Tema 4 Instituțiile Sistemului monetar-financiar internațional

1.Fondul Monetar Internaţional - particularităţi de organizare şi funcţionare

După al doilea război mondial, situaţia dificilă cu care se confruntau toate statele lumii a
impus organizarea de reuniuni internaţionale care să găsească soluţii în vederea relansării
economiei mondiale. Desfăşurată între 1 şi 22 iulie 1944, conferinţa de la Bretton Woods a
rămas în amintirea participanţilor ca una dintre cele mai strălucite reuniuni internaţionale
consacrate vreodată unor scopuri specifice. Această conferinţă internaţională s-a ţinut în
staţiunea estivală Bretton Woods, din statul New Hampshire (SUA), şi la ea au participat câteva
mii de specialişti în probleme economice, politice şi financiare, doctrinari, experţi, jurişti,
reprezentanţi ai 44 de state. La 15 noiembrie 1947, F.M.I. a obţinut statutul de instituţie
specializată a O.N.U., după ce Adunarea Generală a O.N.U. a aprobat acordul încheiat de
ECOSOC cu F.M.L, în conformitate cu Articolele 57 şi 63 din Carta Naţiunilor Unite. Ca
instituţie specializată a sa, O.N.U. coordonează acţiunile F.M.I. prin consultări şi recomandări,
însă nu poate interveni direct în activitatea acestuia. Statutul iniţial al F.M.L, cuprins în
acordurile de la Bretton - Woods, a fost modificat de două ori: în 1969, prin adăugarea
prevederilor referitoare la Drepturile Speciale de Tragere (primul amendament al statutul F.M.I.)
şi în 1978, prin ratificarea Acordurilor de la Kingston (Jamaica), care au adus statutului iniţial
importante modificări de fond (al doilea amendament). Numărul ţărilor membre ale F.M.I. a
crescut rapid, de la 29 de ţări în 1945 la 125 de' ţâri în 1973, la 151 de ţări în 1989 şi 181 de ţări
membre în 1996 (octombrie). România este membră din 15 decembrie 1972 şi a beneficiat până
în prezent de un sprijin direct din partea Fondului în ceea ce priveşte problema echilibrării
balanţei de plăţi externe (mai ales după 1990). În cazul României, ca dealtfel al tuturor ţărilor în
tranziţie, Fondul Monetar Internaţional a avut un rol complex şi multiplu: soluţie financiară de
ultimă instanţă pentru rezolvarea crizelor profunde, consultant activ în elaborarea măsurilor de
politică macroeconomică dar şi garant pe şi promotor pentru investitorii şi creditorii privaţi
străini.
Potrivit Articolului 1 din statutul său, F.M.I. are următoarele obiective majore:
 să promoveze cooperarea monetară;
 să faciliteze expansiunea comerţului internaţional;
 să înlăture restricţiile valutare din calea comerţului internaţional şi a fluxurilor financiare
internaţionale;
 să acorde ţarilor membre credite pe termen scurt şi mijlociu, în vederea reducerii
dezechilibrelor temporare din balanţa de plăţi externe provocate de cauze imprevizibile, fără ca
aceste ţări să recurgă la măsuri care ar putea impieta asupra prosperităţii naţionale şi
internaţionale;
  să promoveze stabilitatea cursurilor valutare şi evitarea devalorizărilor monetare ca
mijloc de concurenţă internaţională;
 să scurteze durate şi să micşoreze dezechilibrul balanţelor de plăţi externe ale ţărilor
membre.
