AERUL reprezintă suportul vieţii pe pământ.

El este important prin proprietăţile sale chimice şi fizice.

Compoziţia chimică a aerului
Aerul este alcătuit dintr - un amestec de vapori de apă şi gaze într-o proporţie aproape
constantă:
Oxigen 20,7 - 20,9%
Bioxid de carbon 0,03 - 0,04%
Azot 78,09 - 79%
Gaze rare - ozon, neon, argon, xenon, cripton, hidrogen
Vapori de apă.
Oxigenul se găseşte în aer într-o concentaţie relativ constată datorită echilibrului ce
există între producere şi consum. Formarea oxigenului este realizată prin asimilaţia
clorofiliană a plantelor, proces ce se desfăşoară în timpul zilei. Consumul oxigenului
apare în cursul proceselor oxidative naturale ( arderea combustibililor fosili, degradarea
substanţei organice), artificiale ( procese oxidative realizate prin activitatea umană,
industriale) şi prin actul respirator al oamenilor şi animalelor.
Concentraţia oxigenului din aer suferă variaţii în sensul scăderii sau creşterii ei. Scăderea
apare în încăperi aglomerate, in urma exploziilor, mine adânci, fântâni, adăposturi sau
submarine. Creşterea concentraţiei este un fenomen foarte rar ce apare doar în condiţii de
administrare artificiale (terapeutică, la scafandri, aviatori, cosmonauţi).
Pătrunderea oxigenului în organism se realizează prin procese de difuziune desfăşurate la
nivelul aparatului respirator. În aerul atmosferic presiunea parţială a oxigenului este de
160 mmHg, ajunge la 100 mmHg la nivelul alveolei pulmonare şi la 40 mmHg în sângele
venos capilar. Între sângele venos capilar şi alveola pulmonară apare o diferenţă de 60
mmHg ce permite realizarea corectă a schimburilor.
Deficitul de oxigenare la nivel pulmonar determină apariţia stării de hipoxie.
 Scăderi ale oxigenului din aer de până la 18% nu produc tulburări.
 La concentraţii cuprinse între 18 - 15% apar manifestări uşoare, compensatorii
din partea organismului: accelerarea ritmului cardiac, creşterea presiunii arteriale,
mărirea numărului de hematii în sângele periferic.
 La concentraţii ale oxigenului de 15 - 10% capacitatea de compensare devine
ineficientă şi apar tulburări: dezechilibru acido-bazic (alcaloză), uneori dispnee şi
manifestări din partea sistemului nervos. Manifestările nervoase constau iniţial în
excitaţie urmată de depresiune. In condiţii de hipoxie intensă este afectat centrul
respirator, cu faze succesive de oprire şi funcţionare. Se instalează bradicardia, scade
presiunea arterială, în final apărând colapsul respirator şi cardio-vascular.
 La concentraţii sub 10% viaţa nu mai este posibilă.
Bioxidul de carbon variază puţin în aer (0,03 - 0,04%), sursele de producţie fiind în
echilibru cu cele de consum. Producerea bioxidului de carbon se realizează prin:
descompunerea materiei organice; din industrie; activitatea vulcanilor; transformarea
bicarbonaţilor în carbonaţi la nivelul apelor; respiraţia nocturnă a plantelor; respiraţia
omului şi animalului. Consumul se realizează prin procesul de asimilaţie clorofiliană;
transformarea carbonaţilor în bicarbonaţi în apa mărilor şi oceanelor. În prezent asistăm
la o creştere a concentraţiei datorită: utilizări combustibililor pentru producerea de
energie; în spaţiile închise; în industria extractivă, metalurgică; în fântâni adânci sau în
mine.

Eliminarea din organism se realizează la nivelul membranei alveolo - capilare prin

procese de difuziune. Presiunea parţială a bioxidului de carbon este de 46 mmHg în
sângele venos şi de 40 mm Hg în aerul alveolar. În eliminare intervine şi coeficientul de
difuziune a acestul gaz ce este de 25 de ori mai mare faţă de cel al oxigenului. La
concentraţii crescute de CO2 tulburările ce apar sunt variabile, ele depinzând de
concentraţia realizată:

 1 - 2% - polipnee deoarece CO3 este excitat al centrului respirator , fiind

denumit şi "hormon respirator";
 2 - 3% - creşterea ritmului şi a amplitudinii respiratorii, dispnee;
 4% - dispnee accentuată, senzaţie de constricţie toracică;
 5% - intervin şi manifestări digestive ( greţuri, vărsături);
 6 - 7% se adaugă cefalee, vertije, ameţeli;
 8 - 10% simptomele precedente se agravează, stare depresivă, pierderea
cunoştinţei;
 15% - convulsii tonico - clonice, pierderea cunoştinţei;
 20% decesul este posibil în câteva minute prin paralizia centrilor respiratori.
Azotul este prezent în aer într - o concentraţie relativ constantă. Este un gaz ce nu
participă activ la schimburile respiratorii, fiind considerat un diluant al oxigenului. La
presiune normală nu exercită acţiune nocivă asupra organismului, dar sub presiune poate
produce unele tulburări. Organismul uman poate fi expus la inhalarea azotului sub
presiune în condiţii deosebite reprezentate de: lucrul în chesoane sau la scafandri. În
timpul activităţii sub apă apare o creştere a presiunii cu o atmosferă la fiecare 11 m.
La scafandri apare fenomenul de "narcoză hiperbară" sau de "beţie a adâncurilor". La
presiune mare azotul intră în organism în cantităţi mari şi în perioade scurte de timp. El
se solvă în sânge şi apoi este depozitat în ţesuturile bogate în lipide ( în special la nivelul
sistemului nervos). În acest context persoana pierde contactul cu realitatea, este
 dezorientată, reflexele sunt exacerbate, prezintă nelinişte, agitaţie, tulburări senzoriale. În
fazele avansate apare adinamie, somnolenţă, bradicardie, bradipnee şi hiperreflectivitate.
În situaţii grave se poate produce decesul.
La muncitorii chesonieri pot apare probleme în situaţia aducerii la suprafaţă, deoarece se
pune problema eliminării azotului solvit în ţesuturi. Dacă decomprimarea se face repede
azotul se acumulează în sânge şi dă naştere la embolii gazoase cu diverse localizări.
Consecinţa acestor embolii este infarctul miocardic sau pulmonar, diverse paralizii sau
parestezii. Pentru a evita apariţia acestor probleme coborârea şi ridicarea la suprafaţă
trebuie să se facă lent.
Persoanele ce activează în aceste condiţii trebuie atent selecţionate medical, existând
contraindicaţii pentru persoanele obeze, cu afecţiuni cardiace sau pulmonare.
Proprietăţile fizice ale aerului
Se insistă asupra temperaturii, umidităţii, curenţilor de aer, presiunii şi electicităţii
atmosferice.
Temperatura aerului dintr-un loc ca şi regimul ei zilnic, sezoniei sau anual este
determinată de radiaţia solară.
Căldura solară se acumulează la suprafaţa solului, de unde va fi cedată aerului atmosferic
din apropiere care devine mai uşor, se deplasează la înălţime fiind înlocuit de o altă masă
de aer. Încălzirea directă a aerului de la soare este de importanţă mică deoarece acesta are
o capacitate redusă de absobţie a radiaţiei calorice.

În timpul zilei temperatura evoluează în funcţie de intensitatea radiaţiei solare, fiind

maximă la orele 13 - 15. Variaţiile sezoniere şi anuale depind de poziţia diferită a soarelui
faţă de pământ. Temperatura aerului are multiple semnificaţii igienico - sanitare:

 influenţează procesul de termoreglare al organismului;

 determină caracterul climatic al unei anumite zone geografice;
 intervine în poluare şi autopurificare prin formarea curenţilor de aer;
 determină apariţia unui anumit tip de morbiditate - temperaturile scăzute
favorizează bolile respiratorii, iar cele crescute pe cele digestive).
Umiditatea este dată de apa prezentă în mod normal în aer. Aprecierea umidităţii se face
prin: umiditatea absolută ce reprezintă cantitatea de apă prezentă într-un anumit moment
în aer; umiditatea maximă ce reprezintă cea mai mare cantitate de vapori de apă ce pot fi
prezenţi în aer la o anumită temperatură; umiditatea relativă este dată de raportul
procentual dintre cea absolută şi cea maximă.
Umiditatea atmosferică are numeroase implicaţii igienico-sanitare:
 influenţează procesul de termoreglare; pentru menţinerea confotului termic
umiditatea trebuie să fie cu atât mai redusă cu cât temperatura aerului este mai mare;
 reprezintă o componentă importantă a climatului; climatul umed favorizează
bolile reumatismale, respiratorii şi infecto-contagioase;
 intervine nefavorabil în procesul de autopurificare; reacţiile chimice care
apar duc la creşterea gradului de nocivitate a aerului poluat:
SO3+H2O - H2SO4

