CAPITOLUL I

Consideraţii generale privind procesul penal

şi dreptul procesual penal

SECŢIUNEA I
Noţiuni introductive privind procesul penal

1. Noţiunea, esenţa şi scopul procesului penal

Săvârşirea infracţiunii duce la naşterea raportului juridic de drept penal. Conţinutul acestui
raport cuprinde dreptul statutului de a atrage la răspundere penală infractorul şi obligaţia acestuia
de a suporta consecinţele faptei sale. Pentru a soluţiona un atare conflict, ce s-a iscat între stat şi
infractor, este necesară o activitate succesivă din partea statului. De aceea, în orice stat există
organe competente de a soluţiona cauzele penale, organe ce desfăşoară o activitate denumită
proces penal.
Denumirea de proces penal derivă, pe de o parte de la cuvântul latinesc «processus»,
(înaintare, desfăşurare, progres), care în materie juridică este definită ca o activitate consecutivă,
desfăşurată în vederea rezolvării unui litigiu, iar pe de altă parte de la cuvântul latinesc
«poenaliss» (pedeapsă, penalitate, sancţiune), care semnifică aplicarea pedepselor celor vinovaţi
de săvârşirea infracţiunilor.
Noţiunea de proces penal, aidoma altor noţiuni, posedă unele trăsături specifice care permit
a-i elucida esenţa, a o defini şi a o deosebi de alte noţiuni, categorii sau instituţii juridice.
1. Procesul penal este, în primul rând, o activitate, dinamică, evolutivă, care se manifestă
foarte complex. În cadrul lui au loc un şir de activităţi, acţiuni mai restrânse (de ex. împărţirea
procesului în mai multe faze şi etape). Fiecare dintre ele are menirea să propulseze procesul
penal spre atingerea scopului său.
2. Procesul penal este o activitate strict reglementată de lege. Toată activitatea procesuală
în ansamblul şi instituţiile procesuale sunt reglementate în cele mai stricte limite ale legii. Acest
fapt este justificat de aplicarea unor instituţii procesuale cu caracter de constrângere (măsuri
preventive, măsuri asigurătoare etc.) care, în cazul aplicării ilegale, pot provoca prejudiciu
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor.
3. Procesul penal este desfăşurat într-o cauză penală. El nu poate fi realizat pe o altă bază
decât în cazul în care organul public, competent a realiza procesul penal, este sesizat de existenţa
unei pregătiri a infracţiunii, a tentativei la infracţiune sau a infracţiunii consumate.
4. Procesul penal este o activitate desfăşurată numai de organe speciale de stat. Acestea
sunt, potrivit legii, organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti.
5. În desfăşurarea sa, procesul penal include organele publice competente, părţile şi alţi
subiecţi. Părţile în procesul penal sunt persoanele fizice sau juridice care au drepturi şi obligaţii
provenite din conţinutul raporturilor juridice de procedură penală (bănuitul, învinuitul, partea
vătămată, partea civilă etc.). Alţi subiecţi sunt persoanele care favorizează desfăşurarea
procesului penal (martorul, expertul, specialistul, interpretul etc.)
6. Scopul procesului penal este protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni,
precum şi protejarea persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de
răspundere în activitatea lor legată de cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvârșite, astfel
ca orice persoană care a săvârșit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o
persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată. (art. 1 alin. 2 C.P.P.).
În baza celor expuse putem afirma că procesul penal constituie o activitate complexă,
strict reglementată prin lege, desfăşurată de organe judiciare la care îşi dau activ concursul,
părţile ca titulare de drepturi şi obligaţii, cu antrenarea altor subiecţi, activitate orientată spre
soluţionarea justă a cauzelor penale.
Art. 1 alin. 1 C.P.P. defineşte procesul penal: activitatea organelor de urmărire penală şi a
instanţelor judecătoreşti cu participarea părţilor în proces şi a altor persoane, desfăşurată în
conformitate cu prevederile C.P.P.
 Considerăm important a menţiona că conform art. 2 alin.1 C.P.P. anterior, procedura
penală are următoarele sarcini: descoperirea rapidă şi completă a infracţiunilor, identificarea
vinovaţilor şi asigurarea aplicării juste a legii în aşa fel, ca oricine va săvârși o infracţiune să-şi
primească pedeapsa dreaptă şi nici un om nevinovat să nu fie tras la răspundere penală.
Aceleaşi sarcini ale procesului penal au fost declarate practic în majoritate Codurilor de
procedură penală a Republicilor din ex - Uniunea Sovietică, precum şi a ţărilor din ex-lagărul
socialist, păstrându-se în legislaţiile unor state până-n prezent.
Autorul de specialitate Petruhin I.L., analizând sarcinile procesului penal ce sunt expuse în
lege, consideră că acestea la rândul lor contribuie la realizarea următoarelor obiective: stabilirea
adevărului în cauzele penale şi protejarea intereselor persoanei în procesul de căutare a
adevărului. Dlui pune semnul egalităţii între aceste obiective, afirmând că legea constituie o
balanţă pentru ele. Măsurile de constrângere procesuală contribuie la stabilirea adevărului, dar
concomitent legea stipulează anumite garanţii, care asigură apărarea drepturilor şi libertăţilor.1

2. Funcţiile procesului penal

În cadrul procesului penal sunt realizate funcţii specifice. Prin funcţii procesual-penale
înţelegem acele căi, direcţii sau orientări de desfăşurare a activităţii procesuale.
În procesul penal modern deosebim trei funcţii de bază:
– funcţia acuzării (a învinuirii);
– funcţia apărării;
– funcţia soluţionării cauzei penale (funcţia de judecată).
Funcţia acuzării este exercitată şi realizată, în principal, de procuror prin promovarea
unor acte cum ar fi: începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în
judecată, susţinerea acuzării în faţa instanţei de judecată, formularea concluziilor de condamnare,
exercitarea căilor de atac, etc.
În anumite componente ale urmăririi, această funcţie este realizată de organul de urmărire
penală. Funcţia de acuzare poate fi definită ca imperativă în dezbaterile judiciare a cauzei penale,
ca direcţie de activitate reglementată de lege a subiecţilor acuzării (procurorul, partea vătămată),
abilitaţi cu drepturi de a-l demasca pe inculpat de comiterea unei fapte pasibile de pedeapsă şi
întemeierea răspunderii penale a inculpatului.
Altă definiţie a funcţiei de acuzare, denumită şi funcţia de învinuire-este atribuţia şi dreptul
pe care îl au anumite organe specializate ale statului, cu participarea în unele cazuri a părţii
vătămate, de a începe urmărirea penală împotriva unor persoane ce au încălcat legea penală, de a
strânge probele necesare dovedirii învinuirii, de a pune în mișcare acţiunea penală, de a lua
măsuri preventive şi de siguranţă, de a dispune trimiterea în judecată a celor vinovaţi, de a
participa la judecată pentru a sprijini instanţa de judecată în vederea tragerii la răspundere penală
a celor ce se fac vinovaţi de comiterea infracţiunilor, în vederea restabilirii ordinii de drept
încălcate şi apărării drepturilor şi inviolabilităţilor cetăţeneşti.2
Procurorul participă la şedinţa judiciară în calitate de exponent al funcţiei de acuzare.
Acuzatorul trebuie să demonstreze în faţa judecăţii temeinicia acuzării. La realizarea acestei
funcţii contribuie şi partea vătămată care, alături de procuror, se situează pe poziţiile acuzării.
Rolul părţii vătămate sporeşte în cazurile de acuzare particulară sau privată, când urmărirea
penală începe numai în baza plângerii părţii vătămate. Ea promovează exercitarea funcţiei de
acuzare în situaţia în care începerea urmăririi penale este condiţionată de introducerea plângerii
denumită prealabilă. Urmărirea penală se porneşte numai în baza plângerii prealabile a victimei
în cazul infracţiunilor prevăzute în art.276 alin.1 C.P.P.
Pentru realizarea funcţiei în discuţie, partea vătămată participă la efectuarea unor acte de
urmărire penală şi este în drept a cere administrarea unor probe care să confirme învinuirea atât

1
Петрухин И.Л. Уголовный процесс. Учебник. Мocква: ПРОСПЕКТ, 2001, р. 6.
2
Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu. Tratat de drept procesual penal.Ed.ALL Beck, Bucureşti, p.49
în cadrul urmăririi penale cât în faza de judecată. După pronunţarea unei hotărâri de către
instanţa de judecată poate exercita căile ordinare şi extraordinare de atac.
Funcţia apărării o exercită, în principiu, pentru sine fiecare parte, realizându-şi drepturile
procesuale. Apărare – activitate procesuală efectuată de partea apărării în scopul combaterii,
în tot sau în parte, a învinuirii ori al atenuării pedepsei, apărării drepturilor şi intereselor
persoanelor bănuite sau învinuite de săvârşirea unei infracţiuni, precum şi al reabilitării
persoanelor supuse ilegal urmăririi penale (art. 6 alin. 1 pct. 3 C.P.P.).
Funcţia de apărare este acea activitate procesuală ce are ca obiect promovarea şi
exercitarea dreptului la apărare – drept recunoscut învinuitului, inculpatului şi oricărei alte părţi
în procesul penal, de către ele însele ori prin beneficiere de asistenţă juridică a altor persoane în
toate fazele procesului penal, realizându-se, astfel, o egalitate de mijloace necesare funcţiei de
judecată prin armonizarea intereselor de apărare a societăţii cu ale drepturilor şi intereselor
individului.3
Un rol important îi revine apărătorului, care realizează asistenţa juridică calificată sau
reprezintă părţile în proces, potrivit condiţiilor prevăzute de lege. La aceasta se adaugă şi
contribuţia organului judiciar, care prin atitudinea sa activă şi în baza principiului oficialităţii
asigură respectarea, garantarea şi exercitarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor.4
Potrivit art.26 al Constituţiei, dreptul persoanei la apărare este garantat.
Funcţia soluţionării cauzei penale aparţine, în condiţiile şi limitele legii, numai instanţei
de judecată. Astfel, soluţionarea propriu-zisă care are loc în faza judecăţii, este o funcţie realizată
exclusiv de instanţă prin pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare, de încetare a procesului
penal sau de condamnare a inculpatului.
Realizarea funcţiilor diametral opuse în procesul penal de acuzare şi apărare este polemică,
controversa părţilor egale în proces şi constituie condiţia stabilirii adevărului obiectiv de către
instanţa de judecată, care depăşeşte interesele părţilor şi urmăreşte înfăptuirea funcţiei proprii–
soluţionarea cauzei penale.5
Alte funcţii relevate de specialiştii în materie, se manifestă în procesul penal ca mijloace de
realizare a funcţiilor de bază, fiind calificate drept auxiliare sau secundare. În procesul penal se
disting următoarele funcţii auxiliare:
a) funcţia de supraveghere a respectării legilor în cursul procesului penal, exercitată de
instanţa de judecată (de ex. legalitatea aplicării măsurii preventive, arestul, sau a refuzului de a
începe urmărirea penală);
b) funcţia de soluţionare a acţiunii civile ce se manifestă prin repararea prejudiciului
material cauzat de infracţiune;
c) funcţia de furnizare a probelor, care este legată de declaraţiile unui martor, de
prezentarea concluziilor de către experţi etc.
d) funcţia de favorizare a procesului penal, legată de antrenarea unor subiecţi, care, într-
un fel sau altul, înlesnesc soluţionarea cauzei penale (de ex., chemarea specialistului pentru
acordarea ajutorului la administrarea probelor, etc.);
e) funcţia de educaţie şi de prevenire. Funcţia de educaţie poate fi demonstrată parţial prin
următorul exemplu: o şedinţă de judecată, bine organizată într-o cauză penală, poate servi ca
lecţie de morală şi educaţie cu mult mai eficientă decât o lecţie pregătită şi ţinută anume în acest
scop.
Valenţele educative ale procesului penal rezidă şi în modul în care acesta se desfăşoară, în
ambele faze (urmărire penală şi judecată), când respectarea principiului publicităţii oferă
posibilitate realizării unui contact direct cu opinia publică.6
Din cele expuse mai sus, reiese că funcţiile procesului penal au un caracter corelativ, se
pătrund reciproc şi nu se limitează numai la activitatea unui singur subiect.

3
Angela Boureanu. Exercitarea funcţiilor procesuale în cauza penală // Revista de drept penal, nr. 1, 1999, p. 100.
4
Angela Boureanu. Op. cit., p. 106
5
Петрухин И. Л. Уголовный процесс. Учебник. Мocква: ПРОСПЕКТ, 2001, р. 88.
6
Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu.Op. cit., p.6.
 3. Fazele procesului penal
Desfăşurarea procesului penal, propulsarea lui este legată de trecerea prin anumite
diviziuni sau etape. Legea determină ordinea de parcurgere optimală a acestora. Prin faze ale
procesului penal se înţeleg intervale, unităţi sau diviziuni ale acestuia, interconexate, dar relativ
independente, care se disting prin raporturi juridice caracteristice şi se desfăşoară succesiv,
progresiv şi coordonat.
Cerinţele sistematizării procesului penal impun o periodizare minuţioasă a activităţilor
cronologice şi gruparea lor în diviziuni încă şi mai reduse, de aceea fiecare fază a procesului
penal se subdivide, la rândul ei, în anumite etape sau momente. Astfel, judecata în I-a instanţă
cuprinde partea pregătitoare, cercetarea judecătorească, dezbaterile judiciare, ultimul cuvânt al
inculpatului, deliberarea şi pronunţarea sentinţei.
Fiecare fază este caracterizată de:
a) sarcini proprii, ce decurg din scopul procesului penal;
b) un anumit cerc de organe şi persoane;
c) o anumită ordine de derulare (formă procesuală);
d) raporturi specifice ce se nasc între subiecţi;
e) un act final, care încununează o activitate procesuală, urmat de trecerea la următoarea
fază.
Cumulul sau ansamblul de faze legate reciproc prin scopuri generale şi prin activităţi
judiciare formează sistemul procesului penal. Sistemul procesual-penal în RM este constituit din
următoarele faze şi etape, care se succed în următoarea ordine:
– Începerea urmăririi penale (art. 274–278 C.P.P.);
– Urmărirea penală (art. 279–297 C.P.P.);
– Punerea pe rol a cauzei penale (art. 344–353 C.P.P.);
– Judecata în I-a instanţă (art. 354–398 C.P.P.);
– Apelul (art. 400–419 C.P.P.);
– Recursul (art. 420–451 C.P.P.), care împreună se numesc căi ordinare de atac;
– Punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti.
În timpul executării lor pot urma căile extraordinare de atac:
– Recursul în anulare (art. 452–457 C.P.P.);
– Revizuirea procesului penal (art. 458–465 C.P.P.).
1. Începerea urmăririi penale Această fază, alături de alte etape este menită a realiza
scopul procesului penal, stipulat în art. 1 C.P.P. Este caracterizată de un şir de particularităţi
proprii unei faze procesuale.7
Esenţa ei constă în aceea că procurorul, şi organul de urmărire penală au obligaţia, în
limitele competenţei lor, a începe urmărirea penală ori de câte ori descoperă o infracţiune şi ia
toate măsurile prevăzute de lege pentru stabilirea faptelor penale şi a persoanelor vinovate de
săvârşirea ei, şi pentru pedepsirea lor.
E faza în care organele judiciare stabilesc prezenţa ori absenţa temeiurilor şi motivelor
pentru începerea urmăririi penale. Urmărirea penală nu poate fi începută decât atunci când există
indici că a fost comisă o faptă prevăzută de legea penală, deci a fost încălcată o dispoziţie a
acestei legi.
2. Urmărirea penală poate fi definită drept activitate desfăşurată de organele de urmărire
penală în administrarea şi verificarea probelor necesare dezvăluirii cu succes a procesului penal
în aşa fel, încât nici o cauză penală lipsită de temei nu va ajunge în faza de judecată. Organele de
urmărire penală sunt obligate să ia toate măsurile prevăzute de lege pentru a cerceta, sub toate
aspectele, complet şi obiectiv, circumstanţele cauzei, a scoate la iveală atât circumstanţele care

7
Лунгу Василе. Некоторые проблемы начала уголовного преследования // Criminalitatea regională: Probleme
şi perespective de prevenire şi combatere, Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale, Chişinău, 25-
26 mai 2005, p.395
dovedesc vinovăţia bănuitului, învinuitului, cât şi pe cele care-l dezvinovăţesc, precum şi
circumstanţele care atenuează sau agravează răspunderea.
3. Punerea pe rol a cauzei penale. În această etapă a procedurii judiciare are loc
precizarea şi consolidarea obiectului şi limitelor de dezbatere judiciară. Anume în această fază un
judecător sau un complect de judecători iau cunoştinţă de cauza penală, de caracterul ei şi
dispune cauza spre judecare.
4. Judecata în I-a instanţă. Este activitatea procesuală desfăşurată de instanţa competentă,
în vederea soluţionării unei cauze penale. Este supusă soluţionării chestiunea de vinovăţie ori
nevinovăţie a persoanei şi măsura de pedeapsă prevăzută de lege. Faza în discuţie se încheie prin
pronunţarea sentinţei ori a altui act judiciar.
5. Căile ordinare de atac. Mijloc procesual prin care partea nemulţumită de hotărârea unui
organ de jurisdicţie sesizează organul competent, ierarhic superior, în vederea anulării hotărârii
şi rejudecării cauzei. Legea procesual-penală instituie două căi de atac pentru a asigura
înfăptuirea unui control judecătoresc diferenţiat, potrivit variatelor exigenţe practice. Conform
legislaţiei în vigoare căile de atac ordinare sunt: 1. Apelul, 2. Recursul.
Cale ordinară de atac – cale prevăzută de lege pentru atacarea hotărârilor judecătoreşti
nedefinitive (apelul) sau, după caz, care nu sunt irevocabile (recursul) – (art. 6 alin. 1 pct. 7
C.P.P.).
6. Punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti. Faza de executare a hotărârilor
penale, ce are ca obiect desfăşurarea activităţii de realizare a justiţiei penale prin aducerea la
înfăptuire a hotărârilor judecătoreşti definitive. Având un caracter definitiv, hotărârile penale
devin executorii, urmând ca organele competente să aducă la îndeplinire dispoziţiile cuprinse în
ele. Executarea propriu zisă este reglementată în Codul de executare a sancţiunilor de drept penal
adoptat prin Legea nr. 1524–XII din 22. 06. 1993.
7. Căile extraordinare de atac. Este o fază de sine stătătoare, excepţională a procesului
penal şi reprezintă o garanţie dură a justiţiei penale. Conform art.6 alin.1 pct.8 C.P.P., cale
extraordinară de atac este calea prevăzută de lege pentru atacarea hotărârilor judecătoreşti
irevocabile (revizuirea, recursul în anulare). Ea are funcţia de a verifica legalitatea şi temeinicia
hotărârilor judecătoreşti. Prin intermediul ei sunt scoase la iveală toate erorile şi abuzul de putere
comise pe parcursul desfăşurării procesului. În cadrul căilor de atac extraordinare sunt verificate
într-o ordine specifică hotărârile judecătoreşti rămase definitive.
Esenţa fiecărei faze în parte, urmează a fi expusă amănunţit în cadrul cursului Procedură
penală (parte specială).
Trecerea procesului penal prin toate fazele reprezintă schema sa tipică. Vorbim despre
forme atipice ale procesului, atunci când lipseşte una sau mai multe faze. De exemplu, în cazul
urmăririi şi judecării infracţiunilor flagrante (art.513–519 C.P.P.), lipseşte faza urmării penale,
sau încetarea urmăririi penale poate întrerupe continuarea cauzei în celelalte faze.
Doctrina românească face distincţie între etapele procesuale care sunt nişte diviziuni în
cadrul fiecărei faze.
I. Faza urmăririi penale cunoaşte următoarele etape: etapa cercetării penale şi etapa
trimiterii în judecată;
II. Faza judecăţii are ca etape: judecata în prima instanţă şi judecata în căile de atac;
III. Faza executării are ca etape: punerea în executare a hotărârilor penale şi etapa
eventualelor modificări ce ar putea interveni în cursul executării.8

SECŢIUNEA II
Drept procesual-penal: ramură distinctă de drept
1. Definiţia, sistemul, sarcinile şi importanţa dreptului procesual-penal

8
Gheorghe Antoniu, Nicolae Volonciu, Nicolae Zaharia. Dicţionar de procedură penală. Bucureşti: Editura Ştiinţifică
şi enciclopedică, 1988, p. 100.
 Dreptul procesual-penal, ramură independentă a sistemului de drept din Republica
Moldova, cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează desfăşurarea procesului
penal. Prin urmare, obiectul de reglementare a dreptului procesual-penal îl constituie procesul
penal. De aceea, dreptul procesual-penal nu trebuie confundat cu procesul penal. În timp ce
procesul penal este, aşa cum am văzut mai sus, o activitate juridică concretă, dreptul procesual-
penal este îndrumătorul legal al acestei activităţi, arătând şi care sunt organele competente de a
desfăşura procesul penal, atribuţiile acestora, actele prin care se manifestă activităţile procesuale,
drepturile şi îndatoririle persoanelor chemate în proces etc.
În cuprinsul legii, în jurisprudenţă şi literatura de specialitate, adeseori alături de termenul
drept procesual-penal, cu sensul precizat mai sus, apare şi cel de procedură penală. Ultima
denumire corespunde conţinutului, funcţiei sale şi denumirii legii materiale (Cod de procedură
penală al Republicii Moldova).
Francezii utilizează în limbajul juridic curent denumirea de procedură penală „procédure
pénale”, în opoziţie cu ramura de drept materială, pe care o deserveşte, drept penal „droit pénal”.
Acceptând şi alte argumente pertinente la aceste implicaţii terminologice, considerăm just a
nominaliza ramura de drept, care reglementează procesul penal, deopotrivă cu denumirea de
drept procesual penal şi denumirea de procedură penală.9
Normele juridice procesual-penale sunt concentrate în Codul de procedură penală. Codul
de procedură penală al RM din 24 martie 1961, fiind elaborat în condiţiile unui stat totalitar,
suferă un şir de schimbări, modificări şi completări, mai cu seamă, după 1991. Modificările şi
completările recente, precum şi transformările social-economice după prăbuşirea imperiului
sovietic, au impus elaborarea unui nou Cod de procedură penală, ajustat la exigenţele timpului,
standardelor internaţionale şi europene (adoptat la 14 martie 2003 de Parlamentul Republicii
Moldova, în vigoare la 12 iunie 2003).
Codul de procedură penală este divizat în două părţi: partea generală şi partea specială.
Partea generală conţine principiile fundamentale, instituţiile de bază ale procesului penal,
precum şi reguli comune aplicabile în tot cursul procesului, fără a urma în reglementare o
anumită consecutivitate.
Partea specială reprezintă o reglementare cronologică a procesului penal în dinamica sa
concretă, urmând evoluţia activităţilor procesuale, aşa cum îşi găsesc ele realizare în mod
obişnuit.
Având în vedere complexitatea raporturilor pe care le reglementează, sarcinile acestei
ramuri de drept sunt :
1. A stabili organele abilitate pentru a desfăşura procesul penal precum şi sfera
atribuţiilor acestor organe.
2. A stabili cercul de persoane care trebuie să participe la realizarea procesului penal,
stipulând drepturile şi obligaţiile acestora.
Prin norme de procedură penală sunt instaurate garanţii procesuale ca mijloace legale de
realizare a drepturilor subiecţilor antrenaţi în soluţionarea cauzei penale.
Acestei ramuri de drept îi revine sarcina de a reglementa în cele mai mici amănunte modul
exact în care derulează întreaga activitate procesuală.10
De remarcat că în sistemul de drept anglo-american nu există o reglementare în detalii a
procesului penal: instanţele soluţionează cauzele în baza principiilor constituţionale precum şi a
altor decizii anterioare a instanţelor în cazuri analogice (precedentul judiciar).11

9
Volonciu Nicolae. Tratat de procedură penală (parte generală). Vol. I. Bucureşti: PAIDEIA, 1996, p. 24–
25; Mateuţ Georghiţă. Procedură penală (parte generală). Vol. I. Iaşi: Chemarea, 1993, p. 5–6..
10
Neagu Ion. Tratat de procedură penală. Bucureşti: PRO, 1997, p. 12.
11
Петрухин И. Л. Уголовный процесс. Учебник. Москва: Проспект, р. 21.
 Prin totalitatea normelor sale, dreptul procesual-penal trebuie să fie un instrument în
măsură să asigure un echilibru între asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
persoanelor antrenate în proces, pe de o parte, şi protecţiei ordinii sociale, pe de altă parte.12
În calitate de ramură autonomă a sistemului de drept din Republica Moldova, procedura
penală prezintă o anumită importanţă socială. Valoarea socială a procedurii penale este
determinată de faptul că ea:
a) asigură aplicarea normelor juridice penale, care apără persoana, societatea, statul
împotriva atentatelor criminale, reglementând activitatea organelor de urmărire penală, a
procuraturii şi a instanţelor de judecată;
b) stabileşte temeiurile, condiţiile aplicării măsurilor de forţare procesual penale;
c) asigură garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor;
d) apără drepturile persoanei care a suferit în urma infracţiune un prejudiciu moral, fizic
sau material;
e) stabileşte condiţii pentru inevitabilitatea atragerii la răspundere penală a persoanelor
vinovate de săvârşirea infracţiunilor, având influenţă educativă şi de prevenire asupra cetăţenilor.

2. Normele juridice procesual-penale, structura şi clasificarea lor

Normele juridice procesual-penale sunt stabilite de stat şi prescriu reguli de conduită
comune şi obligatorii, pentru reglementarea şi desfăşurarea procesului penal, norme asigurate, la
nevoie, de forţa de constrângere a statului.
Normele de procedură penală au un caracter particular în raport cu normele dreptului
penal material, întrucât, spre deosebire de acestea din urmă, nu sunt adresate tuturor persoanelor,
ci numai celor care participă la activitatea procesuală.
Pentru a deosebi normele formale de cele substanţiale ne vom raporta întotdeauna la
conţinutul acestor norme; ori de câte ori acest conţinut stabileşte un drept, o prerogativă sau o
facultate menită să asigure interesele celor ce figurează ca părţi în conflictul dedus înaintea
justiţiei represive vom avea o normă substanţială; din contra ori de câte ori conţinutul normei va
stabili acte, formalităţi, măsuri sau recomandări privind felul în care se va desfăşura activitatea
ce trebuie să ducă la realizarea justiţiei represive vom avea o normă formală (procedurală).13
Din punct de vedere structural, normele juridice de procedură penală se particularizează
prin aceea că, de regulă, nu reprezintă structura tripartită a unei norme juridice. Astfel, din
conţinutul normelor de procedură penală nu lipseşte niciodată dispoziţia, însă celelalte elemente
(ipoteza şi sancţiunea) pot lipsi, fiind doar deduse sau incluse în alte norme juridice.
Există şi excepţii când o normă procesual-penală conţine formularea desluşită a tuturor
elementelor: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Drept exemplu poate servi norma juridică, al cărei
conţinut de bază este fixat în art. 235 C.P.P.
Ipoteza – persoana citată este obligată să se prezinte conform citaţiei, iar în caz de
imposibilitate de a se prezenta la data şi locul la care a fost citată, este obligată să informeze
organul respectiv despre aceasta, indicând motivul imposibilităţii de a se prezenta.
Dispoziţia – citarea în procesul penal constituie acţiunea procedurală prin care organul
de urmărire penală, judecătorul de instrucţie sau instanţa judecătorească asigură prezenţa unei
persoane în faţa sa pentru desfăşurarea normală a procesului penal;
Sancţiunea – în cazul în care persoana citată nu anunţă despre imposibilitatea de a se
prezenta la data, ora și locul indicat şi nu se prezintă nemotivat la organul de urmărire penala
sau la instanţă, această persoană poate fi supusă amenzii judiciare sau aducerii silite.
Dacă ipoteza şi dispoziţia din cadrul normelor de procedură penală nu se deosebesc
esenţial în ceea ce priveşte formularea tehnico-legislativă de ipotezele şi dispoziţiile altor norme
de drept, atunci sancţiunile procesual-penale sunt caracterizate de trăsături particulare, a căror
natură este elucidată într-un paragraf special.
12
Neagu Ion. Op. cit., p. 12.
13
Dongoroz Vintilă. Curs de drept şi procedură penală. Bucureşti: Curierul judiciar, 1930, p. 194.
 Ca şi în alte ramuri de drept, gradul de determinare a ipotezei şi dispoziţiei pot fi mai mare
sau mai redus, adică pot fi determinate sau numai relativ determinate.14
Normele procesual-penale pot fi clasificate în baza a mai multor criterii. În funcţie de
obiectul raporturilor procesuale reglementate se disting norme de organizare, de competenţă şi
de procedură.
Normele de organizare sunt acelea prin care se instituite organe de stat competente a
realiza procesul penal (procuratura, instanţa de judecată etc.); stipulează sarcinile, atribuţiile şi
componenţa lor. Normele de competenţă stabilesc care dintre organele de stat sunt abilitate a
înfăptui diferite activităţi procesuale. Normele de procedură reglementează modul de derulare a
activităţii procesual-penale.
Normele de organizare şi de competenţă sunt cuprinse, de regulă, în Legea cu privire la
organizarea judecătorească, în Legea cu privire la Procuratură etc.; normele de procedură sunt
concentrate, mai ales, în Codul de procedură penală. Există şi excepţii de la regulile care decurg
din afirmaţiile de mai sus. De exemplu, unele norme de organizare şi competenţă sunt incluse în
C.P.P. (astfel art.40 C.P.P. stabileşte competenţa teritorială în materie penală).
În funcţie de conţinutul normelor procesual-penale, distingem norme declarative,
determinative şi speciale.
Normele declarative stabilesc sarcinile şi principiile procesului penal (de ex. normele art.8
C.P.P. formulează principiul prezumţiei nevinovăţiei).
Normele determinative formulează, lămuresc, definesc instituţiile şi categoriile procesual-
penale (de ex. art.6 alin.1 pct.10 C.P.P. defineşte delictul flagrant, drept infracţiune descoperită
în momentul săvârşirii ei sau înainte ca efectele ei să fie consumate).
Normele speciale se divizează în norme de prohibiţie şi norme de autorizare. Primele
interzic săvârşirea unor acţiuni, recomandă abţinerea de la săvârşirea lor (de. ex., conform
art.105 alin.8 C.P.P., la audierea martorului este interzis a pune întrebări care în mod evident
urmăresc insultarea şi umilirea persoanei), cele din urmă indică permisiunea, recomandarea sau
chiar obligaţia săvârşirii unor acţiuni procesuale (de ex. art.69 C.P.P. stipulează cazurile de
participare obligatorie a apărătorului în procesul penal, garanţie asigurată de organul de urmărire
penală sau de instanţa de judecată).
După sfera de aplicabilitate, normele procesual-penale pot fi generale şi particulare.
Normele generale se aplică tuturor cauzelor penale. Drept exemplu poate servi art.128 C.P.P,
care reglementează procedura percheziţiei sau ridicării de obiecte şi înscrisuri, referindu-se la
majoritatea cazurilor din practica judiciară. Normele particulare se aplică prin derogare de la
normele generale, numai la anumite cazuri, de exemplu, art.129, C.P.P. prevede procedura
percheziţiei sau ridicării efectuate în localurile misiunilor diplomatice.