În funcţie de obiectivele sale şi de mijloacele de care dispune F.M.I. pentru realizarea lor, se pot
distinge următoarele segmente mai importante ale activităţii sale:
1. acordarea de credite membrilor săi pe bază de garanţii (în monedă naţională),
astfel încât, pe de o parte, aceştia să fie sprijiniţi la nevoie în eforturile proprii de echilibrare a
balanţelor de plăţi, iar, pe de altă parte, să contribuie la stabilirea unui sistem multilateral al
decontări, care să faciliteze tranzacţiile comerciale şi financiare internaţionale. în principiu, ţara
membră a F.M.I. care a primit un credit de la Fond este obligată să-1 folosească numai pentru
echilibrarea balanţei sale de plăţi;
2. limitarea cât mai mult posibil a restricţiilor valutare care frânează dezvoltarea
comerţului internaţional. În acest sens, membrii F.M.I. simt obligaţi să evite restricţiile valutare
asupra plăţilor curente. în acelaşi timp, F.M.I. are sarcina de a veghea şi interzice încheierea de
acorduri valutare discriminatorii între ţările membre;
3. menţinerea parităţii monedelor naţionale ale ţărilor membre şi urmărirea
stabilităţii cursului de schimb. Potrivit prevederilor statutare iniţiale ale F.M.L, cursul de schimb
al monedei unei ţâri membre putea să oscileze în raport cu valutele celorlalţi membri în cadrul
unei marje înguste, de ± 1% faţă de paritatea oficială. Acest principiu însă nu se mai aplică după
15 august 1971, când s-a declanşat criza sistemului monetar internaţional iniţiat la Bretton -
Woods, cursurile de schimb ale monedelor fiind lăsate să floteze liber.
F.M.I. are două categorii de membri: membri originari şi alţi membri. Membrii originari sunt
considerate acele ţări care au ratificat acordul de creare a F.M.I. până la intrarea lui în vigoare
(27 decembrie 1945). Alţi membri sunt socotite toate celelalte ţări care au aderat la F.M.I. după
intrare în vigoare a acordului. Această delimitare a membrilor F.M.I. în membri originari şi alţi
membri are, în principal, caracter onorific, dar uneori se ţine cont de acest lucru m desfăşurarea
activităţii F.M.I. Conform statutului F.M.I, orice ţară membră se poate retrage oricând de la
Fond, pe baza unui aviz scris. Totodată, orice ţară membră poate să fie privată de drepturile sale
de a folosi resursele F.M.I, dacă nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin semnarea acordului.
Pentru constituirea, la dispoziţia F.M.I., a unei rezerve de aur şi devize, potrivit statutului
iniţial, fiecare membru este obligat să subscrie o sumă (cotă), vărsată integral la aderare, din care
25% se varsă în aur şi 75% în monedă naţională. Aurul este depus la unul dintre cei patru
„depozitari" acreditaţi: Banca (Sistemul) Federal de Rezerve din New - York, Banca Angliei,
Banca Franţei şi Banca Indiei, iar moneda naţională este păstrată într-un cont special la Banca
centrală sau o altă bancă a ţării emitente, la dispoziţia F.M.I. Acest nivel de 75 % din cotă are o
importanţă deosebită în activitatea Fondului. El reprezintă “ poziţia neutră “ sau “ ideală “ a unei
ţări fata de Fond, în care ţara nu este nici creditoare nici debitoare a Fondului. Ca urmare,
Statutul FMI interzice ţărilor membre sa reducă prin răscumpărare disponibilităţile Fondului în
moneda naţională sub 75 % din cotă; totodată el interzice ca la răscumpărare să se utilizeze o
valută care ar determina majorarea disponibilităţilor Fondului în aceasta valută la peste 75 % din
cota statului membru. In aceste condiţii, sumele în moneda naţională cu care disponibilităţile
Fondului depăşesc nivelul de 75 % din cotă, reflectă datoria ţării membre faţă de Fond, iar
sumele cu care disponibilităţile sunt inferioare acestui nivel reflectă datoria Fondului faţă de ţara
membră. Aceasta din urmă provine din creditele pe care FMI le-a acordat în aceasta monedă la
solicitarea ţărilor membre. Mărimea cotei fiecărei ţări membre, exprimată în dolari, a fost
stabilită iniţial în funcţie de o formulă, bazată pe: mărimea P.I.B., mărimea rezervelor oficiale de
aur şi devize convertibile şi volumul comerţului exterior . Stabilirea cotelor ţărilor care au aderat
după 1963 s-a făcut după criterii mai elastice, prevalând comparaţia cu cotele ţârilor membre
care au aproximativ acelaşi nivel de dezvoltare. Prin prevederile celui de-al doilea amendament
al F.M.I. (1978), „tranşa-aur" s-a transformat în „tranşa-rezervă" şi ea poate fi vărsată, la alegere,
în: Drepturi Speciale de Tragere (DST) sau valute acceptate de Fond.
