerul de investigaţii care efectuează măsurile speciale de investigaţii informează
procurorul printr-un raport, la finisarea efectuării măsurii speciale de investigaţii sau în termenul
stabilit în actul de dispunere, despre rezultatele obţinute la efectuarea măsurii speciale de
investigaţii.
În cazul în care măsura specială de investigaţii este autorizată de către judecătorul de
instrucţie, procurorul prezintă acestuia toate materialele acumulate de către ofiţerul de
investigaţii pentru efectuarea controlului legalităţii.
Dacă în cadrul examinării raportului se constată că nu sînt respectate condiţiile de întindere
a efectuării măsurii speciale de investigaţii sau prin măsura dispusă se încalcă disproporţionat
sau în mod vădit drepturile şi interesele legitime ale omului, sau au dispărut motivele care au stat
la baza ingerinţei, procurorul sau judecătorul de instrucţie dispune încetarea măsurii.
Măsura specială de investigaţii se dispune pe o perioada de 30 de zile cu posibilitatea de a
fi prelungită întemeiat pînă la 6 luni, cu excepţiile stabilite de prezentul cod. Fiecare prelungire a
duratei măsurii speciale de investigaţie nu poate depăşi 30 de zile. Dacă termenul de autorizare a
efectuării măsurii speciale de investigaţii a fost prelungit pînă la 6 luni, este interzisă autorizarea
repetată a măsurii speciale de investigaţii pe acelaşi temei şi asupra aceluiaşi subiect, cu excepţia
utilizării agenţilor sub acoperire sau apariţiei circumstanţelor noi, a cercetării faptelor legate de
investigarea crimei organizate şi finanţării terorismului, precum şi a căutării învinuitului.
Procurorul este obligat să dispună încetarea măsurii speciale de investigaţii de îndată ce au
dispărut temeiurile şi motivele care au justificat autorizarea ei, fără dreptul de a dispune reluarea
efectuării măsurii.
În cazul în care temeiurile pentru efectuarea măsurilor speciale de investigaţii nu mai
există, ofiţerul de urmărire penală sau ofiţerul de investigaţii propune procurorului încetarea ei
imediată.
Este interzisă dispunerea şi efectuarea măsurilor speciale de investigaţii cu privire la
raporturile legale de asistenţă juridică dintre avocat şi clientul său. 
Ofiţerul care efectuează măsurile speciale de investigaţii întocmeşte un proces-verbal
pentru fiecare măsură efectuată, în care consemnează:

80
 1) locul, data şi ora începerii şi finisării măsurii speciale de investigaţii;
2) funcţia, numele şi prenumele subiectului care întocmeşte procesul-verbal; 
3) numele, prenumele şi calitatea persoanelor care au participat la efectuarea acţiunii, iar
dacă este necesar, adresele lor, obiecţiile şi explicaţiile acestora;
4) descrierea detaliată a faptelor constatate, precum şi a acţiunilor întreprinse în cadrul
efectuării măsurii speciale de investigaţii; 
5) menţiunea privind efectuarea, în cadrul realizării măsurii speciale de investigaţii, a
fotografierii, filmării, înregistrării audio, utilizarea mijloacelor tehnice, condiţiile şi modul de
aplicare a lor, obiectele faţă de care au fost aplicate aceste mijloace şi rezultatele obţinute. 
La procesul-verbal se anexează, în plic sigilat, purtătorul material de informaţii care
conţine rezultatele  măsurilor speciale de investigaţii. 
Procesul-verbal şi purtătorul material de informaţii se anexează la cauza penală.
La încetarea măsurii speciale de investigaţii sau la solicitarea procurorului ori a
judecătorului de instrucţie, ofiţerul de investigaţii care a efectuat măsura transmite acestuia
procesul-verbal, la care se anexează toate materialele acumulate la efectuarea măsurii speciale de
investigaţii. 
În cazul în care constată că măsura s-a efectuat cu încălcarea vădită a drepturilor şi
libertăţilor omului sau ofiţerul de investigaţii a acţionat cu depăşirea prevederilor
ordonanţei/încheierii de autorizare, procurorul sau judecătorul de instrucţie declară nul procesul-
verbal şi dispune prin ordonanţă/încheiere nimicirea imediată a purtătorului material de
informaţii şi a materialelor acumulate pe parcursul efectuării măsurii speciale de investigaţii.
În cazul în care constată că prin acţiunile întreprinse ofiţerul de investigaţii a încălcat vădit
drepturile şi libertăţile omului, procurorul sau judecătorul de instrucţie declară nule măsurile
întreprinse şi sesizează autorităţile competente. Ordonanţa procurorului se atacă la procurorul
ierarhic superior. Încheierea judecătorului de instrucţie este irevocabilă. La examinarea legalităţii
efectuării măsurii speciale de investigaţii, procurorul sau judecătorul de instrucţie examinează
modul de înfăptuire a măsurii, respectarea condiţiilor şi temeiurilor în baza cărora s-a dispus
măsura specială de investigaţie.
Dacă prin ordonanţă/încheiere se constată legalitatea efectuării măsurii speciale de
investigaţii, procurorul sau judecătorul de instrucţie, în cazul cînd acesta a autorizat măsura,
informează persoanele care au fost supuse măsurii speciale de investigaţii. Pe parcursul efectuării
urmăririi penale, judecătorul de instrucţie sau procurorul poate amîna, prin hotărîre motivată,
informarea persoanei supuse măsurii speciale de invetigaţii, dar nu mai tîrziu de momentul
încetării urmăririi penale.
Din momentul informării, persoana supusă măsurii speciale de investigaţii are dreptul să ia
cunoştinţă de procesul-verbal privind efectuarea măsurii speciale de investigaţii şi de purtătorul
material de informaţii, precum şi de ordonanţa procurorului sau încheierea judecătorului de
instrucţie cu privire la legalitatea măsurii efectuate.
Judecătorul de instrucţie poate dispune, prin încheiere motivată, folosirea datelor obţinute
în urma efectuării măsurilor speciale de investigaţii dintr-o cauză penală în alta doar dacă
infracţiunea săvîrşită este de acelaşi gen sau în privinţa infracţiunilor de terorism, crimă
organizată sau infracţiunilor ce atentează la securitatea statului, dar nu mai tîrziu de 3 luni din
momentul obţinerii informaţiei.
După examinare, datele sau informaţiile obţinute în urma efectuării măsurilor speciale de
investigaţii care nu constituie obiectul cercetării sau care nu contribuie la identificarea ori
localizarea persoanelor, dacă nu sînt folosite în alte cauze penale, se arhivează la judecătorul de
instrucţie în locuri special amenajate, cu asigurarea confidenţialităţii, o copie fiind remisă
procurorului. Judecătorul de instrucţie ori completul de judecată poate solicita, din oficiu sau la
solicitarea părţilor, datele sigilate dacă există probe noi din care rezultă că o parte dintre acestea
privesc fapta ce formează obiectul cercetării. 
După un an de la rămînerea irevocabilă a hotărîrii, informaţiile obţinute în urma efectuării
măsurilor speciale de investigaţii sînt distruse de către procuror în baza încheierii judecătorului
de instrucţie, care întocmeşte un proces-verbal în acest sens.

81
 Curs VI
Măsurile procesuale de constrîngere

Planul:
1. Dispoziţii generale privind măsurile procesuale de constrîngere;
2. Reţinerea;
3. Alte măsuri procesuale de constrîngere;
3.1. Obligarea de a se prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţă;
3.2. Aducerea silită;
3.3. Suspendarea provizorie din funcţie;
3.4. Amenda judiciară;
3.4. Măsuri asiguratorii în vederea reparării prejudiciullui cauzat prin infracţiune şi în
vederea garantării executării pedepsei amenzii;

1. Dispoziţii generale privind măsurile procesuale de constrîngere.

Măsurile procesuale de constrângere sânt definite ca instituţii de drept procesual-penal
care constau în anumite privaţiuni sau constrângeri personale sau reale, determinate de
condiţiile şi împrejurările în care se desfăşoară procesul penal.
Măsurile procesuale de constrângere sânt instituţii de drept procesual-penal folosite de
organele judiciare în vederea desfăşurării normale şi eficace a urmăririi penale şi judecăţii,
în a preveni sau înlătura împrejurările care împiedică realizarea în bune condiţii a procesului
penal.
Cele mai multe măsuri procesuale constau în privaţiuni sau constrângeri mai mult sau mai
puţin drastice. Constrângerea sau privaţiunea este evident foarte severă când vizează starea de
libertate, unul dintre cele mai importante drepturi ale persoanei, mai ales când privaţiunea de
libertate poate deveni mai îndelungată.
Măsurile procesuale sânt mijloace prevăzute de lege de care se folosesc organele judiciare
pentru a asigura desfăşurarea normală a procesului penal, executarea pedepsei, repararea pagubei
produse prin săvârşirea infracţiunii şi pentru a preveni săvârşirea de noi fapte antisociale.
Măsurile procesuale se dispun numai în cazul în care, din probele administrate rezultă că s-a
comis o anumită infracţiune şi făptuitorul urmează să fie tras la răspundere penală.
Pentru înlăturarea ori prevenirea unor obstacole în calea desfăşurării procesului penal,
legea procesual-penală a creat un sistem de măsuri procesuale ca mijloace prin care se asigură
eficienţa procesului penal. Majoritatea măsurilor procesuale se manifestă sub forma unor
constrângeri cu privire la persoană sau indisponibilizări cu privire la bunurile acesteia. Cu toate
discuţiile care sânt în literatură, plecându-se de la drepturile şi libertăţile individului recunoscute
de tratate internaţionale şi de la afirmarea prezumţiei de nevinovăţie, nevoile apărării sociale
confirmă necesitatea înscrierii măsurilor preventive, cu tot caracterul lor restrictiv în legislaţiile
procesual penale, pentru a se asigura tragerea la răspundere penală şi a celor care au încălcat
legea. Garanţiile care trebuie să însoţească persoana împotriva căreia sânt îndreptate trebuie cu
grijă reglementate şi respectate pentru a nu se comite abuzuri în numele interesului procesului
penal. Măsurile de constrângere nu sânt obligatorii, ele pot fi luate când sânt oportune, în raport
de criteriile legale.
În conformitate cu prevederile CPP în sistemul măsurilor procesuale de constrângere au
fost incluse următoarele categorii:
1) reţinerea;
2) măsurile preventive;
3) alte măsuri procesuale de constrângere.
Măsurile procesuale de constrângere se aplică atunci când există necesitatea întrunirii
cumulative a următoarelor condiţii generale:
1) urmărirea penală să fie declanşată. Astfel, până la începerea urmăririi penale nu se
admite aplicarea măsurilor restrictive (cu excepţia reţinerii persoanei în flagrant delict; şi în acest
caz, înregistrarea infracţiunii urmează a fi făcută imediat, dar nu mai târziu de 3 ore de la

82
momentul aducerii persoanei reţinute;
2) să existe anumite temeiuri faptice şi juridice expres prevăzute de lege.
3) să existe o hotărâre legală şi motivată a organului de urmărire penală,
procurorului, judecătorului de instrucţie sau instanţei de judecată în cazurile şi procedurile
prevăzute de lege.
2. Reţinerea
Reţinerea este o măsură procesuală de constrângere aplicată în cadrul procesului penal
care constă în privarea de liberate pe o perioadă scurtă de timp.
Pot fi supuse reţinerii:
- persoanele bănuite de săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu
închisoare pe un termen mai mare de un an;
- învinuitul, inculpatul care încalcă condiţiile măsurilor preventive neprivative de libertate,
luate în privinţa lui, dacă infracţiunea se pedepseşte cu închisoare;
- condamnaţii în privinţa cărora au fost adoptate hotărâri de anulare a condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau de anulare a liberării condiţionate de
pedeapsă înainte de termen.
Reţinerea persoanei poate avea loc în baza:
- procesului-verbal, în cazul apariţiei nemijlocite a motivelor verosimile de a bănui că
persoana a săvârşit infracţiunea;
- ordonanţei organului de urmărire penală;
- hotărârii instanţei de judecată cu privire la reţinerea persoanei condamnate până la
soluţionarea chestiunii privind anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei sau anularea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen ori, după caz, cu
privire la reţinerea persoanei pentru săvârşirea infracţiunii de audienţă.
Temeiurile generale pentru reţinerea persoanei sunt stabilite în art. 166 CPP. Organul de
urmărire penală are dreptul să reţină persoana, dacă există o bănuială rezonabilă privind
săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai
mare de un an, numai în cazurile:
1) dacă aceasta a fost prinsă în flagrant delict;
2) dacă martorul ocular, inclusiv partea vătămată, vor indica direct că anume această
persoană a săvârşit infracţiunea;
3) dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ori în unitatea ei de transport vor fi
descoperite urme evidente ale infracţiunii.
4) dacă la locul săvîrşirii infracţiunii sînt descoperite urmele lăsate de către această
persoană.
În alte circumstanţe care servesc temei pentru o bănuială rezonabilă că o persoană a săvîrşit
infracţiunea, aceasta poate fi reţinută numai dacă a încercat să se ascundă ori nu i s-a putut
constata identitatea. În caz dacă persoana a fost reţinută din motiv că nu i s-a putut stabili
identitatea, atunci termenul de reţinere nu poate depăşi 6 ore.
Reţinerea persoanei bănuite poate fi dispusă şi dacă există temeiuri rezonabile de a
presupune că aceasta se va sustrage de la urmărirea penală, va împiedica aflarea adevărului sau
va săvîrşi alte infracţiuni.
Reţinerea persoanei mature în temeiurile enunţate mai sus poate avea loc pînă la
înregistrarea infracţiunii în modul stabilit de lege. În acest caz înregistrarea infracţiunii se
efectuează imediat, dar nu mai tîrziu de 3 ore de la momentul aducerii persoanei reţinute la
organul de urmărire penală, iar în cazul în care fapta pentru care persoana a fost reţinută nu este
înregistrată în mod corespunzător, persoana se eliberează imediat, cu excepţia prevăzută la
art.273 alin.(1) lit.e.
Reţinerea persoanei nu poate depăşi 72 de ore din momentul privării de libertate.
Reţinerea minorului nu poate depăşi 24 de ore.
Persoana reţinută, pînă la expirarea termenului prevăzut la alin.(5) şi (6), trebuie să fie
adusă cît mai curînd posibil din momentul reţinerii în faţa judecătorului de instrucţie pentru a fi
examinată chestiunea arestării sau, după caz, a eliberării acesteia. Demersul privind arestarea
persoanei reţinute urmează a fi înaintat cu cel puţin 3 ore înainte de expirarea termenului de

83
reţinere. Procurorul, în termenul respectiv, va emite o ordonanţă de eliberare a persoanei reţinute
fie, după caz, va înainta demersul, conform art.307, judecătorului de instrucţie, cu propunerea de
aplicare a arestului.
Despre fiecare caz de reţinere a unei persoane bănuite de săvârşirea unei infracţiuni organul
de urmărire penală, în termen de până la 3 ore de la momentul privării ei de libertate, întocmeşte
un proces-verbal de reţinere, în care sânt indicate temeiurile, motivele, locul, anul, luna, ziua şi
ora reţinerii, fapta săvârşită de persoana respectivă, rezultatele percheziţiei corporale a persoanei
reţinute, precum şi data şi ora întocmirii procesului-verbal.
Procesul-verbal este adus la cunoştinţă persoanei reţinute, totodată i se înmânează în scris
informaţie privind drepturile prevăzute în art.64 CPP, fapt care se menţionează în procesul-
verbal. Procesul-verbal de reţinere este semnat de persoana care l-a întocmit şi de persoana
reţinută. În cel mult 6 ore de la întocmirea procesului-verbal, persoana care l-a întocmit prezintă
procurorului o comunicare în scris privitor la reţinere. Motivele reţinerii sânt aduse imediat la
cunoştinţă persoanei reţinute, numai în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu.
În cazul reţinerii minorului, persoana care efectuează urmărirea penală este obligată să
comunice imediat aceasta părinţilor minorului sau persoanelor care îi înlocuiesc. Persoana
reţinută va fi audiată în conformitate cu prevederile art.103 şi 104 CPP, dacă acceptă să fie
audiată. Persoana care efectuează reţinerea este în drept să supună persoana reţinută percheziţiei
corporale CPP, fără a fi necesară o autorizaţie specială în acest sens.
Legea procesual-penală acordă dreptul de a reţine persoana bănuită nu numai organelor de
urmărire penală dar şi oricărui cetăţean de rând. Potrivit art. 168 CPP oricine este în drept să
prindă şi să aducă forţat la poliţie sau la o altă autoritate publică, persoana prinsă asupra faptului
săvârşirii unei infracţiuni sau care a încercat a se ascunde ori să fugă imediat după săvârşirea
infracţiunii.
Persoana prinsă în aceste condiţii, poate fi legată în cazul în care opune rezistenţă reţinerii.
Dacă sânt temeiuri de a presupune că persoana prinsă are asupra sa armă ori alte obiecte
periculoase sau obiecte care prezintă interes pentru cauza penală, persoana care a prins-o, poate
lua forţat obiectele respective, pentru a le transmite organului de urmărire penală. Persoana
prinsă şi adusă în faţa organului de urmărire penală, este reţinută conform prevederilor art.166
CPP sau după caz, eliberată.
Legea procesual-penală în art. 173 prevede obligaţia persoanei care a întocmit procesul-
verbal de reţinere, imediat, dar nu mai târziu de 6 ore, să ofere posibilitate persoanei reţinute, a
anunţa una din rudele apropiate sau o altă persoană, la propunerea reţinutului, despre locul
deţinerii. În cazul în care persoana reţinută este cetăţean al unui alt stat, despre reţinere este
informată, în termenul menţionat, ambasada sau consulatul acestui stat dacă persoana reţinută
insistă.
Dacă persoana reţinută este militar, în termen de cel mult 6 ore, este informată unitatea
militară, în care ea satisface serviciul militar, sau centrul militar unde este la evidenţă. În cazuri
excepţionale, dacă aceasta o cere caracterul deosebit al cauzei, cu consimţământul judecătorului
de instrucţie, înştiinţarea privind reţinerea poate fi efectuată în termen care nu va depăşi 12 de
ore de la reţinere, cu excepţia cazului în care persoana reţinută este minoră. În cazul în care, în
urma reţinerii persoanei, rămân fără supraveghere minori sau alte persoane pe care le are la
întreţinere ori bunurile acesteia, organul de urmărire penală este obligat să ia măsurile prevăzute
în art.189 CPP.
Persoana reţinută urmează a fi eliberată în cazurile în care:
1) nu s-au confirmat motivele că persoana reţinută a săvârşit infracţiunea;
2) lipsesc temeiuri de a priva de libertate persoana în continuare;
3) organul de urmărire penală a constatat la reţinerea persoanei, o încălcare esenţială a
legii;
4) a expirat termenul reţinerii;
5) a expirat termenul de reţinere şi instanţa nu a autorizat arestarea preventivă.
Persoana eliberată după reţinere nu poate fi reţinută din nou pentru aceleaşi temeiuri. La
eliberare, persoanei reţinute i se înmânează certificat în care este menţionat de către cine a fost
reţinută, temeiul, locul şi timpul reţinerii, temeiul şi timpul eliberării.