3. Sancţiunile procesual-penale
Potrivit principiului legalităţii actele procesuale şi procedurale trebuie să fie efectuate
numai în strictă concordanţă cu prevederile legislaţiei în vigoare. Încălcarea dispoziţiilor legale
privind desfăşurarea procesului penal poate avea ca rezultat aplicarea diferitor sancţiuni juridice.
Persoanele care au nesocotit legalitatea în care trebuie să se desfăşoare procesul penal pot fi
atrase la răspunderea administrativă, civilă sau penală.15
Sancţiunea determină tipul şi caracterul răspunderii, conturează limitele ei. Sancţiunea
procesual-penală este acel element al normei juridice procesual-penale, care stipulează
aplicarea măsurilor de pedeapsă de către stat în cazul încălcării prevederilor normei respective.
Sancţiunea procesual-penală este măsura prevăzută de procedura penală pentru garantarea
eficientă a drepturilor acordate subiecţilor procesuali şi pentru apărarea corespunzătoare poziţiei
lor procesuale.16

14
Volonciu Nicolae. Op. cit., p. 36.
15
Neagu Ion. Op. cit., p. 380.
16
Gheorghe Antoniu, Volonciu Nicolae, Zaharia Nicolae. Op. cit., p. 249.
 Astfel art. 201 alin. 3 C.P.P. prevede amenzi judiciare de la 1 la 25 de unităţi convenţionale
pentru neîndeplinirea, îndeplinirea greşită, întârzierea sau nerespectarea în general a unor forme
procedurale anumite prevăzute în acest text, aplicabile conducătorilor, unităţilor, experţilor,
interpreţilor, martorilor, etc.
Sunt sancţionate cu amendă judiciară, potrivit art. 201 alin. 4 C.P.P. următoarele abateri:
1) neîndeplinirea de către orice persoană prezentă la şedinţa de judecată a măsurilor luate
de către preşedintele şedinţei în conformitate cu cerinţele art. 334 C.P.P.;
2) neexecutarea ordonanţei sau a încheierii de aducere silită;
3) absenţa nejustificată a martorului, expertului, specialistului, interpretului, traducătorului
sau apărătorului legal citaţi la organul de urmărire penală sau instanţă, precum şi a procurorului
la instanţă şi neinformarea acestora despre imposibilitatea prezentării, când prezenţa lor este
necesară;
4) tergiversarea de către expert, interpret sau traducător a executării însărcinărilor primite;
5) neluarea de către conducătorul unităţii, în care urmează să se efectueze o expertiză, a
măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia;
6) neîndeplinirea obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a
instanţei, a obiectelor sau a documentelor de către conducătorul unităţii sau de către persoanele
însărcinate cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;
7) nerespectarea obligaţiei de păstrare a mijloacelor de probă;
8) alte abateri pentru care prezentul cod prevede amenda judiciară.
Respectarea legislaţiei procesual-penale este asigurată nu numai prin mijloace
extraprocesuale. Pentru aceasta există şi acţiuni tipice proprii – sancţiuni procedurale. Spre
deosebire de alte sancţiuni, care se îndreaptă împotriva persoanelor care au încălcat legea cu
ocazia rezolvării cauzelor penale, sancţiunile procedurale privesc actele încheiate prin
nerespectarea legii, şi se răsfrâng numai pe cale interpusă asupra persoanelor interesate în
realizarea acestora.17
Lucrătorii din aparatul judiciar, în cazul efectuării unor acte procesuale cu nerespectarea
dispoziţiilor legale, pot răspunde disciplinar, cu aplicarea corespunzătoare a statutului juridic în
cauză, a dispoziţiilor din Codul Muncii, Legea privind organizarea judecătorească, regulamente
militare etc. (de exemplu – tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor
primite).
În anumite situaţi poate fi angajată răspunderea civilă a celor care au încălcat dispoziţiile
legale în procesul penal. De exemplu–pentru repararea pagubelor în cazul condamnării sau
arestării ilegale, art. 525 alin. 2 C.P.P. stipulează acţiunea iniţiată în instanţa judecătorească în a
cărei rază teritorială domiciliază persoana căreia i-a fost cauzat prejudiciul sau, după caz,
succesorii ei, în ordinea procedurii civile, chemând în judecată statul, care este reprezentat de
către Ministerul Finanţelor.
Statul are dreptul la acţiune în regres împotriva aceluia care cu rea-credinţă sau din gravă
neglijenţă a provocat situaţia generatoare de daune. Potrivit art.17 al Legii RM privind modul de
reparaţie a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale
procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti, nr. 1545–XIII din 25.02.98, modificată prin Legea
nr. 206–XV din 29.05.03, statul, autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să
înainteze persoanelor culpabile cererea în regres de reparare a pagubei.
Este evident că vor fi pedepsite conform legii penale acele persoane, care încălcând
normele de procedură au violat totodată şi prescripţiile legii penale, săvârşind infracţiuni. De
pildă, martorul, care face declaraţii falsificate cu intenţie este pedepsit pentru mărturie
mincinoasă (art. 312 CP).

17
Volonciu Nicolae. Op. cit., p. 474.
 Noţiunea de sancţiune procesual-penală poate fi privită atât în sens restrâns cât şi în sens
larg . În sens restrâns, sancţiunile procedurale sunt nulităţile.19 În sens larg, pe lângă nulităţi
18

sunt cuprinse şi alte sancţiuni ca: inexistenţa, decăderea, inadmisibilitatea.20

Nulitatea. În literatura de specialitate21 se arată că nulităţile sunt cele mai importante
sancţiuni procedurale, ele intervenind atunci când un act procesual sau procedural, sau o
activitate procesuală s-a realizat fără respectarea legii.22
Nulitatea este sancţiunea procesuală constând în lipsirea de eficienţă a actelor procesuale
sau procedurale îndeplinite cu nerespectarea dispoziţiilor legale, dacă prin încălcarea legii s-a
adus o vătămare, cu caracter procedural, iar această vătămare nu poate fi înlăturată decât prin
anularea actului ilegal îndeplinit.
Potrivit art. 251 alin.1 C.P.P., încălcarea prevederilor legale care reglementează
desfăşurarea procesului penal atrage nulitatea actului procedural numai în cazul în care s-a
comis o încălcare a normelor procesuale penale ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea
acelui act.
Atrage nulitatea actului procedural, conform art. 251 alin.2 C.P.P. încălcarea prevederilor
legale referitoare la:
1) competenţa după materie sau după calitatea persoanei;
2) sesizarea instanţei;
3) compunerea acesteia;
4) publicitatea şedinţei de judecată;
5) participarea părţilor în cazurile obligatorii;
6) prezenţa interpretului, traducătorului, dacă sunt obligatorii potrivit legii.
Încălcarea oricărei alte prevederi legale decât cele expuse mai sus atrage nulitatea
actului dacă a fost invocată în cursul efectuării acţiunii – când partea este prezentă, sau la
terminarea urmăririi penale – când partea ia cunoştinţă de materialele dosarului, sau în
instanţa de judecată - când partea a fost absentă la efectuarea acţiunii procesuale, precum şi în
cazul în care proba este prezentată nemijlocit în instanţă (art. 251 alin. 4 C.P.P.).
Deci pentru ca un act procedural să fie lovit de nulitate se cer întrunite, următoarele
condiţii:
1. Îndeplinirea actului să fi avut loc cu nerespectarea dispoziţiilor legale.
2. Încălcarea legii să fi adus o vătămare bunei desfăşurări a cauzei sau drepturilor şi
intereselor legale ale participanţilor.
3. Vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului ilegal.
După ce nulitatea a fost constatată şi declarată potrivit dispoziţiilor legii ea produce două
efecte consecutive:
– atrage ineficienţa juridică a actelor întocmite cu încălcarea legii;
– actul este considerat ca fiind lipsit de efecte juridice, din momentul efectuării lui şi nu
din momentul constatării nulităţii.
Dacă depistarea, verificarea şi evaluarea probelor în procesul penal au importanţă pentru
soluţionarea cauzelor penale, un rol important revine sancţiunilor, care abolesc valoarea probantă
a probelor obţinute, administrate cu încălcări ale normelor respective. Aceste sancţiuni nu sunt
formulate în norme procesual-penale, ci se deduc din prescripţiile legii, care stabilesc ordinea
administrării probelor. Norma ce se conţine în art. 93 C.P.P. stipulează că elementele de fapt pot
fi folosite în procesul penal ca probe dacă ele au fost dobândite de organul de urmărire penală
sau de altă parte în proces, cu respectarea prevederilor C.P.P.
Abaterea, derogarea de la ordinea stabilită de lege în procesul de administrare a probelor
înseamnă că datele de fapt colectate îşi pierd valoarea probantă.

18
Pintea Alexandru. Drept procesual penal. Bucureşti: Lumina Lex, 2002, p. 293.
19
Ibidem.
20
Ibidem.
21
Volonciu Nicolae. Op. cit., p. 226.
22
Pintea Alexandru. Op. cit., p. 295.
 Trăsăturile unor probe, ordinea de administrare a lor, sunt de regulă, expuse în formă
pozitivă. De exemplu: art.157, 158 C.P.P. prescriu semnele ce trebuie să conţină corpurile delicte
în cauzele penale şi ordinea de administrare a lor. Sancţiunea este dedusă, în acest caz, în felul
următor: obiectele care nu posedă semnele menţionate de lege, şi nu este respectată ordinea de
administrare a lor nu pot fi probe (corpuri delicte) în cauzele penale.
Uneori în lege sunt determinate condiţiile în funcţie de care datele de fapt nu pot fi admise
în calitate de probe. Datele comunicate de bănuit, învinuit, inculpat nu pot servi ca probe dacă
ele se bazează pe informaţii a căror sursă nu este cunoscută. Dacă declaraţiile bănuitului,
învinuitului, inculpatului se bazează pe spusele altor persoane, este necesar ca şi aceste
persoane să fie audiate (art. 103 alin.4 C.P.P.). Nu pot servi ca probe nici declaraţiile
persoanelor, care conform art. 90 alin.3 C.P.P. nu pot fi ascultaţi ca martori.
Aceste tipuri de sancţiuni protejează regimul optim al probatoriului procesual-penal.
Ordinea stabilită de lege şi sancţiunile aplicate, în caz de neglijare a ei, sunt garanţii sigure ale
autenticităţii probelor. Sancţiunile menţionate corelează, uneori, cu cele de restabilire. De
exemplu: dacă martorul nu a semnat fiecare pagină a procesului-verbal de ascultare, atunci
această încălcare a formei de fixare a probelor poate fi înlăturată, ascultând repetat martorul
respectiv.
În legislaţia procesual-penală a RM inexistenţa nu este stipulată. Pentru rezolvarea
situaţiilor de inexistenţă sunt aplicate dispoziţiile care reglementează nulitatea. Actul inexistent
este acel act care nu a luat fiinţă juridică, adică nu există. Actele inexistente sunt simple realităţi
de fapt, ele având numai aparenţa unei existenţe juridice. În acest sens, poate fi socotită ca
inexistenţă o hotărâre judecătorească întocmită de un student aflat la practică sau de un procuror.
Deci, pot fi considerate ca inexistente actele procedurale realizate de subiecţii care, în mod
legal, nu au atare competenţă. De exemplu: sunt realităţi de fapt citaţiile întocmite de către
părţile în proces sau expertiza făcută de o persoană care nu are calitatea de expert. Actele de felul
celor arătate nu sunt anulate sau supuse unei forme de declarare a nevalabilităţii lor, ci organul
judiciar în faţa căror sunt invocate nu le ia în consideraţie, ca şi cum nu s-ar fi realizat,
socotindu-se inexistente. Aceste considerente conferă inexistenţei importanţă teoretică în
abordarea problematicii sancţiunilor procedurale. Atâta vreme cât actul fiind inexistent nu a
produs efecte juridice nu se ridică nici necesitatea practică de înlăturare a acestora.
Decăderea este sancţiunea procedurală care constă în pierderea unui drept procesual ca
urmare a nerespectării unui termen procedural. În cazul în care pentru exercitarea unui drept
procesual este prevăzut un anumit termen, nerespectarea acestuia impune pierderea dreptului
procesual şi nulitatea actului efectuat peste termen( art. 230 alin.2 C.P.P.).
Astfel, de ex.: acţiunea civilă poate fi înaintată în orice moment de la pornirea procesului
penal până la terminarea cercetării judecătoreşti (art. 219 alin.5 C.P.P.). Nerespectarea acestei
limite de timp duce la decăderea pentru cel vătămat de a mai avea în procesul penal această
calitate.
Declararea apelului trebuie să aibă loc, ca regula generală, în intervalul de 15 zile de la
data redactării sau pronunţării hotărârii (art. 402 C.P.P.) şi cel care nu l-a declarat în acest termen
poate fi decăzut din executarea acestui drept procesual. În aceeaşi ordine de idei, art. 403 alin.1
C.P.P., prevede că apelul introdus după expirarea termenului legal, este considerat ca făcut în
termen dacă s-a constatat că întârzierea a fost determinată de o împiedicare motivată.
Inadmisibilitatea intervine când este efectuat un act pe care legea nu îl prevede sau
exercită drepturi procesuale epuizate prin alte căi procesuale sau neprocesuale. De exemplu,
după punerea în mişcare a acţiunii penale, persoana vătămată introduce în faţa instanţei civile,
pentru prejudiciul suferit prin infracţiune, o acţiune civilă separată. Ulterior, persoana vătămată,
dorind să realizeze acţiunea sa civilă pe calea procesului penal, cere constituirea ca parte civilă în
acest proces. Organul judiciar va respinge ca inadmisibilă constituirea de parte civilă, întrucât
dreptul celui vătămat de a alege între cele două căi de realizare a acţiunii civile s-a epuizat prin
adresarea acţiunii către instanţa civilă. Alt exemplu ne spune că hotărârea de declinare a
competenţei nu este supusă apelului sau recursului, deoarece potrivit art. 44 alin. 4 C.P.P. legea
nu îngăduie acest fapt.
Deoarece normele juridice procesual-penale reprezintă un sistem unic, în care ele se află în
interacţiune, sancţiunea procesual-penală trebuie să fie acceptată nu ca o parte componentă a lor,
ci ca un atribut necesar, indiferent de faptul dacă este ea formulată în conţinutul normei sau nu.
Alături de măsurile de convingere, sancţiunile procesual-penale sunt menite să înlăture
obstacolele, care stau în calea realizării procesului penal.

4. Faptele şi raporturile juridice procesual-penale

Raporturile juridice procesuale sunt determinate de preexistenţa unor fapte juridice
procesuale. Acestea din urmă constituie împrejurări de fapt care, în condiţiile legii, fac să apară,
modifică sau sting raporturi juridice procesual-penale ori împiedică naşterea lor.
În funcţie de voinţa oamenilor, faptele juridice sunt divizate în două categorii: evenimente
şi acţiuni omeneşti. Această clasificare care ţine de raportarea faptelor la voinţa oamenilor este
aplicabilă şi în dreptul procesual-penal.23
Evenimentele alcătuiesc o specie de fapte juridice, care se produc independent de voinţa
oamenilor. Aşa, de exemplu, decesul învinuitului este o circumstanţă care exclude urmărirea
penală (art. 275 alin.1 pct.5 C.P.P.).
Acţiunile omeneşti sunt fapte juridice dependente de voinţa oamenilor. De exemplu, partea
vătămată poate fi constituită drept parte civilă la cererea acesteia.
În funcţie de efectele pe care le produc faptele juridice procesuale pot fi:
– constitutive, care creează raporturi juridice procesuale (de exemplu, săvârşirea unei
infracţiuni);
– modificatoare, care determină transformarea raporturilor procesual-penale (de
exemplu, punerea sub învinuire schimbă statutul procesual al persoanei bănuite de
săvârşirea infracţiunii, bănuitul devenind învinuit);
– extensive, care conduc la stingerea raporturilor procesuale (de exemplu când partea
vătămată s-a împăcat cu învinuitul în cauzele care pot fi pornite numai la plângerea
părţii vătămate (art.276 C.P.P.));
– impeditive, care împiedică naşterea raportului juridic procesual-penal (de exemplu: a
intervenit termenul de prescripţie sau amnistia (art.275 alin.1 pct.4 C.P.P.)).
Normele juridice nu reprezintă un scop în sine, ci au menirea să modeleze comportamente
umane şi relaţii sociale; faptele sociale nu capătă semnificaţie juridică fără aportul normativităţii
juridice. Prin intermediul reglementării juridice, faptele sociale capătă o fizionomie specifică şi
devin raporturi juridice. Raporturile procesual-penale formează raporturi juridice stabilite în
cursul desfăşurării procesului penal între subiecţii implicaţi în cauza penală. Raporturile juridice
procesual-penale sunt acele raporturi juridice – reglementate de normele procesual penale, care
apar în cursul desfăşurării procesului penal.24
Raportul juridic procesual-penal este raportul ce se stabileşte în cursul procesului penal
între organul judiciar ce are atribuţia de conducere a procesului între alte organe sau persoane, în
vederea realizării obiectivelor procesului – stabilirea adevărului în cauză, justa ei soluţionare şi
punerea în executare a soluţiei.25 Într-o formulare lapidară, se poate spune că raportul juridic este
o relaţie socială reglementată de norma juridică.26
Condiţiile fundamentale ale apariţiei raportului juridic sunt existenţa:
1) normei juridice;
2) a subiecţilor de drept;
3) şi a faptelor juridice.

23
Volonciu Nicolae. Op. cit., p. 38.
24
Mihai Apetrei. Drept procesual penal. Bucureşti: Europa Nova, 1996, p. 5.
25
Feller S. Contribuţii la studiul raportului juridic penal material şi procesual-penal, precum şi garanţiile procesuale.
Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1960, p. 47.
26
Ceterchi Ion, Craiovan Ion. Introducere în teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL, 1996, p. 69.
 De rând cu trăsăturile generale şi comune tuturor raporturilor juridice, raporturile
procesual-penale posedă şi unele trăsături specifice:
1. Raporturile procesual-penale sunt raporturi de autoritate, de putere. Ele apar din
raporturile materiale de drept penal şi au scopul tragerii la răspundere penală a infractorilor;
2. Raporturile procesual-penale iau naştere independent de voinţa părţilor. Cel mai
des manifestarea de voinţă unilaterală vine din partea subiectului dominant. Pot apărea şi
împrejurări de natură a naşte raporturile procesuale, doar cu acordul unor subiecţi (de ex., în
cazul audierii ca martori a rudelor învinuitului nu este suficientă numai voinţa organului de stat
competent, ci trebuie să se adauge acordul persoanei audiate care, conform legii, are dreptul să
refuze a da declaraţii – art. 105 alin.7 C.P.P.);
3. Unul dintre subiecţii raporturilor procesual-penale este, de regulă, un organ al
statului, denumit subiect dominant, care îşi trage poziţia specială din faptul că, din punct de
vedere funcţional, procesul penal trebuie condus în orice moment de un anumit organ competent.
Astfel, alţi subiecţi ai raporturilor procesuale nu pot întra în relaţii, exercitând drepturi şi
asumându-şi obligaţii, despre care subiectul dominant nu are cunoştinţă, şi faţă de care nu-şi
manifestă direct sau indirect consimţământul;
4. Drepturile subiective ale organului public competent au pentru el şi sens de
obligaţii. De exemplu, afirmând că procurorul are dreptul a începe urmărirea penală, înţelegem
că el este şi obligat să procedeze aşa, când sunt îndeplinite condiţiile legale;
5. Raporturile procesual-penale sunt raporturi bilaterale, reciproce, adică dreptului
unui subiect îi corespunde obligaţia altuia şi invers.
Spre deosebire de raportul de drept penal material, care se naşte prin săvârşirea unei
infracţiuni, raportul procesual-penal se naşte când organele publice competente stabilesc
existenţa unui raport de drept penal. Raportul procesual penal chiar şi dacă derivă din cel penal,
nu este o simplă prelungire a acestuia, ci este distinct cu elemente şi caracteristici proprii, prin
urmare raportul procesual-penal fiind mai larg decât cel penal, deoarece ca subiecţi apar nu
numai statul şi infractorul, ci şi experţii, martorii şi alţi participanţi.27
Subiecţii raportului de drept penal devin şi subiecţi ai raportului procesual-penal, dar cu
poziţii inverse. Astfel, făptuitorul, subiect activ al infracţiunii într-un raport de drept penal,
devine subiect pasiv al unui raport de drept procesual-penal, iar statul, reprezentat de organele
competente, devine subiect activ. Raportul menţionat este denumit fundamental sau principal şi
este caracterizat de următoarele particularităţi:
– este mijlocul prin care este realizat dreptul statului de a-l pedepsi şi a-l impune pe
infractor să execute pedeapsa;
– organul de stat stabileşte acest raport nu ca o persoană juridică, ci ca un instrument
investit cu puterea de constrângere a statului;
– organele de stat competente a desfăşura procesul penal şi a exercita constrângerea sunt,
potrivit legii, organele de urmărire penală, procuratura şi instanţele de judecată;
– organul de stat, în cele mai dese cazuri, trebuie să-şi îndeplinească, din propria
iniţiativă, obligaţiile corelative care îi revin, fără a mai aştepta ca bănuitul, învinuitul
sau inculpatul să-şi exercite dreptul corelativ pe care îl au (de ex., un organ competent a
efectua reţinerea este obligat să pună imediat la dispoziţia bănuitului un apărător ales
sau numit din oficiu, asigurând în aşa fel dreptul bănuitului la apărare – art. 69 alin.2
pct.2 lit. C.P.P.).
În opinia unor specialişti în materie, la raportul procesual-penal fundamental poate fi
alăturat sau adăugat, raportul dintre infractor şi victimă şi raportul dintre subiecţii angajaţi în
soluţionarea acţiunii civile. În procesul penal pot apărea şi alte raporturi, ai căror subiecţi sunt
persoane ocazionale, cum sunt martori, asistenţi-procedurali, experţi, specialişti etc.
Teoria generală a rapturilor juridice este întru totul aplicabilă şi raporturilor procesual-
penale. De aceea şi raporturile procesuale sunt compuse din trei elemente: subiect, obiect şi
conţinut.
27
Mariţ Alexandru. Drept penal. Partea generală. Vol. I. Chişinău: F.E.P. „Tipografia Centrală”, 2002, p. 103.
 Subiecţi ai raportului procesual-penal sunt participanţii la activitatea procesuală, organe şi
persoane între care există relaţii reglementate de norme procesual-penale. Dintre subiecţi
menţionăm: procurorul, instanţele de judecată, partea vătămată, învinuitul, partea civilă etc.
Conţinutul raportului procesual-penal constă din totalitatea drepturilor, facultăţilor,
prerogativelor sau dorinţelor, pe care le au, potrivit legii, subiecţii, care participă la derularea
procesului penal (de ex., cu ocazia aplicării faţă de învinuit a obligaţiei de a nu părăsi localitatea,
procurorul are dreptul să ceară, prin citaţie, prezentarea lui; acestui drept al procurorului îi
corespunde obligaţia corelativă inversă din partea învinuitului de a se prezenta la citaţie, art. 178
alin.1 C.P.P.).
Obiectul raportului procesual-penal îl formează acţiunea sau conduita, asupra căreia sunt
îndreptate drepturile şi obligaţiile părţilor la raportul respectiv. În exemplul de mai sus obiectul
raportului analizat îl constituie atât conduita procurorului, cât şi cea a învinuitului.

5. Garanţiile procesual-penale
Garanţiile procesual-penale formează acele mijloace care permit exercitarea efectivă,
reală şi consecutivă a tuturor drepturilor procesuale în conformitate cu interesele legitime ale
fiecărui subiect şi ale înfăptuirii justiţiei în procesul penal pe o bază legală.
Proclamarea principiului legalităţii, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu este
suficientă pentru asigurarea lor. Principalul este ca fixarea normelor procesuale să fie simultană
cu stabilirea condiţiilor şi mijloacelor de asigurare a lor, adică a garanţiilor procesual-penale. De
aceea, reglementarea strictă a desfăşurării procesului penal, fără lacune şi imperfecţiuni,
reprezintă prin sine o garanţie procesual-penală. O altă garanţie sunt principiile procedurii
penale, care derivă din sarcinile înfăptuirii justiţiei în cauzele penale şi de aceea, anume ele
creează condiţiile lor primare de realizare.
Garanţiile drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, în sfera justiţiei penale,
sunt fixate şi asigurate de Constituţia Republicii Moldova (Titlul II).
Cele mai importante garanţii de apărare a drepturilor şi intereselor legale în procesul penal
sunt:
– dreptul bănuitului, al învinuitului de a cunoaşte fondul bănuirii, învinuirii, precum şi
dreptul lor la apărare;
– controlul efectuat de instanţa de judecată în privinţa legalităţii aplicării măsurii
preventive – arestul;
– egalitatea părţilor în dezbaterile judiciare;
– acordarea dreptului de a recunoaşte persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii numai
instanţei de judecată;
– posibilitatea prezentării plângerii în privinţa acţiunilor sau deciziilor persoanelor şi
organelor competente a realiza procesul penal.
Garanţiile procesuale ale drepturilor persoanelor sunt acele mijloace care asigură realizarea
lor de fapt. De exemplu, dreptul învinuitului de a avea apărător este garantat de obligaţia
persoanei competente de a-i lămuri acest drept, acordându-i posibilitatea de a-şi alege apărător
etc.
Un rol important în realizarea garanţiilor procesuale revine persoanelor de stat competente
a desfăşura procesul penal. Au o mare însemnătate, în acest sens, nivelul şi calitatea lucrului
realizat de persoanele care aplică normele procesual-penale, respectarea strictă a legislaţiei şi
profesionalismul lor.
Garanţiile procesuale înglobează următoarele elemente componente:
– drepturile subiective ale persoanelor participante în proces;
– obligaţiile procesuale, precum şi cele corelative drepturilor subiective, ale organelor
judiciare;
– obligaţia de înfăptuire, din oficiu, în imensa majoritate a cazurilor, a drepturilor
subiective a celorlalţi participanţi în proces;
 – sancţiunea procesuală pentru cazurile de încălcare.28
Existenţa garanţiilor procesuale e o necesitate din cele mai stringente pentru legislaţia
Republicii Moldova: ele asigură ascensiunea spre democratismul şi umanismul procesului penal.