Periodic, pentru a permite F.M.I. să facă faţă solicitărilor de credite din ce în ce mai mari,
se procedează la o majorare generală a cotelor de participare, anterior la 5 ani, în prezent la 3 ani,
care însă nu se face în mod uniform, ci diferenţiat de la ţară la ţară. După ultima majorare a
cotelor (1994), volumul total al acestora, exprimate în D.S.T., a crescut de la 28,4 miliarde în
1970 la 59,6 miliarde în 1980, la 91,1 miliarde în 1990 şi la 144,9 miliarde în 1994. Ţările
dezvoltate deţin împreună 88,4 miliarde DST, iar ţările în dezvoltare 56,5 miliarde DST. Cota de
participare a unei ţări care prezintă cerere de admitere la FMI este determinată după o formula cu
variabile financiar-economice, cum ar fi, PIB contul curent al balanţei de plăţi şi mărimea
rezervelor oficiale. Atunci când o ţară aderă la FMI experţii calculează cota şi o compară cu
mărimea cotelor pentru celelalte ţări de acelaşi nivel economic.
Evoluția cotelor de participare ale FMI în perioada 1970-2008
 300

250

200

150

100

50

0
1970 1980 1990 2000 2008

Serviciile FMI propun o cotă arte iniţială într-un document pe care îl supun examinării
unui comitet emanat din Consiliul de Administraţie. După ce ţara a acceptat condiţiile de aderare
la FMI şi cota-parte, Consiliul de Administraţie examinează recomandările Comitetului şi după
ce le-a aprobat, întocmeşte un proiect de hotărâre de admitere către Consiliul Guvernatorilor. O
data aprobata de către Guvernator şi îndeplinite formalităţile aferente, ţara semnează Statutul şi
devine membră a FMI. Mărimea cotei de participare este hotărâtoare pentru poziţia unei ţări în
cadrul F.M.I: de ea depinde numărul voturilor de care dispune ţara respectivă, precum şi
capacitatea sa de împrumut de la Fond.
Cotele cele mai mari le au ţările dezvoltate, care deţin 3/4 din cotele de participare şi,
deci, din voturi. Statele Unite ale Americii, singure, deţin o cotă de participare de aproximativ
20% din resursele totale ale F.M.I. (aproape jumătate din cota de participare totală a ţârilor în
dezvoltare), având astfel putere de veto asupra deciziilor importante, luate în cadrul Fondului cu
o majoritate de 4/5. Dreptul de a primi credite în valută şi alocaţii de DST de la FMI este şi el
proporţional cu cotele-părţi vărsate Fondului. Acest fapt creează diferenţieri accentuate în
redistribuirea resurselor Fondului. Diferenţierile se manifestă cel puţin sub două aspecte. Astfel,
ţările cu o bună situaţie economică şi financiară au şi posibilităţi mai mari de a apela la creditele
FMI şi, în plus, primesc cele mai mari alocaţii de DST, ceea ce constituie un paradox, deoarece
nevoi suplimentare de resurse manifestă ţările în curs de dezvoltare, ţări cu situaţie financiară
slabă, reflectată şi în mărimea cotei lor subscrise şi vărsate Fondului. Deci după acest sistem de
repartizare sunt dezavantajate ţările în curs de dezvoltare, cărora le este limitat accesul la
resursele Fondului. Reglementările de conduită a ţărilor sunt impuse de către organele
conducătoare ale FMI, de regulă prin condiţionarea ce însoţeşte acordarea de credite. La nivelul
anului 1994, după ultima majorare generală, cota de participare la F.M.I. a S.U.A. se ridica la
26,5 miliarde D.S.T. (cca 38,5 miliarde dolari), în timp ce, spre exemplu, cota României este de