84
 3. Alte măsuri procesuale de constrângere.
Codul de procedură penală al Republicii Moldova afară de măsuri procesuale de
constrângere principale, stipulează şi măsuri procesuale de constrângere secundare, reglementate
în Titlul IV, Capitolul III al Părţii generale, denumite alte măsuri procesuale de constrângere.
Potrivit art.197 CPP în scopul asigurării ordinii stabilite de legea procesual-penală
privind urmărirea penală, judecarea cauzei şi executarea sentinţei, organul de urmărire penală,
procurorul, judecătorul de instrucţie sau instanţă, conform competenţei, sânt în drept a aplica faţă
de bănuit, învinuit, inculpat alte masuri procesuale de constrângere, şi anume:
1) obligarea de a se prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţă;
2) aducerea silită;
3) suspendarea provizorie din funcţie;
4) măsuri asigurătorii în vederea reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune;
5) măsuri asigurătorii în vederea executării pedepsei amenzii.
În cazurile prevăzute de legea procesual-penală, organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată este în drept a aplica faţă de partea vătămată, martor, precum şi faţă de alte
persoane participante în proces următoarele măsuri procesuale de constrângere:
1. obligarea de a se prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţă;
2. aducerea silită;
3. amenda judiciară.
3.1 Obligarea de a se prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţă.
Art. 198 CPP prevede că în cazurile în care aplicarea măsurilor preventive faţă de bănuit,
învinuit, inculpat nu este raţională, organul de urmărire penală sau instanţa poate obliga în scris
bănuitul, învinuitul, inculpatul a se prezenta la data şi ora fixată, iar în caz de schimbare a
domiciliului, imediat să informeze despre acest fapt. În obligarea în scris vor fi indicate
consecinţele nerespectării acesteia. Obligaţia în scris de a se prezenta la organul de urmărire
penală sau la instanţa poate fi luată şi de la partea vătămată, martor, precum şi de la alte persoane
participante în proces, pentru asigurarea prezentării.
Pentru încălcarea obligaţiilor luate, părţii vătămate, martorilor şi altor persoane le pot fi
aplicate măsura aducerii silite şi amenda judiciară.
3.2 Aducerea silită
Aducerea silită constă în aducerea forţată a persoanei la organul de urmărire penală sau la
instanţă în cazul în care aceasta, fiind citată, în modul stabilit de lege, nu s-a prezentat fără
motive întemeiate şi nu a informat organul care a citat-o despre imposibilitatea prezentării sale,
iar prezenţa ei era necesară.
Conform art.199 alin. 2 CPP poate fi supusă aducerii silite numai persoana participantă în
proces, pentru care este obligatorie citarea organului de urmărire penală sau instanţei, şi care:
1. Se eschivează de la primirea citaţiei;
2. Se ascunde de organul de urmărire penală sau de instanţă;
3. Nu are loc permanent de trai.
Aducerea silită este aplicată în baza unei ordonanţe de aducere, eliberate de organul de
urmărire penală, sau a încheierii instanţei de judecată. Persoana nu poate fi supusă aducerii silite
în timpul nopţii, cu excepţia cazurilor care nu suferă amânare. Nu pot fi supuse aducerii silite
minorii în vârsta de până la 14 ani, femeile gravide, persoanele bolnave, starea cărora este
confirmată prin certificat medical eliberat de o instituţie medicală de stat. Aducerea silită este
execută de către organele de poliţie.
Executarea aducerii silite nu permite persoanelor care o execută să pătrundă în domiciliul
persoanei care urmează a fi adusă, cu excepţia cazului cînd aducerea silită este dispusă de către
judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată, şi o astfel de menţiune este înscrisă în actul
prin care s-a dispus această măsură procesuală de constrîngere.
3.3 Suspendarea provizorie din funcţie
Suspendarea provizorie din funcţie este reglementată de art. 200 CPP şi constă în
interzicerea provizorie motivată învinuitului, inculpatului de a exercita atribuţiile de serviciu sau
de a realiza activităţi cu care acesta se ocupa sau le efectuează în interesul serviciului public.

85
 În cazul suspendării provizorie din funcţie, se întrerupe remunerarea muncii, însă perioada
de timp pentru care persoana a fost suspendată din funcţie, în calitate de măsura procesuală de
constrângere, este luată la calcularea vechimii generale de muncă. Suspendarea provizorie din
funcţie o decide administraţia instituţiei în care activează bănuitul, învinuitul, în condiţiile legii,
la demersul procurorului care conduce, sau, după caz, efectuează nemijlocit urmărirea penală..
Hotărîrea privind suspendarea provizorie din funcţie poate fi atacată la judecătorul de
instrucţie în condiţiile prevăzute de lege.
Legea procesuală penală nu prevede expres durata măsurii suspendării provizorii din
funcţie, prezumându-se până la rămânerea definitivă a sentinţei în caz de incompatibilitate cu
funcţia ocupată, iar celelalte cazuri pe durata urmăririi penale.
3.4 Amenda judiciară
Amenda judiciară este o sancţiune bănească, aplicată de către instanţa de judecată, sau
judecătorul de instrucţie persoanei care a comis o abatere în cursul procesului penal, prevăzută
de articolul 201 CPP.
Amenda judiciara se aplică în mărime de la 1 la 25 de unităţi convenţionale.
Se sancţionează cu amendă judiciară următoarele abateri:
1) neîndeplinirea de către orice persoană prezentă la şedinţa de judecată a măsurilor luate
de către preşedintele şedinţei;
2) neexecutarea ordonanţei sau a încheierii de aducere silită;
3) neprezentarea nejustificată a martorului, expertului, specialistului, interpretului,
traducătorului sau apărătorului legal citaţi la organul de urmărire penală sau instanţă, precum şi a
procurorului la instanţă şi neinformarea acestora despre imposibilitatea prezentării, cînd prezenţa
lor este necesară;
4) tergiversarea de către expert, interpret sau traducător a executării însărcinărilor primite;
5) neluarea de către conducătorul unităţii, în care urmează să se efectueze o expertiză, a
măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia;
6) neîndeplinirea obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a
instanţei, a obiectelor sau a documentelor de către conducătorul unităţii sau de către persoanele
însărcinate cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;
7) nerespectarea obligaţiei de păstrare a mijloacelor de probă;
8) alte abateri pentru care CPP prevede amenda judiciară.
Pentru abaterile comise în cursul urmăririi penale, amendă judiciară este aplicată de
judecătorul de instrucţie, la demersul persoanei care efectuează urmărirea penală. Pentru
abaterile comise în cursul judecării cauzei, amenda judiciară este aplicată de instanţa care judecă
cauza, iar încheierea privind aplicarea amenzii judiciare se include în procesul-verbal al şedinţei
de judecată.
Încheierea judecătorului de instrucţie privind aplicarea amenzii judiciare poate fi atacată cu
recurs în instanţa ierarhic superioară de către persoana în privinţa căreia a fost aplicată amenda.
Încheierea instanţei de judecată privind aplicarea amenzii judiciare poate fi atacată o dată cu
sentinţa, în modul prevăzut de CPP.
3.5 Măsuri asigurătorii pentru repararea prejudiciuluicauzat prin infracţiune şi în
vederea garantării executării pedepsei amendzii.
Codul de procedură penală în art. 202 oferă posibilitatea organului de urmărire penală din
oficiu sau instanţei de judecată, la cererea părţilor, de a lua în cursul procesului penal măsuri
asigurătorii, pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, precum şi pentru garantarea
executării pedepsei amenzii. Măsurile asigurătorii pentru repararea prejudiciului constau în
sechestrarea bunurilor mobile şi imobile în conformitate cu art. 203-210 CPP. Măsurile
asigurătorii pentru repararea prejudiciului pot fi luate asupra bunurilor bănuitului, învinuitului,
inculpatului, persoanei civilmente responsabile, în suma valorii probabile a daunei.
Punerea sub sechestru a bunurilor, adică a valorilor materiale, inclusiv a conturilor şi
depozitelor bancare este reglementată de art. 203 CPP şi este o măsură procesuală de
constrângere, care constă în inventarierea bunurilor materiale şi interzicerea proprietarului sau
posesorului de a dispune de ele, iar în cazurile necesare, de a se folosi de aceste bunuri. După
punerea sub sechestru a conturilor şi a depozitelor bancare sînt încetate orice operaţiuni în

86
privinţa acestora. Punerea sub sechestru a bunurilor este aplicată pentru a asigura repararea
prejudiciului cauzat de infracţiune, acţiunea civilă şi eventuala confiscare a bunurilor destinate
săvârşirii infracţiunii, folosite în acest scop sau rezultate din infracţiune.
Articolul 205 CPP stabileşte temeiurile legale de punere sub sechestru a bunurilor. Potrivit
legii punerea sub sechestru a bunurilor poate fi aplicată de organul de urmărire penală sau
instanţă, numai în cazurile în care probele acumulate permit de a presupune întemeiat ca
bănuitul, învinuitul, inculpatul sau alte persoane la care se află bunurile urmărite, le pot tăinui,
deteriora, cheltui. Nu pot fi puse sub sechestru bunuri dacă în procesul penal nu este înaintată
acţiunea civilă şi dacă pentru săvârşirea infracţiunii incriminate bănuitului, învinuitului,
inculpatului nu poate fi aplicată confiscarea specială a acestora.
Procurorul, din oficiu sau la cererea părţii civile, înaintează judecătorului de instrucţie
demers, însoţit de ordonanţa organului de urmărire penală, privind punerea bunurilor sub
sechestru. Judecătorul de instrucţie autorizează punerea bunurilor sub sechestru, iar instanţa de
judecată decide asupra cererilor părţii civile ori ale altei părţi, dacă vor fi administrate probe
suficiente pentru confirmarea circumstanţelor prevăzute în art. 205 alin.1 CPP. În ordonanţa
organului de urmărire penală sau, după caz, în încheierea instanţei de judecată cu privire la
punerea bunurilor sub sechestru, vor fi indicate bunurile materiale supuse sechestrului, în măsura
în care ele sânt stabilite în procedura cauzei penale, precum şi valoarea bunurilor necesare şi
suficiente pentru asigurarea acţiunii civile. Dacă există dubii evidente privind prezentarea
benevolă a bunurilor pentru punerea lor sub sechestru, judecătorul de instrucţie sau, după caz,
instanţa de judecată, concomitent cu autorizarea sechestrului asupra bunurilor materiale,
autorizează şi percheziţia.
În caz de delict flagrant sau de caz ce nu suferă amânare, organul de urmărire penală este în
drept de a pune bunurile sub sechestru în baza ordonanţei proprii, fără a avea autorizaţia
judecătorului de instrucţie, comunicând în mod obligatoriu despre aceasta judecătorului de
instrucţie imediat, însă nu mai târziu de 24 de ore din momentul efectuării acestei acţiuni
procedurale. Primind informaţia respectivă, judecătorul de instrucţie verifică legalitatea acţiunii
de punere sub sechestru, confirmă rezultatele ei sau declară nevalabilitatea acesteia. În caz de
constatare că sechestrarea este ilegală sau neîntemeiată, judecătorul de instrucţie dispune
scoaterea, totală sau parţială, a bunurilor de sub sechestru.
Sechestru poate fi pus pe bunurile bănuitului, învinuitului, inculpatului, precum şi ale părţii
civilmente responsabile indiferent de natura bunurilor şi de faptul la cine se află acestea.
Conform art. 204 CPP sânt puse sub sechestru bunurile ce constituie cota-parte a bănuitului,
învinuitului, inculpatului în proprietatea comună a soţilor sau familiei. Dacă există suficiente
probe că proprietatea comună este dobândită sau acumulată pe cale criminală, poate fi pusă sub
sechestru întreaga proprietate a soţilor sau familiei ori cea mai mare parte a acestei proprietăţi.
Nu pot fi puse sub sechestru produsele alimentare necesare proprietarului, posesorului de bunuri
şi membrilor familiilor lor, combustibilul, literatură de specialitate şi inventarul de ocupaţie
profesională, vesela şi atributele de bucătărie folosite permanent, ce nu sânt de mare preţ, precum
şi alte obiecte, lucruri de prima necesitate, chiar dacă acestea pot fi ulterior supuse confiscării.
Nu pot fi puse sub sechestru bunurile întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor, cu excepţia
acelei cote-părţi dobândite ilicit din proprietatea colectivă care poate fi separată, fără a aduce
prejudiciu activităţii economice.
Costul bunurilor ce urmează a fi puse sub sechestru se determina potrivit art. 206 CPP
conform preţurilor medii de piaţă din localitatea respectivă, fără aplicarea vreunui coeficient.
Valoarea bunurilor puse sub sechestru, în scopul asigurării acţiunii civile înaintate de partea
civilă sau procuror, nu poate depăşi valoarea acţiunii civile. Determinând cota-parte a bunurilor
ce urmează a fi puse sub sechestru a fiecăruia din mai mulţi învinuiţi, inculpaţi sau a câtorva
persoane care poartă răspundere pentru acţiunile lor, se iau în considerare gradul de participare a
acestora la săvârşirea infracţiunii. În scopul asigurării acţiunii civile poate fi pusă sub sechestru
întreaga proprietate a uneia din aceste persoane.
Conform articolul 207 CPP reprezentantul organului de urmărire penală înmânează, contra
semnătură, proprietarului sau posesorului bunurilor, copia ordonanţei sau hotărârea cu privire la