6. Aplicarea legii procesual-penale

Principalele coordonate de aplicare a legii procesual-penale, aidoma aplicării altor legi,
sunt: timpul, spaţiul şi persoana.
Aplicarea în timp a legii procesual-penale este bazată pe principiul activităţii între
momentul intrării în vigoare şi momentul încetării acţiunii (art. 3 alin.1 C.P.P.). Potrivit acestui
principiu, legea de procedură penală este de imediată aplicare, toate activităţile procesuale
realizându-se numai în conformitate cu legea de procedură în vigoare (tempus regit actum).29
Ceea ce se ia în consideraţie însă între cele două momente nu este data săvârşirii infracţiunii, ca
în cazul legii penale, ci data când se efectuează actul necesar demarării procesului penal. În
desfăşurarea procesului penal se aplică legea care este în vigoare în timpul urmăririi penale
sau al judecării cauzei în instanţa judecătorească (art.3 alin.1 C.P.P.).
Dacă infracţiunea săvârşită înainte de intrarea în vigoare a unei legi noi de procedură
penală, se descoperă după această dată, întreaga procedură de administrare a cauzei penale se va
efectua potrivit legii în vigoare, care este activă aplicându-se tuturor actelor ce se efectuează sub
imperiul ei.
Principiul activităţii este de strictă aplicare, el implicând, pe de o parte, atât efectuarea
actelor procedurale în conformitate cu legea în vigoare, cât şi recunoaşterea ca valabile a actelor
procedurale efectuate anterior intrării în vigoare a legii. 30 O lege procesual penală ieşită din
vigoare nu produce efecte după momentul abrogării ei, chiar într-o cauză penală pornită sub
imperiul ei.31
Datorită aplicării normei de drept procesual-penal tuturor actelor ce se efectuează după
intrarea ei în vigoare, chiar în cauzele începute anterior acestei date, principiului activităţii i s-a
dat denumirea de principiul aplicării imediate a normelor de procedură penală.32 Legea
procesual-penală care limitează drepturile şi libertăţile subiecţilor procesului nu are caracter
retroactiv.33
De regulă în ţara noastră legea intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova. Uneori datorită importanţei legii, intrarea în vigoare are loc într-un moment
ulterior adoptării, la data prevăzută în textul ei, pentru a se lăsa o perioadă de timp, necesară
cunoaşterii legii şi pregătirilor de ordin organizatoric în vederea aplicării ei. Este, de ex., cazul
Codului penal, adoptat la 18 aprilie 2002, publicat la 13 septembrie 2002 şi care a intrat în
vigoare la 12 iunie 2003.
Nu putem spune acelaşi lucru despre Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr.
122–XV din 14 martie 2003, publicat la 07 iunie 2003 în Monitorul Oficial al RM nr. 104–
110/447. Peste puţin timp, la 12 iunie 2003, noul Cod a intrat în vigoare. Mulţi practicieni au
întâmpinat, de la început, dificultăţi privind aplicarea noilor norme procesual-penale, iar
teoreticienii s-au confruntat cu tălmăcirea unor termeni procesuali şi valorificarea în plan
doctrinar a instituţiilor neîntâlnite anterior în procedura autohtonă.
Ieşirea din vigoare a legii procesual-penale poate avea loc de cele mai dese ori odată cu
intrarea în vigoare a altei legi. Astfel, potrivit art.561 C.P.P. la data intrării în vigoare a Codului

28
Feller S. Op. cit., p. 100.
29
Dumitriu Gheorghe. Aplicarea în timp a legii de procedură penală // Revista de drept penal, nr. 3, anul IV.
Bucureşti, 1997, p. 52.
30
A se vedea în acest sens: pct. 12 al Hotărârii Plenului C.S.J. nr. 31 din noiembrie 2003 Cu privire la unele chestiuni
apărute în practica judiciară în legătură cu punerea în aplicare a Codului penal şa al Codului de procedură penală //
Avocatul Poporului, nr. 1, 2004, p. 6.
31
Neagu Ion. Op. cit., p. 33.
32
Păvăleanu Vasile. Drept procesual-penal. Parte generală. Bucureşti: Lumina Lex, 2000, p. 45.
33
Лупинская П. А. Уголовно-процессуальное право. Учебник. Москва: Юристъ, 1997, р. 24–25.
actual, se abrogă Codul de procedură penală aprobat prin Legea RSSM din 24 martie 1961
(Veştile Sovietului Suprem al RSSM, 1961, nr. 10, art.42) cu modificările ulterioare.
Totuşi în unele cazuri normele procesual-penale pot fi retroactive şi ultraactive. 34 Vor fi
retroactive, atunci când dispoziţiile legii noi sunt aplicabile şi actelor efectuate sub legea
anterioară, situaţie în care de exemplu, nulitatea unui act efectuat sub legea anterioară nu poate fi
invocată dacă legea nouă nu o prevede.35
Legea procesuală-penală poate avea efect ultraactiv, adică dispoziţiile ei, în perioada de
tranziţie la o nouă lege procesuală-penală, pot rămâne aplicabile acţiunilor procesuale
reglementate de legea nouă. Caracterul ultraactiv se stipulează în legea nouă (art. 3 alin.1
C.P.P.).
Situaţii şi dispoziţii tranzitorii. Soluţionarea unei cauze penale necesită o anumită durată
de timp, şi este posibil să se desfăşoare până la un anumit moment după dispoziţiile legii vechi,
iar în continuare, potrivit legii noi. Astfel, prin aplicarea la cauzele în curs de desfăşurare a
dispoziţiilor noi, fără nici o precizare, ar putea prejudicia interesele legitime ale părţilor. De aceia
în situaţiile tranzitorii, adică în acele momente în care se trece de la aplicarea unei legi, la
aplicarea alteia, noi în domeniu, legiuitorul trebuie să stabilească modalităţile de trecere de la
legea anterioară la legea în vigoare prin intermediul unor acte normative denumite dispoziţii
tranzitorii.
De regulă, dispoziţiile tranzitorii se conţin în legea nouă, dar când ea este de o importanţă
deosebită prin întinderea şi efectele sale, dispoziţiile tranzitorii pot fi cuprinse într-un act aparte,
care să pună în aplicare dispoziţiile legii noi.36
În Codul de procedură penală al RM, care a fost adoptat prin Legea nr. 122–XV la 14
martie 2003, se conţin Dispoziţii finale şi tranzitorii în Capitolul X, Titlul III al părţii speciale.
De asemenea, în scopul de a facilita situaţia tranzitorie, a fost adoptată Legea nr. 205–XV din 29
mai 2003 Cu privire la punerea în aplicare a Codului de procedură penală al Republicii
Moldova.37
Aplicarea în spaţiu. La baza aplicării normelor procesual-penale în spaţiu stă principiul
teritorialităţii, care constă în faptul că legea procesual-penală se aplică numai activităţilor
procesuale desfăşurate pe teritoriul statului nostru.
Legea procesuală penală este unică pe tot teritoriul Republicii Moldova şi obligatorie
pentru toate organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti, indiferent de locul
săvârşirii infracţiunii. Alte modalităţi de acţiune a legii procesuale penale pot fi stabilite prin
tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (art. 4 C.P.P.).
Cooperarea cu organele judiciare ale altor state, contribuie la obţinerea probelor din
exterior, investigarea adecvată a infracţiunilor, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
participanţilor în proces, precum şi realizarea unor importante funcţii procesuale. Realizarea în
practică a acestor activităţi constituie excepţii de la principiul teritorialităţii.
Cele mai des sunt întâlnite următoarele excepţii de la principiul teritorialităţii aplicării în
spaţiu a legii procesual-penale:
Comisiile rogatorii internaţionale active, când la solicitarea organului judiciar din RM un
act de urmărire penală (de ex., ascultarea unui martor) îndeplinit în altă ţară potrivit legislaţiei
acesteia, este valabil în faţa organelor de drept din ţara noastră (a se vedea art. 536–539 C.P.P.);
Comisiile rogatorii internaţionale pasive, când un act procedural solicitat de organul
judiciar străin, este realizat pe teritoriul RM, aplică legea procesual-penale a RM, care are
consecinţe juridice pentru procesul penal din acea ţară. Organul de urmărire penală sau instanţa
judecătorească execută comisii rogatorii cerute de organele respective din străinătate în temeiul
34
Pintea Alexandru. Drept procesual penal. Bucureşti: Lumina Lex, 2002, p. 49.
35
Dongoroz Vintilă şi colectiv. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală Român. Partea generală. Vol. I.
Bucureşti: Ed. Academiei R.S.R., 1976, p. 14.
36
Pintea Alexandru. Op. cit., p. 50.
37
Ase vedea: Hotărârea Plenului C.S.J. din noiembrie 2003, nr. 31 Cu privire la unele chestiuni apărute în practica
judiciară în legătură cu punerea în aplicare a Codului penal şa al Codului de procedură penală.
tratatelor internaţionale la care Republica Moldova şi ţara solicitantă sunt parte sau în condiţii
de reciprocitate confirmate potrivit prevederilor art.536 alin. 2 C.P.P. (art. 540 alin.1 C.P.P.);
Extrădarea – predarea unui stat străin a persoanei care a încălcat legile acestui stat. Există
extrădarea activă şi pasivă.
Extrădarea activă este iniţiativa sau cererea unui stat adresată altui stat de a-i preda o
persoană reţinută pe teritoriul acelui stat. Republica Moldova se poate adresa unui stat străin cu
cerere de extrădare a persoanei, în privinţa căreia se efectuează urmărirea penală, în legătură
cu infracţiunile pentru care legea penală prevede o pedeapsă maximă de cel puţin un an de
închisoare ori o altă pedeapsă mai aspră sau în privinţa căreia a fost adoptată o sentinţă de
condamnare la pedeapsa închisorii pe o durată de cel puţin 6 luni, în cazul extrădării pentru
executare, daca tratatele internaţionale nu prevăd altfel (art. 541 alin.1 C.P.P.).
Activitatea desfăşurată de organele judiciare ale statului solicitat, pentru predarea
infractorului care face obiectul extrădării, este extrădare pasivă. Cetăţeanul străin sau apatridul
care este urmărit penal sau care a fost condamnat într-un stat străin, pentru săvârşirea unei
fapte pasibile de pedeapsă în acel stat poate fi extrădat acestui stat străin, la cererea
autoritarilor competente, în scopul urmăririi sau executării sentinţei pronunţate pentru fapta
comisă sau pronunţării unei noi sentinţe. (art. 544 alin.1 C.P.P.).
Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare penale, constituie altă
excepţie de la principiul teritorialităţii legii procesual-penale. Potrivit art. 558 alin.1 C.P.P.,
hotărârile penale definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate, precum şi cele
care sunt de natură să producă, potrivit legii penale a Republicii Moldova, efecte juridice, pot fi
recunoscute de instanţa naţională, la demersul ministrului justiţiei sau al Procurorului General,
în baza tratatului internaţional sau a acordului de reciprocitate.
Cazurile de imunitate de jurisdicţie aplicabilă personalului diplomatic şi consular sunt de
asemenea excepţii de la principiul teritorialităţii. Pe teritoriul Republicii Moldova, procesul în
cauzele penale privitoare la cetăţenii străini şi apatrizi se efectuează în conformitate cu
prevederile C.P.P. Procesul penal în privinţa persoanelor care beneficiază de imunitate
diplomatică se efectuează în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena cu privire la
relaţiile diplomatice, încheiată la 18 aprilie 1961, ale Convenţiei de la Viena cu privire la
relaţiile consulare, încheiate la 24 aprilie 1963, precum şi ale altor tratate internaţionale la
care Republica Moldova este parte. (art. 5 C.P.P.).
Legea procesual-penală nu se aplică în cazul unor infracţiuni săvârşite pe teritoriul nostru,
când acestea sunt comise pe o navă sau o aeronavă militară ce aparţine unui stat străin.

7. Interpretarea normelor juridice procesual-penale

Interpretarea normelor procesual-penale nu este decât operaţia prin care se urmăreşte
determinarea înţelesului pe care l-a avut în vedere legislatorul la adoptarea dispoziţiilor legale.
Interpretarea normelor procesual-penale are importanţă pentru aplicarea lor concretă,
deoarece orice legislaţie oricât de perfectă ar fi ea, nu poate totuşi elimina necesitatea
interpretării. Atare necesitate obiectivă se accentuează în condiţiile actuale, când sistemul de
drept al RM, inclusiv legislaţia procesual-penală, este completată cu norme noi.
Există mai multe tipuri de interpretări: după subiect, după procedee, după volum etc.
În funcţie de subiectul interpretării, poate fi interpretarea legală sau autentică, judiciară şi
doctrinară (ştiinţifică).
Interpretarea se numeşte legală atunci când sensul termenilor şi expresiilor utilizate, este
explicat chiar de organul de la care norma juridică emană – Parlamentul (art. 66 lit. „c” din
Constituţie). Interpretarea legală are aceeaşi putere juridică ca şi actul normativ interpretat şi este
obligatorie pentru toate organele care le aplică.
Interpretarea judiciară sau jurisprudenţială se face de organele judiciare abilitate a aplica
legea. Această interpretare este obligatorie numai pentru cauza care a făcut obiectul
soluţionării.38 Una dintre cele mai răspândite, în ţara noastră, este interpretarea judiciară
38
Păvăleanu Vasile. Op. cit., p. 22.
provenită de la instanţa de judecată superioară – Curtea Supremă de Justiţie în soluţionarea
cauzelor penale. Ea are valoare în speţa examinată. În privinţa caracterului acestei interpretări
există opinii controversate.39
Interpretarea este doctrinară sau ştiinţifică când este făcută în tratate, manuale, monografii
şi alte lucrări de cercetări ştiinţifice. Ea contribuie la justa însuşire a conţinutului normelor
procesuale şi la desăvârşirea lor, fără însă a avea putere oficială obligatorie.
În funcţie de procedeele sau metodele folosite, interpretarea poate fi: literală sau textuală,
sistematică, logică şi istorică.
Interpretarea literală este desluşirea sensului cuvintelor utilizate în actele normative.
Interpretarea sistematică se rezumă la lămurirea conţinutului normelor procesual-penale,
implicând determinarea locului lor în sistemul legii procesual-penale în vigoare, precum şi, în
genere, în sistemul de drept. Interpretarea logică este determinarea sensului unei legi cu ajutorul
logicii formale şi dialectice. Interpretarea istorică lămureşte sensul unei legi prin familiarizarea
cu toate materialele care au anticipat adoptarea ei (proiectul, spre exemplu).
După volumul sau efectele sale, interpretarea poate fi:
– autentică, când se constată că textul legii concordă întru totul cu intenţia legislatorului;
– restrictivă, când prin interpretare se constată că textul de lege, aşa cum este redactat,
exprimă mai mult decât a voit legislatorul;
– extensivă, când prin interpretare se constată că textul de lege, în redactarea existentă,
spune mai puţin decât a dorit legislatorul.
Interpretarea prin analogie, care este proprie procedurii penale, se reduce la lămurirea
dispoziţiilor legale prin recurgerea la alte dispoziţii ce reglementează o materie asemănătoare,
dar care este mai clară. De ex., conform art. 369 alin.1 C.P.P., audierea părţii vătămate se
efectuează în conformitate cu dispoziţiile ce se referă la audierea martorilor şi care se aplică în
mod corespunzător; un alt exemplu, în art. 80 alin.7 C.P.P., înlăturarea din procesul penal a
reprezentantului victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile,
martorului se efectuează în condiţiile înlăturării apărătorului, prevăzute în art.72 C.P.P. şi
aplicate în mod corespunzător.
Acest tip de interpretare nu poate fi folosit în dreptul penal, în virtutea principiului nulla
poena sine lege (nu există pedeapsă fără lege).40
Lacunele legii pot fi completate pe cale de supliment analogic, adică prin împrumutarea
unei dispoziţii din altă lege, dar referitoare la o situaţie similară. Deci, atunci când legea tace,
interpretul poate în procedura penală pe cale de analogie, recurgând la alte prevederi de lege, să
găsească soluţionarea situaţiei neprevăzute.
Interpretul poate în procedura penală să completeze şi chiar să corecteze legea, atunci când
lipsa unei dispoziţii sau felul greşit în care se exprimă legea, ar zădărnici realizarea justiţiei,
fiindcă nu este îngăduit instanţelor judecătoreşti, sub motiv că legea tace sau nu este clară, să
refuze de a judeca sau de a confirma judecata. 41 În dreptul procesual-penal ea are unele rezerve,
constituind obiectul unei investigaţii speciale.
Interpretarea dreptului e necesară, în virtutea contradicţiei între caracterul formal-
determinant al normelor juridice şi dinamismul vertiginos al relaţiilor sociale. În virtutea
caracterului formal-determinant prescripţiile juridice rămân invariabile, stabile până la
modificarea lor. În acelaşi timp viaţa socială este în permanentă schimbare, de aceea nu rareori
legea se aplică în condiţii care s-au modificat esenţial în comparaţie cu momentul emiterii ei.42
Utilizarea tuturor tipurilor de interpretare, cunoscute în teoria generală a dreptului sunt
aplicate şi în procedura penală, ţinând cont de specificul normelor procesuale. Interpretarea este

39
Элькинд П. С. Толкование и применение норм уголовно-процеесуального права. Москва: Юрид. лит., 1967,
р. 75–81.
40
A se vedea: Mariţ Alexandru. Op. cit., p. 30.
41
Dongoroz Vintilă. Op. cit., p. 197.
42
Guzun Gheorghe. Interpretarea dreptului // Avocatul Poporului, nr. 7–9, 2002, p. 43.
un mijloc necesar şi eficient de însuşire şi explicare a normelor procesuale de depistare şi
înlăturare a lacunelor legislaţiei şi de desăvârşire a ei în continuare.

8. Izvoarele dreptului procesual-penal

În teoria generală a dreptului, noţiunea de izvor de drept este determinată, de obicei, în
sens material şi în sens formal.
Izvoarele dreptului procesual-penal sunt sursele din care decurg reglementările legale în
domeniul procedurii penale. În sens formal, izvoarele dreptului procesual-penal sunt normele
în care această ramură de drept este exprimată.
Izvorul material al dreptului îl constituie sursa ideilor materializate în normele juridice, iar
izvorul formal reprezintă procedeul sau forma prin care aceste idei sunt materializate.43
În acest compartiment vom trata izvoarele formale ale normei procesual-penale. Datorită
complexităţii relaţiilor sociale supuse reglementării normelor procesuale, dreptul procesual-penal
prezintă o pluralitate de izvoare.
Izvorul fundamental îl reprezintă Constituţia, deoarece conţine dispoziţii generale ce-şi
găsesc aplicare în domeniul înfăptuirii justiţiei penale. Constituţia Republicii Moldova are
supremaţie asupra legislaţiei procesual-penale naţionale. Nici o lege care reglementează
desfăşurarea procesului penal nu are putere juridică dacă este în contradicţie cu Constituţia
(art. 2 alin.3 C.P.P.).
Dintre normele constituţionale care constituie izvor al dreptului procesual-penal remarcăm,
spre exemplu, art.26 care prevede că în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de
un avocat, ales sau numit din oficiu.
Codul de procedură penală este principalul izvor al procedurii penale, deoarece cuprinde
majoritatea normelor juridice procesual-penale. Procesul penal este reglementat de prevederile
Constituţiei Republicii Moldova, de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte
şi de Codul de procedură penală al RM (art. 2 alin.1).
Întreaga desfăşurare a procesului, precum şi majoritatea problemelor de procedură îşi
găsesc o reglementare sistematizată în Codul de procedură penală. Autorii de specialitate din
România consideră drept izvoare de procedură penală şi alte coduri (penal, civil, de procedură
civilă).44
Importanţă prevederilor Codului de Procedură Penală în reglementarea procesului penal,
este reiterată în art.2 alin.4 C.P.P.: Normele juridice cu caracter procesual din alte legi naţionale
pot fi aplicate cu condiţia includerii lor în C.P.P. În acest sens Curtea Constituțională a
Republicii Moldova a pronunțat o hotărîre prin care a confirmat limitarea aplicării prevedrilor
CPP numai de Constituție și tratatele internaționale, nu și de orice alte legi naționale, neicluse în
cod.45
Alături de coduri printre izvoarele de drept procesual-penal pot fi amintite şi legile cu un
conţinut organizatoric care reglementează activitatea organelor judiciare: Legea cu privire la
Procuratură, Legea cu privire la organizarea judecătorească, etc. Numai legile, fiind acte
normative adoptate de Parlament, constituie izvor de drept, mai ales într-un domeniu atât de
important cum este cel al realizării justiţiei penale. Modificările introduse în textul Codului de
procedură penală şi în al altor legi procesuale se efectuează de asemenea prin lege.
În ultimii ani multe modificări şi completări ale legislaţiei procesual-penală sunt rezultatul
recunoaşterii de către statul nostru a normelor internaţionale şi europene privind ocrotirea şi
respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale printre care DUDO, CEDO46 etc.
43
Mateuţ Gh. Op. cit., p. 11.
44
Volonciu Nicolae, op.cit., p.56; Mateuţ Gh., op.cit., p.13
45
Această viziune a fost reiterată şi în Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.1 din 22.01.2008 privind controlul constituţionalităţii
art.2 alin.(1) şi alin.(4) din Codul de procedură penală (Monitorul Oficial 25-27/1, 05.02.2008), disponibil la:
http://constcourt.md/ccdocview.php?tip=hotariri&docid=86&l=ro (05.04.14)
46
Prin hotărârea definitivă a instanţei de recurs (Decizia Curţii de Apel) persoana învinuită în săvârșirea
infracţiunii de încălcare a regulilor de circulaţie rutieră în urma căreia au survenit vătămări corporale
 Principiile generale şi normele dreptului internaţional şi ale tratatelor internaţionale la
care Republica Moldova este parte constituie elemente integrante ale dreptului procesual-penal
şi nemijlocit dau naştere drepturilor şi libertăţilor omului în procesul penal (art. 2 alin.2 C.P.P.).
În desfăşurarea procesului penal nu pot avea putere juridică legile şi alte acte normative
care anulează sau limitează drepturile şi libertăţile omului, încalcă independenţa
judecătorească, principiul contradictorialităţii, precum și contravin normelor unanim
recunoscute ale dreptului internaţional, prevederilor tratatelor internaţionale la care Republica
Moldova este parte (art.2 alin.5 C.P.P.).
În conformitate cu art.7 alin.8 C.P.P., Hotărîrile definitive ale Curţii Europene a
Drepturilor Omului sînt obligatorii pentru organele de urmărire penale, procurori şi instanţele
de judecată.
În această ordine de idei, instanţele judecătoreşti vor aplica jurisprudenţa CEDO în cazul în
care circumstanţele cauzei ce se examinează sînt similare circumstanţelor care au fost examinate
de către CEDO şi asupra cărora aceasta s-a pronunţat.47
Unele tratate şi convenţii internaţionale, care conţin norme de procedură penală, servesc,
de asemenea, ca izvoare de drept procesual-penal, dacă sunt ratificate de puterea legislativă. În
acest sens art. 531 C.P.P. arată că dispoziţiile tratatelor internaţionale la care RM este parte şi
alte obligaţii internaţionale ale RM vor avea prioritate în raport cu dispoziţiile C.P.P.
Potrivit prevederilor art. 27 din Convenţia Cu privire la dreptul tratatelor, încheiată la
23.05.1969 la Viena, statul care este parte la tratatul internaţional nu are dreptul să nu
îndeplinească obligaţiunile prevăzute de acest tratat din motivul că ele contravin legislaţiei
naţionale. RM este parte a acestei Convenţii şi de aceea instanţele judecătoreşti, în cazurile în
care legislaţia naţională contravine actului internaţional la care Republica Moldova este parte,
sunt obligate să aplice dispoziţiile acestui act internaţional48
În grupul documentelor juridice care reglementează procedura de cooperare cu organele
judiciare ale altor state se înscriu:
1. Tratatele bipartite şi pluripartite ale RM (convenţii acorduri) privind asistenţa juridică;
2. Acordurile interguvernamentale ale RM, acordurile internaţionale ale Procuraturii
Generale, ale Ministerului Justiţiei, ale Ministerului Afacerilor Interne şi alte structuri ale
autorităţilor publice, ce au ca obiect de reglementare diverse probleme de conlucrare în
activitatea de prevenire şi contracarare a criminalităţii.
De menţionat că la ora actuală, între savanţi şi practicieni nu există o unitate de opinii în
ceia ce priveşte natura şi forţa juridică a documentelor din a doua grupă.49
Printre cele mai importante acte normative internaţionale în domeniul justiţiei penale sunt:
Convenţia europeană privind asistenţa juridică în materie penală (Strasbourg, 08.04.1959), în

mai puţin grave a fost achitată. Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul în anulare declarat de
Procurorul General în conformitate cu legea naţională art. 369: CPP (red. 1961), cu motivaţia de aplicare
a prevederilor actului internaţional (art. 4 din Protocolul al VII-lea CEDO), care stipulează că, în cazul
existenţei unei hotărâri definitive de achitare, redeschiderea procesului poate avea loc dacă fapte noi ori
recent descoperite sau un viciu fundamental au afectat hotărârea pronunţată în cadrul procedurii
precedente, temeiuri care lipseau în cauză. Instanţa a conchis că prevederile legii naţionale contravin
actului internaţional şi, în conformitate cu dispoziţiile alin. 2 art. 4 din Constituţia RM, a aplicat actul
internaţional (Decizia Colegiului penal nr. lra-28/2003. Decizia Colegiului penal nr. lra-62/2003).
47
Pct.2 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.3 din 09. 06.2014 Cu privire la aplicarea de către
instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale
48
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 2 din 30.01.1996 cu modificările din 20.12.1998 Cu
privire Ia practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii
Moldova, pct.3
vigoare pentru RM din 05.05.1998 şi Convenţia europeană cu privire la extrădare (Paris,
13.12.1957), în vigoare pentru RM din 31.12.1997.
Drept bază normativă a asistenţei juridice şi a altor, relaţii internaţionale, în domeniul
justiţiei penale, între statele din spaţiul CSI, serveşte Convenţia privind asistenţa juridică şi
raporturile de drept în materie de procedură civilă, familială şi penală, semnată la Minsk, la
21.01.1993. Acest document juridic reglementează relaţiile de cooperare dintre statele care
dispun de legislaţii şi sisteme juridice naţionale, ce se caracterizează prin multiple asemănări.50
În afara acordurilor pluripartite, RM încheie şi acorduri bipartite privind colaborarea în
materie penală. Drept exemplu poate servi Tratatul dintre Republica Moldova şi Ucraina privind
asistenţa juridică şi raporturile de drept în cauzele civile şi penale din 13.12.1993, semnat la
Kiev.
Multe din acordurile internaţionale bipartite şi pluripartite, în materie de justiţie penală, nu
se referă nemijlocit la asistenţa reciprocă în procesele penale, ci privesc diferite aspecte ale
contracarării celor mai periculoase tipuri ale criminalităţii. Nu vom enumera toate aceste
acorduri, prezentăm doar câteva mai importante: Convenţia europeană privind contracararea
terorismului (Strasbourg, 27.01.1977), în vigoare pentru RM din 23.09.1999; Convenţia
europeană împotriva corupţiei (Strasbourg, 06.11.1977), în vigoare pentru RM din 30.11.1999
etc. Ţinem să evidenţiem că în conţinutul acestor convenţii sunt prevăzute şi indicaţii privind
realizarea unor acţiuni obligatorii de către părţile semnatare, inclusiv în cadrul proceselor penale.

9. Legăturile dreptului procesual-penal cu alte ramuri de drept

Dreptul în Republica Moldova constituie un sistem unitar în cadrul căruia între diferite
ramuri există o legătură strânsă. Această caracteristică face ca şi dreptul procesual-penal să aibă
numeroase legături cu celelalte ramuri ale dreptului. În atare context ne putem, în principal,
referi la dreptul constituţional, dreptul penal, dreptul civil şi procedura civilă.

Legăturile cu dreptul constituţional. La baza procedurii penale stau unele norme de drept
constituţional. Astfel, Constituţia Republicii Moldova cuprinde norme ce reglementează unele
domenii din procedura penală, cum ar fi cele privind drepturile şi libertăţile fundamentale (Titlul
II), precum şi autoritatea judecătorească (Capitolul IX). Referindu-se la probleme de procedură
penală, aceste norme le abordează de pe poziţiile dreptului constituţional, cu scoaterea în
evidenţă a ideilor de bază, călăuzitoare şi fundamentale, urmând să fie acceptate şi dezvoltate de
normele dreptului procesual-penal.

Dreptul procesual-penal şi dreptul penal. Dreptul penal este transpus în fapt prin
intermediul dreptului procesual-penal. Drepturile şi obligaţiile subiecţilor din cadrul raportului
juridic penal se realizează numai prin intermediul raportului de procedură penală. La rândul său,
dreptul procesual-penal, fără dreptul penal ar fi fără conţinut şi inutil, deoarece anume acesta din
urmă stabileşte care fapte sunt infracţiuni şi ce sancţiuni penale pot fi aplicate infractorilor.
Astfel, legătura organică şi funcţională conduce la relaţii indisolubile între aceste două ramuri.
Unul şi acelaşi spirit trebuie să domine atât dreptul penal cât şi procedura penală, deoarece
procesul este forma de existenţă a legii penale, forma de exprimare a acesteia.51

Legăturile cu dreptul civil. Multe infracţiuni produc prejudicii materiale, fapt care
angajează şi răspunderea civilă a infractorilor, demonstrând legăturile dintre procedura penală şi

49
Волеводз А. Г. Концептуальные проблемы совершенствования международного сотрудничества в
проекте УПК РФ // Юрист, №1, 2001, р. 30.
50
Osoianu Tudor, Botnaru Gheorghe. Cadrul juridic al cooperării internaţionale a Republicii Moldova în materie
penală // Revistă de criminologie, drept penal şi criminalistică, nr. 1–2, 2003 p. 31, 32.
51
Mariţ Alexandru. Op. cit., p. 19.
dreptul civil. Faptul că dreptul la despăgubire a persoanelor vătămate se poate realiza pe calea
acţiunii civile în procesul penal este un moment care amplifică şi mai mult această legătură.

Dreptul procesual penal şi dreptul procesual civil. Dreptul procesual penal se află într-o
strânsă legătură, cu dreptul procesual civil. Între normele juridice procesuale care constituie cele
două ramuri de drept există numeroase elemente comune, începând cu principiile care stau la
baza procesului civil şi penal, continuând cu administrarea probelor, desfăşurarea judecăţii etc.
Cele două ramuri reglementează două forme ale aceleiaşi activităţi de judecată, justiţia
realizându-se atât prin judecarea cauzelor penale cât şi a celor civile. Deşi ele se prezintă ca două
ramuri de drept distincte totuşi pot fi stabilite unele asemănări între procedura penală şi civilă,
deoarece ambele urmăresc apărarea unor norme de drept substanţial. 52 Astfel, aspectele ce le
apropie sunt:
– aceleaşi instanţe judecătoreşti soluţionează atât cauzele penale cât şi cele civile;
– judecătorii pot soluţiona atât cauzele penale cât şi cele civile;
– procesul penal ca şi procesul civil este desfăşurat în virtutea aceloraşi principii, precum
sunt independenţa judecătorilor, egalitatea, publicitatea, oralitatea dezbaterilor,
colegialitatea, asigurarea dreptului la apărare şi a dublului grad de jurisdicţie,
gratuitatea justiţiei.53
– atât procesul penal cât şi cel civil parcurg etape asemănătoare: sesizarea, administrarea
probelor, dezbaterea, deliberarea şi pronunţarea hotărârii;
– căile de atac folosite sunt aceleaşi (apelul, recursul, etc.)
Sunt situaţii când normele procedurii civile sunt aplicate în procesul penal la soluţionarea
acţiunii civile.
Cu toate acestea între aceste două ramuri de drept există şi deosebiri. Principalul factor
care determină aceste deosebiri este natura distinctivă a normelor de drept material care
reglementează cele două conflicte de esenţă diferită, la care se mai adaugă deosebiri de plan
structural, organizatoric şi instituțional (de ex.: existenţa celor trei faze numai în cazul procesului
penal).

