Leopac Argintina, LRCE, anul II

Tipologia prostului în opera lui Ion Creangă

Prostia a fost mereu o prezență permanentă în istoria umanității iar absurditățile de tot
felul circulă nestingherite încă din negura timpului. Prostia însoțește oamenii ca un spectru,
reinventându-se de-a lungul secolelor și al culturilor. Prostia a captat interesul istoricilor și al
antropologilor care i-au consacrat adevărate studii științifice ( Jean François Marmion, Jean F.
Welles, André Glucksmann) iar câteva dintre marile personalități ale culturii mondiale au
surprins esența prostiei în adevărate vorbe de duh: Prostia este infinit mai fascinantă decât
inteligența; inteligența are limitele ei, prostia, nu. (Umberto Eco) sau: Doar două lucruri sunt
infinite: Universul și prostia umană: eu numai de primul nu sunt sigur. (Albert Einstein). Totuși,
omul nu poate fi învinuit că este prost pentru că acesta nu decide dacă să fie, sau nu, prost.
Omniprezența prostiei a generat o serie de opere literare, atât în plan universal, cât și
național iar cea mai bună cale de a vorbi despre prostie este să pornim de la textele care o expun
și care fac caz de ea. Putem începe de la Ion Creangă și de la povestirile sale despre prostie.
În volumul Povești, amintiri, povestiri, unul dintre texte se numește generic Poveste, fără
nicio trimitere la temă, fără niciun indiciu despre subiect, însă chiar din primele rânduri
referențialitatea devine vizibilă: Nevasta lui (...) era cam proastă iar soacră-sa nu era tocmai
hâtră. Așadar, prostia este dublă, se afișează în toată splendoarea ei și pornește de la o situație
posibilă, care stârnește o reacție: Într-una din zile, omul nostru iese de-acasî după trebi, ca
fiecare om. Nevasta lui, după ce-și scăldă copilul, îl înfășă și-i dete țâță, îl puse în albie lăngă
sobă (...) După ce-l adormi, stătu ea puțin pe gânduri ș-apoi începe a se boci cât o lua gura:
Aulio! Copilașul meu, copilașul meu! Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă,
zvârli fusul dim mână și furca din brâu cât colo și, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă: - Ce ai
draga mamei, ce-ți este? – Mamă, Mamă! Copilul meu are să moară! – Când și cum? – Iată
cum. Vezi drobul cel de sare de pe horn? – Îl văd. Și? – De s-a sui mâța, are să-l trântească
drept în capul copilului și are să mi-l omoare!1
Din acest punct începe paradigma prostiei în mentalitatea românească. De aici înainte,
prostia se desfășoară după o anumită regie, care începe de la prevedere, grijă și temere. Indiferent

1
Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, Editura Minerva, București, 1980, p.115
de tipologie și de împrejurarea în care se manifestă, prostia la români va sta sub marca drobului
de sare.
Schema logică a prostiei, conform narațiunii lui Creangă, este următoarea: femeia este proastă
pentru că se teme de ceea ce s-ar putea întâmpla. Pisica s-ar putea urca pe horn, putea doborî
drobul de sare care ar putea omorî copilul. Așadar, răul se poate întâmpla prin acest lanț al
posibilităților. Bărbatul care la vede pe cele două ca proaste, nu infirmă acest posibil, dar nici nu
oferă vreo soluție pentru a ieși dim impas, deși știe că, în ciuda acestui posibil, se poate reacționa
pentru a-l anula. Reacția lui este derutantă: le pedepsește pe cele două femei părăsindu-le: Mă
duc în toată lumea! Și de-oiu găsi mai proști ca voi, m-oiu întoarce acasă, iar de nu, ba. 2 Reacția
lui se bazează pe refuzul atotputerniciei posibilului, deși soluțiile pentru ieșirea din impas nu
apar explicit în mintea bărbatului; el nu desfășoară un raționament, ci doar acuză prostia.
Diferența dintre bărbat și soția lui este că el nu crede în realitatea posibilului iar femeia crede.
Posibilul deschide astfel prostiei un spațiu infinit.
Mai departe, bărbatul intră în odiseea lumii cu gândul de a testa prostia. El este sceptic și
pesimist că ar putea găsi în lumea largă oameni mai proști decât proștii casei sale, însă va fi
surprins să constate că prostia este, practic, infinită. Mergând prin lume, bărbatul vede un om
care voia să bage lumina soarelui în casă cu un oboroc; după ce îi oferă soluția, tăind cu toporul o
deschizătură în perete, drumețul își spune: încă un tont. De data aceasta însă, sursa prostiei nu se
află în posibil, ci în imposibil,
Continuându-și călătoria, drumețul îl îmvață pe un altul cum să scoată carul pe care acesta îl
făcuse în casă și era gata să dărâme casa. În mulțumirea pe care constructorul de care o aduce
bărbatului, apare cuvântul a învăța: Foarte mulțumesc, om bun, zise gazda; bine că m-ai învățat
(...) Era să dărâm bunătate de casă din pricina carului.3
În continuare, prostia se manifestă în toată splendoarea ei: un om cu un țăpoi în mână voia să
arunce niște nuci din tindă în pod, un altul își legase vaca cu o funie de gât și se căznea să o urce
pe șură, unde avea adunat niște fân. În fiecare dintre aceste situații, drumețul își asumă rolul de
corector al prostiei și de pedagog pentru că oferă soluții pentru ștergerea efectelor prostiei iar cei
în cauză îi mulțumesc pentru că i-a învățat.