87
punerea bunurilor sub sechestru şi cere predarea lor. În cazul refuzului de a executa benevol
această cerinţă, punerea bunurilor sub sechestru se efectuează în mod forţat.
Dacă există temeiuri de a presupune că bunurile sânt tăinuite de către proprietar sau
posesor, organul de urmărire penală, având împuterniciri legale, este în drept să efectueze
percheziţie. Punerea bunurilor sub sechestru prin hotărârea instanţei de judecată, adoptată după
terminarea urmăririi penale în cauză, se execută de executorul judecătoresc. Pentru a participa la
punerea bunurilor sub sechestru poate fi atras un specialist merceolog, care va determina costul
aproximativ al bunurilor materiale, în scopul excluderii sechestrării bunurilor cu valoare ce nu
corespunde valorii indicate în ordonanţă organului de urmărire penală sau în hotărârea instanţei
de judecată.
Proprietarul sau posesorul bunurilor, care participă la punerea sub sechestru, este în drept
indica, care bunuri materiale pot fi puse sub sechestru în primul rând pentru a fi asigurată suma
menţionată în ordonanţa organului de urmărire penală sau în hotărârea instanţei de judecată.
Privitor la punerea bunurilor sub sechestru reprezentantul organului de urmărire penală,
întocmeşte un proces-verbal conform prevederilor art.260 şi art. 261 CPP, iar executorul
judecătoresc - lista de inventariere.
În procesul-verbal sau, după caz, în lista de inventariere:
1. sunt enumerate toate bunurile materiale puse sub sechestru, indicându-se numărul,
măsura sau greutatea lor, materialul din care sînt confecţionate şi alte elemente de
individualizare şi, pe cît e posibil, costul lor;
2. sunt indicate care bunuri materiale vor fi ridicate şi care sânt lăsate pentru păstrare;
3. sunt consemnate declaraţiile persoanelor prezente şi ale altor persoane despre
apartenenţa bunurilor puse sub sechestru.
Copia de pe procesul-verbal sau de pe lista de inventariere se înmânează, contra semnătură,
proprietarului sau posesorului bunurilor puse sub sechestru, iar dacă acesta lipseşte unui membru
adult al familiei lui sau reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale.
Punând sub sechestru bunurile aflate pe teritoriul întreprinderii, organizaţiei sau instituţiei, copia
de pe procesul-verbal sau de pe lista de inventariere este înmânată, contra semnătură,
reprezentantului administraţiei.
Legea procesual-penală în art.208 CPP stabileşte că bunurile puse sub sechestru, de regulă,
se ridică, cu excepţia imobilului si a obiectelor cu dimensiuni mari. Metalele şi pietrele preţioase,
perlele, valută străina, bonurile şi hârtiile de valoare, obligaţiile se transmit pentru păstrare în
instituţiile Băncii Naţionale; sumele de bani se depun la contul de depozit al instanţei de judecată
în a cărei competenţă este judecarea cauzei penale respective; celelalte obiecte ridicate se
sigilează şi se păstrează de către organul al cărui demers bunurile au fost puse sub sechestru sau
se transmit pentru păstrare reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale.
Bunurile puse sub sechestru care nu au fost ridicate se sigilează şi se lasă pentru păstrare
proprietarului sau posesorului ori unui membru adult al familiei lui, căruia i-a fost explicată
răspunderea, prevăzuta în art.251 CP, pentru însuşirea, înstrăinarea, substituirea sau tăinuirea
acestor bunuri şi despre aceasta de la el se ia un angajament scris.
Punerea bunurilor sub sechestru poate fi contestată în modul stabilit de art. 209 CPP, însă
plângerea sau recursul înaintat nu suspendă executarea acestei acţiuni. Alte persoane decât
bănuitul, învinuitul, inculpatul care consideră că punerea sub sechestru a bunurilor lor este
efectuată ilegal sau neîntemeiat sînt în drept să ceară organului de urmărire penală sau instanţei
să scoată bunurile de sub sechestru. În cazul în care acestea refuză să satisfacă rugămintea sau nu
au comunicat persoanei respective despre soluţionarea cererii timp de 10 zile din momentul
primirii ei, persoana este in drept sa solicite scoaterea bunurilor de sub sechestru in ordinea
procedurii civile. Hotărârea instanţei de judecată în privinţa acţiunii civile privind scoaterea
bunurilor de sub sechestru poate fi atacată de către procuror în instanţa ierarhic superioară cu
recurs în termen de 10 zile, însă, după întrarea ei în vigoare, este obligatorie pentru organele de
urmărire penală şi pentru instanţă de judecată care judecă cauza penală în cadrul soluţionării
chestiunii ale cui bunuri trebuie sa fie confiscate sau, după caz, urmărite.
Bunurile se scot de sub sechestru potrivit articolul 210 CPP prin hotărârea organului de
urmărire penală sau instanţei dacă, în urma retragerii acţiunii civile, modificării încadrării

88
juridice a infracţiunii incriminate bănuitului, învinuitului, inculpatului ori din alte motive, a
decăzut necesitatea de a menţine bunurile sub sechestru. Instanţa de judecată, judecătorul de
instrucţiune sau procurorul, în limitele competenţei lor, ridică sechestrul asupra bunurilor şi în
cazurile în care constată ilegalitatea punerii acestora sub sechestru de către organele de urmărire
penală fără autorizaţia respectivă. Potrivit cererii părţii civile sau a altor persoane interesate de a
cere repararea prejudiciului material în ordinea procedurii civile, organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată este în drept să menţină bunurile sub sechestru şi după încetarea procesului
penal, scoaterea persoanei de sub urmărire penală sau achitarea persoanei, timp de o lună de la
intrarea în vigoare a hotărârii respective.

Curs VII
MĂSURILE PREVENTIVE

Planul
1. Consideraţii generale privind măsurile preventive
2. Procedura aplicării măsurilor preventive
3. Înlocuirea măsurilor preventive
4. Revocarea măsurilor preventive
5. Încetarea de drept a măsurilor de preventive.
6. Chestiuni complimentare la aplicarea măsurilor preventive.

1.Consideraţii generale privind măsurile preventive

Importanţă deosebită pentru procesul penal î-l au şi măsurile preventive. În art.175 CPP
este dată definiţia măsurilor preventive, care potrivit i reprezintă măsurile cu caracter de
constrângere prin care bănuitul, învinuitul, inculpatul este împiedicat sa întreprindă anumite
acţiuni negative asupra desfăşurării procesului penal sau asupra asigurării executării
sentinţei. Măsurile preventive sânt aplicate în scopul de a asigura buna desfăşurare a procesului
penal sau a împiedica bănuitul, învinuitul, inculpatul a se ascunde de urmărirea penală sau de
judecată, spre aceea ca ei să nu împiedice stabilirea adevărului ori spre asigurarea de către
instanţă a executării sentinţei.
Măsurile preventive vizează starea de libertate a învinuitului sau inculpatului şi au drept
efect fie privarea de libertate (arestarea), fie restrângerea libertăţii de mişcare (obligarea de a nu
părăsi localitatea), reglementarea lor reflectând principiile înscrise în art. 25, 27 al Constituţiei
privind garantarea libertăţii individuale.
Masurile preventive pot fi aplicate de către procuror sau, după caz, de către instanţa
de judecata numai în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune ca
bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de
instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârşească alte infracţiuni,
de asemenea ele pot fi aplicate de către instanţă pentru asigurarea executării sentinţei.
Analizând cele expuse, putem constata că măsurile preventive sânt caracterizate de
următoarele particularităţi:
- pot fi aplicate numai într-o cauză penală;
- sânt strict reglementate de lege;
- sânt în drept a le aplica numai persoanele special abilitate, organul de urmărire penală,
procurorul, instanţa de judecată;
- sânt măsuri de constrângere, constituind o intervenţie autorizată în sfera drepturilor şi
libertăţilor constituţionale ale persoanei;
- scopul măsurilor preventive – a exclude ascunderea bănuitului, învinuitului, inculpatului
şi condamnatului de urmărire penală şi judecată, de a înlătura piedicile puse de aceste persoane
în calea descoperirii adevărului în procesul penal, de a contracara săvârşirea de noi infracţiuni şi
de a asigura executarea sentinţei.

89
 2. Procedura aplicării măsurilor preventive
Măsurile preventive pot fi aplicate de regulă faţă de învinuit pe un termen de pînă la 30 zile
şi ca excepţii faţă de bănuit pe un termen nu mai mult 10 zile. Masurile preventive sunt o
varietate a măsurilor de constrângere procesual-penală, care temporar limitează dreptul persoanei
faţă de care au fost aplicate. Masurile preventive sânt aplicate în scopul de a preîntâmpina
comportarea ilicită a învinuitului (bănuitului), în scopul curmării activităţii infracţionale, în
scopul asigurării stabilirii adevărului obiectiv, cât şi în scopul de a exclude eschivarea lor de la
răspundere penală. Masurile preventive sânt aplicate în legătura cu prognozarea comportării
ilegale presupuse a învinuitului (bănuitului), care trebuie sa fie bazată pe probele administrate.
Potrivit art. 175 CPP., există următoarele masuri preventive:
1) obligaţia în scris de ne părăsire a localităţii;
2) obligaţia în scris de a nu părăsi ţara;
3) garanţia personală;
4) garanţia unei organizaţii;
5) ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport;
6) liberarea provizorie sub control judiciar;
7) liberarea provizorie pe cauţiune;
8) arestarea la domiciliu;
9) arestarea preventivă.
Masurile preventive indicate mai pot fi numite măsuri de ordin general, fiindcă ele pot fi
aplicate faţă de oricare subiect, la rându-l său şi faţă de subiecţi speciali (militari in termen,
minori).
Faţă de militarii în termen care se învinuiesc sau se bănuiesc în săvârşirea unei infracţiuni,
în afara de masurile generale, mai poate fi aplicate şi aşa măsura preventivă, ca supravegherea
comandamentului unităţii militare.
Faţă de învinuit (bănuit) minori, în afară de masurile preventive generale, mai pot fi
aplicate şi următoarele masuri preventive;
- supravegherea de către administraţia instituţiei de învăţământ de tip închis, în privinţa la
acei minorii, care îşi fac studiile în asemenea instituţii;
- supravegherea de către părinţi, tutori, curatori.
Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport poate fi ca
măsură preventivă principală sau ca măsură complementară la o altă măsură preventivă.
Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune şi arestarea la domiciliu sânt
măsuri preventive de alternativă arestării şi pot fi aplicate numai faţă de persoana în privinţa
căreia s-a înaintat demers pentru arestare sau faţă de bănuitul, învinuitul, inculpatul care sînt deja
arestaţi.
Arestarea preventivă şi măsurile alternative arestării se aplică numai persoanei care este
bănuită, învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de
grave, iar în cazul existenţei unei bănuieli rezonabile privind săvîrşirea altor infracţiuni, ele se
aplică învinuitului, inculpatului care a încercat să se ascundă de organul de urmărire penală sau
de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvîrşească alte infracţiuni.
La soluţionarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii preventive respective,
organul de urmărire penală şi instanţa de judecată vor lua în considerare următoarele criterii
complementare:
1) caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate;
2) persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului;
3) vârsta şi starea sănătăţii;
4) ocupaţia;
5) situaţia familială şi prezenţa persoanelor întreţinute;
6) starea materială;
7) prezenţa unui loc permanent de trai (se aplică doar dacă persoana a refuzat să comunice
locul permanent de trai);

90
 8) alte circumstanţe esenţiale.
Referitor la aplicarea măsurii preventive procurorul care conduce sau efectuează urmărirea
penală emite, din oficiu sau la demersul organului de urmărire penală, o ordonanţă motivată, în
care se indică fapta care face obiectul bănuirii, învinuirii, prevederile legale în care aceasta se
încadrează şi pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvîrşită, necesitatea aplicării măsurii
preventive, precum şi faptul dacă bănuitului, învinuitului, inculpatului i s-au explicat
consecinţele încălcării măsurii preventive.
Instanţa de judecată emite o încheiere motivată, în care se indică: infracţiunea de care este
învinuită, inculpată persoana; temeiul alegerii măsurii preventive respective, cu menţionarea
datelor concrete care au determinat luarea acestei măsuri; necesitatea aplicării măsurii
preventive, precum şi faptul dacă învinuitului, inculpatului i s-au explicat consecinţele încălcării
măsurii preventive; argumentele reprezentantului, apărătorului, învinuitului, inculpatului,
motivîndu-se admiterea sau neadmiterea lor la stabilirea măsurii.
Arestarea preventivă, arestarea la domiciliu, liberarea provizorie a persoanei pe cauţiune şi
liberarea provizorie a persoanei sub control judiciar se aplică doar în baza hotărîrii instanţei de
judecată emise, atît în baza demersului procurorului, cît şi din oficiu.
Arestarea la domiciliu, liberarea provizorie pe cauţiune şi liberarea provizorie a persoanei
sub control judiciar se aplică de către instanţă ca alternativă a arestării preventive, în baza
demersului organului de urmărire penală sau la cererea părţii apărării.
Copia de pe încheierea privind aplicarea măsurii preventive se înmînează neîntîrziat
persoanei faţă de care se aplică măsura preventivă. Persoanei i se comunică în limba pe care o
înţelege motivele aplicării faţă de ea a măsurii preventive şi, totodată, i se explică modul şi
termenul de atac al acesteia.
2.1. Obligaţia în scris de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara (art. 178
CPP.) este cea mai răspândită măsură preventivă. Aceste măsuri pot fi aplicate în acele cazuri
când infracţiunea săvârşită nu prezintă un mare pericol social şi există destule temeiuri (probe)
că bănuitul (învinuitul) nu va continua activitatea infracţională, nu va împiedica la stabilirea
adevărului obiectiv şi nu se va eschiva de la urmărirea penală şi judecată.
Pentru aplicarea acestei masuri este întocmită o ordonanţă motivată, care este adusă la
cunoştinţă bănuitului (învinuitului). În baza acestei ordonanţe este perfectată şi declaraţia în scris
de nepărăsire a localităţi, care este semnată de bănuit / învinuit şi persoana care aplică această
măsură. Ea limitează libertatea bănuitului / învinuitului în acel sens că el nu este în drept a părăsi
localitatea în cauză, fără permisiunea persoanei ce a aplicat această măsură preventivă. Aplicarea
acestei măsuri preventive trebuie sa asigure prezentarea bănuitului (învinuitului) de câte ori va fi
necesar.
2.2. Obligarea de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă de a nu părăsi ţara fără
încuviinţarea organului care a dispus această măsură, precum şi în îndeplinirea altor obligaţii.
Garanţia personală-şi garanţia unei organizaţii (art. 179 CPP.).
2.3. Garanţia personală are aplicare foarte rară. Această măsură preventivă poate fi
aplicată din iniţiativa a cel puţin 2 persoane (doi garanţi) şi nu mai mult de 5, despre care fapt ei
depun cereri înscris organului respectiv cu acordul persoanei în privinţa căreia se dă garanţia.
Procurorul poate lua hotărârea de aplicare a acestei masuri preventive daca el a constatat ca
viitorii garanţi se bucura de autoritate în societate şi de încredere la organele de drept şi fiecare
din garanţi, concomitent, a depus la contul de depozit al procuraturii sau judecătoriei o sumă
bănească în sumă de la 50 la 300 unităţi convenţionale.
Daca garanţii nu-şi onorează obligaţia ce şi-au asumat-o, atunci, suma de bani depusă pe
contul de depozit nu va vi restituită, iar măsura preventivă va fie schimbată în alta mai aspră.
2.4. Garanţia unei organizaţii constă în angajamentul în scris al unei persoane juridice
demne de încredere în sensul că, prin autoritatea sa şi suma bănească depusă, garantează
comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, respectiv respectarea ordini
publice, prezentarea lui când va vi citat de organele de urmărire penală sau instanţa de judecată.
Asumându-şi o asemenea garanţie, persoana juridică trebuie să depună pe cont o sumă bănească
în mărimea de la 300 la 500 unităţi convenţionale.