754 milioane D.S.T. (cca 1,1 miliarde dolari). In cadrul F.M.I. se aplică un sistem de vot
ponderat cu cota de participare. Fiecărei ţări membre îi sunt acordate 250 de voturi, la care se
adaugă câte un vot suplimentar pentru fiecare facţiune de 100 000 dolari din cota de participare a
ţării respective; astfel că participarea statelor membre la luarea deciziilor este proporţională cu
numărul total de voturi. Totuşi, pentru anumite hotărâri de importanţă deosebită pentru ţările
membre (de exemplu modificarea cotelor de participare) este necesară unanimitatea. Organele de
conducere ale F.M.I. sunt reprezentate de: Consiliul Guvernatorilor, Consiliul de Administraţie şi
Directorul General. Forul conducător al F.M.I. este Consiliul Guvernatorilor, unde fiecare ţară
membră este reprezentată de un guvernator, care, în general, este preşedintele Băncii Centrale
sau Ministrul de Finanţe, şi un supleant, numiţi de ţara respectivă pe o perioadă de 5 ani. în
atribuţiile exclusive ale Consiliului Guvernatorilor intră: primirea de noi membri, retragerea
membrilor, modificarea statutului F.M.L, stabilirea şi revizuirea cotelor de participare, încheierea
de aranjamente de cooperare cu alte organizaţii internaţionale ş.a. De regulă, în luna septembrie a
fiecărui an, Consiliul Guvernatorilor se întruneşte într-o sesiune ordinară, în cadrul căreia se
examinează activitatea Fondului în cursul anului financiar încheiat (1 aprilie - 31 martie) şi se
stabilesc liniile directoare ale activităţii viitoare.

2. Banca Mondială şi rolul ei în dezvoltarea economică internaţională

Banca Mondială este cea mai prestigioasă intituţie internaţională de dezvoltare,
reprezentând un model pentru majoritatea băncilor de dezvoltare. Procedurile sale de
aprovizionare şi aprobare a fost deoseori preluate şi adaptate necesitaţilor instituţiilor regionale.
De aceea, studierea metodelor utilizate de Banca Modială este necesară atât pentru înţelegerea
acestora, cât şi scopul extrapolării lor. Banca Mondială este un sistem bancar format în principal
din următoarele intituţii:
 Banca Internaţionala pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) - infiinţată în 1944
( 1945), deseori numită şi Banca Modială – principala agenţie de finanţare, cu sediu central
la Washington.
 Asociaţia Internaţionala pentru Dezvoltare (AID) - înfiinţată în 1960, debitorii acesteia
sunt ţările cele mai sărace, care nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a obţine spijinul
Băncii Modiale; aceasta împrumută pe termene lungi, care se pot extinde pe 30-40 de ani.
 Corporaţia Financiară Internaţionala (CFI) - infiinţată în 1956, se ocupă cu creditarea
comercială cu scop lucrativ şi investiţii de capital. BIRD finanţează reconstrucţia ţărilor
europene prăbuşite după cel de-al doilea război mondial, ulterior atunci când economiile
acestor state s-au refacut, BIRD şi-a reorientat activitatea şi către ţările în curs de dezvoltare.
 Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor ( AGMI ) – oferă garanţii în sprijinul
invesţiilor străine din ţările dezvolate.
Scopul tuturor acestor instituţii este acela de a contribui la propăşirea economică a ţărilor în
curs de dezvoltare prin finanţarea unor proiecte din sectorul public şi privat al acestor ţări prin
acordarea de asistentă tehnică şi economică. La începutul anului 2000 Banca Mondială avea 181
de membri.