SECŢIUNEA III
Ştiinţa dreptului procesual-penal
1.Obiectul, structura, metodele şi sarcinile ştiinţei dreptului procesual-penal

Ştiinţa dreptului procesual-penal constituie o ramură a ştiinţelor juridice care conţine un

sistem de reguli, concepţii şi principii elaborate metodic, privind reglementarea desfăşurării
procesului penal.
Orice ştiinţă este justificată în măsura în care are un obiect propriu de studiu şi foloseşte
metode specifice în cercetarea fenomenelor. Ştiinţa dreptului procesual penal nu trebuie
confundată cu dreptul procesual-penal. Astfel, în timp ce dreptul procesual penal este o ramură a
sistemului de drept, alcătuită dintr-un ansamblu de norme juridice, ştiinţa dreptului procesual-
penal reprezintă un sistem de cunoştinţe despre raporturile juridice procesual-penale şi normele
procesual-penale care reglementează aceste raporturi.54
Obiectul de studiu al ştiinţei dreptului procesual-penal cuprinde:
– normele şi raporturile procesual-penale;
– practica organelor de stat competente a realiza procesul penal;
– legislaţia şi doctrina procesual-penală a altor ţări;
– condiţiile obiective care au determinat reglementarea unei anumite instituţii procesuale
ori adoptarea unor norme procesuale.

52
Ciobanu Viorel Mihai. Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Vol. I. Bucureşti: Naţional, 1996, p. 161.
53
Ciobanu Viorel Mihai. Op. cit., p. 162.
54
Neagu Ion. Drept procesual penal. Bucureşti: Ed. Academiei, 1988, p. 51.
 Structura ştiinţei procedurii penale o reprezintă două părţi:
1. Partea generală care studiază sarcinile, principiile, competenţa, probele etc.;
2. Partea specială care studiază derularea activităţilor procesuale, respectând
consecutivitatea fazelor. Această divizare se impune, deoarece Codul de procedură penală
cunoaşte, de asemenea, o astfel de sistematizare. Fiecare moment procesual îşi are în partea
specială reglementarea sa proprie, care se îmbină cu dispoziţiile din partea generală. De aici,
constatăm necesitatea studierii simultane a ambelor părţi ale ştiinţei dreptului procesual-penal.
Sub aspectul metodologic studierea ştiinţei dreptului procesual penal nu constă în utilizarea
unor metode neîntâlnite la alte ştiinţe. Ca metode logice, ştiinţa dreptului procesual-penal, ca şi
celelalte ştiinţe ale dreptului, foloseşte analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia.
Prin metoda istorică fenomenele procesuale sunt studiate sub aspectul evoluţiei lor în timp.
Metoda comparativă permite studierea normelor juridice procesuale în comparaţie cu alte norme
din acelaşi sistem de drept şi, mai ales, cu normele corespunzătoare din legislaţiile străine.
Studiind fenomenele procesuale în integritate şi nu în individualitatea componenţelor lor, prin
metode sociologice, se efectuează studierea raportului lor cu alte fenomene sociale conexe.
Concomitent cu metoda sociologică este utilizată şi metoda statistică, care furnizează date
importante menite să orienteze spre o legislaţie şi o practică cât mai eficace.
Fiecare ştiinţă are anumite sarcini legate de cercetarea obiectului său. Actualmente,
principalele sarcini ale ştiinţei procedurii penale din Republica Moldova sunt următoarele:
– studierea multilaterală şi în mod creator a normelor de procedură penală;
– îmbinarea teoriei cu practica, adâncind caracterul ei aplicativ;
– studierea procedurii penale din alte ţări, a experienţei istorice de dezvoltare a ei şi a
instituţiilor sale;
– elaborarea programelor de investigaţii ştiinţifice ale unor probleme fundamentale în
materie de procedură penală;
– sporirea rolului procedurii penale în procesul de contracarare a criminalităţi.

2. Forma procesual-penală
Forma procesual-penală, aidoma garanţiilor procesual-penale, reprezintă o categorie
fundamentală a ştiinţei dreptului procesual-penal. Forma procesuală cuprinde totalitatea
condiţiilor stabilite de legea procesual-penală pentru efectuarea de către organele de drept a
acţiunilor ce intră în competenţa lor, îndreptate spre descoperirea infracţiunilor şi tragerea la
răspundere penală a persoanelor care au comis infracţiuni, precum şi realizarea altor scopuri ale
procesului penal.55
O trăsătură specifică a formei procesual-penale o constituie sistemul cerinţelor fixate de
normele juridice de procedură penală. Un atare sistem presupune existenţa în conţinutul său a
unui şir de reguli, ce determină conduita tuturor persoanelor care participă în proces,
consecutivitatea, conţinutul şi caracterul acţiunilor lor.
Afară de aceasta, exigenţele formei procesual-penale impun:
a) ordinea de participare în procesul penal a persoanelor interesate;
b) cerinţa motivaţiei şi formulării respective a deciziilor organelor competente a
realiza procesul penal;
c) obligaţia protocolarii şedinţei de judecată;
d) temeiurile şi ordinea adoptării şi revocării deciziilor persoanelor competente a
desfăşura procesul penal;
e) reguli cu caracter de ritual şi etichetă judiciară.
Generalizând cele expuse mai sus, definim forma procesual-penală drept un sistem al
instituţiilor şi regulilor procesuale, al succesiunii fazelor procesului penal, al condiţiilor,
metodelor şi termenelor de efectuare a actelor procesuale, legate direct sau indirect de
administrarea probelor în procesul penal, precum şi a ordinii de fixare a deciziilor în cadrul
cauzelor penale.
55
Orîndaş Victor. Procedură penală. Chişinău: USM, 2001, p. 13.
 Forma procesual-penală, fiind o varietate a formei juridice de activitate statală, creează un
regim de drept statornic de gestiune a cauzelor penale, ajustat în detalii şi bine determinat. Forma
procesual-penală posedă două proprietăţi de bază: unitatea şi diferenţierea ei.
Unitatea formei procesual-penale se manifestă prin stabilirea unei ordini unice de
desfăşurare a procesului penal. Toate cauzele penale se disting prin trăsături unice: un set de acte
procesuale, mijloace de stabilire a datelor de fapt, metode de examinare a lor etc. De exemplu,
caracterul scris al procesului penal este specific tuturor cauzelor penale.
Unele cauze prezintă însă anumite particularităţi. Ele sunt manifestări ale diferenţierii
formei procesual-penale. În unele cazuri procedura devine mai complicată, fiind determinată de
acordarea garanţiilor suplimentare unor subiecţi (de ex. în cauzele în care învinuiţi sunt minori).
În alte cazuri procedura este simplificată (de ex. gestionarea cauzelor penale în caz de delict
flagrant).
Unitatea şi diferenţierea formei procesual-penale reprezintă proprietăţi care, în cumul,
demonstrează flexibilitatea procesului penal, calitate menită a-l optimiza. Valoarea formei
procesual-penale este determinată de faptul că ea asigură unitatea intereselor înfăptuirii justiţiei
în procesul penal şi ale intereselor părţilor lui. În special, aceasta se referă la acceptarea pentru
realizarea acestui scop, numai a acelor mijloace care sunt în concordanţă cu interesele
nominalizate.

3. Legăturile ştiinţei dreptului procesual-penal cu alte ştiinţe juridice

Ştiinţa procesului penal are legături cu multe ştiinţe juridice, datorită problematicii
generale de abordare a acesteia (teoria generală a dreptului), a cercetării unor instituţii sau norme
juridice comune (dreptul constituţional, dreptul penal, dreptul procesual civil etc.). Deoarece
legăturile dintre ştiinţele nominalizate sunt bazate pe legăturile dintre ramurile de drept
respective, care au fost deja examinate, ele nu vor forma obiectul unei cercetări repetate.
Ştiinţa dreptului procesual-penal are relaţii apropiate cu unele ştiinţe nejuridice, care au
însă o mare importanţă în studierea unor aspecte strâns legate de activitatea procesual-penală. La
studierea acestei activităţi îşi dau concursul, odată cu dezvoltarea progresului ştiinţific, atât
ştiinţele sociale, cât şi cele naturale. Aceste ştiinţe auxiliare dreptului sunt: criminalistica,
medicina legală, psihiatria, psihologia judiciară şi statistica judiciară.
Criminalistica are ca obiect de studiu elaborarea metodelor tehnico-ştiinţifice şi tactice
necesare descoperirii, fixării, ridicării şi examinării urmelor infracţiunii, precum şi depistării
infractorului. Prin procedeele sale sunt scoase la iveală probele destinate aflării adevărului în
cauzele penale.
Medicina legală, prin obiectul său de investigaţie, furnizează date importante pentru
cercetarea infracţiunilor care atentează la integritatea corporală, viaţa, sănătatea persoanei şi
determină cauzele decesului, caracterul leziunilor corporale etc.
Psihiatria judiciară, prin cunoştinţele pe care le prezintă, rezolvă probleme importante ce
pot lua naştere în procesul penal, cum este, de exemplu, stabilirea responsabilităţii persoanei care
a săvârşit o infracţiune.
Psihologia judiciară pune la dispoziţia procesului penal explicaţii cu privire la motivaţia
psihică şi conduita subiecţilor procesului penal.
Statistica judiciară studiază fenomenele procesual-penale din punct de vedere cantitativ.
Prin intermediul ei poate fi mai lesne cunoscută dinamica activităţilor procesuale (numărul de
cauze penale examinate într-un interval de timp, pe un anumit teritoriu, hotărârile adoptate în
cadrul lor, frecvenţa aplicării anumitor măsuri preventive etc.).
 CAPITOLUL III

Participanţii procesului penal

SECŢIUNEA I
Consideraţii preliminare
1. Noţiunea şi clasificarea participanţilor procesului penal
În urma săvârşirii unei infracţiuni ia naştere un conflict de drept penal care generează un
raport juridic de drept penal. Acest raport juridic de drept penal este adus spre soluţionare în faţa
instanţelor judecătoreşti, fapt ce dă naştere unor raporturi juridice procesuale-penale.
Soluţionarea raporturilor juridice procesual-penale este realizată prin rezolvarea conflictului
apărut în procesul de aplicare a normelor juridice penale, în cadrul distinct al unui proces penal,
ce este compus dintr-un complex de acte succesive, îndeplinite de anumite organe şi persoane ce
au diferite calităţi procesuale.56 Aceste organe şi persoane, care desfăşoară atare activitate într-o
cauză penală, poartă denumirea de participanţi în procesul penal.
Participanţi ai procesului penal sunt organele publice şi persoane împuternicite a realiza
procesul penal, cetăţeni şi persoane juridice, care participă în procesul penal ca purtători de
drepturi şi obligaţii, stabilesc raporturi procesuale, având interese, poziţii sau roluri diferite.
Cercul de participanţii ai procesului penal este destul de variat. Deoarece ei îndeplinesc
diferite funcţii, pot fi clasificaţi în câteva grupe. În literatura de specialitate există mai multe
opinii în privinţa clasificării participanţilor procesului penal, din cauza că divizarea lor se face în
baza unui singur criteriu, diferit de la un autor la altul.57
Mai mare răspândire o are clasificarea în baza mai multor criterii, semne ale subiecţilor şi
anume: scopul participării în proces, funcţiile îndeplinite de ei, volumul de prerogative, drepturi
şi obligaţii.
Participanţii procesului penal pot fi împărţiţi în patru grupe:
1) organele judiciare:
a) instanţa de judecată;
b) procurorul;
c) judecătorul de instrucţie;
d) organele de urmărire penală.
Aceşti participanţi sunt caracterizaţi prin faptul că:
– aplică normele de drept procesual-penal;
– aplică măsurile procesuale de constrângere;
– iau hotărâri privind intentarea şi desfăşurarea procesului penal;
– acţionează fiecare în limitele competenţei sale, având scopuri specifice, sarcini şi
atribuţii proprii.
2) participanţii procesului penal care sunt interesaţi într-un anumit rezultat al lui –
părţile. Părţile în procesul penal sunt persoane fizice sau juridice direct interesate în soluţionarea
acţiunii penale sau a acţiunii civile născute din săvârşirea infracţiunii: bănuitul, învinuitul,
inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă.
Aceşti participanţi urmăresc scopuri proprii ce le realizează de sine stătător sau prin
reprezentanţi. Ei se bucură de drepturi procesuale şi au obligaţii ce le permit să participe activ în
procesul penal.
3) participanţii la procesul penal, care apără sau reprezintă interesele altor persoane:
apărătorul, reprezentantul legal, reprezentantul părţii vătămate, părţii civile, reprezentantul
părţii civilmente responsabile.
4) participanţii care contribuie la realizarea procesului penal: martorii, interpretul,
expertul, specialistul, grefierul, executorul judecătoresc, asistentul procedural. Aceştia

56
Nistoreanu Grigore şi colectiv. Drept procesual penal. Bucureşti: Europa Nova, 1996, p. 30.
57
Бойков А. Д., Карпец И. И. Курс советского уголовного процесса: общая часть. Москва: Юрид. лит.-ра,
1989, р. 447, 448; Божьев В. П. Советский уголовный процесс. Учебник. Москва: Юрид. лит.-ра, 1990, р. 44.
contribuie la desfăşurarea normală a procesului penal prin îndeplinirea unor funcţii accesorii:
– darea unor explicaţii dintr-un anumit domeniu al ştiinţei sau tehnicii (specialistul);
– efectuarea expertizei (expertul);
– activează periodic, după necesitate (asistenţii procedurali).
Codul de procedură penală al Republicii Moldova (Partea generală) nr. 122–XV din
14.03.2003 are la bază altă clasificare a participanţilor în proces. Titlul II al părţii generale al
C.P.P. este consacrat instanţelor judecătoreşti şi competenţei lor. Titlul III, întitulat Părţile şi
alte persoane participante la procesul penal, este divizat în 4 capitole:
– Capitolul I Partea acuzării;
– Capitolul II Partea apărării;
– Capitolul III Reprezentanţii şi succesorii în procesul penal;
– Capitolul IV Alte persoane participante la procesul penal.
În capitolul I sunt stipulaţi subiecţii care realizează sau contribuie la exercitarea funcţiei
acuzării: procurorul, organul de urmărire penală, conducătorul organului de urmărire penală,
ofiţerul de urmărire penală, victima, partea vătămată, partea civilă.
Capitolul II stipulează subiecţii care realizează sau contribuie la exercitarea funcţiei
apărării: bănuitul, învinuitul, inculpatul, apărătorul, partea civilmente responsabilă.
Capitolul III include reprezentanţii şi succesorii în procesul penal: reprezentanţii legali ai
victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului; reprezentanţii
victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile; succesorul părţii vătămate
sau al părţii civile.
În capitolul IV al Titlului III sunt incluse persoanele care înlesnesc desfăşurarea
procesului penal: asistentul procedural, grefierul, interpretul, traducătorul, specialistul, expertul,
martorul, avocatul martorului.
2. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea în procesul penal
Legea procesual-penală prevede un şir de circumstanţe care exclud participarea în proces a
unor persoane cu funcţii de răspundere sau care îndeplinesc funcţii accesorii. Instituţia
incompatibilităţii, abţinerii şi recuzării joacă un rol important pentru desfăşurarea corectă a
procesului penal, deoarece realizarea scopurilor şi sarcinilor procesului penal se află în
dependenţă directă de obiectivitatea şi imparţialitatea persoanelor cu funcţii de răspundere care
efectuează urmărirea penală şi examinează cauzele penale în instanţa de judecată.
Această instituţie reprezintă totalitatea normelor procesual-penale care reglementează
relaţiile dintre participanţii la proces şi propun ca scop asigurarea respectării obiectivității şi
imparţialităţii în cadrul urmăririi penale şi soluţionarea cauzei penale în instanţele judecătoreşti. 58
După N. Volonciu, incompatibilitatea este o instituţie prin intermediul căreia anumite persoane,
făcând parte din organul care desfăşoară procesul penal sau care ajută la soluţionarea acestuia,
sunt împiedicate să participe la activitatea procesuală. Împiedicarea prevăzută de lege se justifică
prin intervenţia unor împrejurări personale de natură a pune sub semnul întrebării obiectivitatea
acestor persoane în soluţionarea cauzei penale. Alţi autori definesc incompatibilitatea ca
instituţie juridică prin intermediul căreia anumite persoane din cadrul organelor care desfăşoară
procesul penal sunt împiedicate să participe în anumite cauze la activitatea procesuală.59
În art. 33 C.P.P. sunt stabilite împrejurările care exclud participarea judecătorului la
judecarea cauzei penale:
1) dacă el personal, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor, fraţii sau surorile şi copiii
acestora, afinii şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude, precum şi alte
rude ale lui, sunt direct sau indirect interesate în proces;
2) dacă el este parte vătămată sau reprezentant al ei, parte civilă, parte civilmente
responsabilă, soţ sau rudă cu vreuna din aceste persoane ori cu reprezentantul lor, soţ sau rudă cu
învinuitul, inculpatul în proces ori cu apărătorul acestuia;

58
Мамедова Н.А. Институт отводов в советском уголовном судопроизводстве // Суд и применение
закона. Москва, 1982, р. 114.
59
I. Pitulescu., Abraham P. Dicţionar explicativ şi practic de drept penal şi proces penal. Bucureşti, 1997, p. 227.
 3) dacă a participat în acest proces în calitate de martor, expert, specialist, interpret,
traducător, grefier, persoană care a efectuat urmărirea penală, procuror, judecător de instrucţie,
apărător, reprezentant legal al învinuitului, inculpatului, reprezentant al părţii vătămate, părţii
civile sau părţii civilmente responsabile.
Colegiul Penal al Curţii Supreme de Justiţie, judecând recursul a casat Decizia Curţii de
Apel, dispunând rejudecarea cauzei în ordine de apel, deoarece în prima instanţă cauza penală
a fost judecată de un judecător care anterior în cadrul urmăririi penale a pronunţat încheiere de
înlocuire a arestului preventiv cu obligaţia de a nu părăsi localitatea. Deci judecătorul în
aceiaşi cauză penală a realizat acţiuni procesuale, care potrivit art. 41 C.P.P. sânt în
competenţa judecătorului de instrucţie. Dat fiind faptul, judecătorul în cauză urma să-şi declare
abţinere de la judecarea fondului, întemeiată pe prevederile art. 33 alin.2 pct.3 C.P.P. şi art.34
alin.1 C.P.P.60;
4) dacă a efectuat o cercetare sau un control administrativ al circumstanţelor cauzei sau a
participat la adoptarea unei hotărâri referitoare la această cauză în orice organ obştesc sau de stat;
5) dacă el a luat în această cauză hotărâri anterioare judecăţii în care şi-a expus opinia
asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului;
6) dacă există alte circumstanţe care pun la îndoială rezonabilă imparţialitatea
judecătorului. Faptul că judecătorul a examinat două cauze penale, diferite, în care figurau în
calitate di învinuiţi şi părţi vătămate aceleaşi persoane, nu poate servi drept temei pentru a
considera că îi privinţa ultimei cauze au fost încălcate prevederile art. 33 alin.(2) pct.6) CPP.61
Judecătorul care a participat la examinarea recursului bănuitului prin care a contestat
legalitatea mandatului de arest, nu are drept să participe la judecarea apelului depus împotriva
sentinţei de condamnare a aceleiaşi persoane.62
Judecătorul nu poate participa la o nouă judecare a cauzei atât în primă instanţă, cât şi pe
cale ordinară sau extraordinară de atac şi urmează a fi recuzat şi în cazul în care a mai participat
în calitate de judecător la examinarea aceleiaşi cauze în primă instanţă, pe cale ordinară sau
extraordinară de atac, precum şi în cazul participării ca judecător de instrucţie. Această prevedere
nu se extinde asupra membrilor Plenului Curţii Supreme de Justiţie, precum şi asupra
judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie la rejudecarea cauzelor în baza hotărârii Plenului Curţii
Supreme de Justiţie.
Dispoziţiile privind cazurile de incompatibilitate prevăzute la pct. 5 din alin. 2 si la alin. 3
ale art. 33 C.P.P. nu se aplică judecătorului de instrucţie.
Potrivit art.34 alin.1 C.P.P.: În cazul în care există circumstanţe prevăzute la art.33,
judecătorul este obligat să facă declaraţie de abţinere de la judecarea cauzei.
Verificind declaraţia de abţinere în raport cu prevederile legii, Colegiul penal al Curţii
Supreme de Justiţie consideră că aceasta trebuie admisă din următoarele considerente: În
temeiul prevederilor art. 34 Cod de procedură penală, judecătorul este obligat să declare
abţinere de la judecarea cauzei numai în cazul în care sînt prezente circumstanţele prevăzute la
art. 33 Cod de procedură penală. Din materialele cauzei, se constată faptul că, în cauza penală,
sînt implicate avocatul A.C., care este ruda judecătorului D.C., avocatul V.P., care este ruda
judecătorului I.P., avocatul E.B., care este ruda judecătorului N.B., ceea ce, în baza art. 33 alin.
(2) pct. 1) Cod de procedură penală, constituie temei de incompatibilitate a judecătorului de
judecare a cauzei penale. Prin urmare, judecătorii D.C., I.P. şi N.B., în conformitate cu
prevederile art.33 alin. (2) pct. 1) Cod de procedură penală, sînt incompatibili de a participa la
judecarea în ordine de apel a acestei cauze penale63.

60
Decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie nr.1r/a-767/2004 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie,
p.19
61
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.4-lre-56/2004 din
27.06.2005
62
Decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie nr.1r/a-26/2005 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, p.12
 De asemenea, art. 54 C.P.P. indică că procurorul nu poate participa la desfăşurarea
procesului penal:
1) dacă există circumstanţe indicate în art. 33 C.P.P. aplicate în modul respectiv;
2) dacă el nu poate fi procuror în baza legii sau a sentinţei instanţei de judecata.
Faptul că procurorul a participat la exercitarea urmăririi penale, a condus sau a controlat
acţiuni de procedura penală sau a reprezentat învinuirea în fata instanţei de judecată nu constituie
o piedica pentru participarea lui ulterioara la judecarea aceleiaşi cauze penale. In cazul în care
există circumstanţele expuse, procurorul este obligat să facă declaraţie de abţinere de la
participare în această cauză.
Pentru aceleaşi motive îl pot recuza pe procuror şi ceilalţi participanţi la proces în cauza
respectivă, investiţi cu asemenea drept de C.P.P.
Abţinerea sau recuzarea procurorului este soluţionată:
1) în cursul urmăririi penale, de către procurorul ierarhic superior, iar în privinţa
Procurorului General, de un judecător al Curţii Supreme de Justiţie;
2) în cursul judecării cauzei, de instanţa respectivă.
Hotărârea asupra recuzării nu este susceptibilă de a fi atacată.
Recuzarea ofiţerului de urmărire penală se face în condiţiile art. 54 C.P.P. şi este
soluţionată de procuror.
Articolul 67 alin.5 C.P.P. stipulează faptul că apărătorul nu este în drept să-şi asume
aceasta funcţie sau să fie numit în această calitate de către organul de urmărire penală sau
instanţa în cazul în care:
1) nu întruneşte condiţiile indicate în art. 67 alin.2 C.P.P., adică nu este avocat, nu este
abilitat de lege cu atribuţii de apărător;
2) nu poate fi apărător conform restricţiilor prevăzute de lege sau sentinţei judecătoreşti;
3) a acordat sau acordă asistenta juridica persoanei ale cărei interese sunt în contradicţie
cu interesele persoanei pe care o apără;
4) se afla în legături de rudenie sau în alte relaţii de subordonare cu persoana ale cărei
interese sunt în contradicţie cu interesele persoanei apărate de el;
5) a participat mai înainte ca persoană care a efectuat urmărirea penală, procuror care a
luat parte la desfăşurarea procesului penal, judecător care a judecat cauza, grefier, interpret,
traducător, specialist, expert sau martor;
Potrivit art. 89 C.P.P. persoana nu poate participa în proces ca expert:
1) dacă există circumstanţe prevăzute în articolul 33 C.P.P. care se aplică în modul
respectiv;
2) dacă se află în relaţii de rudenie sau în alte relaţii de dependenţă cu persoana care
efectuează urmărirea penală, cu judecătorul sau cu una dintre părţile procesului ori, după caz, cu
reprezentanţii lor;
3) daca nu are dreptul să participe în această calitate, conform legii sau a sentinţei
judecătoreşti;
4) dacă a efectuat în cauza respectivă o revizie sau alte acţiuni de control, rezultatele
cărora au servit temei pentru pornirea procesului penal;
5) dacă a participat ca specialist în acest proces, cu excepţia cazurilor de participare a
medicului specialist în domeniul medicinii judiciare la examinarea exterioara a cadavrului şi a
cazurilor de participare a specialiştilor în materie la cercetarea exploziilor, cazurilor de
demontare a dispozitivelor explozive;
6) daca se constată incompetenţa sa.

63
Extras din Încheierea Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr. 1-ac-37-2010 din 27 aprilie
2010, în: Jurisprudența Curții Supreme de Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere. Ch., 2012,
p.630, 561.
 Participarea anterioara în calitate de expert nu este un obstacol care exclude participarea lui
ulterioara în aceasta calitate, cu excepţia cazurilor în care expertiza se efectuează repetat în
legătura cu apariţia îndoielilor privind obiectivitatea concluziei. Recuzarea expertului este
soluţionată de către organul de urmărire penală sau instanţă şi hotărârea asupra acestei chestiuni
nu este susceptibilă a fi atacată.
Interpretul, traducătorul nu poate participa în procesul penal, conform art. 86 C.P.P.:
1) dacă sunt circumstanţe prevăzute în art. 33 C.P.P., care se aplică în modul respectiv;
2) dacă el nu este în drept să fie în această calitate conform legii sau a sentinţei
judecătoreşti;
3) dacă el se află în relaţii de rudenie sau în alte relaţii de dependenţă personală cu
persoana care efectuează urmărirea penala sau cu judecătorul;
4) dacă el se află în dependenţă de serviciu cu una dintre părţi ori cu specialistul sau
expertul;
5) daca se constata incompetenţa sa.
Participarea anterioara în calitate de interpret, traducător nu este un obstacol care exclude
participarea lui ulterioara în acelaşi proces. Recuzarea interpretului, traducătorului este
soluţionată de către organul de urmărire penală sau de instanţa. Hotărârea asupra acestei
chestiuni nu este susceptibila de a fi atacată.
Recuzarea specialistului se face în ordinea şi condiţiile prevăzute pentru recuzarea
interpretului, conform prevederilor articolul 33 C.P.P., care sunt aplicate în modul respectiv.
Grefierul nu poate participa în procesul penal, conform art. 84 C.P.P.:
1) dacă există circumstanţe prevăzute în art.33 C.P.P. care se aplică în modul respectiv;
2) dacă el nu este în drept să participe în această potrivit legii sau a sentinţei judecătoreşti;
3) dacă se afla în relaţii de rudenie sau în alte relaţii de dependenţă personală ori de
serviciu cu vreuna dintre părţi;
4) dacă se constată incompetenţa lui.
Participarea anterioara a persoanei în calitate de grefier în şedinţa de judecată nu este un
obstacol care exclude participarea ei de mai departe în această calitate. Recuzarea grefierului este
soluţionată de instanţa care judecă cauza. Hotărârea privind recuzarea grefierului nu este
susceptibilă de a fi atacată.

