Cantec vechi

de Costache Negruzzi

Odinioara tinutul Harlaului era unul din ele mai frumoase a tarii. Astazi insa
si-a pierdut pana si numele si in adevar e pacat, caci far-a vorbi de
podgoria Cotnarii, vestita prin vinatele sale, in el gaseste cineva dealul
Catalinei, de care desi istoria nu pomeneste, traditia ne spune ca se
numeste astfel de pe numele unei printese romane, care scapase de o
navala dusmaneasca in varful lui, unde facand santuri si baterii se apara cu
slugile sale. Ruinele politiei (orauslui) Cotnarii, unde un Domn Iacov a
intemeiat o universitate vestita pe acele vremi; doua biserici, una
ortodoxa, alta catolica, zidite de doi printi romani; beciuri gigantice, pre
care oricat s-a incercat ciocanul vandalilor, tot nu le-a putut inca surpa de
tot; Dumbraca Rosie, fapta barbara si mare a unui mare Domn Stefan, care
ca sa las aun monument fieros a viteziei sale, injuga Lesii la plug si samana
o intreaga ampie cu ghinda. Ghinda a produs stejari uriesi, si cand vantul
clatina furnzele lor, se aude un geamat tanguios ca in padurea Dodonii.
Mai incolo vezi un istm de pamant, numit Podul de lut, care uneste doua
prapastii, si alaturea un isvor ce se chiama Fantana cerbului.

In locul acesta a fost taiat bravul Dragomir, care cutezase a se inamora cu

fiica lui Radu Mihne, pangarind cu plebea lui sangele patrician; s.a, s.a.
Toate aceste vechi ramasite a gloriei stramosesti, facute pe masura
oamenilor mari si pe care noi, Mirmidoni degenerati, nu le putem nici
pretui, nici intelege, le vizitam calauzit de un batran mazil (razes) din
Cotnari, la care trasesem la gazda.
-Nu stii care e balta unde au pierit atata calarime in vremea Domnului
Constantin Cantemir? am intrebat pre calauzul meu.
-N-a fost niciodata o balta, ci numai un loc cleios, plin de mlastine, colo de
vale.
-Unde mi se inglobasera rotile trausrii?
-Asa; si inca acum e vara, dar toamna nu e de imblat, si Lesii au venit de
spre toamna. Imi spunea tatal meu ca-i spunea bunul sau, -care a fost in
batalia aceea cu capitanul Turculet, - ca multi Lesi au pierit aici, si ca
imparatul lor de necaz mare isi batea Ulanii cu sabia si le zicea "Nadba
mirac jak pay", adica "Rusine ca muriti ca canii".
-Cantemir s-a purtat cu mare mine atunci, el era bun Domn.
-Bun si nu prea. A omorat doi bunaate de boieri, pentru ca-i da pe foaie, si
nu-l lasa sa-si face mendrile; dar asa a fost de cand e teara noastra.
Dreptul imbla totdeauna cu capul spart.
-Poate; insa mi se pare, mosule, ca nu prea aveti dreptate a va plange tot
de Domni, si nu de boierii care incongiura pre Domni.

-Acei doi pre care i-a taiat, nu-l sfatuiau de rau. Ii ziceau numai:
Maria-Ta, mai des cu paharul si mai rar cu birul, ca nu poate teara.
E, cine-i asculta?
-Miron Logofatul si Veliciu Htamanul erau prietini lui Cantemir. El nu
i-ar fi omorit, de nu l-ar fi indemnat, ministru sau, Iordache Roset
Visternicul, si Cantemir a plans mult  c-a facut asa pacat. Judecand
deci ca si Domnitorii au slabiciunile lor, ca si ceilalti oameni, trebue
a osandi pre sfetnicul ce-l impinse la asta.
-Poate ca ai cuvant dumenata. Las' sa se manance lupii ca sa mai
rasufle oile. Cand au murit boierii aceia, iesise si un cantec care-l
stiea tatal meu  pe de rost, il si prescrisesem eu...
-Ma rog, cauta-l si mi-l da, am strigat.
-Ce sa faci dumneata cu el? Cantecul aesta nu-i facut de boieri, nici
pentru boieri. Stii dumneata ca boier la boier nu-si face cantec. Corb
la corb nu socate ochii.
-Fie cum zic, numai da-mi cantecul.
Ajungand acasa, mazilul multa vreme l-a cautat; in sfarsit intr-un
unghi pe polita, gasind un ghizdan vechiu, il deschise, si dintr-un
smoc de tarfaloage de mosie (care-l saracisera de tot cu judecatile),
scoase o hartie afumata pe care mi-a dat-o.
Cetind-o m-am incredintat ca oamenii de pe atunci, nu scriau mai
rau decat acum.
M-am pus de l-am prescris intocmai dupre a mosneagului:

Cantec

Cantemir era un Domn

Altfel prea de treaba om,
Numai teara cam prada.
Boierii vazand asa,
Ii zicea: Maria Ta!
Cu paharul indeseste,
Dar cu birul mai rareste.

Domnul la masa-i poftea

Si cu Cotnar ii cinstea,
Pana ce ii imbata.
Boierii cand inchina
Ii zicea: Maria Ta!
Cu paharul indeseste,
Dar cu birul mai rareste.

E; insa nu-i auzea,

Manca, bea si jacuia,
Si-n seama nu le baga.
Boierii se supara,
Si-i zicea: Maria Ta!
Cu paharul indeseste,
Dar cu birul mai rareste.

Intr-o zi s-au adunat

S-au facut intre ei sfat,
Cand la divan i-a chiemat
Pe norod a judecat,
Sa-i zica: Maria Ta!
Cu paharul indeseste,
Dar cu birul mai rareste.

Domnul daca au vazut

Ca de saga s-au trecut,
Si a vor a-l darama,
Caci boierii nu-nceta
A-i zice: Maria Ta!
Cu paharul indeseste,
Dar cu birul mai rareste,

Foarte mult s-au maniat;

Pe doi din ei i-au taiat,
Ca doar de ei va scapa,
Si nu-i va mai asculta.
Zicandu-i: Maria Ta!
Cu paharul indeseste,
Dar cu birul mai rareste.

Ei la moarte se ducea
Veseli, vorbea si radea,
Frica nici cum arata,
Si-n gura mare striga:
Ian auzi, Maria Ta!
Cu paharul indeseste,
Dar cu birul mai rareste.

Spun ca cum i-au omorit,

Pe loc Domnul s-au cait,
Caci indata ce'nopta,
Amandoi i s-arata
Si-i zicea: Maria Ta!
Cu paharul indeseste,
Dar cu birul mai rareste.

Pe la schituri, sehastrii,
Au dat multe liturghii,
Ca doar ii va impaca;
Dar prin somn tot ii visa
Zicandu-i: Maria Ta!
Cu paharul indeseste,
Dar cu birul mai rareste.

Neavand nici cum ragaz,

De ciuda si de necaz.
Muri Inaltimea sa.
Norodul il ingropa
Zicandu-i: Maria Ta!
Cu paharul indeseste,
Dar cu birul mai rareste.