Ion- relația dintre două personaje

Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acțiune complexă
desfășurată pe mai multe planuri narrative și în care are loc un conflict puternic. Personajele
sunt numeroase, de diverse tipologii dar bine individualizate, fiind angrenate în conflicte
puternice, iar structura narativă realistă profilează o imagine consistentă și profundă a vieții.
Personajele se conturează direct prin descriere și indirect, prin propriile fapte, gânduri și
vorbe, cu ajutorul dialogului și al monologului interior.

Tema operei literare „Ion„ scrisă de Liviu Rebreanu este constituită de zugravirea
universului satului transilvanean de la inceputul secolului al XX-lea, in centrul caruia sta
imaginea taranului roman care oscilează între setea de pământ și iubirea pasionată.

Titlul textului este unul extrem de sugestiv, acesta coincide cu numele personajului
principal, în jurul căruia are loc toată acțiunea, este de fapt un nume generic pentru oricare
țăran ardelean al sec XX, dominat de lăcomie si obsesia de a-și depăși condiția socială.

Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul fiind omniscient și omniprezent,

evenimentele fiind verosimile și reperele spațio-temporale reale. Naratorul rămâne detașat de
evenimente fiind un fel de regizor universal al unei lumi în care nimic nu este întâmplător,
fiecare personaj având o viață predestinată trăsăturile personajelor sunt evidențiate și prin
evoluția conflictului astfel ele sunt puternic individualizate bine conturate unele fiind
personaje reprezentative pentru mentalitatea epocii.

Ion Pop al Glanetașului este personajul principal realist și eponim. Ion este caracterizat în
mod direct de către narator beneficiind de un portret marcat de calități: „iute și harnic ca mă-
sa”, „munca îi era gravă oricât ar fi fost de aspră”, iar elementul cere determină conflictul și
schimbarea lui Ion este pământul, care „îi era drag ca ochii din cap” și „toată istețimea lui nu
plătește o ceapă degerată dacă n-are și el pământ mult…”.

Celelate personaje ale romanului îi evidențiază caracterul cu lumini și umbre în funcție de

conflictele în care sunt implicați, astfel la inceputul romanului, învățătorul Herdelea îl aprecia
ca fiind „unul dintre cei mai iubiți elevi”, iar domana Herdelea îl considera „un băiat harnic,
cumsecade, muncitor, săritor și isteț”.
 Schimbarea sa are loc în momentul de la horă o secvență reprezentativă pentru relația
dintre cele două personaje, când, deși Ion o iubește pe Florica acesta dansează dansul
traditional împreună cu Ana, având gânduri ascunse și apropiindu-se de ea doar pentru
pământurile ei, mimând o iubire falsă. Fata se îndrăgostește de el dând dovadă de naivitate, iar
ulterior lucrurile între ei se concretizează cu o căsătorie și un copil. Pentru a fi împreună cu
Ion, Ana confruntă pe toată lumea, este data afară din casă de către tatăl său, iar mai apoi
ajunge să se sinucidă din cauză vieții dramatice pe care i-o oferă soțul său. Însă nici măcar
acest final tragic al său nu ii trezește remușcări soțului ba chiar bucurie deoarece se putea
îndrepta către Florica, nici chiar moartea propriului copil nu-l întristează real, fiul său
reprezentând doar legătura lui cu pământul, astfel reiese lipsa de umanitate în care a reușit
acesta să decadă din cauza obsesiilor sale, ajungând chiar la disperarea de a săruta pământul
„ca pe o ibovnică”.

Definitoriu pentru personajul principal este conflictul interior dintre glasul pământului și
glasul iubirii. Toate calitățile sale devin defecte în momentul în care acesta își vede visul
împlinit. Din copilul bun devine viclean, cinic, mândru, îngâmfat, violent. O tratează pe soția
sa Ana cu dispreț, ajungând chiar în momentul critic în care să-i spună „da omoară-te , că
poate așa am să scap de tine”.

Pe de altă parte, Ana reprezintă, din punctul de vedere al statutului social, imaginea unei
fete bogate de la țară, fiind fiica lui Vasile Baciu, un om influent în societate. Din punct de
vedere moral, Ana este caracterizată de bunătate și de un calm dus la extrem. Ea nu se arată a
fi o fire conflictuală, ci încearcă să evite orice altercație posibilă. Atitudinea și gesturile sale,
cauzate de o copilărie nefericită „a crescut singură, lipsită de dragoste părintească
mângâietoare…sufletul ei trist caută o dragoste sfioasă și adâncă”. Astfel, cele două personaje
sunt victime ale unor destine iminente, manipulați de două dorințe diferite : Ion de dorința de a
obține pământ, iar Ana de dorința de a obține afecțiune.

Ana este caracterizată astfel: având „Buzele ei subțiri… dinții cu strungarete, albi ca
laptele și gingiile trandafirii de pe deasupra” însă Ion o vede ca fiind „Fata aceasta uscată cu
ochii pierduți în cap de plâns, cu obrajii gălbejiți, cu pete cenușii” ; „cât e de slăbuță și
urâțică”. Acesta își și manifestă dezgustul față de femeie prin atitudinea sa și gesturile sale
necugetate: „O lovi greu peste obrazul drept și apoi cu dosul palmei, repede peste obrazul
stâng”, aceste întâmplându-se într-o secvență în care acesta ajunse acasă nervos de la socrul
său fiindcă nu a primit pământurile dorite.

Pentru toate faptele sale Ion primește în final o moarte bine meritată, înstaurându-se un
echilibru în finalul romanului.

Astfel relația Anei față de Ion este de iubire însă Ion față de Ana sinte doar dispreț, fiind o
relație bazată pe interes , degradându-se în timp și făcând rău amândurora ajungându-se la
gesture inumane, relația celor doi asemănăndu-se pe alocuri cu releția dintre Ana și Ghiță din
„Moara cu noroc” a lui I. Slavici. Autorul reușește în romanul Ion să redea remarcabila
mentalitate a oamenilor din mediul rural al secolului XX, conturată prin relația dintre Ana și
Ion.