Organul suprem de conducere al Băncii Mondiale este Consiliul Guvernatorilor format
dintr-un reprezentat al fiecărui stat membru care, de regulă, este ministrul finanţelor. Acest
organism se întruneşte în şedinţa cel puţin odata pe an, când are loc o şedinta comuna cu cea a
Consiliului Guvernatorilor FMI. Conducerea curentă a Băncii revine unui Consiliul de
Administraţie numit şi Consiliul Directorilor Executivi format din 24 de membrii. Consiliul de
Administraţie conduce şi intituţiile financiare afiliate ( CFI, AID). Acesta este format din
reprezentanţii Statelor Unite ale Americii, Franţei, Marii Britanii, Germaniei, Japoniei şi din 19
directori reprezentând grupurile de state. Conducerea Consiliului revine unui preşedinte ales pe 5
ani, care conduce si administratia Băncii. De regulă, preşedintele Băncii este un reprezentant al
SUA. Votul in cadrul organismelor de conducere este proporţional cu cota de participare la
Bancă.
Elaborarea politicii băncii revine unui Comitet de Dezvoltare, (care nu este
instituţionalizat), format din miniştrii de finanţe ai ţărilor care au reprezentanţi in Consiliul
Directorilor Executivi. Comitetul de Dezvoltare se întâlneşte in şedinţă de 2 ori pe an, una din
şedinţe desfăşurându-se înnaintea întrunirii Consiliul Guvernatorilor şi urmărind să stabilească
volumul transferului de resurse către tările în curs de dezvlotare. Banca Mondială are de trei ori
mai mult angajati decat FMI, aceştia desfăşurându-şi activitatea atât la sediul central, cât şi la
reprezentanţele deschise în întreaga lume ( la mijlocul anilor 1990 existau circa 40 de
reprezentanţe).
Obiectivele băncii mondiale
Banca Mondială acordă împrumuturi guvernelor şi agenţiilor guvernamentale care pot obţine
garanţii solide din partea statului. Printre acestea se pot numara oricare din cele 156 de ţări
membere care înregistrează un venit anual pe cap de locuitor sub pragul minim de creditare.
Acordarea de împrumuturi statelor membere – Împrumuturile sunt destinate finanţarii
unor proiecte ce duc la dezvlotarea economică, rezulatele proiectului dând posibilitatea
rambursării creditului. Banca oferă valută doar pentru finantarea proiectului, componenta interna
a investiţiei – salariile, consumurile, intermediare fiind finanţate din resursele financiare ale ţării
beneficiare. Împrumuturile acordate de BIRD revin, de regula, direct guvernelor ţărilor
beneficiare iar, atunci când se finanţează proiecte private, este obligatorie garanţia
guvernamentală.
Intermedierea financiară – În sensul că acţionează pentru găsirea de noi resurse sau
încurajarea unor bănci comerciale ori grupuri financiare de a participa la cofinantarea
împrumuturilor băncii.
Acordă asistentă si consultantă ţărilor membere – Astfel, BIRD elaborează proiecte de
asistentă tehnică pentru infrastructura ( studii de prefrezabilitate si fezabilitate ) sau pentru
dezvlotarea capacitaţilor manageriale. De asemenea acordă consultantă în implementarea unor
proiecte in domeniul privatizării, dezvlotării pieţei de capital etc. Resursele Băncii Mondiale sunt
formate din participaţiile statelor membere la capitalul Băncii, care este majorat periodic. Din
contribuţia statelor membere, numai 6 % se varsă, rămâne in permanentă la dispoziţia ei, putând
fi solicitat în orice moment. Aceasta este una din condiţiile ce stau la baza credibilitaţii Băncii, a
doua condiţie fiind aceea ca împrumuturile nu pot depăşii capitalul subscris de membrii, la care
se adaugă rezervele. Cota de participare varsată, in moneda natională a ţărilor membere, are o
pondere redusă in totalul resurselor Băncii. Principala resursă de finantare o formează
lichiditaţile obţinute de Bancă pe piaţa internaţională de capital, aceasta reprezentând 85% din
totalul pasivului Bancii. Resursele de pe pieţele internaţionale se atrag prin emisiunea de
obligaţiuni pe termen mediu si lung si plasarea hartiilor de valoare pe termen scurt guvernelor,
băncilor centrale sau comerciale. De menţionat că circa 50% din resursele împrumutate colectate
de Banca Mondială provin din lansarea de titluri pe termen scurt, aspect riscant in vedere că
creditele acordate sunt pe termen lung. Astfel pot să apară neconcordante la scandenţă, precum si
diferenţe de dobanzi ce pot afecta profitul Băncii.