NH3+H2O - NH4OH

Favorizează condensarea vaporilor de apă pe particulele în suspensie ceea ce determină

creşterea numărului de zile cu ceaţă.
Curenţii de aer sunt deplasări ale maselor de aer în direcţii diferite. Ei apar datorită
încălzirii inegale a suprafeţei solului de către radiaţiile solare.
În funcţie de direcţia de deplasare curenţii de aer pot fi orizontali şi verticali. Curenţii de
aer orizontali pot fi periodici şi neperiodici. Cei periodici se formează la limita dintre
uscat şi apă, în timp ce curenţii neperiodici apar datorită încălzirii inegale a solului.
Curenţii de aer verticali apar datorită încălzirii aerului de la suprafaţa solului, aer ce
devine rarefiat fiind înlocuit de o altă masă de aer. Cei descendenţi apar doar în situaţii
speciale caracterizând fenomenul de "inversiune termică". Curenţii de aer se
caracterizează prin direcţie şi viteză. Importanţa igienico-sanitară:
 intervin în procesul de termoreglare, vitezele mari ale curenţilor de aer
măresc pierderile de căldură ale organismului;
 intervin activ în procesele de autoepurare atmosferică;
 contribuie la caracteristica climatică a unei zone geografice;
Presiunea atmosferică - aerul prin greutatea sa exercită o presiune asupra tuturor
corpurilor, presiune de variază în funcţie de gradul de încălzire al aerului şi de circulaţia
maselor de aer.Presiunea atmosferică poate avea variaţii periodice şi neperiodice.
Variaţiile periodice pot fi diurne ( de mică amplitudine), anuale ( diferă în funcţie de
sezon, poziţie geografică) şi de altitudine ( scade cu 1 mm la fiecare 10 - 11m).
Presiunea acţionează asupra organismului uman în mod direct sau indirect.