2
Op. cit, p.116
3
Ibidem
 În finalul călătoriei sale, bărbatul înțelege că prostia din lume are un spațiu mult mai larg de
manifestare decât în cadrul familiei sale, așa că decide să se întoarcă la familia lui. Totodată,
constată că lumea adăpostește mai multe tipuri de proști: tontul, nătărăul, dobitocul, neghiobul.
Mai putem observa că drumețul are reacții diferite în fața prostiei: la prostia din casa sa, omul
reacționează ferm, pedepsește și nu intenționează să corijeze prostia, nu le învață pe cele două
femei cum să iasă din impas; în fața lumii, el ăși dezvăluie latura pedagogică și capacitatea de a
șterge prostia prin învățare; ca urmare, toți proșrii care au beneficiat de sfaturile lui îi mulțumesc.
Mai mult, bărbatul înțelege că prostia casei sale este mai acceptabilă decât prostia lumii:
Mâța tot s-ar fi putut întâmpla să deie drobul de sare jos de pe horn, dar să cari soarele cu
oborocul, să arunci nucile în pod cu țăpoiul și să tragi vaca pe șură la fân, n-am mai gândit. 4 În
aceste condiții, împăcarea cu soția și cu soacra, tolerarea lor și coabitarea devine mai suporabilă.
Deși povestea debutează cu incriminarea prostiei feninine, nu-l putem acuza pe Creangă de
misoginism pentru că în exemplele de prostie care urmează, protagoniștii sunt bărbați, așa încât,
prostia este distribuită fără a ține seama de gen.
Autorul a manifestat o mare sensibilitate față de prostie care se regăsește într-o mare
proporție în scrierile sale. Situații de prostie regăsim în Capra cu trei iezi, unde lupul este prost /
credul pentru că se lasă păcălit de capră, care îl invită la praznic și îi întinde o capcană în care
acesta cade cu ușurință. În Punguța cu doi bani, moșneagul este alt tip de prost, prin
necunoaștere pentru că nu știe că nu se pot obține ouă de la un cocoș, încât bătaia administrată
bietei păsări nu are cum să rezolve situația.
O reprezentare aparte a prostiei apare în Dănilă Prepeleac, pe care o putem plasa, fără
teama de a greși, în rândul operelor reprezentative pe această temă din literatura universală.
Spre deosebire de Poveste, în Dănilă Prepeleac, prostul este individualizat prin nume și, în
plus, semnificația cuvântului prepeleac este una peiorativă în mentalul popular românesc: rolul
derizoriu al obiectului în viața casnică face trimitere la omul de nimic, sărac și prost. În plus,
tipologia pe care o reprezintă personajul lui Creangă este denumită explicit chiar de la început:
nechitit la minte și nechibzuit la trebi sau om din aceia căruia îi mâncau câinii din traistă și
toate trebile pe care le făcea, le făcea pe dos.5
Parcursul personajului certifică aceste caracteristici: își vinde boii pe un car, carul pe o
capră, capra pe o gâscă iar pe aceasta a dat-o pentru o pungă goală. După aceste isprăvi, Dănilă
4
Ibidem, p.119
5
Ion Creangă, Povești. Povestiri. Amintiri, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p.61
Prepeleac își conștientizează prostia, dar nu se acuză, chir mai mult, se disculpă aruncând vina pe
forțele întunericului: parcă dracul mi-a luat mințile.6 El este tipul de prost care însumează
trăsăturile general-valabile ale prostiei: minte redusă, părere bună despre sine, neîndemânare,