Banca Mondială, ca instituţie internaţională, s-a remarcat printr-o activitate concretă pe
planul reconstrucţiei şi dezvoltării economice a tuturor ţărilor membre, iar mai apoi în
exclusivitate, a ţărilor în curs de dezvoltare; paradoxul polarizării activităţii Băncii Mondiale în
jurul procesului de dezvoltare a ţărilor din lumea a treia se explică prin faptul că aceste ţări nu au
fost reprezentate la Conferinţa de la Bretton Woods. Astfel, a crescut numărul statelor care au
considerat necesar să intre în rândul membrilor Băncii, sporindu-i capitalul, consolidându-i forţa
economică şi prestigiul mondial de instituţie internaţională de ajutor financiar.
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
Un stat poate deveni membru al B.I.R.D. când acceptă regulile de conduită în materie de
finanţe internaţionale, respectiv aderă, mai întâi, la Fondul Monetar Internaţional. În articolul 2,
secţiunea 1, punctul b din statut se prevede că orice stat membru al Fondului poate adera la
Bancă, lista rămânând deschisă. O altă condiţie necesară pentru ca o ţară să devină membru al
Băncii o reprezintă subscrierea unei contribuţii la fondul statutar. Subscripţia fixată unei ţări
doritoare de a deveni membru al BIRD se negociază, nivelul ei depinzând de situaţia economică
şi financiară a ţării solicitante, care intră în corelaţie şi cu participarea la FMI. Formal, calitatea
de membru al BIRD conferă o egalitate deplină oricărui stat, faptul fiind reflectat de numărul
egal de voturi în Consiliul Guvernatorilor, câte 250 de fiecare stat membru.
Capitalul autorizat al Băncii la înfiinţare a fost de 10 miliarde dolari (curs 1 iulie 1944), divizat
în 100000 de acţiuni cu o valoare nominală de 100000 dolari fiecare. Decizia de suplimentare a
capitalului e condiţionată de un minim de ¾ din totalul voturilor. Numărul părţilor subscrise a
crescut treptat, ajungând în 1988 la 786 500 cu o valoare totală de aproximativ 98,88 mld dolari,
în 1994 valoarea capitalului ridicându-se la aproximativ 170 miliarde dolari, iar în 1997 la
182,426 miliarde dolari (97% din capitalul autorizat de 188 miliarde dolari), în timpul anului
fiscal 1997, subscripţiile la mărirea de capital din 1988 fiind închise. 27 de ţări au subscris
împreună în acest an 1,8 miliarde dolari. Subscripţiile totale la majorarea de capital din 1988 au
fost de 79,1 miliarde dolari. Până în prezent au fost consemnate trei mari majorări de capital: în
1959 dublarea capitalului de la 10 miliarde la 20 miliarde dolari; în 1979 mărirea cu 97,5% de la
41 la 81 miliarde dolari şi ultima în 1989, ca urmare a acordului semnat în primăvara anului
1988. Principalii acţionari ai BIRD sunt: SUA cu 162773 părţi ce reprezintă 17% din fondurile
subscrise, Japonia cu 94020 părţi (9,8%), Germania (7,29%), Marea Britanie (6,99%), Franţa
(4,76%), Canada (2,78%), Italia (2,55%). România a aderat la Banca Mondiala în 1973, cu o
subscripţie de 162,1 milioane dolari (1621 părţi), aceasta reprezentând, în 1982, 0,41% din
totalul fondurilor Băncii, respectiv 0,43% din voturi. În funcţie de mărimea fondurilor subscrise,
ţara noastră se plasează între primele cincizeci de state membre ale BIRD.