 Efectele directe - suprafaţa corpului uman este expusă la o presiune de 15000 –

18000
kg. ce este echilibrată de o forţă internă egală. Organismul este adaptat la variaţii mici de
presiune diurne sau sezoniere. Variaţiile mai mari de presiune, apărute la intervale scurte
de timp nu duc la apariţia unor dezechilibre la persoanele sănătoase. Ele pot duce la
apariţia unor probleme la persoanele meteorosensibile. Variaţiile de persiune atmosferică
 datorate altitudinii exercită efecte directe asupra organismului datorită modificării
dinamicii schimburilor gazoase.
-Ascensiunea în munţi nu pune probleme până la 2000 - 2500m. Pot apare unele
modificări compensatorii din partea aparatului respirator şi cardiovascular (tahipnee,
tahicardie). La înălţimi de peste 3000 m se manifestă " răul de altitudine" sau "boala de
ascensiune". Principalele manifestări pot fi: stare de oboseală, dispnee, tahicardie,
cefalee, vertije, tegumente cianotice sau palide, uneori epistaxis, hemoptizie, chiar
lipotimie. Dacă ascensiunea continuă apare starea de euforie, urmată de pierderea
cunoştinţei (la 6000 - 7000m). La înălţimi mai mari aceste fenomene sunt mult
amplificate, astfel că de la 5000 - 6000m ascensiune se realizează doar cu administrasrea
de oxigen artificial.
-Călătorii cu aeronavele - zborul cu avionul în cabine nepresurizate la altitudine de 6000
- 7000 m duce la apariţia unor tulburări generate de scăderea presiunii atmosferice, la
care se adaugă zgomotul şi vibraţiile produse de motor şi oscilaţiile aparatului datorită
golurilor de aer. Clinic întâlnim fenomene preponderent neurovegetative reprezentate
de: :paloarea tegumentelor, stare de anxietate, transpiraţii reci, greaţă, vărsătură, senzaţie
de presiune la nivelul timpanului. La personalul navigant poate apare "răul aviatorilor"
sau "răul de aer" în condiţiile zborurilor la altitudine în cabine nepresurizate. Simptomele
pot fi variate: circulatorii ( tahicardie, hipertensiune, cianoză), respiratorii ( creşterea
frecvenţei şi amplitudinii respiraţiei), gastro-intestinale (greţuri, vărsături, meteorism), ale
sistemului nervos (ameţeală, cefalee, vedere neclară, încetinirea mişcărilor voluntare).
Contraindicaţii: ascensiunile sunt contraindicate pentru bolnavii cu afecţiuni cronice
pulmonare sau cardiovasculare; se contraindică zborul cu avionul în cabine nepresurizate
pentru pacienţii cu: ateroscleroză, infarct de miocard, afecţiuni valvulare decompensate,
hipertensiune arterială, astm bronşic, ulcer, anemii grave.
 Efectele indirecte - presiunea atmosferică reprezintă un factor ce contribuie la
caracterul climatic al unei anumite regiuni geografice. Electricitatea atmosferică
cuprinde: aeroionizarea, câmpul aeroelectric, câmpul electric terestru.
Aeroionizarea - ionii atmosferici apar prin acţiunea factorilor ionizanţi asupra
moleculelor neutre. În cadrul acestui proces apare pierderea sau captarea unui electron,
ceea ce dezechilibrează neutralitatea. Factorii ionizanţi pot fi cosmici sau telurici.
Factorii cosmici sunt reprezentaţi de radiaţiile corpusculare solare, electromagnetice
(infraroşii, ultraviolete, X, gama). Factorii telurici cuprind radiaţiile alfa, beta, gama
emise de rocile radioactive din scoarţa terestră, utilizarea energiei nucleare, descărcările
electrice, pulverizarea apei, furtunile, combustiile naturale şi artificiale.
Clasificarea aeroionilor: mici şi mari; pozitivi şi negativi.
Aeroionii mici sau rapizi au o structură chimică diversă, sunt încărcaţi pozitiv sau
negativ, fiind formaţi prin toate sursele de ionizare. Sunt ioni cu dimensiuni de ordinul
angstronilor, cu mobilitate mare, dar cu un timp redus de existenţă (zeci de secunde până
