16.1 Caracteristica generală a culturii Iluminismului.

Secolul al XVIII-lea este epoca celor mai grandioase progrese social-politice şi culturale
în viaţa societăţii, secolul celei mai mari cotituri istorice. Acesta este secolul retragerii de pe
arena istorică a feudalismului şi stabilirii unei noi orânduiri sociale — a capitalismului.
Premisele unei avansări fulgerătoare apar în rezultatul revoluţiei burgheze în Anglia
(secolul al XVII-lea), iar în Franţa întreg secolul al XVII-lea decurge sub semnul pregătirii celei
mai mari dintre revoluţiile burgheze. Pe valul unui mare avânt social, în condiţiile de criză a
sistemului feudal ia naştere o amplă mişcare culturală, care a căpătat denumirea de iluminism.
Termenul „ Iluminism” , întâlnit la Voltaire, Diderot, Herder s-a afirmat definitiv
după publicarea lucrării lui I. Kant „ Ce este Iluminismul” (anul 1784). Iluminismul se
caracterizează ca etapă a credinţei nelimitate în raţiunea omului, în posibilitatea reorganizării
raţionale a societăţii cu ajutorul ştiinţei şi artei, instruirii şi civilizării poporului.
Iluminismul este strâns legat de epoca Renaşterii: el se bazează pe idealurile umanistice,
pe tradiţiile antice, pe optimismul istoric, pe credinţa nemărginită în posibilităţile omului. Însă
Iluminismul, spre deosebire de Renaştere, avea o atitudine mai raţională faţă de toate
institutele feudale şi, în primul rând, faţă de biserică, monarhie şi normele moralei medievale,
fiind orientat spre transformarea practică a lumii. În condiţiile unui aşa mod de concepere a
rolului raţiunii şi ştiinţei se formează cultura epocii moderne, când se reliefează o nouă idee
principală de dezvoltare a culturii şi civilizaţiei.
Spre deosebire de ştiinţa medievală, funcţia de bază a căreia era crearea concepţiei despre
lume, în cultura epocii moderne predomină orientarea practică a ştiinţei, aplicarea ei tehnică,
influenţa asupra dezvoltării tehnice şi producţiei. Pornind de la F. Bacon, care a proclamat
principiul „ ştiinţa este putere”, ştiinţa efectuează o invazie în viaţă şi în practică, devine forţa
motrică a progresului, insuflă omului putere asupra naturii şi bogăţiilor ei, constituie
fundamentul eticii lui de muncă. Prin aceasta se manifestă spiritul nou al civilizaţiei industriale,
careia îi sunt caracteristice şi multe contradicţii.
Noua epocă, astfel, a dat naştere contradicţiei dintre cultură şi natură. Această
problemă a fost interpretată de către I. Kant, care a delimitat ştiinţa despre natură şi ştiinţa despre
cultură. Astfel nu este intâmplătoare apariţia filosofiei culturii anume în sec. al XVIII-lea.
De ideile filosofiei culturii ţine şi apariţia în sistemul de ştiinţe a ideii dominante — ideea
progresului istoric, adică a progresului de mişcare ascendentă şi cumulativă a cunoaşterii, de
acumulare a valorilor culturale. Se crează istoria civilizaţiei, se scrie istoria ştiinţei, artei,
industriei.În Franţa apare „ Enciclopedia ştiinţelor, artelor şi meşteşugurilor” sub
conducerea lui d'Alembert şi Diderot.
Iluminismul este o mişcare ideologică, politică, filosofică, artistică, morală, care se
bazează pe raţionalism ca rezultat al cunoaşterii de către om a naturii şi respectării legilor ei.
Iluminismul e orientat împotriva religiei, relaţiilor feudale, având ca scop iluminarea
poporului, destrămarea ignoranţei lui, atenţia deosebită faţă de problemele instruirii şi educaţiei
omului, pregătirea pentru revoluţia burgheză.
Bibliografia.
Lista surselor bibliografice obligatorii la curs:

 Bâtlan, I. Istoria culturii şi civilizaţiei universal. – Bucureşti, 1995;

 Drîmbă, O. Istoria culturii şi civilizaţiei. – Bucureşti. - 1997. – vol. I – X;
 EliadeMircea. Istoria credinţelor şi ideilor religioase, 3 volume, Chişinău, 1992.
 Istoria civilizaţiei şi culturii universale şi naţionale. Sub red. Gr. Socolov. Chişinău,1998
 Marile religii. Coordonator PhilippeGaudin. Ed. Orizont, Lider, Bucureşti, 1995.