Organul superior de conducere al B.I.R.D. îl reprezintă Adunarea anuală a Consiliului
Guvernatorilor, care reuneşte câte un guvernator (ministrul de finanţe) şi câte un supleant (de
obicei, conducătorul băncii centrale sau al altei bănci din ţara respectivă) din fiecare ţară
membră. Ei sunt numiţi pe o perioada de 5 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi. Supleantul are
drept de vot doar în lipsa guvernatorului. Consiliul se întruneşte odată pe an, când are loc şi o
şedinţa comună cu Consiliul Guvernatorilor FMI, analizând Raportul anual prezentat de
administratori şi alte probleme legate de desfăşurarea activităţii viitoare a Băncii Mondiale.
Conform statutului Băncii, guvernatorii deleagă conducerea activităţii Consiliul Directorilor
Executivi, obligat să conducă toate instituţiile membre ale Grupului Băncii Mondiale, cu
excepţia admiterii de noi membrii şi a condiţiilor de aderare a acestora, a hotărârii de a proceda
la majorări sau micşorări de capital, suspendării de membri, angajării în colaborarea cu alte
organizaţii internaţionale, suspendării operaţiunilor Băncii sau a hotărârii de distribuire a
venitului net realizat.
 Consiliul Directorilor Executivi are 24 de membri, primii 5 acţionari numesc câte un director
executiv, iar ceilalţi 19 reprezintă fiecare câte un grup de ţări (în total 175 de ţări, Banca având în
prezent peste 180 de membri). Drepturile de vot sunt distribuite proporţional cu capitalul investit,
administratorii aleşi având un număr de voturi rezultat din numărul părţilor subscrise. Consiliul
este condus de un preşedinte ales pe 5 ani, care este şi şeful întregului personal. Consiliul
Directorilor Executivi se întruneşte de două ori pe săptămână, luând hotărâri în prezenţa unei
majorităţi a directorilor, cu cel puţin o jumătate din totalul voturilor. Membrii acestui consiliu
trebuie să apere interesele Băncii şi ale celor pe care îi reprezintă. În subordinea Consiliului
Administratorilor se găsesc mai multe comitete de specialitate permanente sau constituite ad-hoc
în vederea studierii unei anumite probleme a Băncii (Comitetul mixt de control al gestiunii,
Comitetul pentru politica de personal, Comitetul pentru studierea costurilor şi eficacităţii
practicilor bugetare, Comitetul special pentru determinarea valorii capitalului Băncii, Comitetul
mixt Bancă-FMI, Comitetul special pentru studierea atribuirii echitabile a numărului de voturi).
Banca Modială colectează fonduri prin emisiuni de obligaţiuni cu rating AAA, dând apoi
cu împrumut încasarile in condiţiile unei rate a dobânzii cu o jumatate de punct procentual peste
costul mediu al fondurilor atrase. În orice moment, Banca Mondială are in finanţare cca 2.000 de
proiecte si aprobă aprox. 200 noi împrumuturi anual. Banca Mondială finanţează numai costul în
valută al proiectelor, de regulă in limita a 30-40% din costurile totale ale unui proiect, ceea ce
ridică împrumuturile acordate de Banca Modială la cca. 15 mld. $ anual, la care se adaugă 5 mld.
$ credite acordate de Asociatia Internaţionala pentru Dezvoltare (AID). Creditele se acordă
de regulă pe perioade de 12-15 ani, având perioada de gratie 3-5 ani.