91
 2.5. Arestul preventiv este cea mai aspră măsură preventivă. Cunoscută şi sub denumirea
de deţinere preventivă, luarea acestei măsuri implică privarea de libertate a unei persoane, fără a
contraveni principiul constituţional al libertăţii individuale şi nici principiului de drept penal,
după care nu poţi pedepsi pe cineva înainte de al judeca şi găsi vinovat, întrucât nu are
caracterul, regimul şi efectele unei pedepse, ci este o măsură pusă la dispoziţia justiţiei, a
organelor judiciare penale în general, pentru a preveni şi a înlătura neajunsurile generate de
tendinţa învinuitului sau inculpatului de a se sustrage de la urmărire penală ori judecată, şi pentru
a asigura o desfăşurare netulburată şi în ritm normal al procesului penal. Această măsură este
aplicată în cazurile când infracţiunea săvârşită prezintă mare pericol social, cât şi în cazurile când
sânt există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul (învinuitul), fiind la
libertate, va continua activitatea infracţională, va împiedica stabilirii adevărului obiectiv sau se
va eschiva de la urmărirea penală şi judecată.
Pe lîngă temeiurile generale de aplicare a măsurilor preventive arestul preventiv poate fi
aplicat dacă:
1) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are loc permanent de trai pe teritoriul Republicii
Moldova;
2) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu este identificat(în cazul în care persoana refuză să
comunice locul permanent de trai);
3) bănuitul, învinuitul, inculpatul a încălcat condiţiile altor măsuri preventive aplicate în
privinţa sa ori a încălcat ordonanţa de protecţie în cazul violenţei în familie.
Pentru aplicarea acestei măsuri preventive, este întocmit un demers faţă de judecătorul de
instrucţiune şi împreună cu materialele adunate, cu bănuitul (învinuitul) se prezintă în instanţa
judiciară din teritoriu. Judecătorul examinând materialele prezentate, stabileşte existenta
temeiului de aplicarea acestei masuri preventive, interoghează bănuitul (învinuitul) faţă de care
va fi aplicată măsura în cauza. Pentru aplicarea acestei măsuri, judecătorul întocmeşte încheiere
şi eliberează un mandat de arestare pe un termen de până la 30 zile. Bănuitul (învinuitul) arestat
se deţine în izolatorul de anchetă.
Despre aplicarea arestului preventiv-judecătorul comunică rudelor apropiate ale
învinuitului sau alte persoane, pe care le-a indicat însăşi învinuitul. Durata arestului nu poate fi
mai mare de 1 an şi dacă urmărirea penală nu s-a finalizat pe parcursul unui an, atunci măsura
preventivă-arestul este înlocuită cu altă măsură.
Termenul ţinerii persoanei în stare de arest şi prelungirea lui
Termenul ţinerii persoanei în stare de arest curge de la momentul privării persoanei de
libertate la reţinerea ei, iar în cazul în care ea nu a fost reţinută - de la momentul executării
hotărîrii judecătoreşti privind aplicarea acestei măsuri preventive. În termenul ţinerii bănuitului,
învinuitului, inculpatului în stare de arest se include timpul în care persoana:
1) a fost reţinută şi arestată preventiv;
2) a fost sub arest la domiciliu;
3) s-a aflat într-o instituţie medicală, la decizia judecătorului de instrucţie sau a instanţei,
pentru expertiză în condiţii de staţionar, precum şi la tratament, în urma aplicării în privinţa ei a
măsurilor de constrîngere cu caracter medical.
Ţinerea persoanei în stare de arest în faza urmăririi penale pînă la trimiterea cauzei în
judecată nu va depăşi 30 de zile, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezentul cod.
În cazuri excepţionale, în funcţie de complexitatea cauzei penale, de gravitatea infracţiunii
şi în caz de pericol al dispariţiei învinuitului ori de risc al exercitării din partea lui a presiunii
asupra martorilor sau al nimicirii ori deteriorării mijloacelor de probă, durata ţinerii învinuitului
în stare de arest preventiv la faza urmăririi penale poate fi prelungită:
1) pînă la 6 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care
legea prevede pedeapsă maximă de pînă la 15 ani închisoare;
2) pînă la 12 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care
legea prevede pedeapsă maximă de pînă la 25 de ani închisoare sau detenţiune pe viaţă.
(4) Învinuiţilor minori durata ţinerii în stare de arest preventiv poate fi prelungită numai
pînă la 4 luni.

92
 Fiecare prelungire a duratei arestării preventive nu poate depăşi 30 de zile în faza
urmăririi penale şi 90 de zile în faza judecării cauzei.
În caz dacă este necesar de a prelungi durata arestării preventive a învinuitului,
inculpatului, procurorul, nu mai tîrziu de 5 zile pînă la expirarea termenului de arestare,
înaintează judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei care judecă cauza un demers
privind prelungirea acestui termen. În cazul în care, la data adoptării sentinţei, termenul arestului
preventiv rămas este mai mic de 15 zile, instanţa de judecată este obligată, la demersul
procurorului, să se pronunţe asupra prelungirii termenului arestului preventiv pînă la pronunţarea
sentinţei.
La soluţionarea demersului privind prelungirea termenului arestării preventive, judecătorul
de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată este în drept să înlocuiască arestarea preventivă
cu arestarea la domiciliu, liberare provizorie sub control judiciar sau liberare provizorie pe
cauţiune.
După trimiterea cauzei în instanţa de judecată, termenul judecării cauzei cu menţinerea
inculpatului în stare de arest, din ziua primirii cauzei în instanţa de judecată şi pînă la
pronunţarea sentinţei, nu poate depăşi 6 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrşirea unei
infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa maximă de pînă la 15 ani închisoare, şi 12 luni,
dacă persoana este învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa
maximă de pînă la 25 de ani închisoare sau detenţiune pe viaţă.
După expirarea termenelor stabilite la alin.(5) şi (8), termenul judecării cauzei cu
menţinerea inculpatului în stare de arest poate fi prelungit doar în cazuri excepţionale, la
demersul procurorului, printr-o încheiere motivată a instanţei care judecă cauza, de fiecare dată
cu 3 luni pînă la pronunţarea sentinţei.
Hotărîrea instanţei de prelungire a termenului de judecare a cauzei cu menţinerea în stare
de arest a inculpatului poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară. Atacarea hotărîrii
nu suspendă examinarea cauzei.
Prelungirea duratei arestării preventive pînă la 6 luni se decide de către judecătorul de
instrucţie în baza demersului procurorului din circumscripţia în raza teritorială a căreia se
efectuează urmărirea penală, iar în caz de necesitate de a prelungi arestarea preventivă peste
termenul indicat - în baza demersului aceluiaşi procuror, cu consimţămîntul Procurorului
General sau al adjuncţilor lui.
Hotărîrea de prelungire a duratei arestării preventive poate fi atacată cu recurs în instanţa
ierarhic superioară.
2.6. Arestarea la domiciliu (art.188 alin.1 CPP.) Arestarea la domiciliu constă în izolarea
bănuitului, învinuitului, inculpatului de societate în locuinţa acestuia, cu stabilirea anumitor
restricţii.
Arestarea la domiciliu este aplicată persoanelor care sunt învinuiţi de comiterea unei
infracţiuni uşoare, mai puţin grave sau grave, precum şi de comiterea unei infracţiuni din
imprudenţă. Arestarea la domiciliu poate fi aplicată şi în cazul învinuirii de comitere a unei
infracţiuni deosebit de grave faţă de persoanele care au depăşit vârsta de 60 ani, de persoanele
invalide de gradul I, de femeile gravide, femeile care au la întreţinere copii în vârstă de până la 8
ani.
Arestarea la domiciliu este aplicată faţă de bănuit, învinuit, inculpat în baza hotărârii
judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată conform art. 185 şi 186 CPP., în condiţiile
care permit aplicarea măsurii preventive arestul, însă izolarea lui totală nu este raţională în
legătură cu vârsta, starea sănătăţii, starea familială sau cu alte împrejurări.
Arestarea la domiciliu este însoţită de una sau mai multe din următoarele restricţii:
1) interzicerea de a ieşi din locuinţă;
2) limitarea convorbirilor telefonice, recepţionării şi expedierii trimiterilor poștale şi
utilizării altor mijloace de comunicare;
3) interzicerea comunicării cu anumite persoane şi primirea pe cineva în locuinţa sa.
Persoana arestată la domiciliu poate fi supusă obligaţiilor:
1) de a menţine în stare de funcţionare mijloacele electronice de control şi de a le purta
permanent;

93
 2) de a răspunde la semnalele de control sau de a emite semnale telefonice de control, de a
se prezenta personal la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată la timpul fixat.
Termenul, modul de aplicare, de prelungire a duratei şi de atac al arestării la domiciliu sânt
similare celor aplicate în cazul arestării preventive.
În caz că bănuitul, învinuitul, inculpatul nu respectă restricţiile şi obligaţiilor stabilite de
către judecătorul de instrucţie sau instanţă, arestarea la domiciliu poate fi înlocuită cu arestarea
preventivă, de către instanţa de judecată, din oficiu sau la demersul procurorului.
Examinarea demersurilor privind aplicarea faţă de bănuit a arestării preventive şi
arestării la domiciliu (art.307 CPP.).
Constatând necesitatea de a alege în privinţa bănuitului măsura arestării preventive sau a
arestării la domiciliu, reprezentantul organului de urmărire penală înaintează în instanţa
judecătorească un demers privind alegerea măsurii preventive. În demers vor fi indicate motivul
şi temeiul în virtutea cărora a apărut necesitatea de a aplica bănuitului măsura arestării preventive
sau a arestării la domiciliu. La demers sânt anexate materialele care confirmă temeinicia
acestuia.
Demersul cu privire la aplicarea măsurii arestării preventive sau a arestării la domiciliu,
este examinat fără întârziere de către judecătorul de instrucţie, în şedinţa închisa, la care participă
reprezentantul organului de urmărire penală, apărătorul şi bănuitul. Prezentând demersul în
judecată, reprezentantul organului de urmărire penală asigură participarea la şedinţa de judecată
a bănuitului, înştiinţează apărătorul şi reprezentantul legal al bănuitului. În cazul neprezentării
apărătorului înştiinţat, judecătorul de instrucţie asigură bănuitul cu apărător din oficiu.
La deschiderea şedinţei, judecătorul de instrucţie anunţă demersul care va fi examinat, apoi
reprezentantul organului de urmărire penală argumentează demersul, după aceasta sunt audiate
celelalte persoane prezente la şedinţă.
În urma examinării demersului, judecătorul de instrucţie adoptă o încheiere motivată
privind aplicarea faţă de bănuit a măsurii arestării preventive ori a arestării la domiciliu sau
respinge demersul. În baza încheierii, judecătorul de instrucţie eliberează un mandat de arestare
care este înmânat reprezentantului organului de urmărire penală şi bănuitului.
Judecătorul de instrucţie este în drept să soluţioneze chestiunea cu privire la necesitatea
alegerii unei măsuri preventive mai uşoare. În cazul adoptării hotărârii privind liberarea
provizorie a persoanei pe cauţiune, bănuitul este ţinut sub arest până ce cauţiunea stabilită de
judecător nu va fi depusă la contul depozitar al procuraturii, însă termenul de ţinere a lui în stare
de arest nu va depăşi 10 zile.
Examinarea demersurilor privind aplicarea faţă de învinuit a arestării preventive,
arestării la domiciliu sau prelungirea duratei arestării învinuitului (art.308 CPP.). Constatând
necesitatea de a aplica învinuitului măsura arestării preventive sau arestării la domiciliu, sau de a
prelungi durata ţinerii sub arest, procurorul înaintează în instanţa judecătorească un demers
privind alegerea măsurii preventive sau prelungirea duratei arestării învinuitului. În demers vor fi
indicate motivul şi temeiul, în virtutea cărora a apărut necesitatea de a aplica învinuitului măsura
arestării preventive, a arestării la domiciliu sau prelungirea duratei arestării. La demers sânt
anexate materialele care confirmă temeinicia acestuia.
Demersul cu privire la aplicarea măsurii arestării preventive sau a arestării la domiciliu se
examinează fără întârziere de către judecătorul de instrucţie, în şedinţă închisă, cu participarea
procurorului, apărătorului, învinuitului, cu excepţia cazului în care învinuitul se eschivează de a
participa la judecată la locul efectuării urmăririi penale sau la locul reţinerii persoanei, precum şi
a reprezentantului legal al acestuia. Prezentând demersul în judecată, procurorul asigură
participarea la şedinţa de judecată a învinuitului, înştiinţează apărătorul şi reprezentantul legal al
învinuitului. În cazul neprezentării apărătorului înştiinţat, judecătorul de instrucţie asigură
învinuitul cu apărător din oficiu.
La deschiderea şedinţei, judecătorul de instrucţie anunţă demersul care va fi examinat, apoi
procurorul argumentează demersul, după aceasta sunt audiate alte persoane prezente la şedinţă.
În urma examinării demersului, judecătorul de instrucţie adoptă o încheiere motivată
privind aplicarea faţă de învinuit a măsurii arestării preventive ori a arestării la domiciliu sau

94
respinge demersul. În baza încheierii, judecătorul eliberează un mandat de arestare care se
înmânează procurorului şi învinuitului şi care se execută imediat.
Adresarea repetată cu demers privind aplicarea măsurii arestării preventive sau a arestării la
domiciliu în privinţa aceleiaşi persoane în aceeaşi cauză, după respingerea demersului precedent,
se admite numai dacă apar circumstanţe noi ce servesc temei pentru aplicarea faţă de învinuit a
măsurii de arestare preventivă sau a arestării la domiciliu.
Judecătorul de instrucţie este în drept să soluţioneze chestiunea cu privire la necesitatea
alegerii unei măsuri preventive mai uşoare. În cazul pronunţării hotărârii privind liberarea
provizorie a persoanei pe cauţiune, învinuitul este ţinut sub arest până când cauţiunea stabilită de
judecător nu va fi depusă la contul de depozit al procuraturii.
Liberarea provizorie a persoanei arestate. Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe
cauţiune poate fi dispusă de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţa de
judecată la solicitarea procurorului.
Persoana arestată preventiv sau avocatul acesteia poate cere, în tot cursul procesului penal,
punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
2.7. Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute. Liberarea provizorie
sub control judiciar poate fi acordată de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către
instanţa de judecată şi este însoţită de una sau mai multe obligaţii, şi anume:
1) să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliul decât în condiţiile stabilite de către
judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţă;
2) să comunice organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată orice
schimbare de domiciliu;
3) să nu meargă în locuri anume stabilite;
4) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de
cît ori este citată;
5) să nu intre în legătură cu anumite persoane;
6) să nu săvârşească acţiuni de natură să împiedice aflarea adevărului în procesul penal;
7) să nu conducă autovehicule, să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit
la săvârşirea infracţiunii;
8) să predea paşaportul judecătorului de instrucţie sau instanţei de judecată.
Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă bănuitului, învinuitului, inculpatului
în cazul în care acesta are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni grave, deosebit de grave
sau excepţional de grave sau există date că el va săvîrşi o altă infracţiune, va încerca să
influenţeze asupra martorilor sau să distrugă mijloacele de probă, să se ascundă de organele de
urmărire penală, de procuror sau, după caz, de instanţa de judecată.
Organul de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte bănuitul, învinuitul, inculpatul liberat
provizoriu efectuează controlul asupra respectării de către acesta a obligaţiilor stabilite de
instanţa de judecată.
Controlul judiciar asupra persoanei liberate provizoriu poate fi ridicat, total sau parţial,
pentru motive întemeiate, în modul stabilit pentru aplicarea acestei măsuri.
2.8. Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei deţinute (art.192 CPP.)
Liberarea provizorie pe cauţiune poate fi acordată în cazul în care este asigurată repararea
prejudiciului cauzat de infracţiune şi s-a depus cauţiunea stabilită de judecătorul de instrucţie sau
de către instanţă.
Liberarea provizorie pe cauţiune este de fapt „o succesiune prin schimbare” a arestului
preventiv, deoarece succede toate premisele şi condiţiile de aplicare a arestului, concomitent
interpune izolarea persoanei de societate, schimbând esenţial situaţia învinuitului. Aceste
împrejurări definesc liberarea provizorie pe cauţiune ca o măsură preventivă de alternativă a
arestului preventiv.
Liberarea provizorie pe cauţiune nu se aplică dacă se constată bănuitului, învinuitului,
inculpatului în cazul în care acesta are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni grave,
deosebit de grave sau excepţional de grave sau există date că el va săvîrşi o altă infracţiune, va
încerca să influenţeze asupra martorilor sau să distrugă mijloacele de probă, să se ascundă de
organele de urmărire penală, de procuror sau, după caz, de instanţa de judecată.