la minute).

Aeroionii mari sunt grei/ultragrei sunt încărcaţi pozitiv sau negativ, se formează în
special prin condensarea vaporilor de apă pe nuclei de condensare, au dimensiuni de
ordinul zecilor de microni, o mobilitate redusă, dar o durată de viaţă de ordinul orelor.
Distribuţia aeroionilor depinde de gradul de poluare. Aeroionii mici negativi şi pozitivi
predomină în zonele curate, mai ales la munte, în staţiuni balneare, în apropierea
căderilor de apă, în zona litoralului marin. Numărul ionilor mici negativi este mare în
zonele montane, împădurite, pe când cei mici pozitivi sunt dominanţi în apropierea
apelor. Aeroionii mari sau grei se întâlnesc în zone intens poluate.
Semnificaţia biologică a aeroionizării:
-transfer de sarcini electrice din aer în organism, ceea ce determină creşterea stabilităţii
particulelor coloidale din plasmă şi elemente figurate;
-modificarea echilibrului hidromineral al organismului;
-modificarea pH-ului organismului către un gradient bazic sau acid;
-modificări neurohormonale.
Aeroionii mici pozitivi imprimă mediului intern un caracter acid, cresc frecvenţa
respiratorie, cresc energia de la nivel celular, stimulează metabolismul serotoninei, cresc
activitatea sistermului nervos simpatic. Practic ei au o acţiune excitantă asupra
organismului.
Aeroionii mici negativi conferă mediului intern un caracter bazic, reduc rezervele
energetice celulare, inhibă serotonina, sunt sedativi pentru sistemul nervos central,
favorizează parasimpaticotonia. Practic ei au un efect calmant asupra organismului.
Terapia cu ioni mici negativi este recomandată în: afecţiuni ale aparatului respirator
( catar, astm, bronşită cronică) hipertensiune arterială, tulburări neuropsihice ( insomnii,
migrene, neuroastenie, stări depresive), gastrită, ulcer duodenal.
Proprietăţile fizice ale aerului generează microclimatul sau ambianţa termică.
Organismul uman este homeoterm, cu o temperatură internă medie de 37˚C. Menţinerea
homeotermiei este posibilă între anumite valori ale temperaturii, respectiv temperatura
critică inferioară şi superioară. Temperatura critică inferioară este cea mai mică valoare a
temperaturii mediului la care organismul îşi menţine constantă temperatura prin
mecanisme reflexe de termoreglare. Temperatura critică superioară este cea mai ridicată
valoare la care organismul îşi menţine constantă temperatura. Spaţiul cuprins între
temperatura critică inferioară şi superioară reprezintă câmpul de acomodare a
homeotermiei.
În microclimatul cald (termoreglarea fizică) organismul trebuie să piardă excesul de
căldură. Pierderea de căldură se realizeză prin: radiaţie ( transfer liniar al căldurii de la un
corp la altul fără contact între ele, 50 - 55%); conducţie ( transmiterea căldurii prin
contact direct cu obiectele înconjurătoare, 3 - 5%); convecţie ( pierderea de căldură prin
încălzirea stratului de aer din apropierea corpului, 15 - 20%); evaporare ( pierderea de
căldură necesară evaporării apei de pe tegumente, 30% - 18% piele, 12% plămân). În
condiţii de repaus apare perspiraţia insensibilă când se manifestă un consum de 0,6 kcal
pentru evaporarea unui gram de apă. În condiţii de confort termic cea mai mare parte din
căldură se pierde prin radiaţie urmată de convecţie, conducţie şi evaporare. La
temperatura de 35˚C aproape întreaga cantitate de căldură se pierde prin evaporarea apei.
Organismul reacţionează prin:
-vasodilataţie periferică - se trimite în periferie o cantitate mare de sânge pentru a creşte
pierderea de căldură; în acest context apare scăderea tensiunii arteriale, creşterea
frecvenţei cardiace şi creşterea frecvenţei şi a amplitudinii mişcărilor respiratorii;