Întelegând nevoile de finanţare a proiectelor, furnizorii pot identifica oportunitaţile de afaceri
în domeniul vânzării de bunuri, echipamente, servicii si consultanţă.
Propunerea de noi proiecte trebuie adresată Băncii Mondiale chiar de către solicitanţii
guvernamentali. Companiile nu pot solicita pur si simplu Băncii Mondiale finantarea de proiecte.
însă, in realitate, iniţiative pot avea terţe părţi interesate de succesul unei asocieri si care pot face
propuneri si sugestii potenţialilor solicitanti de fonduri. Aceste terţe părti pot fi consultanţi, firme
de construcţii, alte societaţi comerciale si bănci. După aceaste etape, solicitanţii de fonduri
prezinta B.M. proiectele pentru a fi evaluate.
De multe ori, disponibilitatea potenţiala a împrumuturilor, fondurilor cash, asistenţei
financiare, creditelor de export sau a unei structuri financiare funcţionale reprezintă o condiţie
esenţiala a reuşitei unui proiect. Deseori proiectele sunt cofinanţate prin diferite forme de sprijin
guvernamental bilateral care s-a sustinut că determină apariţia elefantilor albi’’ ,
supradimensionaţi fie din punct de vedere al dimensiunii, fie din cel al tehnologiei. De altfel,
acesta este un subiect intens dezbătut. Pentru ca proiectele să fie aprobate si finanţate, cineva
trebuie să preia iniţiative şi să se ocupe de schimbul comercial iniţial, acestea trebuie să aibă si
experienţa, şi abilitaţile necesare pentru a obţine finanţarea. În ultima instantă, oamenii sunt cei
care promoveaza proiectele, mai degrabă decât guvernele sau organismele multilaterale.
Banca Mondială finanţează o multitudine de tipuri de proiecte în sectoare diferite, precum
agricultura, educatie, mediu, sanatate, populatie, energie electrica, telecomunicatii, transport si
dezvoltare urbana. Proiectele trebuie să fie fezabile din punct de vedere etnic si financiar., in caz
contrar ele fiind eliminate chiar in faza iniţiala de evaluare. Procedurile de selecţie utilizate de
B.M. nu sunt neapărat dificile şi îndelungate, iar propunerile înnaintate spre dezbatere nu sunt
puţine. Două surse utile de informare asupra proiectelor sunt:
 Serviciul pentru Oportunitaţi de Afaceri Internaţionale – un serviciu asigurat de către
B.M., prin care se oferă informaţii si noutaţi despre aprovizionare, licitaţii, finanţare si
derularea proiectelor.
 Development Business – o publicaţie bilunară a Departamentului Economic si Social al
Naţiunilor Unite referitoare la activiatea B.M. si a altor agenţii de dezvoltare regională.
Pe lângă informaţiile disponibile din aceste surse, este necesară contactarea BM pentru a
afla despre toate oprtunităţile existente. Poate fi utilă şi contactarea funcţionarilor regionali şi
sectorali din Washington şi stabilirea unor întâlniri periodice cu acestia, devenind posibilă astfel
monitorizarea evoluţiei tranzacţiilor şi întelegerea sistemului de funcţionare a Băncii Mondiale
Companii de toate dimensiunile pot licita pentru afaceri finanţate de către Banca
Mondială. Nu exista nici un sistem de înregistrare pentru producatori, furnizori de mărfuri şi
contractori, deşi uneori se procedeaza la o precalificare pentru anumite contracte de lucrari
civile. BM deţine un sistem de înregistrare compiuterizată a consulanţilor, numit ,, Informaţii
despre firmele de consultanţa’’. În toate situaţiile, solicitantul finanţării este responsabil de
întocmirea documentaţiei licitaţiei pe care furnizorii şi contractorii i-o vor solicita după iniţierea
proiectului. Sarcina de a respecta etapele procesului urmat de proiecte revine
furnizorului/contractorului.