95
 Judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată dispune, prin încheiere, respingerea
propunerii de arestare preventivă sau de arestare la domiciliu şi aplicarea măsurii de liberare
provizorie pe cauţiune, stabileşte valoarea cauţiunii, precum şi termenul de depunere a acesteia.
În perioada liberării provizorii pe cauţiune, persoana este obligată să se prezinte la citarea
organului de urmărire penală sau instanţei de judecată şi să comunice orice schimbare a
domiciliului. Faţă de persoana liberată provizoriu pe cauţiune pot fi aplicate şi alte obligaţii
prevăzute de art.191 alin.3 CPP.
Cuantumul cauţiunii este stabilit de judecătorul de instrucţie sau de instanţă, de la 300 la
100.000 unităţi convenţionale, în funcţie de starea materială a persoanei respective şi de
gravitatea infracţiunii. Dacă învinuitul, inculpatul nu depune cauţiunea în termenul stabilit de
instanţa de judecată, la demersul procurorului dispune înlocuirea măsurii cu arestarea preventivă
sau arestarea la domiciliu.
Dispunerea cauţiunii se face pe numele învinuitului, inculpatului, prin depunerea unei sume
de bani determinate pe contul depozitar al procuraturii ori prin constituirea unei garanţii reale,
mobiliare ori imobiliare, în limitele unei sume de bani determinate, în favoarea aceluiaşi organ.
Cauţiunea garantează:
1) participarea învinuitului, inculpatului la procesul penal şi respectarea de către acesta a
obligaţiilor prevăzute la art. 192 alin. (3);
2) plata despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune
şi plata amenzii.
Recursul împotriva încheierii judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea
arestării preventive sau a arestării la domiciliu, privind prelungirea sau refuzul de a prelungi
durata ei, privind liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii se depune de către
procuror, bănuit, învinuit, apărătorul sau, reprezentantul său legal în instanţa ierarhic
superioară, direct sau prin intermediul instanţei judecătoreşti care a adoptat încheierea ori prin
intermediul administraţiei locului de deţinere, în termen de 3 zile de la data adoptării încheierii
(art.311 alin.1 CPP.).
Instanţa de recurs, primind recursul, solicită de la procuror materialele ce confirmă
necesitatea aplicării măsurii preventive respective sau a prelungirii duratei ei. Procurorul este
obligat să prezinte în instanţa judecătorească materialele respective în decurs de 24 de ore din
momentul primirii de la administraţia locului de deţinere a bănuitului, învinuitului a informaţiei
despre recursul înaintat sau din momentul solicitării instanţei de a i se prezenta materialele ce
confirmă necesitatea aplicării măsurii preventive respective sau a prelungirii duratei ei.
2.9. Transmiterea sub supraveghere a militarului poate fi aplicată numai față de militarii
în termen din iniţiativa procurorului sau a instanţei de judecată. Transmiterea sub supraveghere a
bănuitului, învinuitului, inculpatului militar constă în punerea în sarcina comandantului unităţii
militare a obligaţiei de a asigura comportarea respectivă şi prezentarea bănuitului, învinuitului,
inculpatului militar la citare în organul de urmărire penală sau în instanţă. Transmiterea
militarului sub supraveghere se dispune de către procuror sau, după caz, de instanţă.
Comandantului unităţii militare îi este înmânată ordonanţa de aplicare a măsurii preventive,
de trimitere sub supraveghere a militarului ţi îi sânt aduse la cunoştinţă fondul cauzei, obligaţiile
şi responsabilitatea lui, fapt care este consemnat în procesul-verbal. Pentru exercitarea
obligaţiilor sale asupra militarului luat sub supraveghere, comandantul unităţii militare este în
drept a aplica faţă de el măsurile prevăzute de Statutul disciplinar al Forţelor Armate.
În perioada aplicării măsurii preventive, militarul transmis sub supravegherea
comandantului este lipsit de dreptul de a purta armă şi nu poate fi repartizat la lucru în afara
unităţii militare.
Dacă militarul bănuit, învinuit, inculpat a comis acţiuni prevăzute în art.176 alin.1 CPP.,
comandantul imediat informează procurorul sau, după caz, instanţa care a aplicat această măsură.
Persoanele obligate a exercita supravegherea bănuitului, învinuitului, inculpatului militar, care
nu au executat aceste obligaţii, poartă răspundere conform Statutului disciplinar al Forţelor
Armate.
2.10. Transmiterea sub supraveghere a minorului - ca măsură preventivă poate fi aplicată
numai faţă de învinuiţii minori ce au săvârşit o infracţiune ce nu prezintă un mare pericol social

96
şi sunt destule temeiuri de a presupune ca învinuitul minor nu va continua activitatea
infractorică, nu va împiedica stabilirea adevărului obiectiv şi nu se va eschiva de la urmărirea
penală şi judecată. Transmiterea sub supraveghere a minorului constă în asumarea în scris a
obligaţiei de către unul din părinţi, tutore, curator sau de către o altă persoană demnă de
încredere, precum şi de către conducătorul instituţiei de învăţământ speciale unde învaţă minorul,
de a asigura prezentarea acestuia, când va fi citat, la organul de urmărire penală sau la instanţă,
precum şi de a contracara acţiunile prevăzute în art.176 alin.1 CPP.
Până la transmiterea sub supraveghere a minorului, procurorul sau instanţa vor solicita de
la autoritatea tutelară, informaţie despre persoanele cărora urmează să le fie transmis minorul sub
supraveghere, pentru a se convinge că acestea sânt capabile să asigure supravegherea lui.
Constatând ca această măsură preventivă poate fi luată în privinţa minorului, procurorul adoptă o
ordonanţă, iar instanţa o încheiere, de aplicare a acesteia.
Transmiterea sub supraveghere a minorului se face numai la cererea scrisă a părinţilor,
tutorelui sau curatorului, care iau cunoştinţă de fondul cauzei şi de obligaţiile lor, fapt consemnat
în procesul-verbal.
Dacă persoana căreia i-a fost transmis sub supraveghere minorul şi-a încălcat obligaţiile, ea
poate fi supusă de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţă unei amenzi
judiciare în mărime de la 10 la 25 unităţi convenţionale. Hotărârea de aplicare a amenzii
judiciare, poate fi atacată cu recurs.
2.11. Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport (art.182
CPP.) Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport este o măsură
preventivă care se aplică persoanelor pentru săvârşirea infracţiunilor în domeniul transporturilor,
precum şi în cazul utilizării mijlocului de transport la săvârşirea infracţiunii. Ridicarea provizorie
a permisului de conducere a mijloacelor de transport poate fi aplicată ca măsura principală sau ca
măsură complementară la o altă măsură preventivă şi se dispune de către judecătorul de
instrucţie la demersul motivat al procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală sau
de către instanţă-prin încheiere.
Copia de pe încheierea instanţei privind ridicarea provizorie a permisului de conducere a
mijloacelor de transport se transmite pentru executare, organului de poliţie rutieră şi organului
abilitat cu dreptul de a elibera asemenea permise de conducere.
Controlul judiciar al legalităţii încheierii privind măsurile preventive aplicate şi
prelungirea duratei lor (art.312 CPP.).
Controlul judiciar al legalităţii încheierii judecătorului de instrucţie privind măsurile
preventive aplicate şi prelungirea duratei lor, adoptate în condiţiile art. 307 -310, se efectuează
de către instanţa judecătorească ierarhic superioară într-un complet format din 3 judecători.
Instanţa de recurs judecă recursul în decurs de 3 zile din momentul primirii lui. Controlul
judiciar privind legalitatea arestării se efectuează în şedinţa închisă, cu participarea procurorului,
bănuitului, învinuitului, apărătorului şi a reprezentantului lui legal. Neprezentarea bănuitului,
învinuitului care nu este privat de libertate şi a reprezentantului lui legal, care au fost citaţi în
modul prevăzut de lege, nu împiedica examinarea recursului.
La deschiderea şedinţei de judecată în instanţa de recurs, preşedintele şedinţei anunţă ce
recurs va fi examinat, concretizează dacă persoanelor prezente la şedinţă le sunt clare drepturile
şi obligaţiile lor. După aceea recurentul, dacă participă la şedinţă, argumentează recursul, apoi
sunt audiate celelalte persoane prezente în şedinţă.
În urma controlului judiciar efectuat, instanţa de recurs pronunţă una din următoarele
decizii:
1) admite recursul prin:
- anularea măsurii preventive dispuse de judecătorul de instrucţie sau anularea prelungirii
duratei acesteia şi, dacă este cazul, eliberarea persoanei de sub arest;
- aplicarea măsurii preventive respective care a fost respinsă de judecătorul de instrucţie, cu
eliberarea mandatului de arestare sau aplicarea unei alte măsuri preventive, la alegerea instanţei
de recurs, însă nu mai aspră decât cea solicitată în demersul procurorului, sau cu prelungirea
duratei măsurii respective;
2) respinge recursul.

97
 Atunci când în şedinţa de judecată nu au fost prezentate materiale ce confirmă legalitatea
aplicării măsurii respective sau prelungirii duratei ei, instanţa de recurs pronunţă decizia de
anulare a măsurii preventive dispuse, sau după caz, a prelungirii duratei ei şi eliberează persoana
reţinută ori arestată.
Copia de pe decizia instanţei de recurs sau, după caz, mandatul de arestare este înmânată
procurorului şi bănuitului, învinuitului imediat, iar dacă a fost pronunţată o decizie prin care a
fost anulată măsura preventivă sau anulată prelungirea duratei acesteia, copia de pe decizie se
expediază în aceeaşi zi la locul de deţinere a persoanei arestate sau, respectiv, la secţia de poliţie
de la locul de trai al bănuitului, învinuitului. Dacă persoana în privinţa căreia a fost anulată
arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu ori care a fost eliberată provizoriu, participă la
şedinţa de judecată, ea este eliberată imediat din sala de şedinţă. În caz de respingere a
recursului, examinarea unui nou recurs privind aceeaşi persoană în aceeaşi cauză se admite la
fiecare prelungire a duratei măsurii preventive respective.

3 Înlocuirea măsurilor preventive

Este posibil ca pe parcursul desfăşurării procesului să intervină elemente care impun
înlocuirea măsurilor preventive luate iniţial cu alta. În cursul procesului penal se pot modifica
temeiurile de fapt şi de drept care au fost avute în vedere la luarea unei măsuri preventive, ceea
ce permite organelor judiciare să dispună înlocuirea acesteia cu alta, corespunzătoare noilor
situaţii. Măsura preventivă luată poate fi înlocuită cu alta, când s-au schimbat temeiurile care au
determinat luarea măsurii în cauză.
În cazul în care temeiul pentru care s-a luat măsura preventivă s-a schimbat, măsura poate
fi înlocuită cu alta, fie mai uşoară, fie mai gravă. Din expresia „se înlocuieşte” utilizată de textul
menţionat rezultă că din moment ce sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, organul judiciar
este obligat să procedeze la înlocuirea măsurii preventive.
Astfel, dacă măsura arestării inculpatului a fost luată pe motivul că acesta a încercat a
influenţa martorii sau a se sustragă de la urmărire, după strângerea probelor şi terminarea
urmăririi penale, nemaiexistând temeiul care să justifice privarea de libertate în cursul judecăţii,
ci numai acela de a asigura prezentarea la şedinţa de judecată, se poate înlocui arestarea
preventivă cu obligarea de a nu părăsi localitatea.
Dacă măsura obligării de a nu părăsi localitatea a avut temei, garantarea prezenţei
inculpatului la judecată, iar în timpul judecăţii, prin încălcarea obligaţiei luate, inculpatul
provoacă temerea că va încerca să se sustragă de la executarea pedepsei se poate lua împotriva sa
măsura arestării preventive. Potrivit noilor reglementări în comparaţie cu legislaţia anterioară,
instituţia înlocuirii măsurilor preventive a căpătat o pondere deosebită prin posibilitatea înlocuirii
măsurii arestării inculpatului cu liberarea provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.
Conform art.195 alin.1 CPP. măsura preventivă aplicată poate fi înlocuită cu una mai
aspră, dacă necesitatea acesteia este confirmată prin probe, sau cu una mai uşoară, dacă prin
aplicarea ei se va asigura comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, în
scopul desfăşurării normale a procesului
Măsura arestării preventive, arestarea la domiciliu, liberarea provizorie sub control judiciar
şi liberarea provizorie pe cauţiune poate fi înlocuită de judecătorul de instrucţie sau, după caz, de
instanţa de judecată. In cazul înlocuirii reţinerii sau arestării preventive organul respectiv trimite
în aceeaşi zi copia hotărârii administraţiei locului de detenţie.
Conform art.196 CPP., ordonanţa procurorului cu privire la aplicarea, prelungirea sau
înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată cu plângere judecătorului de instrucţie de câtre
bănuit, învinuit, apărătorul său, reprezentantul său legal. Hotărârea judecătorului de instrucţie sau
a instanţei privitor la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată în
ordine de recurs în instanţa ierarhic superioară.
Conform art.329 CPP. la judecarea cauzei, instanţa din oficiu sau la cererea părţilor,
ascultând opiniile acestora, este în drept să dispună înlocuirea măsurii preventive aplicate
inculpatului. O nouă cerere de înlocuire a măsurii preventive poate fi depusă dacă au apărut
temeiuri pentru aceasta şi nu mai des decât peste o lună după ce încheierea precedentă privind

98
această chestiune a întrat în vigoare, sau dacă nu au intervenit noi împrejurări care condiţionează
noua cerere.

4 Revocarea măsurilor preventive

În lumina dispoziţiilor legale revocarea măsurilor preventive se înfăţişează ca un act
procesual prin care organele judiciare competente, când nu mai există vreun temei care să
justifice măsurii preventive, dispun desfiinţarea ei. În situaţia în care, în cursul procesului penal
se constată că au dispărut temeiurile ce au impus luarea măsurii preventive organul judiciar va
dispune, din oficiu, sau la cererea persoanei interesate, revocarea acesteia.
Organele judiciare competente, când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea
măsurii preventive, dispun desfiinţarea ei. Dacă la înlocuirea măsurilor preventive intervine o
schimbare a temeiurilor care au determinat luarea lor, în cazul revocării nu mai există nici un
temei care să justifice menţinerea acestora. Pot fi avute în vedere două situaţii şi anume: una în
care constă că nu se justifică temeiurile ce au fost avute în vedere la luarea măsurilor preventive
şi alta, când, în decursul procesului penal au dispărut aceste temeiuri. S-a exprimat opinia că, în
situaţia când de la început măsura preventivă a fost luată cu încălcarea legii, revocarea (anularea)
măsurii apare ca singura modalitate posibilă.
Atunci când se constată că au dispărut temeiurile care au impus luarea unei măsuri
preventive, dar se descoperă alte motive de menţinere a acesteia, nu se va dispune revocarea, ci,
menţinerea măsurii, dar cu condiţia unei noi motivări. În cazul când măsura preventivă a fost
luată de procuror, organul de cercetare penală are obligaţia să-l informeze despre încetarea
temeiurilor care au motivat luarea măsurii.
Revocarea măsurii preventive este o instituţie prin care se poate reveni asupra măsurilor
preventive, când temeiurile care au justificat luarea acestora au încetat. Măsura preventivă se
revocă de către organul care a dispus-o în cazul în care au dispărut temeiurile pentru aplicarea
acesteia (art.195 alin.2 CPP.).
Schimbarea ori dispariţia temeiurilor de drept şi de fapt ale unei măsuri preventive,
reprezintă modificări apărute în cursul desfăşurării procesului penal şi care nu au existat în
momentul luării măsurii preventive.
Rezultă că revocarea măsurilor preventive constituie un act prin care organul care a dispus
măsura poate reveni asupra luării acesteia, revocând-o, dacă nu există vreun temei care să
justifice menţinerea acesteia.
Măsura preventivă sub formă de arestare preventivă, arestare la domiciliu, liberare
provizorie sub control judiciar şi liberare provizorie pe cauţiune poate fi revocată de judecătorul
de instrucţie sau, după caz, de instanţa de judecată (art.195 alin.2 CPP.).
La judecarea cauzei, instanţa din oficiu sau la cererea părţilor şi ascultând opiniile acestora
este în drept să dispună revocarea măsurii preventive, aplicate inculpatului. O nouă cerere de
revocare a măsurii preventive poate fi depusă dacă au apărut temeiuri pentru aceasta şi nu mai
des decât peste o lună după ce încheierea precedentă privind această chestiune a întrat în vigoare,
sau dacă nu au intervenit noi împrejurări care condiţionează noua cerere (art. 329 alin.2 CPP.).
Revocarea măsurilor preventive este dispusă, în principiu, de organul judiciar care a luat
măsura, dacă cauza se află în aceeaşi fază procesuală. Revocarea arestării preventive nu poate fi
dispusă decât pe o durată nedeterminată, respectiv cu caracter definitiv, executarea măsurii
arestării nefiind succeptibilă de întrerupere. O reluare a arestării după revocarea liberării
provizorii este firească ţinând seama de natura juridică a liberării, care este o măsură de înlocuire
a arestării inculpatului şi nu de încetare a acesteia, subzistând atât timp cât subzistă şi temeiul de
arestare. Or, revocarea arestării preventive este o măsură de încetare a acesteia cu caracter
definitiv, care este dispusă când au încetat condiţiile care au impus arestarea preventivă a
inculpatului, operând punerea în libertate din oficiu şi în mod obligatoriu, pe durată
nedeterminată a celui arestat.
Revocarea liberării provizorii pe cauţiune sau sub control judiciar. În condiţiile legislaţiei
procesual-penale în vigoare liberarea provizorie poate fi revocată dacă:
1. S-au descoperit fapte şi circumstanţe care nu au fost cunoscute la data admiterii
cererii de liberare şi care împiedică liberarea provizorie;

99
 2. Învinuitul cu rea - credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau a săvârşit o noua
infracţiune cu intenţie.
In cazul revocării liberării provizorii persoana este supusă arestării preventive.
Cauţiunea se restituie în cazul în care:
1) se revocă liberarea provizorie pe motiv că se descoperă fapte şi circumstanţe care nu au
fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare şi care împiedică liberarea provizorie; 
2) judecătorul de instrucţie sau instanţa constată că nu mai există temeiurile care au
justificat aplicarea măsurii preventive; 
3) se dispune încetarea procesului penal, scoaterea persoanei de sub învinuire sau achitarea
acesteia;
4) instanţa care judecă cauza în fond stabileşte, prin hotărîre definitivă, o pedeapsă.
Cauţiunea nu se restituie şi se face venit la bugetul de stat de către judecătorul de instrucţie
sau, după caz, de instanţa de judecată în cazul revocării liberării provizorii pe motiv că
învinuitul, inculpatul cu rea-credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau a săvîrşit o nouă
infracţiune cu intenţie.