SECŢIUNEA II
Organele judiciare
1. Instanţa de judecată şi judecătorul
Instanţa de judecată este principalul subiect al activităţii procesual-penale, deoarece are
funcţia de judecare şi soluţionare a cauzelor penale. Conform art. 21, 144 din Constituţie şi art. 8,
25 C.P.P., stabilirea vinovăţiei persoanei de săvârşirea infracţiunii, precum şi aplicarea pedepsei
este de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti, care înfăptuieşte justiţia în numele legii.
Evident, instanţa de judecată îşi desfăşoară activitatea, în principal, în faza judecăţii. Însă unele
activităţi ale instanţei reglementate în legea procesual-penală pot depăşi limitele acestei faze.
Astfel, de exemplu, în cadrul instanţelor judecătoreşti, ca organ judiciar cu atribuii proprii in
desfăşurarea procesului penal, în faza de urmărire penală funcţionează judecători de instrucţie
(art. 29 alin.3 C.P.P.).
Conform art. 115 din Constituţie, art. 29 alin.1 C.P.P. justiţia în cauzele penale se
înfăptuieşte de Curtea Suprema de Justiţie, Curţile de apel şi judecătorii conform competenţei
date de Codul de procedură penală. Pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona judecătorii
specializate (judecătoria militară – art. 37 C.P.P.).
Compunerea instanţelor de judecată, competenţa lor în materie penală, strămutarea
cauzelor penale este reglementată de C.P.P. în Capitolul I şi II, Titlul II al părţii generale.
Compunerea instanţelor de judecată este formată în funcţie de caz, de unul sau mai mulţi
judecători (art. 30 C.P.P.).
 Potrivit art. 30 alin. (3) Cod de procedură penală, cauzele penale asupra infracţiunilor
excepţional de grave, pentru a căror săvîrşire legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se
judecă în prima instanţă, la decizia motivată a preşedintelui instanţei judecătoreşti, în complet
format din 3 judecători. Din materialele cauzei, rezultă că inculpatul M.M. este ânvinuit de
săvîrşirea unei infracţiuni excepţional de grave, pentru a cărei comitere legea prevede pedeapsa
detenţiunii pe viaţă, astfel cauza, conform art. 30 alin. (3) Cod de procedură penală, urmează a fi
examinată de un complet format din 3 judecători, iar formarea unui asemenea complet în cadrul
Judecătoriei Ocniţa este imposibilă.64
Judecătorul este persoana învestită în ordinea prevăzută de a înfăptui justiţia şi care-şi
îndeplineşte obligaţiile în baza profesionalismului. (art.1 din Legea RM nr. 544–XIII Cu privire
la statutul judecătorului. 65
Conform art. 116 pct.1 din Constituţie şi art. 26 C.P.P., judecătorii sunt independenţi,
imparţiali şi inamovibili. La înfăptuirea justiţiei în cauzele penale judecătorii se supun numai
legii. Numirea în funcţie, promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor se efectuează
prin lege organică (art. 116 pct.2–5 al CRM). Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice
altă funcţie publică sau privată cu excepţia activităţii didactice, ştiinţifice (art.116 pct.6 al
CRM)).
În Republica Moldova, ca şi în multe alte state este pusă problema stabilirii pe bază legală
a sarcinilor ce revin fiecărei categorii de instanţe judecătoreşti. Astfel, prin actele normative în
vigoare s-a determinat capacitatea acestor organe judecătoreşti de a soluţiona cauzele penale,
adică competenţa lor. În dreptul procesual penal, prin competenţă înţelegem aptitudinea
recunoscută de lege unui organ judiciar de a îndeplini anumite atribuţii în cadrul procesului
penal.66 Definim competenţa ca sfera atribuţiilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii, fiecare
categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal”.67
După Ion Neagu competenţa este de mai multe forme:
Competenţa funcţională conturează categoriile de activităţi pe care le poate desfăşura un
anumit organ în cadrul competenţei sale generale. De exemplu, potrivit competenţei funcţionale,
Curţile de apel desfăşoară următoarele categorii de activităţi: judecă în primă instanţă, judecă în
apel şi în recurs şi soluţionează anumite conflicte de competenţă. Din cele arătate mai sus rezultă
că anumite activităţi pot fi realizate numai de către anumite categorii de organe. Uneori, o
activitate poate fi realizată în procesul penal numai de către un anumit organ, ceea ce conduce la
existenţa unei competenţe funcţionale exclusive. Ca exemplu de competenţă exclusivă poate fi
dată atribuţia Curţii Supreme de Justiţie de a rezolva cererile de strămutare a cauzelor penale,
precum şi posibilitatea pe care o are procurorul general şi adjuncţii acestuia de a declanşa
recursul în anulare.
Competenţa materială (ratione materiae) determină repartiţia cauzelor penale între
organele judiciare de grade diferite în raport de natura şi gravitatea infracţiunilor ce urmează a fi
soluţionate. Competenţa materială realizează o delimitare pe linie verticală a competenţei,
întrucât prin ea se repartizează cauzele penale între organe de grade diferite. Repartizarea
cauzelor penale pe baza competenţei materiale se face, de regulă, prin două sisteme importante:
determinare abstractă, determinare concretă.
Determinarea abstractă, sau generală, stabileşte ce grupe mari sau categorii de infracţiuni
cad în competenţa de soluţionare a unui organ judiciar, fără o enumerare a acestora. De exemplu,
potrivit art. 36 C.P.P., judecătoria de sector judecă în prima instanţă cauzele penale privind
infracţiunile prevăzute de partea speciala a Codului penal, cu excepţia celor date prin lege în
64
Extras din Încheierea Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr. 1-26/20-2008 din 25 martie
2008, în: Jurisprudența Curții Supreme de Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere. Ch., 2012,
p.564.
65
Republicată în Monitorul Oficial nr. 117–119 din 15.08.2002.
66
Apetrei M. Op. cit., p. 176.
67
Neagu Ion. Op. cit., p. 220.
competenţa altor instanţe.
Determinarea concretă, sau individuală, enumeră infracţiunile care cad în competenţa de
soluţionare a fiecărei categorii de instanţe în parte. De exemplu, art. 38 pct.1 C.P.P. enumeră
toate infracţiunile judecate în primă instanţă de Curtea de Apel.
Competenţa teritorială (ratione loci) este criteriul cu ajutorul căruia se determină care
dintre organele de acelaşi grad este competent să soluţioneze o anumită cauză. 68 Competenţa
teritorială diferenţiază, din punct de vedere teritorial, organele judiciare cu o egală competenţă
materială. Conform art. 40. C.P.P., cauza penală este judecată de instanţa în raza teritorială a
căreia a fost săvârşită infracţiunea. Dacă infracţiunea este continuă sau prelungită, cauza se
judeca de instanţa în raza teritoriala a căreia s-a consumat ori a fost curmată infracţiunea. Daca
este imposibil de a constata locul unde a fost săvârşită infracţiunea, cauza este judecată de
instanţa în raza teritorială a căreia a fost terminată urmărirea penală. Cauza penală asupra
infracţiunilor săvârşite în afara hotarelor ţării sau pe o navă, este judecată de către instanţa în
raza teritoriala a căreia se afla ultimul loc permanent de trai al inculpatului sau, dacă acesta nu
este cunoscut, în raza teritorială a căreia a fost terminată urmărirea penală.
Competenţa personală (ratione personae) este competenţa care poate fi stabilită în raport
de anumite calităţi pe care le poate avea infractorul în momentul săvârşirii infracţiunii. Calităţile
pe care le poate avea infractorul în momentul săvârşirii infracţiunii, pentru care legislatorul a
instituit anumite competenţe, pot fi de: militar, magistrat, notar, demnitar, şef al cultului religios.
De ex. art. 39 C.P.P. stipulează că Curtea Supremă de Justiţie judecă în prima instanţă cauzele
penale privind infracţiunile săvârşite de către Preşedintele Republicii Moldova.
Competenţa specială este competenţa pe care o au organele special constituite în legătură
cu infracţiuni dintr-un anumit domeniu şi care necesită, de regulă, o specializare. 69 Pentru
anumite categorii de cauze pot funcţiona judecătorii specializate (judecătoria militară – art. 37
C.P.P.).
În literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte
caracterul special al competenţei instanţei militare. Potrivit unei opinii, în activitatea instanţelor
militare întâlnim o competenţă specială, cel mai frecvent în conexiune cu competenţa
personală.70 Potrivit altei opinii, instanţele de judecată militare nu au o competenţă specială,
deoarece ele rezolvă cauze penale privind infracţiuni care aduc atingere unor categorii variate de
relaţii sociale şi, ca atare, nu au o competenţă îndreptată numai către o anumită sferă de activitate
socială.71
Conform art. 44 C.P.P., instanţa de judecată, stabilind că nu este competentă de a judeca
cauza penală, îşi declină competenţa şi trimite dosarul instanţei de judecată competente prin
încheierea sa de declinare. Dacă declinarea a fost determinată de competenţa materială sau după
calitatea persoanei, precum şi de competenţa teritorială, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate
folosi actele îndeplinite şi poate menţine măsurile dispuse de instanţa desesizată. Nu se acceptă
declinare de competenţă cu trimiterea unei instanţe ierarhic inferioare a cauzei a cărei examinare
s-a început în şedinţa de judecată la instanţa ierarhic superioară. Încheierea de declinare a
competenţei nu poate fi supusă apelului şi nici recursului.
În art. 45 C.P.P. este reglementată modalitatea de soluţionare a conflictului de competenţă.
Când două sau mai multe instanţe se recunosc competente a judeca aceeaşi cauză (conflict
pozitiv de competenţă) ori îşi declină competenţa (conflict negativ de competenţă), conflictul se
soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună.
În cadrul instanţelor judecătoreşti, ca organ judecătoresc cu atribuţii proprii de control
judiciar în desfăşurarea urmăririi penale, funcţionează judecătorul de instrucţie-un nou subiect
al procedurii penale.

68
Teodoru Gr. Drept procesual penal român. Partea generală. Vol. I. Iaşi: Univ. Al. I. Cuza, 1974, p. 14.
69
Volonciu Nicolae. Op. cit., p. 131.
70
Apetri Mihai. Op. cit., p. 188.
71
Neagu Ion. Op. cit., p. 20.
 Judecătorul de instrucţie - judecător abilitat cu unele atribuţii proprii urmăririi penale,
precum şi de control judiciar asupra acţiunilor procesuale efectuate în cadrul urmăririi penale
(art. 6, alin.1 pct.24 C.P.P.).
Judecătorul de instrucţie este judecătorul numit în modul prevăzut de Legea Cu privire la
statutul judecătorului, abilitat cu unele atribuţii proprii urmăririi penale, atribuţii de control
judiciar asupra acţiunilor procesuale efectuate în cadrul urmăririi penale, precum şi cu alte
atribuţii legate de executarea hotărârilor judecătoreşti.72
Acest institut al procesului penal este prevăzut în art. 41 al C.P.P. Conform acestuia,
judecătorul de instrucţie asigură controlul judecătoresc în cursul urmăririi penale prin:
– dispunerea, înlocuirea, încetarea sau revocarea arestării preventive si a arestării la
domiciliu;
– dispunerea liberării provizorii a persoanei reţinute sau arestate si revocarea ei, ridicarea
provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport;
– autorizarea de a efectua percheziţii, examinări corporale, punerii sub sechestru a
bunurilor; ridicării de obiecte ce conţin secret de stat, comercial, bancar şi a exhumării
cadavrului;
– a dispune suspendarea provizorie din funcţie;
– a dispune internarea persoanei în instituţie medicală;
– autorizarea interceptărilor comunicărilor, a sechestrării corespondentei şi înregistrării de
imagini;
– audierea martorilor în condiţiile expres prevăzute de lege. (art. 109, 110 C.P.P.)

SECŢIUNEA III
Părţile în procesul penal
1. Victima şi partea vătămată
Termenul de victimă este atestat în legislaţia procesual-penală naţională. Conform art. 58
alin.1 C.P.P. se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-
au fost aduse daune morale, fizice sau materiale.
Mai întâi de toate, considerăm necesar să ne referim la criteriile, graţie cărora e posibilă
elucidarea mai profundă a noţiunii de drept penal „victimă a crimei”. În această noţiune, trebuie
să-şi găsească reflectare: obiectul direct al influenţei criminale; urmările negative ale infracţiunii
penale, care au încălcat drepturile, libertăţile, interesele unui cerc larg de persoane,
transformându-le în victime ale crimei; legătura cauzală directă între fapta criminală şi
consecinţele survenite; raporturile de drept penal între stat şi victima crimei, care impune
primului obligaţia de a apăra victima crimei de atentate criminale şi de a asigura recuperarea
prejudiciului cauzat ei.
Ultimul criteriu, vizează direct diverse forme de răspundere a persoanei, vinovate în
săvârşirea unei fapte ilicite şi sancţionabile, repararea urmărilor prejudiciabile a celor săvârşite,
restabilirea drepturilor, intereselor încălcate, precum şi pedeapsa penală. În ansamblu, toate
criteriile enumerate permit a formula următoarea noţiune de victimă a crimei. Deci, victima este
considerată persoana fizică sau juridică, care a fost supusă unui atentat criminal, suportând în
urma acestuia urmări prejudiciabile şi fiind pasibilă de apărare de către stat, obligat să-i asigure
repararea prejudiciului cauzat.
Dispoziţia art. 58 alin.1 C.P.P. permite a afirma următoarele: victima poate fi atât omul,
cetăţeanul cât şi întreprinderea, instituţia, organizaţia, întrucât fapta socialmente periculoasă şi
penală, sancţionabilă întotdeauna le cauzează un prejudiciu moral sau patrimonial.
72
Botezatu Raisa. Controlul judiciar asupra urmăririi penale // Avocatul Poporului, nr. 11–12, Chişinău, 2003, p. 8.
 Într-adevăr şi persoanele juridice pot fi prejudiciate în rezultatul infracţiuni. Înzestrarea
persoanelor juridice cu drepturile părţii vătămate corespunde conceptului de victimă a
infracţiunii, definit de articolul 1 al Declaraţiei ONU Cu privire la principiile de bază ale
justiţiei faţă de victimele infracţiunilor şi abuzul de putere 73. În această normă se spune că
„victimă” sunt considerate persoanele, cărora individul ori colectiv le-a fost cauzată o daună
morală.

Victima beneficiază de următoarele drepturi:

1) să-i fie înregistrată cererea sa imediat şi în modul stabilit, să fie soluţionată de organul
de urmărire penală, iar după aceasta sa fie informată despre rezultatele soluţionării;
2) a primi de la organul de urmărire penală certificat, care confirmă faptul că ea s-a
adresat cu cerere sau a primi copia procesului-verbal privind cererea orală;
3) a prezenta documente şi obiecte pentru confirmarea celor expuse în cerere;
4) a adresa cerere suplimentară;
5) a solicita de la organul respectiv, informaţii privind soluţionarea cererii sale;
6) a cere de la organul de urmărire penală constituirea ca parte vătămată în cauza penală,
dacă este persoană fizică;
7) a depune cerere pentru a fi constituită ca parte civilă în procesul penal;
8) a retrage cererea în cazurile prevăzute de lege;
9) a primi certificat privind înregistrarea cererii sale şi începerea urmăririi penale sau
copia ordonanţei de neîncepere a urmăririi penale;
10) a ataca ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale, timp de 10 zile din momentul când
a primit copia ordonanţei în cauză şi să ia cunoştinţă de materialele în baza cărora a fost emis
acest act;
11) a fi apărată de acţiunile interzise de lege, în modul prevăzut pentru apărarea
participanţilor procesului penal;
12) a fi asistată de un apărător ales sau numit din oficiu;
13) a primi hotărârea judecătorească privind compensarea materială, pentru prejudiciul
cauzat prin infracţiune.
Victima este obligată:
1) a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti pentru
a da explicaţii la solicitarea acestor organe;
2) a prezenta, la solicitarea organului de urmărire penală, obiecte, documente şi alte
mijloace de probă de care dispune, precum şi mostre pentru cercetare comparativă;
3) a accepta de a fi supusă examenului medical, în cazul în care ea se plânge că i-a fost
cauzat un prejudiciu fizic;
4) a se supune dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului care examinează cererea
sau ale preşedintelui şedinţei;
5) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată şi să nu părăsească sala de şedinţe fără
permisiunea preşedintelui.
Victima beneficiază de drepturile sale şi îşi exercită obligaţiile personal sau, dacă legea
permite, prin reprezentanţi. În cazul în care victimă este un minor sau o persoană iresponsabilă,
drepturile acesteia sunt exercitate de reprezentanţii ei legali în modul prevăzut de lege.
Victima trebuie să fie prevenită în scris despre răspunderea penală pentru denunţare
calomnioasă.
1.2 Parte vătămată este considerată conform art. 59 C.P.P. persoana fizică sau juridică
căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în
această calitate, conform legii, cu acordul victimei.
Constituirea ca parte vătămată se efectuează prin ordonanţa organului de urmărire penală,
imediat după stabilirea temeiurilor de atribuire a unei asemenea calităţi procesuale. În cazul în
73
Adoptată prin rezoluţia Adunării Generale ONU din 29 noiembrie 1985.
care, după constituirea persoanei ca parte vătămată, s-au constatat circumstanţe care atestă lipsa
cauzării prejudiciului, organul de urmărire penală încetează participarea acestei persoane ca parte
vătămată prin ordonanţă motivată.
Partea vătămată poate fi deosebită de victimă în baza următoarelor constatări:
– În calitate de victimă poate participa atât persoana fizică cât şi persoana juridică, în timp
ce parte vătămată poate fi numai o persoană fizică;
– victimă poate fi persoana, numai până la începerea urmăririi penale, pe când parte
vătămată numai după începerea urmăririi penale;
– constituirea ca parte vătămată se face în baza ordonanţei emisă de organul de urmărire
penală, iar calitatea de victimă apare după sesizarea organului de urmărire penală, privind
săvârşirea infracţiunii.
Partea vătămată dispune în baza art. 60 C.P.P. de următoarele drepturi:
1) a fi informat privind fondul cauzei;
2) a face declaraţii;
3) a prezenta documente şi alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi
cercetate în şedinţa de judecată;
4) a cere recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, judecătorului, procurorului,
expertului, interpretului, traducătorului, grefierului;
5) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală sau a instanţei de
judecată şi a cere includerea lor în procesul-verbal al acţiunii respective;
6) a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care a participat şi a
cere completarea lor;
7) a lua cunoştinţă de materialele cauzei penale, din momentul încheierii urmăririi penale şi
a nota orice informaţii din dosar sau a-şi face copii;
8) a participa la şedinţa de judecată, inclusiv la examinarea materialelor cauzei;
9) a pleda în dezbateri judiciare privitor la prejudiciul cauzat;
10) a fi informată de organul de urmărire penală despre toate hotărârile adoptate, care se
referă la drepturile şi interesele sale, să primească gratuit, la solicitarea sa, copiile acestor
hotărâri, precum şi a hotărârii de încetare sau clasare a procesului, de neîncepere a urmăririi
penale, copia sentinţei, deciziei sau a altei hotărâri judecătoreşti definitive;
11) a depune plângeri împotriva acţiunilor şi hotărârilor organului de urmărire penală,
precum şi să atace hotărârea instanţei privitor la prejudiciul cauzat;
12) a retrage plângerile depuse de ea sau de reprezentantul său, inclusiv plângerile împotriva
acţiunilor interzise de lege, săvârşite împotriva sa;
13) a se împăca cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile prevăzute de lege;
14) a înainta obiecţii privind plângerile altor participanţi la proces, care i-au fost aduse la
cunoştinţă de organul de urmărire penală sau despre care a aflat în alte împrejurări;
15) să-i fie reparat din contul statului, prejudiciul cauzat în urma infracţiunii;
16) să-i fie compensate cheltuielile suportate în cauza penală şi să-i fie reparat prejudiciul
cauzat în urma acţiunilor nelegitime ale organului de urmărire penală;
17) să-i fie restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală în calitate de mijloace de
probă sau prezentate de ea însăşi, precum şi bunurile ce îi aparţin şi au fost ridicate de la
persoana care a săvârşit infracţiunea;
18) a primi în original documentele care îi aparţin;
19) a fi reprezentată de un apărător ales, iar dacă nu are mijloace de a plăti apărătorul, să fie
asistată de un avocat din oficiu.
Partea vătămată este obligată:
1) a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti;
2) a face declaraţii, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti;
3) a prezenta, la cererea organului de urmărire penală obiecte, documente şi alte mijloace
de probă de care dispune, precum şi mostre pentru cercetare comparativă;
 4) a accepta de a fi supusă examinării corporale la cererea organului de urmărire penală în
cauza privind comiterea în privinţa sa a unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional
de grave;
5) a fi supusă unei expertize, în condiţii de ambulator, la cererea organului de urmărire
penală, pentru a verifica capacitatea de a înţelege just circumstanţele care au importanţă pentru
cauză şi de a face declaraţii juste în privinţa lor, în cazul în care sunt temeiuri verosimile de a
pune la îndoială asemenea capacităţi;
6) a se supune dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi
ale preşedintelui şedinţei de judecată;
7) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

2. Bănuitul, învinuitul și inculpatul

Noţiunea de bănuit-este un termen utilizat în practică judiciară, care desemnează persoana
presupusă că ar fi săvârşit o infracţiune, dar cu privire la care nu există probe suficiente pentru a
fi pusă sub urmărire penală.74
Trebuie de reclamat, că noţiunea de bănuit în sensul înţeles de toţi nu este identic cu
noţiunea de bănuit în sensul juridic. În limba vorbită – este acea persoană care este suspectată de
săvârşirea infracţiunii.75 Suspectarea ca fenomen social-psihologic se explică printr-un sentiment
de neîncredere încercat subiectiv faţă de raţionamentele şi faptele subiective formate de
raporturile de drept. Cu toate acestea suspectarea se cuvine a fi examinată ca un fapt de scurtă
durată pasibil modificării în cazul lipsei de probe privind comiterea infracţiunii.
Bănuitul este persoana fizică faţă de care există anumite probe că a săvârşit o infracţiune
până la punerea ei sub învinuire (art. 63 C.P.P.). Persoana poate fi constituită în calitate de
bănuit după caz, prin unul din următoarele acte procedural:
1) procesul-verbal de reţinere;
2) ordonanţa sau încheierea de aplicare a unei măsuri preventive neprivative de libertate;
3) ordonanţa de constituire a persoanei în calitate de bănuit.
Organul de urmărire penală nu este în drept a menţine în calitate de bănuit:
1) persoana reţinută – mai mult de 72 de ore;
2) persoana în privinţa căreia a fost aplicată o măsură preventivă neprivativă de libertate –
mai mult de 10 zile, din momentul când i-a fost adusă la cunoştinţă ordonanţa de aplicare a
măsurii preventive;
3) persoana în privinţa căreia a fost emisă ordonanţa de constituire în această calitate - mai
mult de 3 luni.
La momentul expirării, după caz, a unuia dintre termenii indicaţi, organul de urmărire
penală este obligat a elibera bănuitul reţinut ori a revoca măsura preventivă aplicată, dispunând
scoaterea sau punerea lui sub învinuire.
Calitatea de bănuit încetează din momentul eliberării reţinutului, revocării măsurii
preventive aplicate în privinţa lui ori, după caz, anulării ordonanţei de constituire în calitate de
bănuit şi scoaterii lui de sub urmărire, sau din momentul emiterii de către organul de urmărire
penală a ordonanţei de punere sub învinuire.
Bănuitul conform prevederilor art. 64 C.P.P. are dreptul:
1) a fi informat în prezenţa apărătorului, în limba pe care o înţelege privitor la încadrarea
juridică a faptelor infracţionale, de săvârşirea cărora este suspectat, imediat după reţinere sau
după ce i s-a adus la cunoştinţă hotărârea privind aplicarea măsurii preventive, sau constituirea în
calitate de bănuit;
74
Derşidan E., Pitulescu D. Dicţionar explicativ şi practic de Drept penal şi Drept procesual penal.
Bucureşti: Editura Naţională, 1997, p. 30–31.
75
Кобликов А. С. Право на защиту на предварительном следствий. Москва: Юриздат, 1961, р. 55.
 2) a primi de la persoana care l-a reţinut, imediat după reţinere sau după constituirea în
calitate de bănuit, informaţie în scris, privitor la drepturile de care dispune, inclusiv dreptul de a
tăcea şi de a nu mărturisi împotriva sa, precum şi să primească de la organul de urmărire penală
explicaţii asupra tuturor drepturilor sale;
3) imediat după reţinere sau după ce i s-a adus la cunoştinţă hotărârea de aplicare a măsurii
preventive ori de constituire în calitate de bănuit, să primească de la organul de urmărire penală
copia hotărârii respective sau copia procesului-verbal privind reţinerea sa;
4) a primi în caz de reţinere consultaţie juridică, în condiţii de confidenţialitate, până la
începutul primei audieri în calitate de bănuit;
5) a fi asistat de un apărător ales de el, iar dacă nu are mijloace de a plăti apărătorul, să fie
asistat în mod gratuit de către un avocat din oficiu, precum şi să renunţe la apărător şi să se apere
el însuşi, în cazurile admise de lege, din momentul când a fost adus la cunoştinţă actul
procedural de constituire în calitate de bănuit;
6) a avea întrevederi cu apărătorul său în condiţii confidenţiale, fără a limita numărul şi
durata lor;
7) a fi audiat la cererea sa în prezenţa apărătorului;
8) a recunoaşte săvârşirea faptei de care este bănuit şi să încheie acordul de recunoaştere a
vinovăţiei;
9) a accepta procedura specială de urmărire penală şi de judecare a cauzei, în cazul
recunoaşterii vinovăţiei;
10) a face sau a refuza de a face declaraţii;
11) a participa la efectuarea acţiunilor procesuale, de unul singur sau la solicitarea sa, să fie
asistat de apărător, ori să refuze de a participa la ele;
12) a anunţa imediat, dar nu mai târziu de 6 ore, prin intermediul organului de urmărire
penală, rudele sau o altă persoană, la propunerea sa, privitor la locul reţinerii sale;
13) a prezenta documente şi alte mijloace de probă, pentru a fi anexate la dosarul penal;
14) a cere recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală judecătorului de instrucţie,
interpretului, traducătorului;
15) a înainta cereri;
16) a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care a participat şi să
înainteze obiecţii privind corectitudinea proceselor-verbale, precum şi să ceară completarea lor
cu circumstanţe care, în opinia sa, trebuie să fie menţionate;
17) a fi informat de organul de urmărire penală despre hotărârile adoptate, care vizează
drepturile şi interesele sale, precum şi să primească, la solicitarea sa, copiile acestor hotărâri;
18) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea
obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii respective;
19) a ataca, în modul stabilit de lege, acţiunile şi hotărârile organului de urmărire penală;
20) a retrage orice plângere a sa sau depusă de către apărătorul său;
21) a accepta împăcarea cu partea vătămată;
22) a cere repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire
penală sau ale instanţei;
23) a fi reabilitat în cazul, când bănuirea nu a fost confirmată.
Exercitarea de către bănuit a drepturilor de care dispune sau renunţarea lui la aceste
drepturi nu poate fi interpretată în detrimentul lui şi nu poate avea consecinţe nefavorabile pentru
el. Bănuitul nu poartă răspundere pentru declaraţiile sale, cu excepţia cazurilor în care el face un
denunţ falsificat cu intenţie, că infracţiunea a fost săvârşită de o persoană care, de fapt, nu a avut
atribuţie la săvârşirea ei.
Bănuitul este obligat:
1) a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei;
2) a accepta, în caz de reţinere, la cererea organului de urmărire penală, a fi supus
examinării corporale şi percheziţiei corporale;
3) a accepta controlul medical, dactiloscopia, fotografierea;
 4) a da posibilitate ai fi luate mostre de sânge şi de eliminări ale corpului;
5) a se supune, la cererea organului de urmărire penală, expertizei judiciare;
6) a se supune dispoziţiilor legale ale persoanei care efectuează urmărirea penală.
În art. 65. C.P.P. învinuitul este definit drept persoană fizică faţă de care s-a emis, în
conformitate cu legea o ordonanţă de punere sub învinuire.
Învinuitul în privinţa căruia cauza a fost trimisă în judecată, este numit inculpat.
Persoana în privinţa căreia sentinţa a devenit definitivă are calitatea de:
1) condamnat, dacă sentinţa este, parţial sau integral, de condamnare;
2) achitat, dacă sentinţa este integral de achitare.
Persoana nu are calitatea de învinuit din momentul în care în privinţa ei a fost încetat
procesul penal sau ea a fost scoasă de sub urmărire penală.
Drepturile şi obligaţiile învinuitului, inculpatului sunt înscrise în art. 66 C.P.P.
Învinuitul, inculpatul, conform prevederilor acestui articol, are dreptul:
1) la apărare. Organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată îi asigură
învinuitului, inculpatului posibilitatea de a-şi exercita dreptul la apărare prin toate mijloacele şi
metodele neinterzise de lege;
2) a primi de la organul de urmărire penală, copia ordonanţei de punere sub învinuire;
3) a primi de la organul de urmărire penală, informaţie în scris privind drepturile de care
dispune, imediat după reţinere sau după punerea sub învinuire, inclusiv dreptul de a tăcea şi a nu
mărturisi împotriva sa, precum şi explicaţii asupra tuturor drepturilor sale;
4) a fi consultat de apărător, până la începutul primei audieri ca învinuit, în caz de
reţinere;
5) a fi adus imediat, în caz de reţinere, dar nu mai târziu de 72 de ore, în faţa unui
judecător;
6) a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în timpul procesului;
7) a fi asistat de un apărător ales de el, din momentul punerii sub învinuire;
8) a fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, dacă nu are mijloace de a plăti
apărătorul sau a se apăra independent;
9) a avea întrevederi cu apărătorul său în condiţii de confidenţialitate, fără a fi limitată
numărul şi durata lor;
10) a fi audiat în prezenţa apărătorului;
11) a face sau a refuza de a face declaraţii;
12) a recunoaşte învinuirea ce i se aduce şi a încheiea acordul de recunoaştere a vinovăţiei;
13) a accepta procedura specială de urmărire penală şi de judecare a cauzei, în cazul
recunoaşterii vinovăţiei;
14) a participa la efectuarea acţiunilor procesuale, de unul singur sau fiind asistat de
apărător, ori să refuze de a participa la ele;
15) a anunţa, prin intermediul organului de urmărire penală, rudele apropiate sau o altă
persoană, la propunerea sa, privitor la locul ţineri în arest;
16) a prezenta documente şi alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi
pentru cercetare în şedinţa de judecată;
17) a cere recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, a judecătorului,
procurorului, expertului, interpretului, traducătorului, grefierului;
18) a solicita audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării
în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
19) a înainta cereri;
20) a face obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea
obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii procesuale;
21) a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care a participat;
22) a înainta obiecţii asupra corectitudinii proceselor-verbale, precum şi să ceară
completarea lor cu date, care, în opinia sa, trebuie să fie menţionate;
23) a lua cunoştinţă de materialele trimise în judecată pentru confirmarea arestării sale;
 24) a lua cunoştinţă de toate materialele cauzei, după terminarea urmăririi penale, şi să
noteze din ele datele necesare, să facă copii şi să înainteze cereri de completare a urmăririi
penale;
25) a participa la judecarea cauzei în primă instanţă şi în ordine de apel;
26) a pleda în dezbaterile judiciare când nu este asistat de apărător;
27) a lua ultimul cuvânt;
28) a fi informat de organul de urmărire penală privitor la hotărârile care vizează drepturile
şi interesele sale şi a primi la solicitarea sa, copiile acestora;
29) a primi, la solicitarea sa, copiile ordonanţelor de aplicare a măsurilor preventive şi a
altor măsuri procesuale de constrângere, copia rechizitoriului sau a altui act de finalizare a
urmăririi penale, a sentinţei, a apelului, a recursului, a deciziei prin care sentinţa a devenit
definitivă, a hotărârii definitive a instanţei care a judecat cauza în ordine extraordinară de atac;
30) a ataca, în modul stabilit de lege, acţiunile şi hotărârile organului de urmărire penală
sau ale instanţei de judecată, inclusiv sentinţa sau decizia instanţei care a judecat cauza pe cale
ordinară de atac;
31) a retrage orice plângere a sa sau depusă de către apărătorul său în interesele lui;
32) a accepta împăcarea cu partea vătămată, în condiţiile prevăzute de C.P.P.;
33) a înainta obiecţii asupra plângerilor altor participanţi ai procesului penal;
34) a-şi expune în şedinţa de judecată opinia referitor la cererile şi propunerile altor părţi în
proces, precum şi la chestiunile soluţionate de către instanţă;
35) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale celorlalţi participanţi la proces;
36) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată;
37) a cere repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire
penală sau ale instanţei de judecată.
Învinuitul sau, după caz, inculpatul este obligat:
1) a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei;
2) a accepta în caz de reţinere, de a fi supus examinării şi percheziţiei corporale;
3) a accepta necondiţionat, la cererea organului de urmărire penală, controlul medical,
dactiloscopia, fotografierea;
4) a da posibilitate să-i fie luate mostre de sânge şi de eliminări ale corpului;
5) a fi supus expertizei judiciare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei;
6) a se supune dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi
ale preşedintelui şedinţei de judecată;
7) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată şi a nu părăsi sala de şedinţe, fără
învoirea preşedintelui.
Exercitarea de către învinuit, inculpat a drepturilor de care dispune sau renunţarea lui la
aceste drepturi, nu poate fi interpretată în detrimentul lui şi nu poate avea consecinţe
nefavorabile pentru el. Învinuitul, inculpatul nu poartă răspundere pentru declaraţiile sale, cu
excepţia cazului în care el a făcut un denunţ falsificat cu intenţie, că infracţiunea a fost săvârşită
de o persoană care, de fapt, nu a avut atribuţie la săvârşirea ei, precum şi în cazul în care a făcut
declaraţii falsificate sub jurământ.