-creşterea temperaturii centrale şi cutanate;

-activarea sudoraţiei - la 35˚C activitatea glandelor sudoripale este foarte intensă
ajungându-se la o sudoraţie de 1l/oră; eliminarea apei din organism se însoţeşte de
creşterea vâscozităţii sângelui, scăderea eliminărilor urinare, reducerea secreţiei gastrice.
Expunerea îndelungată duce la apariţia şocului termic sau a dezechilibrului salin. Şocul
termic se manifestă prin cefalee, ameţeală, respiraţie superficială şi neregulată, afectarea
reflexelor, scăderea tensiunii arteriale, temperatura centrală crescută (42˚C - 44˚C).
Dezechilibrul salin se manifestă prin sete, oboseală, cefalee, vărsătură, contracţii tonice
şi clonice, temperatură corporală normală sau puţin crescută.
În microclimatul rece ( termoreglarea chimică) organismul pierde căldură prin radiaţie
( la temperaturi mici), convecţie (la viteze mai ale curenţilor de aer) şi conducţie ( în
condiţii de umiditate crescută). Organismul reacţionează prin creşterea producţiei de
căldură ( termogeneză) şi prin limitarea pierderii de căldură ( limitarea termolizei).
În procesul de termogeneză intervine creşterea metabilismului şi sistemul endocrin prin
tiroidă, hipofiză şi suprarenală. Cantităţile cele mai mari de căldură sunt produse de
 masele musculare şi de ficat. Expresia tonusului muscular este apariţia frisonului,
tremurăturilor şi a "pielii de găină".
Mecanismele fiziologice prin care este limitată pierderea de căldură sunt reprezentate de:
-vasoconstricţia periferică prin care se realizează reducerea circulaţiei sanguine în
ţesuturile periferice ( determină reducerea pierderilor de căldură) şi orientarea masei
sanguine către organele interne, în special muşchi şi ficat; în acest context apare scăderea
frecvenţei cardiace asociată cu creşterea tensiunii arteriale, scăderea frecvenţei şi
amplitudinii respiratorii, poliurie;
-scăderea temperaturii cutanate - prin creşterea termoproducţiei apare creşterea
temperaturii mediului intern asociată cu scăderea temperaturii curanate.

Tulburările ce apar sunt locale ( degerături, dureri articulare şi musculare, dureri pe trasee
nervoase până la paralizii) şi generale ( scăderea rezistenţei generale a organismului,
mărind astfel frecvenţa bolilor infecţioase).