5. Încetarea de drept a măsurilor de preventive

Instituirea unor prevederi exprese privind încetarea de drept a măsurilor preventive,
dovedeşte preocuparea legiuitorului nostru pentru găsirea unor modalităţi prin care să se
împiedice privarea de libertate a unei persoane pe un timp nedeterminat, obligând organele
judiciare să acţioneze cu operativitate pentru stabilirea întinderii răspunderii penale a
infractorilor.
Spre deosebire de revocare, care implică o apreciere privind inexistenţa vreunui temei
pentru menţinerea măsurii preventive, încetarea de drept a măsurii preventive constituie un
obstacol legal în menţinerea ei, autoritatea în faţa căreia se află cauza fiind obligată, sub
răspundere disciplinară sau chiar penală să pună de îndată în libertate pe cel reţinut sau arestat
preventiv, ori să ridice de îndată obligaţia de a nu părăsi localitatea sau alte obligaţii impuse de
controlul judiciar.
În timp ce revocarea măsurilor preventive este un act procesual a cărui oportunitate o
apreciază organele judiciare, încetarea de drept a măsurilor de prevenţie este un obstacol legal
împotriva menţinerii acestora.
Aşadar, ori de câte ori legea prevede că măsura preventivă încetează de drept, organul
judiciar este obligat să dispună desfiinţarea măsurii. Cazurile în care încetează de drept măsura
preventivă sânt determinate de intervenirea, în cursul procesului, a unor obstacole în menţinerea
măsurii sau în desfăşurarea procesului şi în soluţionarea cauzei fiind diferenţiate în raport de faza
procesuală în care intervin.
Sistemul măsurilor preventive reglementat în CPP. este chemat să asigure buna desfăşurare
a procesului penal, precum şi îndeplinirea tuturor sarcinilor propuse de justiţia penală. O dată ce
aplicarea măsurilor preventive periclitează serios drepturile şi libertăţile omului, organele statului
sânt obligate prin lege să controleze stricta respectare a prevederilor legislative privind aplicarea
măsurilor preventive.
Măsura preventivă încetează de drept conform art.195 alin.5 CPP.:
a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organul de urmărire penală
sau instanţă, dacă nu a fost prelungită în conformitate cu legea;
b) în caz de scoatere de sub urmărire penală a persoanei, de încetare a procesului penal
sau de achitare a persoanei;
c) în caz de punere în executare a sentinţei de condamnare.
Măsura preventivă privativă de libertate încetează de drept şi în cazul adoptării sentinţei de
condamnare cu aplicarea pedepsei nonprivative de libertate.
În cazurile menţionate în art.195 alin.5 pct.1 CPP.- la expirarea termenelor prevăzute de
lege ori stabilite de organul de urmărire penală sau instanţă, dacă nu a fost prelungită în
conformitate cu legea, administraţia locului de reţinere sau de deţinere este obligată să elibereze
imediat persoana reţinută sau arestată.;

100
 În cazurile menţionate în art.195 alin.5 pct.2, alin.6 CPP. - în caz de scoatere a persoanei de
sub urmărire penală, de încetare a procesului penal sau de achitare a persoanei, precum şi în
cazul adoptării sentinţei de condamnare cu aplicarea pedepsei neprivative de libertate procurorul,
judecătorul de instrucţie sau după caz instanţa judecătoreasca, sânt obligaţi să transmită imediat
copiile hotărârilor respective, administraţiei locului de deţinere a persoanei arestate, pentru
executare.

6. Chestiuni complimentare la aplicarea măsurilor preventive

În cazul procesului penal, alături de măsurile procesuale cu caracter de constrângere, pot fi
luate şi măsuri de ocrotire. Luarea măsurilor de ocrotire constituie expresia umanismului
legislaţiei noastre, menită să apere persoanele care ar avea de suferit în urma luării unor măsuri
de prevenţie privative de libertate sau a unor măsuri de siguranţă care implică restrângerea
libertăţii persoanei.
Din această categorie a măsurilor procesuale fac parte acele măsuri care asigură o
desfăşurare normală a urmăririi penale şi a examinării cauzei penale în instanţa judecătorească.
De asemenea, măsurile procedurale au şi sarcina de a ocroti interesele societăţii şi ale
participanţilor la procesul penal.
Actuala reglementare stipulează măsurile de ocrotire în art.189 CPP. În cazul în care
persoana reţinută sau arestată, are sub ocrotirea sa minori, persoane recunoscute iresponsabile,
persoane cărora li s-a instituit curatela sau persoane care datorită vârstei, bolii sau altor cauze au
nevoie de ajutor, despre aceasta trebuie sa fie informată autoritatea competentă pentru a lua faţă
de aceste persoane măsuri de ocrotire. Obligaţia informării privind aplicarea măsurii de ocrotire
îi revine organului care a efectuat reţinerea sau arestarea preventivă.
Dispoziţiile organului de urmărire penală sau ale instanţei în vederea luării masurilor de
ocrotire sânt obligatorii de executare pentru organele de tutelă şi curatelă, precum şi pentru
conducătorii instituţiilor medicale sau sociale de stat. Organul de urmărire penală sau instanţa
poate transmite minorii, persoanele iresponsabile sau cele de vârstă înaintată sub ocrotirea
rudelor cu consimţământul acestora.
Persoana, a cărei avere a rămas fără supraveghere în urma reţinerii, arestării preventive sau
arestării la domiciliu, are dreptul la supravegherea acestor bunuri, inclusiv îngrijirea si hrănirea
animalelor domestice, asigurată de către organul de urmărire penală la cerinţa acestei persoane şi
din contul ei. Dispoziţiile organului de urmărire penală sau a instanţei privitor la asigurarea
supravegherii bunurilor şi îngrijirii lor este obligatorie pentru conducătorii respectivi ai
instituţiilor statale. Aceleaşi măsuri de ocrotire se vor lua şi în privinţa persoanelor care se aflau
sub ocrotirea părţii vătămate, a bunurilor şi domiciliului acestora. Privind măsurile de ocrotire
luate, organul de urmărire penală sau instanţa informează neîntârziat persoana reţinută, arestată
preventiv sau la domiciliu, precum şi alte persoane interesate.
Luarea măsurilor de ocrotire presupune existenţa cumulativă a două condiţii, şi anume:
1) în îngrijirea învinuitului sau inculpatului se află persoane care au nevoie de ocrotire;
2) în lipsa învinuitului sau inculpatului care urmează să fie privat de libertate, aceste
persoane rămân fără nici o ocrotire.
Măsurile de ocrotire prevăzute de Codul de procedură penală nu trebuie confundate cu
măsurile de ocrotire ce pot fi luate faţă de aceia care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală,
dar care nu răspund penal, precum şi faţă de cei care sânt expuşi să comită asemenea fapte,
aceste măsuri având menirea de a educa minorii respectivi şi de a preveni săvârşirea de către
aceştia a unor fapte prevăzute de legea penală.

101
 Curs VIII
CHESTIUNI PATRIMONIALE ÎN PROCESUL PENAL

PLANUL
1. Acţiunea civilă în procesul penal
2. Intentarea, asigurarea şi soluţionarea acţiunii civile în procesul penal
3. Cheltuielile judiciare
4. Termenele în procesul penal, importanţa şi modul de calculare a lor
5. Actele în procesul penal şi clasificarea lor
6. Cereri şi demersuri în procesul penal
7. Citarea participanţilor în proces

1. Acţiunea civilă în procesul penal

În fiecare stat democratic trebuie să fie create garanţii ale ocrotirii drepturilor şi ale
asigurării îndeplinirii obligaţiilor de către cetăţenii săi. În atare ordine de idei se înscrie ocrotirea
dreptului la proprietate, el fiind garantat de stat. Conform Constituţiei, Proprietatea nu poate fi
folosită în detrimentul drepturilor, libertăţilor şi demnităţii omului (art.9). Nimeni nu poate fi
expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi
prealabilă despăgubire. Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii
pot fi confiscate numai în condiţiile legii (art.46).
Procedura penală concretizează dreptul de proprietate al titularului, căruia i-a fost pricinuit
un prejudiciu material prin infracţiune. Păgubaşul are dreptul la recompensă, iar persoana care
poartă răspundere materială pentru prejudiciul cauzat este obligată să-l repare. Un mijloc
prevăzut de lege pentru protejarea drepturilor patrimoniale şi dezdăunarea persoanei, fizice sau
juridice, în procesul penal, este acţiunea civilă.
Acţiunea civilă, în procesul penal, este cererea persoanei fizice sau juridice, care a suferit
o pagubă materială produsă prin infracţiune, pentru repararea pagubei, adresată învinuitului
(inculpatului) sau persoanei care poartă răspundere materială pentru acţiunile sale.
Raporturile de drept penal determină necesitatea apariţiei raporturilor procesual-penale.
Naşterea raporturilor de drept civil ca rezultat al infracţiunii, urmat de prejudicii materiale,
determină necesitatea apariţiei şi realizării raporturilor derivate de drept procesual-civil în cadrul
procesului penal. Realizarea acestor raporturi şi soluţionarea acţiunii civile în procesul penal nu
este un atribut indispensabil pentru toate cauzele penale. Pentru exercitarea şi soluţionarea
acţiunii civile în procesul penal trebuie realizate următoarele condiţii:
Infracţiunea trebuie să producă un prejudiciu material;
Între infracţiunea săvârşită şi paguba reclamată trebuie să existe un raport de cauzalitate.
Între orice fapt ilegal şi urmările survenite, pot exista atât legături necesare, cât şi întâmplătoare,
dar tragerea la răspundere pentru consecinţele survenite, e posibilă când ele constituie rezultatul
inevitabil al faptei săvârşite;
Acest prejudiciu trebuie să fie cert. Atare condiţie include posibilitatea evaluării în bani a
pagubei cauzate;
Să existe manifestare de voinţă din partea celui vătămat în legătură cu despăgubirea sa.
Pentru a porni acţiunea civilă este necesară depunerea unei cereri de către partea vătămată.
Îndeplinirea unei asemenea condiţii nu este necesară în cazul în care acţiunea civilă este intentată
de procuror (art.221 alin.4 C.P.P.).
Exercitarea şi soluţionarea acţiunii civile în procesul penal concomitent cu soluţionarea
cauzei penale, prezintă anumite avantaje, care permit:
- a stabili sub toate aspectele, complet şi obiectiv circumstanţele cauzei penale, inclusiv
cuantumul prejudiciului material, acordând astfel posibilitatea calificării corecte a faptei ilicite,
determinând justa soluţionare a cauzei penale;
- a soluţiona concomitent problema răspunderii penale şi civile;
- a elibera partea civilă de taxa de stat ;

102
 - a soluţiona rapid acţiunea civilă, ceea ce este posibil chiar în faza urmăririi penale.;
- persoana trasă la răspundere penală, să se apere concomitent de acuzare şi de acţiune
civilă.
2. Intentarea, asigurarea şi soluţionarea acţiunii civile în procesul penal
Organul de urmărire penală şi instanţa sunt obligate a aduce la cunoştinţă persoanei,
dreptul de a înainta acţiune civilă. Acţiunea civilă în procesul penal poate fi intentată la cererea
persoanelor fizice sau juridice, cărora le-au fost cauzate prejudicii materiale, morale sau, după
caz, le-a fost adusă daună reputaţiei profesionale nemijlocit prin fapta (acţiunea sau inacţiunea)
interzisă de legea penală sau în legătură cu săvârşirea acesteia.
Conform art.51 alin.2 C.P.P., procurorul este în drept să pornească o acţiune civilă
împotriva învinuitului, inculpatului sau a persoanei care poartă răspundere materială pentru fapta
învinuitului, inculpatului:
- în interesul persoanei vătămate care se află în stare de imposibilitate sau de
dependenţă faţă de învinuit, inculpat ori din alte motive nu-şi poate realiza singură dreptul de a
porni acţiune civilă;
- în interesul statului.
Condiţiile punerii în mişcare a acţiunii civile în procesul penal sunt:
- capacitatea de exerciţiu şi de folosinţă a reclamantului;
- competenţa în materia respectivă a instanţei;
- lipsa unei decizii în privinţa aceluiaşi litigiu;
- depunerea unei cereri.
Persoanele fizice şi juridice, cărora le-a fost cauzat prejudiciu nemijlocit prin
acţiunile interzise de legea penală, pot înainta o acţiune civilă privitor la despăgubire prin:
1) restituirea în natură a obiectelor sau a contravalorii bunurilor pierdute ori nimicite în
urma săvârşirii faptei interzise de legea penală;
2) compensarea cheltuielilor pentru procurarea bunurilor pierdute ori nimicite sau
restabilirea calităţii, aspectului comercial, precum şi repararea bunurilor deteriorate;
3) compensarea venitului ratat în urma acţiunilor interzise de legea penală;
4) repararea prejudiciului moral sau, după caz, a daunei aduse reputaţiei profesionale.
Prejudiciul material se consideră legat de săvârşirea acţiunii interzise de legea penală
dacă el se exprimă în cheltuieli pentru:
1) tratamentul părţii vătămate şi îngrijirea acesteia;
2) înmormântarea părţii vătămate;
3) plata sumelor de asigurare, indemnizaţiilor şi pensiilor;
4) executarea contractului de depozit al bunurilor.
La evaluarea cuantumului despăgubirilor materiale ale prejudiciului moral, instanţa de
judecată ia în considerare suferinţele fizice ale victimei, prejudiciul agrement sau estetic,
pierderea speranţei în viaţă, pierderea încrederii în fidelitatea conjugală, defăimarea persoanei,
suferinţele psihice provocate de decesul rudelor apropiate etc.
Acţiunea civilă poate fi înaintată în orice moment de la pornirea procesului penal până
la terminarea cercetării judecătoreşti. Acţiunea civilă poate fi înaintată în numele persoanei
fizice sau juridice de către reprezentanţii acestora. În caz de deces al persoanei fizice care este în
drept de a înainta o acţiune civilă în procesul penal, acest drept trece la succesorii ei, iar în caz de
reorganizare a persoanei juridice – la succesorul ei de drept. Pretenţiile persoanelor fizice şi
juridice prejudiciate nemijlocit prin fapta interzisă de legea penală au prioritate în raport cu
pretenţiile statului faţă de făptuitor. Acţiunea civilă în procesul penal se înaintează în baza cererii
scrise a părţii civile sau a reprezentantului ei în orice moment de la pornirea procesului penal
până la terminarea cercetării judecătoreşti. Acţiunea civilă se înaintează faţă de bănuit, învinuit,
inculpat, faţă de o persoană necunoscută care urmează să fie trasă la răspundere sau faţă de
persoana care poate fi responsabilă de acţiunile învinuitului, inculpatului.
Legea procesual-penală nu conţine prevederi asupra conţinutului şi formei cererii,
reclamaţiei (spre deosebire de legea procesual-civilă). Ea se întocmeşte în formă liberă.
În cererea de înaintare a acţiunii civile se indică cauza penală în procedura căreia urmează
să fie intentată acţiunea civilă, cine şi către cine înaintează acţiunea, valoarea acţiunii şi cerinţa