3. Partea civilă şi partea civilmente responsabilă

Acţiunea civilă are ca suport raportul de drept civil născut din cauzarea unei vătămări
civile prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Subiecţii acestui raport de conflict, adică
făptuitorul şi persoana vătămată, sunt şi subiecţi ai acţiunii civile, dar cu poziţii inversate. 76
Făptuitorul subiect activ în raportul de conflict civil devine subiect pasiv în acţiunea civilă, iar
persoana vătămată subiect pasiv al conflictului devine subiect activ al acţiunii civile. 77 Spre

76
Dongoroz Vintilă şi colectiv. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală Român. Partea generală. Vol. I.
Bucureşti: Ed. Academiei R.S. R., 1976, p. 75.
77
Ibidem.
deosebire de partea vătămată, care poate fi numai o persoană fizică, parte civilă poate fi atât
persoana fizică, cât şi una juridică.
2.1 Parte civilă este recunoscută persoana fizică sau juridică în privinţa căreia există
suficiente temeiuri de a considera că în urma infracţiunii i-a fost cauzat un prejudiciu material
sau moral, care a depus la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată o cerere de
chemare în judecată a bănuitului, învinuitului, inculpatului sau a persoanelor care poartă
răspundere patrimonială pentru faptele acestuia (art. 61 alin.1 C.P.P.).
Declaraţia de constituire ca parte civilă este doar un moment necesar pentru a se cunoaşte
intenţia persoanei vătămate prin infracţiune de a obţine repararea prejudiciului suferit.78
Constituirea ca parte civilă este realizată prin ordonanţa organului de urmărire penală sau
prin încheierea instanţei de judecată. În cazul în care s-a constatat că, după constituirea părţii
civile, cererea de chemare în judecată a fost depusă de o persoană necorespunzătoare sau că, din
alte motive, lipsesc temeiuri pentru ca persoana să aibă calitate de parte civilă, organul de
urmărire penală, prin hotărâre motivată, sistează participarea persoanei în calitate de parte civilă.
În scopul de a susţine cererea sa, partea civilă dispune de următoarele drepturi:
1) a da explicaţii asupra cererii depuse;
2) a prezenta alte materiale în susţinerea cererii sale;
3)a formula cereri de recuzare a persoanei care efectuează urmărirea penală, a
judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului şi grefierului;
4) a înainta cereri, în special pentru asigurarea acţiunii civile;
5) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală sau a instanţei şi a
cere includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii respective;
6) a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care a participat şi a cere
completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal;
7) a lua cunoştinţă de materialele cauzei penale, din momentul încheierii urmăririi penale şi
a nota orice date din dosar care vizează acţiunea civilă sau a face copiile unor acte;
8) a participa la şedinţe de judecată, inclusiv la examinarea materialelor cauzei referitor la
acţiunea civilă;
9) a pleda în dezbateri judiciare referitor la acţiunea civilă;
10) a fi informată de organul de urmărire penală sau de instanţă privitor la hotărârile ce aduc
atingere drepturilor şi intereselor sale şi a primi gratuit, la solicitare copiile acestor hotărâri,
precum şi copia sentinţei, deciziei sau a altei hotărâri judecătoreşti definitive;
11) a depune plângeri împotriva acţiunilor şi hotărârilor organului de urmărire penală,
precum şi a ataca hotărârea instanţei referitor la acţiunea civilă;
12) a retrage cererea depusă în ordine de atac;
13) a înainta obiecţii la plângerile altor participanţi la proces şi a-şi expune părerea în
şedinţa de judecată referitor la cererile lor;
14) a participa la judecarea cauzei în calea ordinară de atac;
15) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor nelegitime ale celeilalte părţi în proces;
16) a avea reprezentant şi a înceta împuternicirile lui;
17) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată;
18) a renunţa la acţiunea civilă dacă legea permite, la orice etapă a procesului penal;
19) să-i fie compensate cheltuielile suportate în cauza penală şi să fie reparat prejudiciul
cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;
20) să-i fie restituite bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau de instanţă, în
calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea însăşi, precum şi bunurile ce îi aparţin şi au
fost ridicate de la persoana care a săvârşit acţiunea interzisă de legea penală;
21) a primi în original documentele care îi aparţin.
Partea civilă este obligată:
1) a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti;
78
Boureanu Angela. Momentul constituirii persoanei ca parte civilă în procesul penal // Revista de Drept Penal,
Anul V, nr. 3, iulie–septembrie, Bucureşti, 1998, p. 92.
 2) a asigura numărul de copii ale cererii de chemare în judecată pentru toate părţile
civilmente responsabile, care participă în proces;
3) a prezenta, la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanţei, obiecte,
documente şi alte mijloace de probă de care dispune, precum şi mostre pentru cercetare
comparativă;
4) a se supune dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi
ale preşedintelui şedinţei de judecată;
5) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată.
Partea civilă poate fi citată şi ascultată în calitate de martor. Partea civilă îşi exercită
drepturile şi obligaţiile sale personal sau, după caz, prin reprezentant. Drepturile minorului le
exercită reprezentantul lui legal.
2.2. Răspunderea pentru pricinuirea pagubei materiale o poartă învinuitul, inculpatul. Când
însă acesta este sub vârsta de cincisprezece ani sau insolvabil, pot fi chemaţi în procesul penal în
calitate de parte civilmente responsabilă: părinţii, înfietorii, tutorii, alte persoane, precum şi
persoanele juridice, care, în virtutea legii, poartă răspundere materială pentru acţiunile
învinuitului „dacă ei nu vor dovedi, că dauna n-a fost provocată din culpa lor”.
Parte civilmente responsabilă este recunoscută persoana fizică sau juridică care, în baza
legii sau conform acţiunii civile înaintate în procesul penal, poate fi supusă răspunderii
materiale pentru prejudiciul material cauzat de faptele învinuitului, inculpatului (art. 73 alin.1
C.P.P.).
Constituirea ca parte civilmente responsabilă se face prin hotărâre organului de urmărire
penală sau a instanţei. În cazul în care sa constatat că, după constituirea părţii civilmente
responsabile, persoana respectivă nu poartă răspundere materială pentru prejudiciul material,
cauzat de către învinuit, inculpat sau că din alte motive, lipsesc temeiuri pentru ca persoana să
figureze în calitate de parte civilmente responsabilă, organul de urmărire penală sau instanţa, prin
hotărâre motivată, încetează participarea persoanei în proces ca parte civilmente responsabilă.
În conformitate cu art. 74 C.P.P. partea civilmente responsabilă, în scopul protejării
intereselor sale, privitor la acţiunea civilă intentată împotriva sa, dispune de următoarele
drepturi:
1) a da explicaţii privitor la acţiunea civilă înaintată;
2) a prezenta documente şi alte mijloace de probă, pentru a fi anexate la dosarul penal şi
cercetate în şedinţa de judecată;
3) a formula cereri de recuzare a persoanei care efectuează urmărirea penală, a
judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului şi grefierului;
4) a înainta cereri;
5) a depune benevol sume de bani la contul de depozit al instanţei judecătoreşti pentru
asigurarea acţiunii civile;
6) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi a cere includerea
obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii respective;
7) a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care a participat şi a cere
completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal;
8) a lua cunoştinţă de materialele cauzei penale, din momentul încheierii urmăririi penale şi
a nota orice date din dosar, care are atribuţie la acţiunea civilă;
9) a participa la şedinţa de judecată, inclusiv la examinarea probelor ce ţin de acţiunea
civilă;
10) a pleda în lipsa reprezentantului său la dezbaterile judiciare;
11) a fi informată de organul de urmărire penală, precum şi de către instanţa de judecată, în
cazul în care lipseşte de la şedinţe, privitor la toate hotărârile adoptate care aduc atingere
drepturilor şi intereselor sale şi să primească, la solicitarea sa, gratuit, copiile acestor hotărâri,
precum şi copiile sentinţei, deciziei sau alte hotărâri judecătoreşti definitive;
12) a înainta plângeri împotriva acţiunilor şi hotărârilor organului de urmărire penală,
precum şi a ataca hotărârea instanţei referitore la acţiunea civilă;
 13) a retrage cererea depusă în ordine de atac de ea sau de către reprezentantul său;
14) a înainta obiecţii la plângerile altor participanţi în proces;
15) a-şi expune părerea în şedinţa de judecată, referitor la cererile şi propunerile altor
participanţi în proces, dacă acestea vizează acţiunea civilă;
15) a participa la judecarea laturii civile în caile ordinare de atac;
16) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale părţii civile;
17) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale preşedintelui şedinţei de judecată;
18) a avea reprezentant şi a sista împuternicirile acestuia;
19) a recunoaşte acţiunea civilă în orice fază a desfăşurării procesului penal;
20) a cere compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală şi repararea prejudiciului
cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;
21) a-i fi restituite bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau de instanţă, în calitate
de mijloace de probă sau prezentate de ea însăşi, precum şi documentele, care îi aparţin.
Partea civilmente responsabilă este obligată:
1) a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei;
2) a se supune dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală sau
ale instanţei;
3) a respecta ordinea stabilita în şedinţa de judecată.
Partea civilmente responsabilă poate fi citată şi audiată în calitate de martor. Partea
civilmente responsabilă îşi exercită drepturile şi obligaţiile sale personal sau, după caz, prin
reprezentant.

SECŢIUNEA IV
Persoanele care apără şi reprezintă interesele părţilor
1. Apărătorul
Considerată ca o activitate procesuală complexă, apărarea impune ca eforturilor persoanei
ce luptă pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale să i se alăture şi participarea unui
apărător.79
Apărătorul este persoana care, pe parcursul procesului penal, reprezintă interesele
bănuitului, învinuitului, inculpatului, îi acordă asistenţă juridică prin toate mijloacele şi
metodele neinterzise de lege (art.v67 C.P.P.). Apărătorul nu poate fi asimilat de către organele de
stat şi persoanele cu funcţie de răspundere cu persoana interesele căreia le apără şi cu caracterul
cauzei penale care se examinează cu participarea lui.
Curtea Constituţională menţionează că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
recunoscut exigenţa intervenţiei unui avocat în cadrul unor anumite faza procedurale drept un
mijloc adecvat şi proporţional de care statele pot să dispună pentru a asigura mai multe
garanţii şi mai multă rigoare în apărarea acuzatului.80
În calitate de apărător în procesul penal pot participa: a) avocatul; b) alte persoane abilitate
prin lege cu atribuţii de apărător; c) un avocat din străinătate în cazul în care acesta este asistat de
un avocat din RM.
Avocatul este persoana care a obţinut licenţă conform legii şi care dispune de dreptul de a
participa la ancheta penală şi la dezbateri judiciare, de a se pronunţa şi de a acţiona în numele
clienţilor săi şi/sau de a-şi reprezenta şi consulta clienţii în domeniul dreptului.81

79
Ciuică Daniela, Constantinescu Bogdan // Revista de Drept Penal, Anul V, nr. 4, septembrie–octombrie, Bucureşti,
1998, p. 12.
80
Hotărîrea Curţii Constituţionale din 29.07.2005 Privind controlul constituţionalităţii unor dispoziţii ale art.421,
433 alin.1, art.452 alin.1 şi art.455 alin.3 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, pct.5
 Conform art. 43 alin.4 C.P.P. anterior, ca apărători, în faza judecăţii puteau fi admişi rudele
apropiate ale inculpatului, în baza încheieri instanţei de judecată.82
Potrivit art. 49 C.P.P. al Federaţiei Ruse, în calitate de apărător la judecată, cu excepţia
avocatului, pot fi admişi în baza deciziei instanţei alte persoane din rândurile rudelor apropiate
ale inculpatului, colegilor de serviciu, cunoscuţilor şi juriştilor care nu au statutul de avocat.83
Persoanele indicate obţin calitatea de apărător din momentul în care şi-au asumat
angajamentul de a apăra interesele persoanei în cauză cu consimţământul acesteia, iar avocaţii
numiţi din oficiu-din momentul numirii lor din oficiu de către organul de urmărire penală sau de
instanţă ori la solicitarea acestor organe din momentul numirii lor de către biroul de avocaţi.
Apărătorul, după ce şi-a asumat angajamentul de apărare, trebuie să anunţe organul de urmărire
penală sau instanţa.
Pentru confirmarea calităţii şi împuternicirilor sale, apărătorul prezintă organului de
urmărire penală sau instanţei:84
1) documentul ce confirmă apartenenţa lui la avocatură-licenţă pentru exercitarea
profesiei de avocat;
2) documentul ce confirmă că are permisiunea de a practica calitatea de apărător
conform legislaţiei Republicii Moldova;
3) mandatul biroului de avocaţi sau un alt document ce îi confirmă împuternicirile (art. 70
alin.7 C.P.P.). Anume acest document, mandatul, permite avocatului să obţină calitatea de
apărător şi să aibă relaţii juridice cu instanţa de judecată sau organul de urmărire penală la
exercitarea funcţiei de apărător întru-un dosar concret.85
Apărătorul nu este în drept a-şi asuma funcţia apărării şi nu poate fi desemnat în această
calitate, de organul de urmărire penală sau de instanţă atunci când:
1) nu întruneşte condiţiile indicate la art. 67 alin.2 C.P.P.;
2) nu poate fi apărător conform restricţiilor prevăzute de lege sau sentinţei judecătoreşti;
3) a acordat sau acordă asistenţă juridică persoanei ale cărei interese sunt în contradicţie cu
interesele persoanei pe care o apără;
4) se află în legături de rudenie sau în relaţii de subordonare cu persoana ale cărei interese
sunt în contradicţie cu interesele persoanei apărate de el;
5) a participat mai înainte în această cauză în calitate de judecător, procuror, persoană care
a efectuat urmărirea penală, expert, specialist, interpret, traducător şi martor.
Apărătorul încetează participarea în această calitate dacă:
1) persoana pe care o apără, a renunţat la el sau a fost reziliat contractul;
2) nu are împuterniciri de a continua participarea în această cauză;
3) organul de urmărire penală sau instanţa l-a înlăturat de la participare în legătură cu
constatarea unor circumstanţe ce exclud calitatea de apărător;
4) organul de urmărire penală sau instanţa a admis cererea bănuitului, învinuitului,
inculpatului de renunţare la apărător;
5) avocatul străin şi-a declinat împuternicirile;

81
Legea Republicii Moldova Cu privire la avocatură nr. 1260–XV din 19.07.2002, în vigoare de la
12.12.2002.
82
Казанир А.С., Санталов А.И., Коментарий к уголовно-процессуальному кодексу Молдавской ССР,
Изд.КАРТЯ МОЛДОВЕНЯСКЭ, Кишинев, 1966, р.50-53
83
Мозяков В. В. в соавт. Коментарий к Уголовно-процессуальному кодексу Российской Федерации.
Практическое руководство для следователей, дознователей, прокуроров, абвокатов. Москва: ЭКЗАМЕН,
2002, р. 140–141. A se vedea de asemenea: Мартынчик Е., Милушев Д.Участники защиты в молдавском и
российском уголовном судопроизводстве (сравнительно-правовой анализ) // Закон и жизнь, сентябрь 2005,
p.9
84
Modul şi ordinea de confirmare a calităţii şi împuternicirilor avocatului în procesele judiciare // Avocatul
Poporului, nr.3, 2005, p.9
85
Decizia Colegiului peenal al Curţii Supreme de Justiţie din 13 aprilie 2005, nr.1re-36/05 // Buletinul Curţii
Supreme de Justiţie al R.Moldova, nr.7, 2005, p.15
 6) organul de urmărire penală sau instanţa a admis renunţarea la apărător, declarată de
persoana care este apărată de avocatul numit din oficiu.
În cazul în care organul de urmărire penală sau instanţa nu a admis renunţarea bănuitului,
învinuitului, inculpatului la apărător, avocatul numit din oficiu nu poate sista participarea sa la
această cauză.
Apărătorul în procesul penal are un loc important şi e obligat conform legii de a face totul şi să nu
scape nimic ce ar putea fi în favoarea învinuitului. În ştiinţa procesual-penală şi practica judiciară apare câte
odată tendinţa de a micşora într-o anumită măsură activitatea apărătorului ce se argumentează prin aceia că ei
pot împiedica activitatea de luptă cu criminalitatea, să-1 ajute pe criminal să scape de răspundere. însă aceasta
contravine Constituţiei şi Legii cu privire la avocatură. O apărare principială şi activă în procesul penal nu
împiedică, ci contribuie la lupta cu criminalitatea, ajută la înlăturarea greşelilor în examinarea dosarelor
penale, cu respectarea condiţiilor de apărare a intereselor legitime cu ajutorul mijloacelor legitime.
Apărătorul nu poate fi asimilat de către organele de stat şi persoanele cu funcţie de
răspundere cu persoana interesele căreia le apără şi cu caracterul cauzei penale care se
examinează cu participarea lui. (art. 67 alin.1 C.P.P.).
Din studiile realizate s-a constat că această cerinţă nu este respectată cu stricteţe. În
general, avocaţii nu sunt identificaţi cu clienţii sau cu cauzele clienţilor, dar probabilitatea unei
atare identificări creşte atunci când clientul este implicat în politică. 86 Avocaţii nu sunt traşi la
răspundere pentru declaraţiile făcute în timp ce îşi reprezintă clienţii.
În plus, avocaţilor li se acordă un anumit grad de protecţie contra reacţiilor ostile care ar
putea fi provocate în urma reprezentării intereselor clienţilor nepopulari. Insultarea, calomnierea
avocatului, ameninţările la adresa acestuia, actele de violenţă comise împotriva lui în timpul
exercitării atribuţiilor profesionale şi în legătură cu aceasta se pedepsesc conform legii. (art. 44
alin.5 al Legii cu privire la avocatură).
Drepturile şi obligaţiile apărătorului. Apărătorul, în funcţie de calitatea procesuală a
persoanei ale cărei interese le apără, în faza de urmărire penală are dreptul:
- a fi informat privind esenţa bănuirii sau învinuirii. Acest drept este tangenţial cu dreptul
de a primi gratuit copile hotărârilor ce aduc atingere drepturilor şi intereselor clientului
său;
- a participa la efectuarea acţiunilor procesuale. Organele judiciare au obligaţia de a
permite apărătorului învinuitului sau inculpatului să asiste la efectuarea oricărui act de
urmărire penală. În cursul urmăririi penale, apărătorul, învinuitul sau inculpatul are
dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, însă lipsa apărătorului nu
împiedică efectuarea actelor de urmărire penală dacă se dovedeşte că acesta a fost
înştiinţat asupra datei şi orei efectuării actelor respective. Apărătorul, din momentul în
care a fost admis să participe la proces, are dreptul să asiste la acţiuni de procedură
efectuate cu participarea bănuitului, învinuitului, cât şi întreprinse în legătură cu cererea
bănuitului, învinuitului sau al apărătorului;
- a participa la orice acţiune procesuală efectuată cu antrenarea persoanei pe care o apără.
Prezenţa apărătorului este necesară la ascultarea învinuitului sau inculpatului, legea
prevăzând, în mod expres, obligativitatea asistenţei juridice. Ascultarea persoanei
arestate, în lipsa apărătorului, atrage nulitatea absolută a actului respectiv;
- să aibă întrevederi cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, fără a se limita numărul şi durata
lor. Numai întrevederea în lipsa persoanelor străine va aduce la o discuţie sinceră între
învinuitor şi apărătorul său. În caz contrar întrevederea îşi pierde sensul;
- a explica persoanei pe care o apără drepturile ei;
- a atenţiona persoana care efectuează acţiunea procesuală, asupra încălcărilor legii, în
caz de admitere a lor;
- a prezenta documente sau alte mijloace de probă, pentru a fi anexate la dosarul penal şi
cercetate în şedinţa de judecată;

86
Indicatorii Reformei Profesiei Juridice pentru Moldova, Asociaţia avocaţilor americani, aprilie, 2004, p.17
 - a cere recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, procurorului, expertului,
interpretului, traducătorului şi grefierului;
- a înainta cereri;
- a înainta obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi a cere includerea
obiecţiilor sale în procesul-verbal;
- a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care a participat şi a cere
completarea lor;
- a lua cunoştinţă de materialele cauzei penale, din momentul terminării urmăririi penale,
să noteze orice date din dosar şi a-şi face copii;
- a primi gratuit copile hotărârilor ce aduc atingere drepturilor şi intereselor clientului
său87;
- a depune plângeri împotriva acţiunilor şi hotărârilor organului de urmărire penală,
precum şi a ataca sentinţa sau orice altă hotărâre judecătorească;
- a participa la împăcare cu partea oponentă;
- a înainta obiecţii referitor la plângerile altor participanţi la proces;
- a înainta obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale celorlalţi participanţi în proces;
- să-i fie compensate cheltuielile suportate în cauza penală de persoana interesele căreia
le apără sau, în cazurile prevăzute de lege, din bugetul statului;
- să-i fie reparat prejudiciul cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire
penală sau ale instanţei.
Aceste drepturi sunt înscrise în art. 68 CPP. Având în vedere că conform art. 68 alin.7 CPP
apărătorul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute CPP., putem afirma că dreptul bănuitului din
art. 64 alin.2 pct.4 CPP în caz de reţinere, să primească consultaţie juridică, în condiţii
confidenţiale, din partea apărătorului până la începutul primei audieri în calitate de bănuit, poate
şi trebuie să fie raportat şi la dreptul apărătorului în caz de reţinere a bănuitului, de ai oferi
consultaţie juridică, în condiţii confidenţiale, până la începutul primei audieri în calitate de
bănuit a persoanei respective;
Apărătorul nu este în drept a întreprinde careva acţiuni împotriva intereselor persoanei pe
care o apără şi a o împiedica să-şi realizeze drepturile.
Apărătorul nu poate, contrar poziţiei persoanei pe care o apără, să recunoască participarea
ei la infracţiune şi vinovăţia de săvârşire a infracţiunii. Desigur, este absolut inacceptabilă
recunoaşterea de către avocat a vinovăţiei clientului său, dacă ultimul o infirmă. În cazul
contestării de către inculpat a vinovăţiei sale, avocatul-apărător este legat de poziţia clientului
său. El nu are dreptul să afirme că inculpatul este vinovat şi să construiască apărarea doar
invocând circumstanţele atenuante. El este obligat să analizeze în cel mai meticulos mod toate
argumentele învinuirii, să supună examinării toate părţile slabe ale acesteia, să spună totul ce
poate fi supus spre confirmarea declaraţiilor învinuitului care contestă acuzarea".88
În conformitate cu art. 46 alin.3 al Legii cu privire la avocatură avocatul nu are dreptul să
acţioneze contrar intereselor legitime ale clientului, să ocupe o poziţie juridică fără a o
coordona cu acesta (cu excepţia cazurilor când clientul îşi recunoaşte vina), să refuze, fără
motive întemeiate, apărarea bănuitului, învinuitului, acuzatului sau a condamnatului, la care s-a
obligat.
Deci, altfel se prezintă lucrurile dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul şi-a recunoscut
vinovăţia, iar apărătorul, în rezultatul studierii atente a tuturor materialelor cauzei, discuţiilor

87
Având la bază încheierea judecătorului de instrucţie din 20.11.06 s-a constatat ca încălcare a dreptului la un
proces echitabil prevăzut de art.6 CEDO, precum şi a dreptului prevăzut în art.68 alin.1 pct.13 CPP RM, refuzul
organului de urmărire penală a prezenta la cererea apărătorului copiile: ordonanţei de începere a urmăririi penale
în privinţa lui O.I.; a procesului verbal de reţinere a acestuia în calitate de bănuit; a actelor de aplicare a arestării
preventive şi a altor documente procesuale care afectează drepturile sale constituţionale (Arhiva Judecătoriei s.
Rîşcani, m. Chişinău)
88
Liuba Brînză, Rolul avocatului în reabilitarea persoanei în procesul penal // Revista Naţională de drept, 2002,
nr.4, pag.50
detaliate cu clientul, participării la ancheta judiciară, ajunge la concluzia că, în realitate, este
vorba despre autodefăimare.
În fapt, clientul nu a comis infracţiunea, dar, datorită unor motive personale, îşi asumă vina
altuia, fie a inventat însăşi infracţiunea. În această situaţie, apărătorul nu mai este legat de poziţia
clientului. El este în drept să-şi construiască apărarea de pe poziţia combaterii învinuirii, să
probeze nevinovăţia bănuitului, învinuitului, inculpatului. În cazul dat, apărarea nu slăbeşte, ci
dimpotrivă - se consolidează la maxim. Chiar dacă, de cele mai dese ori, clientul, care se
autodefăimează, acoperă o persoană apropiată (părintele, copilul, soţul, fratele etc.), apărătorul
acestuia nu trebuie să uite nici pentru o clipă unul dintre principiile formulate în art. 2 CPP:
"...nici un om nevinovat să nu fie tras la răspundere penală şi condamnat". Chiar aflat sub
impactul acestei situaţii extrem de dificile, apărătorul nu trebuie să facă compromisuri cu
propria-i conştiinţă şi să întreprindă toate măsurile în vederea reabilitării persoanei nevinovate.89
Apărătorul nu este în drept a destăinui informaţiile care i-au fost comunicate în legătură cu
exercitarea apărării, dacă aceste informaţii pot fi utilizate în detrimentul persoanei pe care o
apără.
Avocatul nu este în drept a renunţa nemotivat la apărare. Apărătorul nu este în drept a
înceta de sine stătător împuternicirile de apărător, a împiedica invitarea unui alt apărător sau
participarea lui în această cauză. Apărătorul nu este în drept a transmite altei persoane
împuternicirile sale de a participa în cauza respectivă.
Apărătorul nu este în drept fără consimţământul persoanei pe care o apără:
1) a o declara vinovată de săvârşirea infracţiunii;
2) a declara împăcarea cu partea oponentă;
3) a recunoaşte acţiunea civilă;
4) ai retrage plângerile sale;
5) a retrage apelul sau recursul împotriva sentinţei de condamnare.
Apărătorul este obligat:
1) a se prezenta la chemarea organului de urmărire penală sau a instanţei;
2) a se supune dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi
ale preşedintelui şedinţei de judecată;
3) a nu părăsi sala de şedinţe până la anunţarea întreruperii, fără permisiunea preşedintelui
şedinţei;
4) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată.
Cu toate acestea facem precizarea că existenţa cadrului legal necesar pentru garantarea
dreptului la apărare este o premisă necesară, însă nu este şi suficientă. Numai o aplicare corectă a
normelor de drept material şi procesual privitoare la dreptul la apărare poate garanta complet
acest drept.
În încheiere, menţionăm că avocatul trebuie să ţină seama întotdeauna de onoarea şi
demnitatea calităţii pe care o are, să depună eforturi în vederea consolidării autorităţii şi a
prestigiului avocaturii în ansamblu. Dacă avocatul abordează lucrurile anume de pe aceste poziţii
principiale el va reuşi să-şi îndeplinească sarcina, iar cauza se va încununa cu succes.
Apărătorul nu este în drept a întreprinde careva acţiuni împotriva intereselor persoanei pe
care o apără şi a o împiedica să-şi realizeze drepturile. Apărătorul nu poate, contrar poziţiei
persoanei pe care o apără, să recunoască participarea ei la infracţiune şi vinovăţia de săvârşire a
infracţiunii. Apărătorul nu este în drept a destăinui informaţiile care i-au fost comunicate în
legătură cu exercitarea apărării, dacă aceste informaţii pot fi utilizate în detrimentul persoanei pe
care o apără.
Avocatul nu este în drept a renunţa nemotivat la apărare. Apărătorul nu este în drept a
înceta de sine stătător împuternicirile de apărător, a împiedica invitarea unui alt apărător sau
participarea lui în această cauză. Apărătorul nu este în drept a transmite altei persoane
împuternicirile sale de a participa în cauza respectivă.
Apărătorul nu este în drept fără consimţământul persoanei pe care o apără:
89
Ibidem
 1) a o declara vinovată de săvârşirea infracţiunii;
2) a declara împăcarea cu partea oponentă;
3) a recunoaşte acţiunea civilă;
4) ai retrage plângerile sale;
5) a retrage apelul sau recursul împotriva sentinţei de condamnare.
Apărătorul este obligat:
1) a se prezenta la chemarea organului de urmărire penală sau a instanţei;
2) a se supune dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi
ale preşedintelui şedinţei de judecată;
3) a nu părăsi sala de şedinţe până la anunţarea întreruperii, fără permisiunea preşedintelui
şedinţei;
4) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