încapacitate de a ieși dintr-o situație critică. Dănilă doar recapitulează faptele care l-au adus la
sapă de lemn, fără a reflecta asupra situației: Dintr-o pereche de boi de-a mai mare dragul, am
rămas c-o pungă goală. 7 Ca și când asta nu ar fi fost de ajuns, Dănilă Prepeleac ucide boii și
distruge carul fratelui său când pleacă după lemne în pădure. Aici personajul se manifestă în
deplinătatea prostiei sale, tăind copacul în așa fel încât să cadă direct în car. Această ipostază nu
este cu nimic mai prejos decât aruncarea nucilor în pod cu țăpoiul sau cu încercarea de aduce
soarele în casă cu oborocul, însă, spre deosebire de protagoniștii acestor întâmplări, Dănilă nu
beneficiază de vreun sfat înțelept din partea cuiva, fratele său nu face decât să-l certe, fără a-i
oferi vreo soluție, așa că personajul perseverează în prostie. Soluția propusă de el pentru a ieși
din această situație absurdă este fuga: Mă duc să văd dacă n-oi putea smomi pe frate-meu să-mi
împrumute și iapa, să fug cu ea în lume, iar copiii și nevasta să-i las în știrea Celui de sus. 8
Interesant este faptul că din acest punct, parcursul personajului ia o turnură neașteptată și,
în același timp, necredibilă, care parca nu face corp comun cu prima parte a poveștii: după ce ia
iapa fratelui său, fuge la heleșteul din pădure cu gând să facă acolo o mânăstire și să se
călugărească. Până aici personajul reacționează în aceeași paradigmă a prostiei, dar surpriza vine
când îi păcălește pe dracii care stăpâneau lacul. Singura explicație a autorului este următoarea:
9
Dănilă mai prinsese acum la minte. Cum? Prin ce minune un prost poate deveni atât de
inteligent dintr-o dată? Îl păcălește pe Michiduță în toate probele la care acesta îl supune: nu cară
iapa în spate în jurul lacului, ci o călărește, în loc să se întreacă cu necuratul la fugă, pune un
iepure în locul său, zicând că îi este copil, la trântă este înlocuit, prin viclenie, de urs iar când s-
au întrecut la chiuit, lui Dănilă îi vine ideea genială să-l lege pe necuratul la ochi, apoi îl lovește
la tâmplă cu un par de stejar. Ca și când nu ar fi fost de ajuns, face în așa fel încât dracul îi cară
până acasă sacul cu bani primit de la Scaraoțchi ca mită pentru a nu construi mănăstirea. Așadar,
prostul prin excelență. Dănilă Prepeleac, devine atât de isteț și de hâtru, încât își permite să râdă
el acum de prostia altuia.

6
Op. cit, p. 66
7
ibidem
8
Ibidem, p.68
9
Ibidem, p. 71
 În fond, aceste povești ale lui Creangă reflectă mentalitatea populară despre prostie.
Narațiunile sale au la bază anumite modalități ale prostiei: credulitatea, naivitatea, necunoașterea,
răutatea, ignoranța. Separate însă de arta literară și de conținutul propriu-zis al povestirii, ele nu
încetează a fi ceea ce sunt în ordinea primară a existenței lor: prostii în stare pură.

BIBLIOGRAFIE

1. CREANGĂ, Ion, Povești, amintiri, povestiri,, Editura Minerva, București, 1972

2. CREANGĂ, Ion, Povești. Povestiri. Amintiri., Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006
3. JUNG, C.G., Tipuri psihologice, Editura Humanitas, București, 1997
4. ROBERT, Marthe, Romanul începuturilor, începuturile romanului, Editura Univers,
1983