103
de despăgubire. Dacă este necesar, partea civilă poate depune o cerere de concretizare a acţiunii
civile. Procurorul înaintează sau susţine acţiunea civilă înaintată în cazul în care persoana fizică
sau juridică cu drept de înaintare a acesteia nu are posibilitate de a-şi proteja interesele.
Procurorul poate înainta acţiune civilă privitor la prejudiciul moral numai la cererea părţii
vătămate care nu are posibilitate de a-şi proteja interesele. Persoana care nu a înaintat acţiunea
civilă în cadrul procesului penal, precum şi persoana a cărei acţiune civilă a rămas nesoluţionată,
au dreptul de a înainta o asemenea acţiune în ordinea procedurii civile. Dacă acţiunea civilă
intentată la instanţa civilă a fost respinsă, reclamantul nu are dreptul de a înainta aceeaşi acţiune
în cadrul procesului penal. Dacă acţiunea civilă a fost respinsă în cadrul procesului penal,
reclamantul nu este în drept să înainteze aceeaşi acţiune în ordinea procedurii civile.
Acţiunea civilă în procesul penal este soluţionată în conformitate cu prevederile C.P.P.
Normele procedurii civile sunt aplicate dacă ele nu contravin principiilor procesului penal şi
dacă normele procesului penal nu prevăd asemenea reglementari. Hotărârea privind acţiunea
civilă este adoptată în conformitate cu normele dreptului civil şi ale altor domenii de drept.
Termenul de prescripţie, prevăzut de legislaţia civilă, nu este aplicabil acţiunilor civile
soluţionate în procesul penal.
Persoana fizică sau juridică care a înaintat acţiunea civilă, prin ordonanţa organului de
urmărire penală sau prin încheierea instanţei de judecată, este recunoscută în calitate de parte
civilă şi ei i se înmânează informaţie în scris despre drepturile şi obligaţiile ei prevăzute în art.62
C.P.P. În cazul în care lipsesc temeiurile prevăzute în art.219 şi 221 C.P.P. pentru înaintarea
acţiunii civile, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, prin hotărâre motivată, refuză
să recunoască în calitate de parte civilă persoana fizică sau juridică care a înaintat acţiunea civilă,
explicând persoanei respective dreptul de a ataca cu recurs această hotărâre.
Refuzul organului de urmărire penală sau al instanţei de a recunoaşte persoana în calitate
de parte civilă, nu o lipseşte pe aceasta de dreptul de a înainta acţiunea civilă în ordinea
procedurii civile. Constatând persoana care poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat prin
acţiunile sau inacţiunile interzise de legea penală, organul de urmărire penală sau instanţa, prin
hotărâre, o constituie în calitate de parte civilmente responsabilă şi îi înmânează informaţie în
scris, privind drepturile şi obligaţiile ei, prevăzute în art.74 C.P.P. Partea civilă poate retrage
acţiunea civilă în orice moment al procesului penal, însă nu mai târziu de retragerea completului
în camera de deliberare pentru soluţionarea în fond a cauzei. Persoana poate retrage acţiunea
civilă şi în cazul în care aceasta a fost iniţiată de către procuror în interesele ei. Retragerea
acţiunii civile, acceptată de organul de urmărire penală sau instanţă, impune încetarea procesului
cu privire la acţiunea civilă, fapt ce împiedică intentarea ulterioară a aceleiaşi acţiuni în cadrul
procesului penal. Organul de urmărire penală sau instanţa poate respinge retragerea acţiunii
civile în cazul în care aceasta duce la lezarea drepturilor altor persoane interesate sau a altor
interese ocrotite de lege.
Judecarea acţiunii civile în procesul penal, indiferent de valoarea acţiunii, se efectuează de
către instanţa de competenţa căreia este cauza penală. La adoptarea sentinţei de acuzare sau de
aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical, instanţa soluţionează şi acţiunea civilă
prin admiterea ei, totală sau parţială, ori prin respingere. Dacă la soluţionarea acţiunii civile,
pentru a stabili suma despăgubirilor cuvenite părţii civile, apare necesitatea de a amâna judecarea
cauzei pentru a se administra probe suplimentare, instanţa poate să admită în principiu acţiunea
civilă, urmând ca asupra cuantumului despăgubirilor să se prO.N.U.nţe instanţa în ordinea
procedurii civile.
Instanţa de judecată lasă acţiunea civilă fără soluţionare în procesul penal în cazul adoptării
sentinţei de încetare a urmăririi penale sau de achitare din motivul lipsei componenţei
infracţiunii, fapt ce nu împiedică persoana care a iniţiat acţiunea civilă de a o intenta în ordinea
procedurii civile.
Hotărârea definitivă a instanţei de judecată cu privire la acţiunea civilă în procesul penal,
inclusiv hotărârea organului de urmărire penală sau a instanţei despre acceptarea retragerii
acţiunii civile, precum şi hotărârea instanţei prin care a fost confirmată tranzacţia de împăcare a
părţilor în acelaşi litigiu, împiedică intentarea ulterioară a unei noi acţiuni pe aceleaşi temeiuri.

104
 O dată cu sentinţa de condamnare, instanţa de judecată, apreciind dacă sunt dovedite
temeiurile şi mărimea pagubei cerute de partea civilă, admite acţiunea civilă, în tot sau în parte,
ori o respinge.
În cazul când se dă o sentinţă de achitare, instanţa:
1) respinge acţiunea civilă dacă nu s-a constatat existenţa faptei incriminate sau fapta nu a
fost săvârşită de inculpat;
2) nu se pronunţă asupra acţiunii civile dacă inculpatul a fost achitat pentru că nu sunt
întrunite elementele infracţiunii sau există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
prevăzute în art.35 al Codului penal.
În cazuri excepţionale când, pentru a stabili exact suma despăgubirilor cuvenite părţii
civile, ar trebui amânată judecarea cauzei, instanţa poate să admită, în principiu, acţiunea civilă,
urmând ca asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite să hotărască instanţa civilă.
Probaţiunea acţiunii civile în procesul penal se efectuează conform ordinii generale
stabilită prin legea procesual-penală. Astfel, obligaţia probaţiunii caracterului şi mărimii pagubei
materiale pricinuită de infracţiune este pe seama organelor de urmărire penală, şi a procurorului.
Caracterul şi mărimea pagubei formează un component indispensabil obiectului probaţiunii
(art.96 alin.1 pct.5 C.P.P.). Asemenea împrejurări pot fi obţinute numai din mijloacele de probă
prevăzute de lege (art.93 C.P.P.). Compensarea în întregime a daunei este considerată conform
art.75 CP, drept circumstanţă atenuantă la stabilirea pedepsei penale. Cuantumul prejudiciului
pricinuit prin sustragere, neajuns, nimicire sau deteriorare a bunurilor proprietarului este
determinată conform preţurilor libere de piaţă. În lipsa preţurilor de piaţă, valoarea bunurilor
sustrase poate fi stabilită în baza concluziei de expertiză merceologică.
3. Cheltuielile judiciare
Cheltuieli judiciare sunt cheltuielile suportate potrivit legii pentru asigurarea bunei
desfăşurări a procesului penal (art.227 alin.1 C.P.P.).
Cheltuielile judiciare cuprind sumele:
1) plătite sau care urmează a fi plătite martorilor, părţii vătămate, reprezentanţilor lor,
experţilor, specialiştilor, interpreţilor, traducătorilor şi asistenţilor procedurali;
2) cheltuite pentru păstrarea, transportarea şi cercetarea corpurilor delicte;
3) care urmează a fi plătite pentru acordarea din oficiu a asistenţei juridice;
4) cheltuite pentru restituirea contravalorii obiectelor deteriorate sau nimicite în procesul de
efectuare a expertizei sau de reconstituire a faptei;
5) cheltuite în legătură cu efectuarea acţiunilor procesuale în cauza penală.
Cheltuielile judiciare se plătesc din sumele alocate de stat dacă legea nu prevede altă
modalitate.
În conformitate cu art.228 C.P.P. din sumele alocate de stat vor fi compensate următoarele
cheltuieli judiciare suportate de către martori, partea vătămată, partea civilă, apărătorul din
oficiu, asistenţii procedurali, interpreţi, traducători, experţi, specialişti, reprezentanţii legali ai
părţii vătămate, ai părţii civile:
1) cheltuielile făcute în legătură cu prezentarea la citare în organul de urmărire penală şi în
instanţă;
2) cheltuielile de cazare;
3) salariul mediu pentru toată perioadă de participare în procesul penal;
4) cheltuielile de reparare, restabilire a obiectelor care au fost deteriorate în urma utilizării
lor în cadrul acţiunilor procesuale la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei.
Organele, întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile de stat sunt obligate a păstra salariul
mediu, pentru toată perioada de timp în care partea vătămată, reprezentantul ei legal,
asistentul procedural, interpretul, traducătorul, specialistul, expertul, martorul au
participat în procesul penal, la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei.
Expertului şi specialistului li se recuperează, de asemenea, costul materialelor care le
aparţin şi care au fost utilizate pentru executarea însărcinării respective. Expertul, specialistul,
interpretul, traducătorul au dreptul la recompensă pentru executarea obligaţiilor, afară de cazurile
când le-au executat în cadrul unei însărcinări de serviciu. Cheltuielile suportate de persoanele

105
menţionate, vor fi recuperate la cererea acestora în baza unei hotărâri a organului de urmărire
penală sau a instanţei în mărimea stabilită de legislaţia în vigoare.
Cheltuielile judiciare sunt suportate de condamnat sau sunt trecute în contul statului.
Instanţa de judecată poate obliga condamnatul să recupereze cheltuielile judiciare, cu excepţia
sumelor plătite interpreţilor, traducătorilor, precum şi apărătorilor în cazul asigurării inculpatului
cu avocat din oficiu, atunci când aceasta o cer interesele justiţiei şi condamnatul nu dispune de
mijloacele necesare. Achitarea cheltuielilor judiciare poate fi suportată şi de condamnatul care a
fost eliberat de pedeapsă sau căruia i-a fost aplicată pedeapsă, precum şi de persoana în privinţa
căreia urmărirea penală a fost încetată pe temeiuri de nereabilitare.
Instanţa poate elibera de plata cheltuielilor judiciare, total sau parţial, condamnatul sau
persoana care trebuie să suporte cheltuielile judiciare în caz de insolvabilitate a acestora sau dacă
plata cheltuielilor judiciare poate influenţa substanţial asupra situaţiei materiale a persoanelor
care se află la întreţinerea lor. Când sunt condamnate mai multe persoane în aceeaşi cauză,
cheltuielile judiciare sunt repartizate în funcţie de vinovăţia, gradul de răspundere şi situaţia
materială a fiecăreia dintre ele.
În cazul încetării urmăririi penale în urma împăcării părţii vătămate cu învinuitul,
inculpatul, instanţa de judecată poate trece cheltuielile judiciare în sarcina părţii vătămate, a
învinuitului, inculpatului sau numai a uneia din părţi. În caz de deces al condamnatului până la
intrarea în vigoare a sentinţei, cheltuielile judiciare nu pot fi puse în sarcina succesorilor lui. În
cazul condamnaţilor minori, pot fi obligaţi a achita cheltuielile judiciare, părinţii sau tutorii
minorului condamnat, dacă este constatat, că ei au admis neajunsuri serioase privind îndeplinirea
obligaţiilor lor faţă de minor.
4. Termenele în procesul penal, importanţa şi modul de calculare a lor
Pentru unele acţiuni procesual-penale legea impune şi condiţii privitoare la timpul în care
ele urmează a fi efectuate. Termenele procesuale, în sens larg, reprezintă stabilirea de legea
procesual-penală a intervalului de timp, pe parcursul căruia persoana care participă în proces,
trebuie să comită unele acţiuni (fapte) procesuale. Termene în procesul penal sunt intervale de
timp în cadrul cărora sau după expirarea cărora pot fi efectuate acţiuni procesuale conform
prevederilor C.P.P. (art.230 alin.1 C.P.P.).
Dacă pentru exercitarea unui drept procesual este prevăzut un anumit termen, nerespectarea
acestuia impune nulitatea actului efectuat peste termen.
Acestea nu sunt norme tehnice, ci un procedeu organizatoric important ce garantează
rapiditatea şi eficienţa cercetării infracţiunilor, soluţionării cauzei penale, precum şi a ocrotirii
drepturilor şi intereselor persoanelor care participă în proces.
Fixând termene pentru efectuarea anumitor acţiuni procesuale, legea de procedură penală
urmăreşte două obiective:
- a conferi eficienţă principiului de desfăşurare rapidă a procesului penal aşa, încât
subiecţii lui să acţioneze în anumite limite de timp;
- a asigura protejarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor împotriva oricăror abuzuri de
tărăgănare a aplicării măsurilor de forţare, mai ales a celor privaţi de libertate.
Înainte de a trece de la examinarea modului de calculare a diferitelor termene, este necesar
a face distincţie între două noţiuni:
- noţiunea de calculare a termenului;
- noţiunea de expirare a termenului.
Expirarea termenului înseamnă nu altceva decât epuizarea, încheierea unei perioade de
efectuare a oricăror acţiuni procesuale, iar calcularea termenului este determinată de reguli
stabilite ale continuităţii termenului. Conform regulii generale, derivată din conţinutul art.231
C.P.P., începutul calculării termenului nu coincide cu începutul expirării lui. Potrivit acestui
articol, termenele stabilite de C.P.P. sunt calculate în ore, zile, luni şi ani. La calcularea
termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna şi anul indicate în actul care a provocat
expirarea termenului, afară de cazurile în care legea dispune altfel.
La calcularea termenelor în ore sau în zile nu se ia în calcul ora sau ziua de la care începe
să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta expiră. Termenele calculate în luni sau în ani,
expiră la sfârşitul zilei respective a ultimei luni sau la sfârşitul zilei şi lunii respective a ultimului

106
an. Dacă această zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a
acestei luni. Dacă ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul
primei zile lucrătoare care urmează.
Conform art.232 C.P.P. actul depus în cadrul termenului prevăzut de lege la administraţia
locului de detenţie, la unitatea militară, la administraţia instituţiei medicale sau la oficiul poştal
prin scrisoare recomandată, este considerat ca făcut în termen.
Înregistrarea sau confirmarea făcută de către administraţia locului de detenţie, a unităţii
militare sau a instituţiei medicale pe actul depus, precum şi recipisa oficiului poştal privind actul
primit, servesc drept dovadă a datei de depunere a actului. Actul realizat de procuror cu excepţia
termenului prevăzut pentru căile de atac este considerat ca depus în termen, dacă la data când a
fost trecut în registrul de ieşire a actelor se încadrează în termenul cerut de lege pentru efectuarea
actului.
Potrivit art.233 C.P.P. la calcularea termenelor privind măsurile preventive, ora sau ziua de
la care începe şi la care se sfârşeşte termenul, intră în durata acestora. Dacă persoana a omis
termenul procedural din motive întemeiate, acesta poate fi restabilit, la cererea ei, prin hotărârea
organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată. Termenul omis poate fi restabilit numai
în privinţa persoanei în cauză, dar nu şi în privinţa altor persoane.
5. Actele în procesul penal şi clasificarea lor
Forma procesual-penală determină caracterul înscris al procesului penal. Întocmirea actelor
procesuale, în conformitate cu legea, este o condiţie de respectare a formei procesual-penale.
Actele în procesul penal reflectă îndeplinirea cerinţelor legii şi sunt în unele cazuri mijloace de
fixare a probelor.
Legea procesual-penală nu formulează cerinţele generale ale actelor procesuale. În unele
cazuri este stipulată forma şi conţinutul actelor (de ex. ordonanţa de punere sub învinuire –
art.281 C.P.P.), în alte cazuri actele sunt numai nominalizate de lege (de ex. sesizarea cu privire
la măsurile pentru înlăturarea cauzelor şi condiţiilor ce au contribuit la săvârşirea infracţiunii –
art.217 C.P.P.).
Oricum, toate actele, trebuie să corespundă, în baza formei procesuale, anumitor exigenţe
şi anume:
- concordanţa actului procesual cu legea care prevede întocmirea lui;
- corespunderea conţinutului, împrejurărilor de fapt, stabilite în cadrul dosarului penal;
- conţinutul actelor procesuale trebuie să fie redat laconic, clar şi precis;
- actele procesuale trebuie să fie întocmite cărturar şi să aibă un aspect estetic.
Pe parcursul derulării procesului penal sunt întocmite diverse acte. Clasificarea lor în
funcţie de mai multe criterii, permite a le sistematiza şi a le reda în linii mari esenţa.
În funcţie de importanţă, distingem:
- documente obligatorii (proces-verbal, ordonanţă, concluzie de învinuire etc.);
- facultative (comunicare, interpelare, borderou etc.).
Primele sunt întocmite în toate cauzele penale, celelalte, uneori pot lipsi.
În funcţie de conţinut, diferenţiem ordonanţe şi procese-verbale.
Ordonanţele sunt acte procesuale, întocmite de ofiţerul de urmărire penală sau procuror cu
ocazia formulării şi motivării deciziilor în cadrul procesului penal. Ordonanţele sunt structurate
în trei părţi. În prima parte, introductivă, sunt fixate: denumirea documentului, timpul şi locul
întocmirii, cine a întocmit documentul, funcţia care o deţine (gradul special, numele, prenumele
şi prenumele tatălui), dosarul la care are atribuţie. Partea a doua, descriptivă, cuprinde:
circumstanţele stabilite, concluziile şi motivele care, în cumul permit a justifica decizia, făcând
trimiteri la normele procesual-penale, de care s-a călăuzit persoana care a întocmit ordonanţa. În
partea a treia, decizională, sunt formulate decizia, hotărârea adoptată şi alte prevederi adiacente,
care au legătură cauzală cu partea descriptivă.
Procesele-verbale confirmă efectuarea acţiunilor procesuale. Conţinutul proceselor-
verbale cuprind, conform art.260 C.P.P.:
1) locul şi data efectuării acţiunii de urmărire penală;
2) funcţia, numele şi prenumele persoanei care întocmeşte procesul-verbal;