2. Reprezentanţii şi succesorii
În situaţiile în care unele părţi nu pot sau nu doresc să participe la desfăşurarea procesului
penal, s-a admis ca acestea să aibă, în general, dreptul de a fi înlocuite prin reprezentanţi, pe care
urmează să-i împuternicească potrivit legii. Reprezentanţii sunt persoane împuternicite în cadrul
procesului penal să participe la actele procesuale, în numele şi în interesul unei părţi din proces.
Reprezentanţii pot îndeplini toate actele procesuale pe care le-ar fi putut efectua şi partea
pe care o reprezintă, cu excepţia celor care au caracter personal. Persoanele care reprezintă una
din părţile în procesul penal, devin prin aceasta participanţi la activitatea procesuală, nu însă şi
părţi în proces. Ei pot avea calitatea de reprezentanţi legali sau convenţionali”.
Prin noţiunea de reprezentare se subînţelege îndeplinirea de către reprezentant a drepturilor
şi obligaţiilor reprezentatului. Reprezentare – este înfăptuirea acţiunilor juridice în măsura
împuternicirilor avute de către o persoană, numită reprezentant din numele altei persoane numită
reprezentat.
Reprezentarea este o instituţie specifică soluţionării cauzelor de către instanţele
judecătoreşti, care constă în împuternicirea unei persoane de a îndeplini, în cadrul procesului
penal, acte procesuale pe seama unei părţi care nu se poate prezenta sau nu doreşte să se
înfăţişeze în faţa organelor judiciare.90
Scopul reprezentării în procesul penal este acordarea ajutorului juridic în apărarea
drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor reprezentate. Datorită institutului reprezentării,
drepturile şi interesele unora sunt reprezentate şi apărate de alţii. Reprezentarea în sensul ei
special înseamnă, că reprezentanţii acţionează din numele şi în folosul reprezentatului, iar uneori
chiar îi substituie în procesul penal. Datorită institutului reprezentării, cetăţenii şi persoanele
juridice, ce au interes soluţionarea cauzei penale, au posibilitatea de a-şi realiza drepturile şi
obligaţiile procesuale prin reprezentanţi.
Legislaţia procesual-penală prevede reprezentanţi ai părţii vătămate, părţii civile şi părţii
civilmente responsabile. Instituţia reprezentării în procesul penal poate fi convenţională şi legală.
Reprezentarea legală – are loc în baza legii. Persoana incapabilă, participantă la proces,
nu-şi poate exercita de sine stătător drepturile prevăzute de CPP RM., acestea fiind exercitate de
reprezentantul ei legal.
În cazul în care partea civilă iresponsabilă nu are reprezentant legal, participarea ei în
procesul penal este suspendată, iar acţiunea civilă rămâne fără examinare, dacă procurorul nu
înaintează acţiune în interesele acesteia faţă de învinuit, inculpat sau faţă de persoana care poartă
răspundere materială pentru faptele învinuitului, inculpatului. În cazul iresponsabilităţii părţii
civilmente responsabile, participarea acesteia la proces este suspendată, iar acţiunea civilă nu
este examinată.
Reprezentarea legală are ca scop apărarea drepturile şi interesele învinuitului, ale părţii
vătămate, ale părţii civile şi civilmente responsabilă, care din cauza pierderii totale sau parţiale a
90
V. Mihoci, Asistenţa juridică în procesul penal românesc -componenţă şi garanţie esenţială a dreptului la apărare,
Revista Naţională de Drept, 2004, nr.8, pag.33
capacităţii de exerciţiu, nu au posibilitatea ori înfruntă dificultăţi în apărarea autonomă a
drepturilor şi intereselor lor. În practica judiciară, absența reprezentantului legal la audierea
minorului este catalogată cu inadmisibilitatea declarațiilor ultimului.
Colegiul, susţinind concluzia şi argumentarea nevinovăţiei inculpaţilor pe capetele de
invinuire expuse, remarcă faptul că organul de urmărire penală a audiat o parte din părţile
vătămate minore în lipsa reprezentanţilor lor legali, a unui psiholog sau pedagog, fapt care a fost
evidenţiat de către instanţa de fond, prin neadmitereaca probe a declaraţiilor lor, deoarece acestea
cad sub incidenţa prevederii de neadmisibilitate, reglementată de art.94 Cod de procedură penală,
şi nu pot fi puse la baza unei hotăriri de condamnare, după cum a solicitat procurorul.91
Reprezentarea legală presupune participarea în proces în mod necesar a unei persoane
desemnate de lege în locul persoanei interesate, care nu are dreptul de a sta în cauză în mod
nemijlocit, ci numai interpus prin intermediul reprezentantului său legal.92
Conform art. 77 alin.1 CPP RM reprezentanţii legali ai victimei, părţii vătămate, părţii
civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului sunt părinţii, înfietorii, tutorii sau curatorii lor,
care reprezintă în procesul penal interesele participanţilor la proces minori sau iresponsabili.
Învinuitul şi bănuitul pot avea doar reprezentanţi legali. În procesul penal ei acţionează de
rând cu persoanele reprezentate, dar nicidecum în locul lor. Participarea apărătorului, nu
eliberează reprezentantul legal de reprezentare.
Reprezentantul legal este admis în proces în baza unei hotărâri motivate a organului de
urmărire penală sau după caz a instanţei de judecată.
Reprezentarea în baza legii este stabilită de către legislator pentru bănuiţii şi învinuiţii care
nu au atins majoratul, care se află sub tutelă şi curatelă, care au săvârşit o infracţiune în stare de
afect ori sau îmbolnăvit de alienaţie sau debilitate
Reprezentarea mandatară (Reprezentarea convenţională) – are loc în baza unui acord de
voinţă a participanţilor şi este întemeiată pe existenta unui contract de mandat. Cu excepţia
inculpatului pentru care există restricţii în ceea ce priveşte reprezentarea, toate celelalte părţi pot
fi întotdeauna reprezentate. Convenţionalizarea este reprezentarea care este realizată în baza unui
contract, între două persoane ce sunt dotate cu capacitatea deplină de exerciţiu în procesul penal,
de exemplu: între partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentantul
acestora. Reprezentarea convenţională este întemeiată pe existenţa unui contract de mandat între
reprezentant şi reprezentat (persoana cu capacitatea deplină care este parte în proces).
Mandant (subiect al reprezentării) poate fi orice persoană care are calitatea de parte în
procesul penal, în cazurile în care legea permite reprezentarea.
Mandatar (reprezentant convenţional) poate fi orice persoană fizică care are capacitatea de
a exercita de a asista în justiţie.
Interesele persoanelor fizice sunt reprezentate de avocaţi şi de rudele apropiate, iar ale
persoanelor juridice – de personalul prevăzut de statut, de obicei, consultantul juridic sau
avocatul. Reprezentanţii părţii vătămate participă în proces deopotrivă cu partea vătămată, iar
reprezentanţii părţii civile şi ai părţii civilmente responsabile, atât deopotrivă cu ei, cât şi în locul
lor.
Reprezentanţi ai victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile sunt
persoanele împuternicite de către acestea să le reprezinte interesele în cauza penală.
La suportul juridic al reprezentării atribuim şi următoarele norme:
Art. 58 alin.9 CPP RM - Victima beneficiază de drepturile sale şi îşi exercită obligaţiile
personal sau, dacă legea permite, prin reprezentanţi;
Art. 60 alin.4 CPP RM - Partea vătămată beneficiază de drepturile sale şi îşi exercită
obligaţiile personal sau, dacă legea permite, prin reprezentanţi.
91
Extras din Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr. 1r-8/08 din 27 noiembrie 2008,
în: în: Jurisprudența Curții Supreme de Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere. Ch., 2012,
p.615,616.
92
Volonciu Nicolae. Tratat de procedură penală. Parte generală. Vol. I. Bucureşti: PAIDEIA, 1996, p. 145.
 Art. 62 alin.5 CPP RM - Partea civilă îşi exercita drepturile şi obligaţiile sale personal
sau, după caz, prin reprezentant.
În calitate de reprezentanţi ai victimei, părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente
responsabile, pot participa avocaţi şi alte persoane împuternicite cu asemenea atribuţii prin
procură. În calitate de reprezentant al persoanei juridice, constituit ca parte civilă sau parte
civilmente responsabilă, este admis conducătorul unităţii respective, la prezentarea legitimaţiei.
Această prevedere din art. 79 alin.2 CPP RM, împiedică participarea în calitate de reprezentant
chiar şi a unui subiect foarte competent cum ar fi avocatul.93
Totuşi în practica judiciară s-a făcut interpretare extensivă realizată de organele judiciare a
acestei norme, avându-se în vedere art.6 alin.3 CEDO, art.26 di Constituţia RM, art. 17 CPP RM
admițând fără echivoc participarea apărătorului alături de reprezentant.94
Atunci când, după constituirea persoanei ca reprezentant al victimei, părţii vătămate, părţii
civile, părţii civilmente responsabile, este constatată lipsa de temeiuri pentru a menţine persoana
în calitatea respectivă, organul de urmărire penală sau instanţa decide a înceta participarea
acesteia ca reprezentant. Participarea reprezentantului încetează, de asemenea, şi în cazurile în
care atribuţiile lui au fost suspendate de persoanele care i-au delegat iniţial aceste atribuţii sau
reprezentantul care nu este avocat, a refuzat să participe în continuare în această calitate.
Partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă poate avea câţiva
reprezentanţi, însă organul de urmărire penală sau instanţa este în drept a limita numărul
reprezentanţilor care participă la acţiuni procesuale sau în şedinţa de judecată până la un
reprezentant.
Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile
exercită, în cursul desfăşurării procesului penal, drepturile lor, cu excepţia drepturilor indisolubil
legate de persoana acestora. Pentru protejarea intereselor persoanei reprezentate, reprezentantul,
în condiţiile art. 80 CPP RM., are dreptul:
1) a fi informat privind fondul cauzei;
2) a participe la efectuarea acţiunilor procesuale;
3) a cere recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, a judecătorului,
procurorului, expertului, interpretului, traducătorului şi grefierului;
4) a prezenta documente şi alte mijloace de probă, pentru a fi anexate la dosarul penal şi
cercetate în şedinţa de judecată;
5) a da explicaţii;
6) a înainta cereri;
7) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară
includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii respective;
8) a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care el sau persoana
reprezentată a participat şi să ceară completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-
verbal;
9) a lua cunoştinţă de materialele cauzei din momentul terminării urmăririi penale,
inclusiv în cazul clasării procesului penal şi să facă copii sau să-şi noteze orice date din dosar,
privind interesele persoanei reprezentate;
10) a participa la şedinţele de judecată în aceleaşi condiţii în care poate participa persoana
reprezentată;
11) a pleda în dezbateri judiciare în locul părţii civile sau al părţii civilmente responsabile
interesele căreia le reprezintă;
12) a depune plângeri împotriva acţiunilor şi hotărârilor organului de urmărire penală şi a
ataca hotărârile instanţei în limitele competenţei sale;
13) a retrage, cu consimţământul persoanei reprezentate, orice cerere depusă de el;

93
Vasile Lungu, Consideraţii generale asupra esenţei şi conţinutului noţiunilor de victimă, parte vătămată şi parte
civilă-subiecţi ai procesului penal // Avocatul Poporului, Nr.5-6, Chişinău, 2006, p.22
94
Arhiva Judecătoriei s. Centru, d.p.2004036143
 14) a face obiecţii la plângerile altor participanţi în proces, atunci când aceste plângeri au
atribuţie la interesele persoanei reprezentate;
15) a-şi expune opinia în şedinţa de judecată, referitor la cererile şi propunerile altor
participanţi în proces, precum şi la chestiunile ce sunt soluţionate de instanţă, în măsura în care
ele ating interesele persoanei reprezentate;
16) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor nelegitime ale altor participanţi la proces, în
măsura în care ele ating interesele persoanei reprezentate;
17) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată, când acestea
pot leza interesele persoanei reprezentate;
18) să invite un alt reprezentant cu consimţământul persoanei reprezentate şi să-i transmită
împuternicirile printr-o nouă procură a reprezentatului;
19) a primi despăgubirea pentru prejudiciul cauzat prin acţiunile nelegitime ale organului
de urmărire penală sau ale instanţei;
20) a fi informat de organul de urmărire penală privind hotărârile adoptate, referitor la
persoana reprezentată, şi a primi la cerere, copiile acestor hotărâri.
Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile,
atunci când în procură aceasta este specificat, precum şi reprezentantul persoanei juridice care
exercită această atribuţie din oficiu, are dreptul în numele persoanei reprezentate în modul
prevăzut de CPP RM:
1) a retrage cererea privind săvârşirea infracţiunii împotriva persoanei reprezentate;
2) a încheia tranzacţii de împăcare cu bănuitul, învinuitul, inculpatul;
3) a renunţa la acţiunea intentată de către persoana reprezentată;
4) a recunoaşte acţiunea înaintată reprezentatului;
5) a primi bunurile şi banii care îi revin persoanei reprezentate, în baza hotărârii
judecătoreşti.
Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile nu are
dreptul să întreprindă acţiuni care ar veni în contradicţie cu interesele persoanei reprezentate.95
Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile
este obligat:
1) a îndeplini indicaţiile persoanei reprezentate;
2) a prezenta organului de urmărire penală sau instanţei documentele care îi confirmă
împuternicirile;
3) a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei;
4) a prezenta, la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanţei, obiectele şi
documentele de care dispune;
5) a se supune dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi
ale preşedintelui şedinţei de judecată;
6) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată.
Înlăturarea din procesul penal a reprezentantului victimei, părţii vătămate, părţii civile,
părţii civilmente responsabile, martorului este realizată în condiţiile înlăturării apărătorului,
prevăzute în art. 72 CPP RM şi aplicate în mod corespunzător.
În legătură cu prevederile art. 58 alin.4 pct.1 RM Victima unei infracţiuni deosebit de
grave sau excepţional de grave contra persoanei, victima torturii, tratamentelor inumane sau
degradante, indiferent de faptul dacă este recunoscută în calitate de parte vătămată sau parte
civilă, dispune de asemenea de următoarele drepturi: să fie consultată de un apărător
[s.a.]avocat pe tot parcursul procesului penal ca şi celelalte părţi în proces; am făcut concluzia
că nu trebuie limitate posibilităţile şi drepturile victimei de a beneficia de asistență juridică
numai pentru cazurile infracţiunilor grave sau excepţional de grave contra persoanei, şi nu este
corectă utilizarea sintagmei apărător avocat în acest caz, deoarece în conformitate cu art. 79
alin.2 CPP RM: În calitate de reprezentanţi ai victimei, părţii vătămate, părţii civile şi părţii
civilmente responsabile la procesul penal pot participa avocaţi şi alte persoane împuternicite cu
95
Neagu Ion, Tratat de procedură penală, Bucureşti: PRO, 1997, p. 144.
asemenea atribuţii de către participantul la procesul respectiv, prin procură. Noţiunea apărător
este utilizată de legislator pentru avocatul care acordă asistenţă juridică bănuitului, învinuitului şi
inculpatului în condiţiile şi sensul art. 67 CPP RM. Aşa dar propunem omiterea normei din art.
58 alin.4 pct.1 CPP RM şi înlocuirea cuvântului apărător din art. 58 alin.3 pct.11 cu cel de
reprezentant;
Din aceleaşi raţionamente propunem înlocuirea cuvântului apărător cu cel de avocat în
situaţia prevăzută de art. 60 alin.1 pct.18 CPP RM;
Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile. În procesul penal, succesor al părţii
vătămate sau al părţii civile este recunoscută una dintre rudele ei apropiate, care a manifestat
dorinţa de a exercita drepturile şi obligaţiile părţii vătămate decedate sau care, în urma
infracţiunii, a pierdut capacitatea de a-şi exprima conştient voinţa. În calitate de rudă apropiată
sunt conform art. 6 alin.1 pct. 41 CPP RM copii, părinţi, înfietori, înfiaţi, fraţi şi surori, bunici,
nepoţi.
Succesor al părţii vătămate sau al părţii civile nu poate fi constituită ruda ei apropiată,
căreia i-a fost incriminată cauzarea prejudiciului material, fizic sau moral părţii vătămate.
Constituirea rudei apropiate ca succesor al părţii vătămate sau al părţii civile este decisă de
procurorul care conduce urmărirea penală sau, după caz, instanţa de judecată, cu condiţia că ruda
apropiată solicită această calitate. Atunci când mai multe rude apropiate solicită această calitate,
decizia de a alege succesorul îi revine procurorului sau instanţei de judecată. Dacă, la momentul
solicitării respective, lipsesc temeiuri suficiente pentru constituirea persoanei ca succesor al
părţii vătămate sau al părţii civile, hotărârea în cauză este luată imediat după stabilirea acestor
temeiuri.
Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile, participă la proces în locul părţii vătămate
sau părţii civile. Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile poate fi citat şi audiat în calitate de
martor.
Dacă după constituirea persoanei ca succesor al părţii vătămate sau al părţii civile, este
constatată lipsa temeiurilor de menţine în această calitate, organul de urmărire penală sau
instanţa, prin hotărâre motivată, încetează participarea acesteia la proces în calitate de succesor al
părţii vătămate sau al părţii civile. Ruda apropiată a părţii vătămate sau a părţii civile, care are
calitatea de succesor al acesteia este în drept a renunţa la împuternicirile sale în orice moment al
procesului penal. Trebuie să remarcăm că un rol deosebit în acordarea asistenţei juridice revine
avocatului în caz de reprezentare a intereselor succesorului procedural al părţii vătămate în caz
de intervenire a circumstanţelor stipulate în lege.96
Având în vedere cele menţionate propunem de lege ferenda completarea atât a denumirii
cât şi a conţinutului art. 79 şi 80 CPP RM, adăugând sintagma reprezentant al succesorului
procedural.
Avocatul martorului Persoana, fiind citată în calitate de martor, are dreptul să invite un
avocat care îi va reprezenta interesele în organul de urmărire penală şi o va însoţi la acţiunile
procesuale efectuate cu participarea sa (art. 92 alin.1 CPP RM)
Avocatul invitat de către martor în calitate de reprezentant al său, după ce şi-a confirmat
calitatea şi împuternicirile, are dreptul:
1) a şti în care cauză penală este citată persoana pe care o reprezintă;
2) a asista pe tot parcursul desfăşurării acţiunii procesuale la care participă persoana pe
care o reprezintă;
3) a cere, în condiţiile prevăzute de lege, recuzarea interpretului, traducătorului care
participă la audierea martorului respectiv;
4) a înainta cereri;
5) a-i explica martorului drepturile lui şi a atenţiona persoana care efectuează acţiunea
procesuală asupra încălcărilor legii comise de ea;

96
Н. Белый, Проблемы участия адвоката в качестве представителя в уголовном процессе // Revista de
crimiologie, drept penal şi criminalistică, 2006, nr.3-4, c.88
 6) a se adresa, cu permisiunea organului de urmărire penală, persoanei interesele căreia le
reprezintă cu întrebări, observaţii, îndrumări;
7) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi a cere includerea
obiecţiilor sale în procesul-verbal;
8) a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care el împreună cu
persoana interesele căreia le reprezintă, au participat şi a cere completarea lor sau includerea
obiecţiilor sale în procesul-verbal.
Printre drepturile martorului din art. 90 CPP RM importanţă deosebită are dreptul de a
refuza de a face declaraţii, de a prezenta obiecte, documente, mostre pentru cercetare
comparativă sau date dacă acestea pot fi folosite ca probe care mărturisesc împotriva sa sau a
rudelor sale apropiate. Aceste prevederi coroborează cu art. 21 CPP RM: Nimeni nu poate fi silit
să mărturisească împotriva sa ori împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei,
logodnicului, logodnicei sau să-şi recunoască vinovăţia. Persoana căreia organul de urmărire
penală îi propune să facă declaraţii demascatoare împotriva sa ori a rudelor apropiate, a
soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei este în drept să refuze de a face asemenea declaraţii şi
nu poate fi trasă la răspundere pentru aceasta.
Normele acestui articol sunt destinate nu numai martorilor dar şi altor persoane care sunt
ascultate în cadrul procesului penal
În literatura de specialitate interdicţia ascultării persoanelor asupra faptelor demascatoare a
primit denumirea de imunitate. Imunitatea martorului garantează apărarea, ocrotirea martorului
de autoacuzare şi se consideră cel puţin teoretic, una dintre categoriile fundamentale ale
dreptului probator anglo-american,97 marcată ca una din cele mai importante garanţii în domeniul
jurisprudenţei.98
Imunitatea martorului este consacrată de art. 14, alin.3, lit. „g” al Pactului internaţional
cu privire la drepturile civile şi politice adoptat la 16 decembrie 1966 la New-York,99
Adeseori, în practica organelor de urmărire penală din Republica Moldova, în calitate de
martor este, ascultată persoana care, de fapt e suspectată de săvârşirea infracţiunii. Persoana care
este ascultată în calitate de bănuit, învinuit, anterior a fost ascultată numai în calitate de martor
sau a făcut declaraţii până la începerea urmăririi penale.. Mai mult ca atât, aceste persoane
recunosc în cadrul acestor acte săvârşirea de către ei a infracţiunii şi lămuresc împrejurările
săvârşirii ei.
Procesual calitatea lui de bănuit nu este perfectată şi persoana respectivă este avertizată
despre răspunderea penală ce o va purta în cazul refuzului de a face declaraţii (art. 313 CPP RM)
şi pentru declaraţii intenţionat false (art. 312 CPP RM). Deşi martorul semnează în procesul
verbal de ascultare, confirmând faptul că i-au fost explicate drepturile conferite prin art. 90 CPP
RM, nu întotdeauna organul de urmărire penală îşi onorează obligaţiile. În aşa caz persoana care
este suspectată de săvârşirea infracţiunii, dar este ascultată în calitate de martor, duce lipsa de
acel drept de apărare pe care-l posedă real persoana ascultată în calitate de bănuit sau învinuit.
Uneori persoanele sunt interogate în calitate de martor fiind ameninţaţi cu sancţiuni
penale dacă nu vor să „colaboreze cu organele”. Deseori acestea sunt forţaţi să depună depoziţii
false. Au fost înregistrate cazuri în care după astfel de situaţii „autorităţile” au utilizat depoziţiile
martorilor în vederea acuzării acestora, mai târziu martorul fiind interogat în calitate de bănuit.100
În acest caz este importantă asistarea martorului de avocatul reprezentant, care în cazul
avertizărilor de răspundere penală în caz de tăcere asupra faptelor demascatoare, ar interveni,
obiectând împotriva întrebărilor demascatoare art. 92 alin.2 pct.7 CPP RM.

97
Михайловская И. Б. О положении личности в англо-американском уголовном процессе. Москва: Юрид.
лит., 1961, р. 20.
98
Полянский Н. Н. Уголовное право и уголовный суд Англии. Юрид. лит., 2-е изд. Испр. и дополн., р. 270.
99
Ratificat prin Hotărârea Parlamentului RM nr. 217–XII, 28.07.90, în vigoare pentru RM de la 26.04.93.
100
Ion Manole, Alexandru Postică, Sergiu Gogu, Raport cu privire la situaţia drepturilor omului în Republica
Moldova, Retrospectiva anului 2005, Chişinău, 2006, p. 93
 Dacă, după ce martorul a făcut uz de imunitatea sa, totuşi a fost impus să răspundă la
întrebările care-l compromit (incriminating questions), atunci, la examinarea în continuare a
cauzei de învinuire a martorului, răspunsurile sale nu vor putea fi folosite în calitate de probe.”101
Art. 109 alin.2 CPP RM interzice punerea întrebărilor sugestive sau care nu se referă la
premisa probelor şi care în mod evident urmăresc scopul insultării şi umilirii persoanei audiate.
Tactica criminalistica recomandă insistent organelor ce efectuează ascultarea a nu adresa
întrebări care sugerează răspunsul aşteptat. 102Pe lângă aceasta, uneori chiar şi întrebările cele mai
inofensive pot determina declaraţii mincinoase. De exemplu: din motive obiective martorul nu a
perceput anumite împrejurări, iar dacă sunt întrebaţi, de teama să nu fie consideraţi de rea -
credinţă, improvizează sau completează golurile cu deducţii logice.103
De aceea este interzisă folosirea întrebărilor sugestive ori a celor de natură să pună în
dificultate pe martor.104 
Întrebările adresate învinuitului în timpul ascultării nu trebuie să fie nedeterminate, neclare
şi imprecise. Reprezentantul martorului trebuie să reacţioneze prompt în aceste cazuri
atenționând în condiţiile art. 92 alin.2 pct.5 CPP RM persoana care efectuează acţiunea
procesuală asupra încălcărilor legii comise de ea.
De asemenea reprezentantul martorului va supraveghea îndeplinirea de către organul de
urmărire penală a cerinţelor art. 105 alin.7 CPP RM, în mod obligatoriu, fiecare martor este
întrebat dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi şi în ce relaţii se află cu părţile. În
cazul în care se dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a bănuitului, învinuitului, inculpatului,
martorului i se explică dreptul de a tăcea şi este întrebat dacă acceptă să facă declaraţii.
Constatând relaţiile de rudenie avută în vedere în această normă procesuală avocatul
reprezentant al martorului trebuie să facă uz neapărat de dreptul său înscris în art. 92 alin.2 pct.6
CPP RM şi să se adreseze, cu permisiunea organului de urmărire penală, persoanei interesele
căreia le reprezintă cu întrebări, observaţii, îndrumări. Întru realizarea eficientă a acestui drept,
reprezentantul va solicita de la organul de urmărire penală întrerupere în realizarea actului de
urmărire penală la care participă martorul reprezentat pentru al consulta în condiţii de
confidenţialitate asupra oportunităţii de însuşire a dreptului înscris în art. 105 alin.7 CPP RM

SECŢIUNEA V
Participanţii care contribuie la desfăşurarea procesului
1. Martorul
În vorbirea curentă prin martor se înţelege acea persoană care a fost de faţă, a perceput cu
propriile simţuri un anumit eveniment sau a căpătat direct anumite cunoştinţe legate de
evenimentul în cauză.105
Martorul este persoana citată în această calitate de organul de urmărire penală sau de
instanţă, precum şi persoana care face declaraţii, în modul prevăzut de C.P.P. în calitate de
martor. Ca martori pot fi citate persoanele care posedă informaţii cu privire la vreo
circumstanţă care urmează să fie constatată în cauză.(art. 90 alin.1 C.P.P.).

101
Уимшир А. М. Уголовный процесс (перевод с английского). Москва: Иностр. лит.-ры, 1947, р.
188–189.
102
Aioniţioaie Constantin ş.a., Tactica criminalistică, Ed. Bucureştii Noi, Bucureşti, 1989, p.63
103
Ibidem, p. 104.
104
Ibidem, p. 98.
105
V. Dongoroz ş.a. Explicaţiile teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală. Vol 1. Bucureşti:
Edit. Academiei R.S. România, 1975, p. 199.
 Pentru dobândirea calităţii procesuale de martor trebuie să fie întrunite cumulativ
următoarele condiţii:
1. Existenţa un proces penal în curs de desfăşurare;
2. Existenţa unei persoane care cunoaşte fapte şi împrejurări de natură să contribuie la
aflarea adevărului în procesul penal respectiv;
3. Ascultarea acelei persoane de către organele judiciare cu privire la faptele şi
împrejurările pe care le cunoaşte.106
Conform opiniei unor specialişti una dintre cele mai reuşite definiţii martorului este dată de
Constantin Aionaţoaie. Martor este persoana fizică, ce având cunoştinţe despre vre-o faptă sau
împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal, este ascultată de
organele judiciare în această calitate.107
Martorul în sine nu este un mijloc de probă; au acest caracter numai declaraţiile lui în
măsura în care concură la rezolvarea cauzei.108
Lipsa oricăreia din condiţiile arătate, exclude citarea şi ascultarea persoanei în calitate de
martor, precum şi valoarea probatorie a declaraţiilor ei.

Nu pot fi citaţi şi ascultaţi ca martori:

1) persoanele care, din cauza defectelor fizice sau psihice, nu sunt în stare să înţeleagă just
împrejurările care au importanţă pentru cauză şi să facă referitor la ele declaraţii exacte şi juste;
2) apărătorii, colaboratorii birourilor de avocaţi-pentru constatarea unor date care le-au
devenit cunoscute în legătură cu acordarea asistenţei juridice sau în legătură cu acordarea
acesteia;
3) persoanele care posedă informaţie ce ţine de cauza examinată, cauză, în legătură cu
exercitarea de către ele a atribuţiilor de reprezentanţi ai părţilor;
4) judecătorul, procurorul, reprezentantul organului de urmărire penală, grefierul – privind
circumstanţele care le-au devenit cunoscute în legătură cu exercitarea atribuţiilor procesuale,
făcând excepţie pentru cazurile de participare la reţinere în flagrant delict sau de cercetare a
abuzurilor cauzei respective, de reexaminare a cauzei în ordine de revizie ori de restabilire a
dosarului pierdut;
5) jurnalistul – pentru a preciza persoana care i-a prezentat informaţia, cu condiţia de a nu-i
divulga numele, făcând excepţie cazului în care persoana benevol doreşte să depună mărturii;
6) slujitorii cultelor – referitor la circumstanţele care le-au devenit cunoscute în legătură cu
exercitarea atribuţiilor lor;
7) medicul de familie şi alte persoane care au acordat îngrijire medicală – referitor la viaţa
privată a persoanelor pe care le deservesc.
Jurnalistul şi medicul de familie pot fi citate şi ascultate ca martori numai în cazul când
această informaţie este absolut necesară pentru prevenirea sau descoperirea infracţiunilor
deosebit de grave sau excepţional de grave.
Persoanele care cunosc anumite circumstanţe ale cauzei, în legătură cu participarea lor la
procesul penal în calitate de apărător, reprezentant al părţii vătămate, părţii civile sau părţii
civilmente responsabile sunt în drept, în cazuri excepţionale, cu consimţământul persoanei
interesele căreia sunt reprezentate, să facă declaraţii în favoarea ei, însă darea declaraţiilor în
aceste cazuri exclude participarea lor ulterioară în proces.
În baza art. 90 alin.12 C.P.P. martorul are dreptul:
1) a şti în legătură cu care cauză este citat;
2) a cere recuzarea interpretului, traducătorului care participă la audierea sa;
3) a înainta cereri;

106
Gh. Nistoreanu, M. Apetrei. Drept procesual penal. Bucureşti, 1996, p. 106.
107
Constantin Aioniţoaie. Tactică Criminalistică. Bucureşti, 1989, p. 81–82.
108
Buneci P. Drept Procesual Penal. Partea generală. Bucureşti: Edit. Fundaţiei „România de mîine”, 2003, p. 154.
 4) a refuza de a face declaraţii, de a prezenta obiecte, documente, mostre pentru cercetare
comparativă sau date, dacă acestea pot fi utilizate ca probă, care mărturisesc împotriva sa sau a
rudelor sale apropiate;
5) a face declaraţii în limba maternă sau în altă limbă pe care o posedă;
6) a lua cunoştinţă de declaraţiile sale înregistrate şi să ceară corectarea sau completarea
declaraţiilor sale;
7) a utiliza documente ce conţin calcule complicate, denumiri geografice şi notiţe, asupra
amănuntelor greu de reţinut;
8) a ilustra declaraţiile sale cu scheme, desene grafice;
9) a fi asistat de un apărător ales de el ca reprezentant;
10) a scris personal declaraţiile sale în procesul-verbal al audierii;
11) a cere compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală şi repararea prejudiciului
cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;
12) a-i fi restituite bunurile, ridicate de organul de urmărire penală sau prezentate de el
însuşi în calitate de probe;
13) a primi documentele, ce îi aparţin, în original.
Conform art. 90 alin.7 C.P.P., martorul este obligat:
1) a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei pentru a face
declaraţii şi a participa la acţiuni procesuale. Dacă martorul nu s-a prezentat la acţiunea
procesuală, fără motive întemeiate, organul de urmărire penală sau instanţa are dreptul a ordona
aducerea lui silită, în ordinea prevăzută de art. 199 C.P.P.;
2) a face declaraţii veridice şi a comunica tot ce ştie în legătură cu cauza respectivă;
3) a răspunde la întrebările puse şi a confirma, prin semnătură, exactitatea declaraţiilor sale
incluse în procesul-verbal al acţiunii procesuale sau anexate la acesta;
4) a prezenta, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, obiecte, documente,
mostre pentru cercetare comparativă;
5) a accepta, la cererea organului de urmărire penală, examinarea corporală;
6) a se supune unei expertize în condiţii de ambulator, pentru verificarea capacităţii de a
înţelege corect circumstanţele care urmează să fie constatate în cauza respectivă şi de a face
declaraţii juste în cazul când sunt temeiuri verosimile pentru a pune la îndoială atare capacitate;
7) a se supune dispoziţiilor legale ale reprezentantului organului de urmărire penală sau ale
preşedintelui şedinţei de judecată;
8) a nu părăsi sala de şedinţe, fără permisiunea preşedintelui;
9) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată.
Martorul care refuză sau s-a eschivat de a face declaraţii, poartă răspundere conform art.
313 CP, iar martorul care face declaraţii mincinoase cu bună ştiinţă – conform art. 312 C.P.
Rudele apropiate, precum şi soţul, soţia, logodnicul, logodnica bănuitului, învinuitului,
inculpatului, nu sunt obligaţi a face declaraţii împotriva acestuia. Organul de urmărire penală sau
instanţa este obligată a aduce acest fapt, la cunoştinţă persoanelor respective, contra semnătură.
Persoana, fiind citată în calitate de martor, are dreptul să invite un avocat care îi va
reprezenta interesele în organul de urmărire penală şi o va însoţi la acţiunile procesuale
efectuate cu participarea sa (art. 92 alin.1 C.P.P.)
Imunitatea martorului. Dicţionarul explicativ al Limbii Române defineşte imunitatea ca
ansamblu de drepturi sau privilegii de care se bucură unele categorii de persoane.109
Potrivit aceleaşi surse, privilegiu însemnă avantaj, scutire de obligaţii (către stat), drept sau
distincţie socială care se acordă, în instituţiile speciale, unei persoane, unui grup”110 Scopul
imunităților şi privilegiilor este determinat de un factor moral – societatea pune pe cântar ce este
primordial: anumite relaţii (fie de rudenie, de credinţă etc.) sau importanţa probantă a unor
informaţii (care în unele cazuri pot fi unice şi absolut necesare) pentru descoperirea adevărului.

109
Dicţionarul explicativ al Limbii Române. Ediţia a II-a. Bucureşti: Academia Română, 1998, p. 480.
110
Ibidem, p. 852.
 Imunitatea martorului garantează apărarea, ocrotirea martorului de autoacuzare şi se
consideră cel puţin teoretic, una dintre categoriile fundamentale ale dreptului probator anglo-
american,111 marcată ca una din cele mai importante garanţii în domeniul jurisprudenţei. 112 În
virtutea garanţiei în cauză, martorului i se acordă dreptul de a nu răspunde la întrebări care îl pot
demasca în săvârşirea infracţiunii. Garanţia contra autoînvinuirii a fost stabilită pentru prima data
în judecătoriile penale din Anglia în ultimii ani ai sec. XVII-lea. Fiecare martor în afara
inculpatului, nu poate fi impus să răspundă, de regulă la vreo întrebare sau să prezinte vreun
document, dacă el va declara sub jurământ că aceasta se va solda cu învinuirea lui în săvârşirea
unei infracţiuni, cu aplicarea faţă de el a unei amenzi sau cu confiscarea averii lui.
Pentru a asigura martorului acest privilegiu al tăcerii, instanţa de judecată trebuie sa
stabilească din împrejurările cauzei şi natura probelor, pentru prezentarea cărora a fost chemat,
că sunt temeiuri rezonabile de a aştepta urmări periculoase pentru martor, daca el va fi forţat să
răspundă la întrebări. Dacă, după ce martorul a făcut uz de imunitatea sa, totuşi a fost impus să
răspundă la întrebările care-l compromit (incriminating questions), atunci, la examinarea în
continuare a cauzei de învinuire a martorului, răspunsurile sale nu vor putea fi folosite în calitate
de probe.”113
Privilegiul martorului a fost reluat apoi aproape de toate ţările în care s-a afirmat sistemul
anglo-saxon de drept, inclusiv şi în SUA, unde această garanţie a fost ridicată la rang de
principiu constituţional.
Al V-lea amendament din Constituţia SUA stipulează că nimeni nu va fi silit într-o cauza
penală să mărturisească împotriva sa.
Privilegiul contra autoacuzării trebuie respectat în oricare etapă a procesului, la toate
nivelurile de jurisdicţie. Ea se răspândeşte nu numai asupra dezbaterilor judiciare, ci şi în
privinţa altor proceduri legate de ascultarea oficială. Astfel fiecare întrebare, răspunsul căreia
poate demasca martorul, poate rămânea fără răspuns, dacă el nu va dori să vorbească liber,
manifestând în aşa fel consimţământul său.114
Imunitatea martorului s-a răspândit mai târziu şi în alte state cu sisteme de drept, diferit de
cel anglo-saxon. Astfel după procesualiştii francezi „Il ne pourrait entendre en qualite de temoins
de personnes qui paraissent etre elles-mêmes auteurs au complices de l’infraction. A partir du
moment où il existe de indices graves et concordants de participation aux faits contre une
personne, le juge d’instruction ne doit plus l’entendre comme témoin.”115
În aceeaşi ordine de idei art. 105 C.P.P. al Franţei (adoptat în 1958 cu modificările şi
completările până la 01.01.1966) stipulează: „Judecătorul de instrucţie [anchetatorul] care
gestionează cauza nu este în drept să asculte în calitate de martori persoanele în privinţa cărora
există probe serioase în învinuire, dacă acesta se va solda cu încălcarea dreptului la apărare.”116 
Legislaţia procesual-penală a Austriei prevede aşa numitul drept condiţional, care permite
martorului să refuze darea declaraţiilor. Conform art. 153 C.P.P. al Austriei, dacă depunerea
declaraţiilor sau răspunsurile la anumite întrebări poate cauza martorului sau rudelor sale
defăimare, dezonorare, urmărire penală ori daune considerabile patrimoniului lui, el poate
refuza să dea declaraţii.
Privilegiul martorului şi-a găsit expresie chiar şi în legislaţia mai multor ţari ex-socialiste.
Astfel, de exemplu, potrivit art. 57 alin. 1 lit. „b” C.P.P. al Republicii Populare Ungaria adoptat
În 1951, persoana poate refuza să depună declaraţii în calitate de martor, dacă prin aceasta se va
învinui pe sine sau rudele apropiate în săvârşirea infracţiunii.117
111
Михайловская И. Б. О положении личности в англо-американском уголовном процессе. Москва: Юрид.
лит., 1961, р. 20.
112
Полянский Н. Н. Уголовное право и уголовный суд Англии. Юрид. лит., 2-е изд. Испр. и дополн., р. 270.
113
Уимшир А. М. Уголовный процесс (перевод с английского). Москва: Иностр. лит.-ры, 1947, р. 188–189.
114
Николайчик В. М. Уголовный процесс США. Наука, 1981, р. 20.
115
Gaston Ştefani, Gheorgheş Levasseur, Bernard Buluc. Procedure penale. Paris: Ed. Dalloaz, 15-e edition, 1993, p.
501.
116
Каминская В. Н. Уголовно-процессуальный кодекс Франции. Москва: Прогресс, 1967, р. 64.
117
Кириченко В. Ф. Уголовный и уголовно-процессуальные кодексы В.Н.Р. Изд. Иностр. лит., 1953, р. 54–55.
 Au valorificat această garanţie în prezent şi unele state, fostele republici ale URSS.
Conform art.51 alin.3 C.P.P. al Estoniei, martorul este în drept să refuze a face declaraţii ce ar
putea să-l compromită pe el şi rudele sale apropiate. Acest drept este adus la cunoştinţa
martorului înainte de începerea ascultării lui.
Conform art. 51 din Constituţia Federaţiei Ruse, anchetatorul este obligat să lămurească
martorului şi părţii vătămate despre dreptul de a refuza depunerea de declaraţii care îi demască în
săvârşirea infracţiunii pe ei şi rudele lor apropiate. Acest fapt se consemnează în procesul-verbal
confirmat prin semnătura martorului (părţii vătămate).118
Imunitatea martorului este stipulată şi de art. 14, alin.3, lit. „g” al Pactului internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice adoptat la 16 decembrie 1966 la New-York, ratificat prin
Hotărârea Parlamentului RM nr. 217–XII, 28.07.90, în vigoare pentru RM de la 26.04.93.
Spre deosebire de legislaţia anterioară, legislaţia procesual-penală în vigoare stipulează în
art. 21, Libertatea de mărturisire împotriva sa – Nimeni nu poate fi silit să mărturisească
împotriva sa ori împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei sau
să-şi recunoască vinovăţia. Persoana căreia organul de urmărire penală îi propune să facă
declaraţii demascatoare împotriva sa ori a rudelor apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului,
logodnicei este în drept să refuze de a face asemenea declaraţii şi nu poate fi trasă la
răspundere pentru aceasta.
În conformitate cu art. 105 alin.7 C.P.P., în mod obligatoriu, fiecare martor este întrebat
dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi şi în ce relaţii se află cu părţile. În cazul în
care se dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului
i se explică dreptul de a tăcea şi este întrebat dacă acceptă să facă declaraţii.
Martorul are dreptul să refuze de a face declaraţii, de a prezenta obiecte, documente,
mostre pentru cercetare comparativă sau date, dacă acestea pot fi folosite ca probe care
mărturisesc împotriva sa sau a rudelor sale apropiate (art. 90 alin.12 pct.7 C.P.P.).

2. Expertul
Cuvântul „expert”, îşi are originea etimologică din limba latină, „expertus”- cel care a
probat, care are experienţă.119
Conform art. 6 alin.pct.12 expert este persoana care posedă cunoştinţe temeinice speciale
într-un anumit domeniu şi este abilitată, în modul stabilit de lege, să facă o expertiză. Potrivit
art. 88 C.P.P., expertul este persoana numită pentru a efectua investigaţii în cazurile prevăzute
de C.P.P., care nu este interesată în rezultatele cauzei penale şi care, aplicând cunoştinţele
speciale din domeniul ştiinţei, tehnicii, artei şi din alte domenii, prezintă rapoarte în baza
acestora.
Deci, din prevederile legii procesual-penale, rezultă că în calitate de expert în procesul
penal poate participa persoana care:
– posedă cunoştinţele speciale din domeniul ştiinţei, tehnicii, artei şi din alte domenii;
– nu este interesată în rezultatele cauzei penale;
– este desemnată de instanţa de judecată, ofiţerul de urmărire penală, sau procuror, pentru a
prezenta concluzia în probleme din domeniu;
Pe lângă aceste condiţii, în art.8 al Legii Republicii Moldova nr. 1086–XIV din 23 iunie
2000, Cu privire la expertiza judiciară 120 sunt înaintate următoarele cerinţe faţă de expertul
judiciar:
1) persoana care poate acţiona cu discernământ;
2) posedă studii superioare;
3) a poseda cunoştinţe speciale în diferite ramuri ale ştiinţei, tehnicii, artei şi alte sfere de
activitate ale omului, necesare pentru a da concluzii;
4) a fi atestat în calitate de expert judiciar într-un anumit domeniu;

118
Якупов Р. Х. Уголовный процесс. Учебник для Вузов. Зерцало, 1998, р. 126.
119
Odagiu Iurie, Todica Victor. Expertize judiciare. Chişinău, 2001, p. 12.
120
Publicată în Monitorul Oficial nr. 144–145 la 16 noiembrie 2000.
 5) a nu fi anterior condamnat;
6) a fi un specialist cu autoritate.
De obicei expertizele sunt înfăptuite către experţi în diferite instituţii statale (biroul de
expertiză medico-legală, instituţie psihiatrică, biroul de expertiză contabilă, etc.).
Expertul este obligat (art. 88 alin.3 C.P.P.):
1) a prezenta concluzii obiective şi întemeiate asupra întrebărilor ce i-au fost puse;
2) a delimita concluziile făcute în baza programelor computerizate sau a literaturii de
specialitate, care nu au fost verificate de el;
3) a refuza prezentarea concluziilor, dacă întrebarea pusă depăşeşte cadrul cunoştinţelor lui
de specialitate, sau dacă materialele ce i-au fost puse la dispoziţie, nu sunt suficiente pentru
prezentarea concluziilor, comunicând în scris despre acest fapt organului sau instanţei care a
dispus expertiza, indicând motive respective;
4) a se prezenta la chemarea organului de urmărire penală sau a instanţei pentru a fi
prezentat participanţilor la acţiunea procesuală, precum şi pentru a da explicaţii referitor la
concluziile date în scris;
5) a prezenta organului de urmărire penală sau instanţei documentele ce confirmă
calificarea lui specială şi să-şi aprecieze obiectiv capacitatea şi competenţa sa, pentru darea
concluziilor respective;
6) a comunica, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, precum şi a părţilor
în şedinţa de judecată, despre experienţa sa profesională şi despre relaţiile sale cu participanţii în
proces;
7) a nu părăsi locul efectuării actului de urmărire penală, fără permisiunea organului care o
efectuează, precum şi şedinţa de judecată fără permisiunea preşedintelui şedinţei;
8) a se supune dispoziţiilor legale ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;
9) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată;
10) a nu divulga circumstanţele şi datele ce i-au devenit cunoscute în urma efectuării
expertizei sau în urma participării la şedinţa de judecată închisă, inclusiv circumstanţele ce ţin de
inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum cele care constituie secret de stat, de serviciu,
comercial sau alt secret ocrotit de lege.
Pentru prezentarea cu bună ştiinţă a concluziilor false, expertul poartă răspundere în
conformitate cu art. 312 din Codul penal.
În practica judiciară nu sunt cunoscute cazuri de tragere la răspundere penală pentru
prezentare cu bună ştiinţă de concluzii false de către experţi.121
Expertul are dreptul (art. 88 alin.4 C.P.P.):
1) a lua cunoştinţă de materialele cauzei penale în legătură cu obiectul expertizei;
2) a cere de a-i fi puse la dispoziţie materiale suplimentare, necesare pentru prezentarea
concluziilor;
3) a participa, cu aprobarea organului de urmărire penală sau a instanţei, la audieri şi la alte
acţiuni procesuale ce ţin de obiectul expertizei şi să pună întrebări persoanelor audiate cu
participarea lui;
4) a prezenta concluzii nu numai referitor la întrebările puse, ci şi la alte circumstanţe ce
ţin de competenţa sa, şi care au fost constatate în urma investigaţiilor efectuate;
5) a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care el a participat şi să ceară
includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal
6) a cere compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la procesul penal,
în cauza respectivă şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de
urmărire penală sau ale instanţei;
7) a primi recompensă pentru lucrul efectuat.

121
Gheorghe Golubenco. Prezentarea concluziilor false în expertiza criminalistică: Aspecte juridico-penale şi
criminalistice // Criminalitatea regională: Probleme şi perespective de prevenire şi combatere, Materialele
Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale, Chişinău, 25-26 mai 2005, p.73
 Expertul nu poate fi numit sau în alt mod implicat în procesul penal ca expert în probleme
juridice.

3. Specialistul
Specialistul este persoana neinteresată de rezultatele procesului penal, citată de organele
competente pentru a înlesni administrarea probelor, în virtutea cunoştinţelor şi deprinderilor pe
care le posedă.
Potrivit art. 6 alin.1 pct.43 C.P.P. specialist este persoana care cunoaşte temeinic o
disciplină sau o anumită problemă şi este antrenată în procesul penal, în modul prevăzut de
lege, pentru a contribui la stabilirea adevărului.
Specialistul este persoana chemată pentru a participa la efectuarea unei acţiuni
procesuale în cazurile prevăzute de C.P.P., care nu este interesată în rezultatele procesului
penal (art. 87 alin.1 C.P.P.).
Specialistul acordă un ajutor real pentru probatoriul procesual-penal, fiind implicat la
depistarea, relevarea, ridicarea, fixarea şi păstrarea probelor. Spre deosebire însă de expert,
specialistul nu face investigaţii şi nu prezintă concluzii. Părerile, consultaţiile expertului nu sunt
surse de probă. Opinia expusă de specialist nu substituie concluzia expertului (art. 87 alin.2
C.P.P.).
Specialistul participă, de exemplu, la ridicarea modelelor pentru comparaţii (art. 154 alin.4
C.P.P.), în cazul cercetării la faţa locului (art. 118 C.P.P.), la ascultarea martorului minor (art.479
alin.2 C.P.P.), etc.
În conformitate cu art. 87 alin.5 C.P.P. specialistul este obligat:
1) a se prezenta la chemarea organului de urmărire penală sau a instanţei;
2) a prezenta organului de urmărire penală documentele ce confirmă calificarea lui de
specialist respectiv şi a-şi aprecia obiectiv capacitatea sa de a acorda ajutorul necesar ca
specialist;
3) a comunica, la cererea organului de urmărire penală, a instanţei sau părţilor, despre
experienţa în domeniu şi relaţiile sale cu participanţii în proces;
4) a se afla la locul efectuării acţiunii procesuale sau în şedinţa de judecată atâta timp cât
este necesar de a asigura acordarea ajutorului ca specialist şi să nu părăsească fără permisiune
locul efectuării acţiunii procesuale respective sau şedinţa de judecată;
5) a aplica toate cunoştinţele şi deprinderile sale speciale pentru acordarea de ajutor
organului care efectuează acţiunea procesuală la descoperirea, fixarea sau excluderea probelor, la
aplicarea mijloacelor tehnice şi a programelor computerizate, la formularea întrebărilor pentru
expert şi să dea explicaţii referitor la problemele ce ţin de competenţa sa profesională;
6) a face concluzii de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală;
7) a se supune dispoziţiilor legale ale organului de urmărire penală;
8) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată;
9) a confirma, prin semnătură, mersul, conţinutul şi rezultatele acţiunii procesuale la care a
participat, precum şi caracterul complet şi exact al înscrierilor în procesul-verbal al acţiunii
respective;
10) a nu divulga circumstanţele şi datele care i-au devenit cunoscute în urma efectuării
acţiunii procesuale, inclusiv cele care privesc inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum şi
cele care constituie secret de stat, de serviciu, comercial sau alt secret ocrotit de lege.
Pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unei concluzii false, specialistul poartă răspundere în
conformitate cu art. 312 C.P.
Specialistul are dreptul (art. 87 alin.7 C.P.P.):
1) a lua cunoştinţă, cu permisiunea organului de urmărire penală sau a instanţei, de
materialele cauzei şi să pună întrebări participanţilor la acţiunea procesuală respectivă pentru a
formula o concluzie adecvată şi să ceară completarea materialelor şi datelor puse la dispoziţie
pentru darea concluziei;
 2) a-i atenţiona pe cei prezenţi asupra circumstanţelor legate de descoperirea, ridicarea şi
păstrarea obiectelor şi documentelor respective, asupra aplicării mijloacelor tehnice şi
programelor computerizate şi să dea explicaţii referitor la chestiunile ce ţin de competenţa sa
profesională;
3) a înainta obiecţii, care vor fi incluse în procesul-verbal al acţiunii procesuale, referitor la
descoperirea, ridicarea şi păstrarea obiectelor, precum şi a da alte explicaţii conform competenţei
profesionale;
4) a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care a participat şi a cere
completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal;
5) a cere compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală şi repararea prejudiciului
cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;
6) a primi recompensă pentru lucrul efectuat.
Specialistul, ca şi expertul nu poate fi numit sau în alt mod implicat în procesul penal ca
specialist în probleme juridice.
4. Interpretul şi traducătorul
Întru asigurarea principiului limbii de procedură, în procesul penal pot fi implicaţi
interpretul şi traducătorul.
Interpret este persoana desemnată de organele de stat competente în procesul penal pentru
a servi ca traducător, când vreo persoană care urmează a fi ascultată nu cunoaşte limba în care se
desfăşoară procesul, ori nu se poate exprima în ea, sau când unele înscrisuri aflate în dosar sunt
redactate într-o altă limbă.
Interpret – persoană, invitată în procesul penal de organele competente, care traduce
oral dintr-o limbă în alta sau care traduce semnele celor muţi ori surzi, mijlocind astfel
înţelegerea dintre două sau mai multe persoane (art. 6 alin.1 pct.19 C.P.P.). Traducător –
persoană care traduce în scris un text dintr-o limbă în alta (art.6 alin.1 pct.48 C.P.P.).
În conformitate cu art. 85 alin.1 C.P.P. Interpret, traducător este persoana care cunoaşte
limbile necesare pentru interpretarea semnelor celor muţi ori surzi sau traducere, precum şi
terminologia juridică, nu este interesată în cauza penală şi acceptă să participe în această
calitate.
Judecătorul, procurorul, persoana care efectuează urmărirea penală, apărătorul,
reprezentantul legal, grefierul, expertul, martorul nu sunt în drept să-şi asume obligaţii de
interpret, traducător chiar dacă posedă limbile şi semnele necesare pentru traducere.
Înainte de a începe efectuarea acţiunii procesuale, organul de urmărire penală sau instanţa
de judecată stabileşte identitatea şi competenţa interpretului, traducătorului, domiciliul lui,
precum şi în ce relaţii se află el cu persoanele care participă la acţiunea respectivă, îi explică
drepturile şi obligaţiile lui şi îl previne de răspunderea penală pentru traducerea intenţionat
greşită sau pentru eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor sale. Acest fapt este consemnat în
procesul-verbal şi se certifică prin semnătura interpretului, traducătorului.
Interpretul, traducătorul este obligat (art. 85 alin.4 C.P.P.):
1) a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată;
2) a prezenta, de regulă, organului de urmărire penală sau instanţei documentul ce
confirmă calificarea de interpret, traducător, să-şi aprecieze obiectiv capacitatea sa de a traduce
complet şi exact;
3) a comunica, la cererea organului de urmărire penală, a instanţei sau părţilor, despre
experienţa sa profesională şi relaţiile cu persoanele participante la procesul penal;
4) a se afla la locul efectuării acţiunii procesuale, în şedinţa de judecată atâta timp cât este
necesar de a asigura interpretarea, traducerea şi să nu părăsească locul efectuării acţiunii
respective fără permisiunea organului care o efectuează sau, după caz, şedinţa de judecată fără
permisiunea preşedintelui şedinţei;
5) a face traducerea complet, exact şi la momentul oportun;
6) a îndeplini cerinţele legale ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;
7) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată;
 8) a confirma, prin semnătură, caracterul complet şi exact al interpretării, traducerii incluse
în procesul-verbal al acţiunii procesuale la efectuarea căreia a participat, precum şi exactitatea
traducerii documentelor care sunt înmânate participanţilor în proces;
9) a nu divulga circumstanţele şi datele care i-au devenit cunoscute în urma efectuării
acţiunii procesuale, inclusiv circumstanţele ce ţin de inviolabilitatea vieţii private, de familie,
precum şi cele care constituie secret de stat, de serviciu, comercial sau alt secret ocrotit de lege.
Neexecutarea de către interpret, traducător a obligaţiilor sale atrage răspundere, potrivit
legii. Pentru traducere intenţionat incorectă, interpretul, traducătorul poartă răspundere în
conformitate cu art. 312 C.P.
Potrivit art. 85 alin.6 C.P.P. interpretul, traducătorul are dreptul:
1) a adresa întrebări persoanelor prezente pentru precizarea traducerii;
2) a lua cunoştinţă de procesul-verbal al acţiunii procesuale la care a participat, precum şi
de declaraţiile persoanelor audiate în şedinţa de judecată cu participarea sa, să facă obiecţii
referitor la caracterul complet şi exact al traducerii înscrise, care vor fi incluse în procesul-
verbal;
3) a cere compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la acţiunea
procesuală în cauza respectivă şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale
organului de urmărire penală sau ale instanţei;
4) a primi recompensă pentru lucrul efectuat.

5. Asistentul procedural
Asistentul procedural este persoana care nu are interes personal în cauză, nu este
angajat al organului de urmărire penală şi participă la prezentarea persoanei spre recunoaştere
(art. 82 alin.1 C.P.P.).
Asistentul procedural poate fi invitat de a participa şi la reconstituirea faptei sau la
efectuarea experimentului când prezenţa acestuia este necesară.
Asistentul procedural este obligat (art. 82 alin.3 C.P.P.):
1) a se prezenta la citarea organului care efectuează acţiunea procesuală;
2) a comunica, la cererea organului care efectuează acţiunea procesuală, despre raporturile
sale cu persoanele care participă la efectuarea acţiunii respective;
3) a îndeplini indicaţiile organului care efectuează acţiunea procesuală;
4) a nu părăsi locul efectuării acţiunii procesuale, fără învoirea organului respectiv;
5) a semna procesul-verbal al acţiunii procesuale la care a asistat, să facă obiecţii la
procesul-verbal şi să refuze de a semna procesul-verbal respectiv dacă obiecţiile sale nu au fost
incluse în procesul-verbal;
6) a nu da publicităţii circumstanţele şi datele ce i-au devenit cunoscute în cadrul actelor de
urmărire, inclusiv circumstanţele ce ţin de inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum şi
cele care constituie secret de stat, de serviciu, comercial sau un alt secret ocrotit de lege.
Asistentul procedural are dreptul (art.82 alin.5 C.P.P.):
1) a asista la efectuarea acţiunii procesuale de la început până la terminarea ei;
2) a lua cunoştinţă de procesul-verbal al acţiunii procesuale la care a asistat;
3) a înainta obiecţii referitor la cele efectuate şi la cele reflectate în procesul-verbal, pe
parcursul efectuării acţiunii procesuale, precum şi la familiarizarea sa cu procesul-verbal, obiecţii
care urmează a fi înscrise în actul respectiv;
4) a semna numai acea parte a procesului-verbal al acţiunii procesuale care reflectă
circumstanţele percepute de el;
5) a primi compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la acţiunea
procesuală în cauză şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de
urmărire penală.
 6. Grefierul
Grefier (secretar al şedinţei de judecată ) este funcţionarul, care face parte din personalul
auxiliar, al instanţei de judecată, având ca atribuţie principală perfectarea actelor de procedură
ale instanţei.
Grefier în şedinţa de judecată este funcţionarul instanţei judecătoreşti, care nu are interes
personal în cauză şi întocmeşte procesul-verbal al şedinţei de judecată, înregistrează
declaraţiile părţilor şi ale martorilor (art. 83 alin.1 C.P.P.).
Grefierul este obligat (art. 83 alin.2 C.P.P.):
1) a se afla în sala de şedinţe pe tot parcursul procesului pentru consemnarea, în procesul-
verbal, a desfăşurării şedinţei de judecată şi să nu părăsească şedinţa fără permisiunea
preşedintelui şedinţei;
2) a expune complet şi exact în procesul-verbal acţiunile şi hotărârile instanţei de judecată,
cererile, demersurile, obiecţiile, declaraţiile şi explicaţiile tuturor persoanelor participante la
şedinţa de judecată, precum şi alte circumstanţe care vor fi incluse sau, după caz, anexate la
procesul-verbal;
3) a întocmi procesul-verbal al şedinţei de judecată în termenul de 48 de ore de la
terminarea şedinţei (art. 336 alin.4 C.P.P.). Dacă în şedinţă apar divergenţe între grefier şi
preşedintele şedinţei referitor la conţinutul procesului-verbal, grefierul este în drept a anexa la
procesul-verbal obiecţiile sale, care sunt soluţionate în modul prevăzut în art.336 alin.7 C.P.P.;
4) a comunica despre relaţiile sale cu persoanele care participă la proces în cauza
respectivă, la cererea instanţei de judecată sau a unei părţi;
5) a executa întocmai indicaţiile preşedintelui şedinţei de judecată;
6) a nu divulga datele şedinţei de judecată închise;
Grefierul şedinţei de judecată ia toate măsurile pregătitoare, care rezultă din dispoziţiile
legii şi din indicaţiile preşedintelui şedinţei, necesare pentru ca la termenul de judecată fixat,
judecarea cauzei să nu fie amânată (art. 318 alin.1 C.P.P.).
Grefierul face apelul părţilor şi al celorlalte persoane care vor participa la şedinţă, constată
care din ele nu s-au prezentat şi din care motive, făcând informaţie privind prezenţa în instanţă
(art. 318 alin.2 C.P.P.).