107
 3) numele, prenumele şi calitatea persoanelor care au participat la efectuarea acţiunii de
urmărire penală, iar dacă este necesar, şi adresele lor, obiecţiile şi explicaţiile acestora;
4) data, ora începerii şi terminării acţiunii de urmărire penală;
5) descrierea în amănunte a faptelor constatate, precum şi a măsurilor luate în cadrul
efectuării acţiunii de urmărire penală;
6) menţiunea privind efectuarea, în cadrul realizării acţiunii de urmărire penală, a
fotografierii, filmării, înregistrării audio, interceptării convorbirilor telefonice şi a altor
convorbiri sau executarea mulajelor şi tiparelor de urme, privind mijloacele tehnice utilizate,
condiţiile şi modul de aplicare a lor, obiectele faţă de care au fost aplicate aceste mijloace,
rezultatele obţinute, precum şi menţiunea că, înainte de a fi utilizate mijloacele tehnice, aceasta
s-a comunicat persoanelor care participă la efectuarea acţiunii de urmărire penală. Procesul-
verbal privind acţiunea de urmărire penală este întocmit în timpul efectuării acestei acţiuni sau
imediat după terminarea ei de către persoana care efectuează urmărirea penală.
Dacă în cadrul efectuării acţiunii de urmărire penală s-au constatat şi ridicat obiecte care
pot constitui corpuri delicte, ele vor fi în detalii, cu menţiunea privind fotografierea lor şi
anexarea lor la dosar. Procesul-verbal este citit tuturor persoanelor care au participat la
efectuarea acţiunii de urmărire penală. Este explicat, totodată şi faptul că participanţii actului de
urmărire penală au dreptul de a înainta obiecţii, fapt ce urmează a fi consemnat în procesul-
verbal. Fiecare pagină a procesului-verbal este semnată de persoana care îl întocmeşte, precum şi
de alţi participanţi. La procesul-verbal pot fi anexate schiţe, fotografii, peliculele, casete audio şi
video, mulaje şi tipare de urme, executate în cadrul acţiunilor de urmărire penală. În procesul-
verbal este menţionat că conţinutul lui a fost adus la cunoştinţă tuturor participanţilor la acţiunea
procesuală şi lor le-au fost explicate drepturile şi obligaţiile respective. Procesele-verbale ca, de
altfel, şi ordonanţele sunt semnate de persoana care le-a întocmit, precum şi alte persoane:
interpretul, apărătorul etc.
La rândul lor, procesele-verbale, în funcţie de conţinutul acţiunilor procesuale redate, pot fi
clasificate în:
1. Procese-verbale ce reprezintă o formă de fixare a mijlocului respectiv de probă
(procese-verbale de ascultare a bănuitului, învinuitului, martorului etc.);
2. Procese-verbale care sunt mijloace independente de probă şi confirmă faptele stabilite
în cursul actelor de urmărire penală. Procesele-verbale ale acţiunilor procesuale, întocmite
conform prevederilor C.P.P. constituie mijloace de probă în cazul în care ele confirmă
circumstanţele constatate în cadrul cercetării la faţa locului, percheziţiei corporale, a
domiciliului, ridicării obiectelor, documentelor sau corespondenţei, luării de probe pentru
expertiză, declaraţiei orale despre o infracţiune, prezentării pentru recunoaştere, exhumării
cadavrului, verificării declaraţiilor la faţa locului, reconstituirii faptei, interceptării
convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri, şi al altor procedee probatorii (art.163 C.P.P.);
3. Procese-verbale întocmite pentru a relata îndeplinirea cerinţelor legii procesual-
penale (procese-verbale de notificare a învinuitului privind dispunerea expertizei, de prezentare
învinuitului şi apărătorului materialele dosarului penal etc.).
În literatura de specialitate există şi alte clasificări a actelor (în baza altor criterii. Astfel, în
funcţie de fază, de persoanele care le întocmesc, distingem între acte prejudiciare şi judiciare.
În funcţie de atribuţie la fixarea probelor actele sunt divizate în acte care fixează mijloace
de probă şi acte ce fixează alte acţiuni şi activităţi procesuale.
Actele procesuale se mai împart în colegiale (întocmite de un colectiv, de mai mulţi
subiecţi, de exemplu sentinţa) şi individuale (de un singur subiect, de exemplu ordonanţa).
Autorii de specialitate din România, fac distincţie între actele procesuale şi actele
procedurale.
Actele procesuale sunt manifestări de voinţă ale organelor judiciare şi ale părţilor, prin
care se asigură buna desfăşurare a procesului penal. Actul procesual este instrumentul juridic
prin care sunt exercitate drepturile, prerogativele şi facultăţile organelor judiciare şi subiecţilor
procesuali, prin care se asigură desfăşurarea procesului penal.
Sunt de exemplu acte procesuale îndeplinite de organe judiciare: actul de dispunere de
începerea urmăririi penale, a clasării, a scoaterii de sub urmărire penală, a punerii sub învinuire,

108
a aplicării măsurilor preventive, dispoziţia de citare a unei persoane şi multe altele. Exemple de
acte procesuale pe care le îndeplinesc părţile pot fi: introducerea plângerii de către victimă,
declaraţia de participare a persoanei ca parte civilă, cererea de administrare a unor probe noi,
declararea apelului etc.
Actele procedurale sunt mijloacele juridice prin care se aduc la îndeplinire sarcinile ce
decurg din actele procesuale. Actele procedurale implică deci existenţa prealabilă a actelor
procesuale. Acte procedurale sunt de ex.: înmânarea unei citaţii, ascultarea martorului,
executarea unui mandat de aducere sau arestare, efectuarea unei percheziţii, etc. La fel ca şi
actele procesuale, actele procedurale pot fi îndeplinite şi de către părţi sau alte persoane. De
ex., actele desfăşurate de expert, specialist sau predarea unor obiecte şi înscrisuri, ce pot fi ca
mijloace materiale de probă.
Este necesar a remarca că legislatorul nostru atribuie altă semnificaţie noţiunii de act
procedural – document prin care se consemnează orice acţiune procesuală prevăzută de
prezentul cod, şi anume: ordonanţă, proces-verbal, rechizitoriu, încheiere, sentinţă, decizie,
hotărâre etc. (art.6 alin.1 pct.3 C.P.P.)
Adeseori există o identitate de denumire între actele propriu-zis procedurale şi acte-
document procesual; ele se deosebesc însă, în mod esenţial, prin funcţia pe care o îndeplinesc
în procesul penal. Primele sunt acte de efectuare a unor intervenţii sau operaţii privind procesul
penal, celelalte sunt numai acte de constatare a modului de îndeplinire a celor dintâi (ex.: cerere
orală şi cerere scrisă, hotărâre pronunţată şi hotărâre scrisă ş.a.). Având în vedre cele expuse
putem pune semnul egalităţii între volumul noţiunii act procedural, în sensul atribuit de art.6
alin.1 pct.3 C.P.P. şi act-document procesual, în sensul atribuit de doctrină.
Modificarea în actele procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor
omisiuni vădite.
Oricâtă străduinţă nu s-ar depune, unele acte procedurale trebuie completate sau corectate.
Pentru ca însuşi conţinutul acestora să nu fie alterat prin intervenţii, legea prevede în mod expres
posibilitatea modificării acestor acte.
În conformitate cu art.248 C.P.P. orice modificare (adăugare, corectare, suprimare), făcută
în cuprinsul unui act procedural este valabilă, dacă aceasta este confirmată în scris, în cuprinsul
sau la sfârşitul actului, de către cei care l-au semnat. Modificările neconfirmate, dar care nu
schimbă sensul frazei, rămân valabile. Locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii urmează să
fie barate, astfel încât să fie evitate adăugările.
Corectarea erorilor materiale. Constituie erori materiale acele greşeli făcute în cazul
scrierii numelui sau prenumelui, trecerii unor calităţi procesuale, dactilografierii unei cifre etc.
Eroarea trebuie să rezulte fără dubii, nemaipunându-se o reapreciere a materialului probator,
deliberarea sau formarea unei convingeri. De exemplu, constituie erori materiale: trecerea greşită
a unui nume într-o încheiere sau chiar hotărâre, deşi în întreg dosarul rezultă numele corect
Erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se corectează de însuşi
organul de urmărire penală, de judecătorul de instrucţie sau de instanţa de judecată care a
întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu (art.249 alin.1 C.P.P.).
La corectarea erorilor materiale, părţile pot fi chemate spre a da explicaţii. Despre
corectarea efectuată, organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal, iar judecătorul de
instrucţie sau instanţa de judecată-o încheiere, făcându-se menţiune şi la sfârşitul actului
corectat.
Înlăturarea unor omisiuni vădite. Potrivit art.250 C.P.P. sunt considerate omisiuni vădite,
omisiunea organului judiciar de a se pronunţa asupra:
- sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi, traducători, apărători;
- restituirii obiectelor, corpurilor delicte;
- ridicării măsurilor asiguratorii, precum şi a altor măsuri.
Omisiunea vădită se deosebeşte de eroarea materială pentru că ea nu presupune
consemnarea greşită a unor date în cuprinsul actului procedural ci, absenţa unor menţiuni pe care
trebuie să le cuprindă actul procedural în mod obligatoriu, menţiuni care privesc soluţionarea de
către organul judiciar a unor aspecte legate de rezolvarea cauzei.

109
 Procedura de înlăturare a omisiunilor vădite este aceiaşi ca şi în cazul îndreptării erorilor
materiale.
6. Cereri şi demersuri în procesul penal
În calitate de acte procedurale cererile constituie solicitările adresate, în scris sau oral, de
către părţile în proces sau alte persoane interesate organului de urmărire penală sau instanţei
în legătură cu desfăşurarea procesului, constatarea circumstanţelor ce au importanţă pentru
cauză, precum şi cu asigurarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei (art.244 alin.1
C.P.P.).
Demersurile sunt acte ale organului de urmărire penală, ale organizaţiei obşteşti sau ale
colectivului de muncă în scopul efectuării unor anumite acţiuni procedurale, în condiţiile legii
(art.244 alin.1 C.P.P.).
Demersurile organului de urmărire penală este adresat judecătorului de instrucţie sau, după
caz, instanţei judecătoreşti. Demersurile organizaţiilor obşteşti şi ale colectivelor de muncă sunt
adresate organului de urmărire penală sau instanţei. Cererile şi demersurile pot fi depuse la orice
etapă a procesului penal. Persoana care depune cerere sau demers, trebuie să menţioneze în
legătură cu care circumstanţe solicită satisfacerea cererii sau demersului. Cererile şi demersurile
scrise sunt anexate la dosarul penal, iar cele orale sunt incluse în procesul-verbal al actului de
urmărire penală sau al şedinţei de judecată.
Respingerea cererii sau a demersului, nu exclude dreptul de a le repeta în altă etapă a
procesului penal. Cererile şi demersurile vor fi examinate şi soluţionate imediat după depunerea
lor. Dacă organul căruia îi este adresată cererea sau demersul nu le poate soluţiona imediat,
acestea urmează a fi soluţionate nu mai târziu de 3 zile de la data primirii lor. Demersurile
organului de urmărire penală sunt examinate în termenele stabilite de C.P.P.
Cererea sau, după caz, demersul organizaţiei obşteşti ori al colectivului de muncă urmează
a fi admise, dacă aceasta contribuie la cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă a
circumstanţelor cauzei, la asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor în
proces şi ale altor participanţi la proces. În caz de respingere, parţială sau totală, a cererii sau,
după caz, a demersului organizaţiei obşteşti ori al colectivului de muncă, organul de urmărire
penală emite o ordonanţă, iar instanţa de judecată o încheiere, care sunt aduse la cunoştinţă
solicitantului. Hotărârea organului de urmărire penală, precum şi a instanţei de judecată, cu
privire la respingerea cererii sau demersului, pot fi atacate în cazurile şi în modul stabilit de
C.P.P.
7. Citarea participanţilor în proces
Citarea în procesul penal constituie acţiunea procedurală prin care organul de urmărire
penală, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată asigură prezentarea unei persoane în
faţa sa pentru desfăşurarea normală a procesului penal (art.253 alin.1 C.P.P.).
Persoana citată este obligată a se prezenta conform citaţiei, iar în caz de imposibilitate
de a se prezenta la data, ora şi locul la care a fost citată, este obligată a informa organul
respectiv, indicând motivul, care o împiedică a se prezenta. Dacă persoana citată nu anunţă
despre imposibilitatea de a se prezenta la data, ora şi locul indicat, şi nu se prezintă
nemotivat la organul de urmărire penală sau la instanţă, ea poate fi supusă la amendă
judiciară sau aducerii silite.
Chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se
face prin citaţie scrisă. Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică ori prin
mijloace electronice. Citarea se face în aşa fel ca persoanei chemate, să i se înmâneze citaţia cu
cel puţin 5 zile înainte de data când ea trebuie să se prezinte în faţa organului respectiv. Această
regulă nu este aplicată la citarea bănuitului, învinuitului, inculpatului, a altor participanţi în
proces, pentru efectuarea unor acţiuni procesuale de urgenţă în cadrul desfăşurării urmăririi
penale sau judecării cauzei. Citaţia este înmânată de către agentul împuternicit cu înmânarea
citaţiei (denumit în continuare agent) sau prin serviciul poştal. Agent împuternicit cu înmânarea
citaţiei-colaborator al poliţiei, lucrător al autorităţii administraţiei publice locale, al instanţei
judecătoreşti, precum şi o altă persoană care este împuternicită de organul de urmărire penală
sau de instanţa judecătorească să înmâneze citaţia, în condiţiile prevăzute de C.P.P. (art.6 alin.1
pct.2 C.P.P.);

110
 Citaţia este individuală şi trebuie să cuprindă în conformitate cu dispoziţiile art.237
C.P.P.:
1) denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia,
sediului, data emiterii şi numărul dosarului;
2) numele, prenumele şi calitatea procesuală a celui citat;
3) adresa celui citat, care trebuie să cuprindă: localitatea, strada, numărul casei,
apartamentului, precum şi orice alte date necesare pentru a preciza adresa lui;
4) ora, ziua, luna şi anul, locul de prezentare a persoanei, menţionându-se consecinţele
legale în caz de neprezentare.
Persoana este citată la adresa unde locuieşte, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa
locului său de muncă prin intermediul serviciului de personal. Dacă, printr-o declaraţie, dată
anterior în cursul procesului penal, persoana a indicat un alt loc pentru a fi citată, ea este citată la
locul indicat. În caz de schimbare a adresei arătate în declaraţia sa, persoana este citată la noua sa
adresă, numai dacă a informat organul de urmărire penală ori instanţa de judecată despre
schimbarea intervenită sau dacă organul de urmărire penală ori instanţa, a determinat pe baza
datelor obţinute de agentul respectiv că s-a produs o schimbare de adresă. Bolnavii aflaţi în spital
sau într-o altă instituţie medicală sunt citaţi prin intermediul administraţiei acestei instituţii.
Deţinuţii sunt citaţi la locul de deţinere prin intermediul administraţiei respective. Militarii
încazarmaţi sunt citaţi la unitatea militară din care fac parte, prin intermediul comandamentului
acesteia. Citarea persoanelor aflate în străinătate este efectuată în condiţiile prevederilor
tratatelor de asistenţă juridică în materie penală.
Citaţia este înmânată personal celui citat, care va semna dovada de primire. Dacă persoana
citată nu vrea să primească citaţia sau, primind-o, nu vrea sau nu poate să semneze dovada de
primire, agentul lasă citaţia celui citat ori, în cazul refuzului de primire, o afişează pe uşa
locuinţei acestuia, întocmind în legătură cu acest fapt un proces-verbal.
În cazul în care citarea se face: la adresa locului de muncă a persoanei care lucrează; la
spital sau într-o altă instituţie medicală pentru persoane bolnave; la locul de deţinere pentru
deţinuţii; la unitatea militară pentru militarii încazarmaţi, administraţiile instituţiilor respective
sunt obligate a înmâna de îndată citaţia persoanei citate contra semnătură, certificându-i
semnătura în dovada de primire sau indicând motivul pentru care nu s-a putut obţine semnătura
acesteia. Dovada de primire este predată agentului procedural, care o transmite organului de
urmărire penală sau instanţei de judecată.
Dacă persoana citată nu este acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei
persoane care locuieşte cu ea, ori care în mod obişnuit îi recepţionează corespondenţa. Citaţia nu
poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane bolnave mintal. Dacă persoana citată
locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un cămin sau la hotel, în lipsa
persoanelor indicate, citaţia este predată administratorului, persoanei de serviciu sau celor care în
mod obişnuit îi înlocuiesc.
Persoana care primeşte citaţia semnează dovada de primire, iar agentul, certificând
identitatea şi semnătura, întocmeşte procesul-verbal. Dacă aceasta nu vrea sau nu poate semna
dovada de primire, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei, întocmind proces-verbal (art.240
alin.3 C.P.P.).
În cazul în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un
cămin sau la hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte,
agentul este obligat să facă investigaţii. Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat, agentul
afişează citaţia pe uşa principală a clădirii sau la locul de afişare a informaţiei, întocmind proces-
verbal şi făcând menţiune despre circumstanţele care au făcut imposibilă înmânarea citaţiei.
Dacă persoana citată şi-a schimbat adresa, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei indicate în
citaţie şi întreprinde măsuri pentru a afla noua adresă, menţionând în procesul-verbal datele
obţinute.
Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă:
- numărul dosarului penal;
- denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia;
- numele, prenumele şi calitatea procesuală a persoanei citate;

111
 - data pentru care este citată.
Dovada de primire trebuie să cuprindă, de asemenea, data înmânării citaţiei, numele,
prenumele, calitatea şi semnătura celui care înmânează citaţia, certificarea de către acesta a
identităţii şi a semnăturii persoanei care a primit citaţia, precum şi indicarea calităţii procesuale a
acesteia.

112