POLUAREA AERULUI
Prin poluare se înţelege prezenţa în aer a unor substaţe străine de compoziţia normală a
acestuia sau variaţii importante ale concentraţiei componenţilor săi care pot produce,
direct sau indirect, afectarea stării de sănătate, depistabilă la nivelul cunoştinţelor
ştiinţifice actuale.
SURSE DE POLUARE sunt naturale si artificiale.
Sursele naturale sunt uniform dispersate pe toată suprafata pamantului. Ele sunt
reprezentate
de:
 eroziunea solului produsă de curentii de aer; este o sursă de particule în
suspensie;
 erupţiile vulcanice sunt o sursă de poluare în perioadele de activitate; erupţia se
produce totuşi într-o zonă puţin populată;
 incendiile spontane ale pădurilor generează o poluare temporară, dar de mare
intensitate;
 polenul diferitelor plante afectează în sezonul cald persoanele sensibile;
 descompunerea naturală a substantelor organice reprezintă o sursa de gaze
generatoare de disconfort olfactiv.
 Sursele artificiale sunt de importanţă majoră deoarece produc o poluare localizată sau
extinsă dar de mare intensitate. In această categorie intră procesele de combustie,
transporturile şi industria.
 Procesele de combustie- obţinerea energiei termice se plasează pe primul loc ca
sursă de poluare. Este o sursă răspândită pe teritorii extinse. Intensitatea poluării depinde
de combustibilul folosit. Combustibilii gazosi sau lichizi sunt mai puţin poluanţi, în timp
ce cărbunele este intens poluant (îin special cel de calitate inferioară). Din procesul de
combustie rezultă oxizi de sulf, oxizi de azot, oxizi de carbon, aldehide, hidrocarburi,
funingine, pulberi.
 Transporturile terestre, maritime sau aeriene reprezintă o sursă importanta de
poluare. Cele terestre ridică cele mai multe probleme deoarece eliminarea se realizează
la nivelul solului prin ţeava de eşapament şi prin evaporări ( din rezervor sau din
carburator). Transportul aerian este intens poluant, dar la înăltimi mari. Se elimină oxizi
de carbon, oxizi de azot, hidrocarburi nearse, aldehide, funingine.
 Procesele industriale elimină substanţe poluante îîn timpul proceselor de ardere
a combustibilului sau în procesul tehnologic. Din punctul de vedere al volumului
industria este plasată pe locul 3, dar ca diversitate a emisiilor ea este pe primul loc.
Industria realizează o poluare pe zone restranse , dar de intensitate mare.
Factorii ce condiţionează poluarea şi autopurificarea aerului- procesele naturale
favorizează îndepărtarea poluanţilor din aer sau creşterea concentraţiei lor. Factorii ce
conditionează poluarea şi autopurificarea sunt factori fizici ai atmosferei, geografici şi
urbanistici.
In categoria factorilor fizici ai atmosferei intra temperatura, curentii de aer, umiditatea şi
radiaţia solară.
 Temperatura contribuie la formarea curenţilor de aer ce reprezintă un factor
activ al procesului de autopurificare.
 Curenţii de aer pot fi orizontali şi verticali. Curenţii orizontali determină
dispersia poluantilor în funcţie de viteza de deplasare, dar determină şi răspândirea lor in
zone lipsite de surse de poluare ( efect negativ). Curenţii verticali sunt ascendenţi şi
descendenţi, cei ascendenţi antrenează substanţele poluante până în straturile superioare
ale atmosferei unde se produce diluţia şi dispersia lor. Curenţii descendenţi generează
fenomenul de inversie termică - temperatura aerului din apropierea solului scade, în timp
ce temperatura aerului la altitudine are valori ridicate, în acest context substanţele
poluante se acumuleaza sub stratul de inversie. Razele solare distrug inversia termică.
 Umiditatea actionează negativ asupra reacţiilor de autopurificare. In prezenţa
umidităţii şi a particolelor în suspensie apare condensarea vaporilor pe particole ceea ce
duce la formarea ceţei. Ceaţa va impiedica difuzia poluanţilor şi distrugerea inversiei
termice. In condiţii de umiditate crescută apar reacţii chimice între diverşi poluanţi ceea
ce determină creşterea gradului de nocivitate:
 SO2 + H2O = H2SO4;
NO2 + H2O = HNO3.
Apar aşa numitele ploi acide ce au efecte nefavorabile pentru mediu, plante, animale
şi monumente istorice.
 Iradierea solară determină apariţia unor reacţii fotochmice în urma cărora apar
produşi cu efect toxic mai pronuntat:
oxizii de azot + aldehide - substanţe noi reprezentate de ozon, nitrat de
peroxiacetil,
radicali liberi; reacţiile se produc sub acţiunea razelor ultraviolete şi determină
formarea smogului oxidant.
Factorii geografici sunt reprezentaţi de relief, suprafeţe de apă şi vegetaţie.
 Relieful plat permite circulaţia aerului şi uşureaza dispersia, în timp ce relieful
denivelat favorizează acumularea aerului rece, inversia termică şi formarea uşoara a
smogului oxidant.
 Suprafeţele de apa reduc poluarea prin fixarea substanţelor sedimentate şi
dizolvate.
 Vegetaţia fixează particulele rezultate din eroziunea solului, fixează bioxidul de
carbon şi alte substanţe, dar elimină oxigenul.
Factorii urbanistici contribuie la autopurificare prin:

 amplasarea corectă a zonei industriale;

 asigurarea zonelor de protecţie sanitară;
 amplasarea în zone puţin populate a surselor de poluare (gări, depouri,
termocentrale);
 orientarea străzilor pe direcţia dominantă a curenţilor de aer;
 asigurarea suprafeţelor de spaţii verzi.
POLUANŢI ATMOSFERICI DE NATURĂ CHIMICĂ
Din punct de vedere al naturii poluanţii pot fi chimici, fizici sau biologici, în marea
majoritate a situaţiilor ei găsindu-se în amestec.
Organismul uman este expus la substanţe poluante în mod direct şi indirect ( prin
intermediul altor factori de mediu).
În condiţii de expunere la poluanţi organismul reacţionează în funcţie de doză şi de
timpul de expunere. Efectele acute apar în condiţiile expunerii la doze mari de poluant
într-o perioadă scurtă de timp, pe cînd cele cronice apar în condiţiile expunerii
îndelungate la concentraţii mici de poluant.
În condiţiile expunerii directe efectele ce apar sunt: iritante; asfixiante; toxice;
cancerigene; fibrozante.
 Poluanţii iritanţi
În această categorie intră un număr mare de substanţe chimice sub formă de gaze, vapori
sau particule solide în suspensie. Principalii poluanţi iritanţi sunt: oxizii de sulf; oxizii de
azot; substaţele oxidante; clorul; amoniacul; pulberile.
 Efectele acute apar la scurt timp după expunerea la concentraţii mari de
substanţ
poluante. În acest context apare:
-intoxicaţia acută - apare în condiţii accidentale şi se manifestă prin leziuni conjunctivale
şi corneene; sindrom traheo-bronşic; edem pulmonar toxic;
-creşterea morbidităţii populaţiei prin agravarea bolilor respiratorii sau cardiovasculare
preexistente;
-creşterea mortalităţii ca rezultat al agravării bolilor preexistente sau prim manifestările
toxice ce apar în urma expunerii la concentraţii mari de substanţă poluantă.
 Efectele cronice apar la expunerea timp îndelungat la concentraţi mici de
substanţe poluante, situaţie în care sunt prezente modificări funcţionale şi morfologice la
nivelul aparatului respirator.
Din punct de vedere funcţional apare fenomenul de suprasolicitare a mecanismelor de
clearence pulmonar. În acest context se manifestă creşterea secreţiei mucoase (fixează
elementele străine prin impact) şi mişcarea cililor vibratili (deplasează mucusul spre
faringe). Procesul mecanic de clearece pulmonar este primul afectat în expunerea la
substanţe iritante. Iniţial secreţia mucoasă este exacerbată, dar la expunere prelungită
apare scăderea secreţiei, însoţită de reducerea mişcării cililor vibratili. În timp apare şi
scăderea cantităţii de lizozim şi imunoglobulină A ( factori cu rol de apărare).
Modificările morfologice sunt reprezentate de hipertrofia glandelor mucoase şi
hiperplazia celulelor caliciforme.
Mecanismele de clearence mecanic sunt mai puţin eficiente pentru poluanţii ce ajung în
alveola pulmonară. Aici intervin procesele imunitare şi mecanismele de detoxifiere
celulară.
Suspensiile sunt poluanţii iritanţi asupra cărora mecanismele de clearece mecanic sunt
foarte eficiente. Eliminarea pulberilor reţinute pe mucus sau pe surfactantul pulmonar
este diferită. Pulberile reţinute în căile aeriene sunt deplasate cu mucusul către faringe
unde sunt expectorate sau înghiţite. La nivel alveolar pulberile solubile trec în circulaţia
generală şi se fixează selectiv pe anumite ţesuturi sau organe. Cele insolubile sunt:
fagocitate de celule specializate în înglobarea pulberilor; traversează peretele alveolar
ajungând în interstiţiu pulmonar de unde trec în căile limfatice şi se cantonează în
 ganglionii intrahilari – proces de fibrozare; nu părăsesc alveolele, trec în pereţii acestora
şi dau fibroză.
Bolile aparatului respirator - expunerea cronică la poluanţi iritanţi se însoţeşte de apariţia
bronşitei cronice, a astmului bronşic şi a emfizemului pulmonar la care se adaugă
creşterea frecvenţei infecţiilor pulmonare acute. Bronşita cronică, astmul bronşic şi
emfizemului pulmonar particularizează Bronhopneumopatia cronică obstructivă afecţiune
multifactorială în care mediul are o contribuţie majoră la creşterea frecvenţei şi gravităţi
bolii. Infecţiile respiratorii acute au o frecvenţă şi o gravitate mare în zonele intens
poluate. O problemă deosebită apare la populaţia infantilă unde infecţiile repetate se
însoţesc de discrete modificări ale aparatului respirator ceea ce duce la apariţia în timp a
afecţiunilor cronice.
Alte efecte: perturbarea dezvoltării fizice a copiilor; apariţia fenomenelor de iritaţie
oculară, hipersecreţie lacrimară, jenă respiratorie la concentraţii mici; rol de favorizare a
apariţiei cancerului pulmonar; favorizează declanşarea conjunctivitei cronice.
Poluanţii asfixianţi
În această categorie intră substanţele ce produc hipoxie sau anoxie. Este vorba de
monoxidul de carbon, hidrogenul sulfurat, acidul cianhidric şi cianurile, nitriţii. Efectul
lor asupra organismului este diferit: monoxidul de carbon şi nitriţii se combină cu
hemoglobina; cianurile interferă utilizarea oxigenului la nivel tisular, hidrogenul sulfurat
blochează centrul respirator.
Monoxidul de carbon apare din procesele de ardere incompletă de la nivelul motoarelor
cu ardere internă, industriei, procese fotochimice, combustiilor casnice, fumat. El
reacţionează cu hemoglobina formând carboxihemoglobină, compus reversibil ce se
descompune rapid la scăderea concentraţiei de monoxid de carbon din aer. Afinitatea
monoxidului de carbon pentru hemoglobină este de 200 de ori mai mare faţă de cea a
oxigenului. Efectele asupra organismului uman sunt acute şi cronice.

 Efectele acute depind de concentraţia gazului din aer şi implicit de cantitatea

de
carboxihemoglobină formată:
-la concentraţii de carboxihemoglobină ce ajung până la 2% nu apar modificări;
-la 2 – 10% apar fenomene de hipoxie însoţite de tulburări senzoriale şi psihomotorii
(scăderea acuităţii vizuale, a dexterităţii manuale, a randamentului intelectual), aceste
fenomene sunt accentuate la persoanele cu afecţiuni pulmonare, cardiovasculare sau la
femeia gravidă;
 -10 – 20% se adaugă cefalee, dispnee, modificări de ritm cardiac şi respirator;
-20 – 40% apar fenomene de intoxicaţie gravă manifestate prin cefalee, greţuri, ameţeli,
adinamie ajungându-se până la pierderea cunoştinţei;
-60% deces.
 Efectele cronice apar frecvent la gospodine, la agenţii de circulaţie şi la
populaţia
ce trăieşte în zone intens poluate. În intoxicaţia cronică iniţial apare oboseală, cefalee,
iritabilitate, ameţeli. Monoxidul de carbon are afinitate pentru mioglobină, astfel că poate
produce declanşarea unui infarct şi decompensarea unei cardiopatii; la valori de 5 - 10%
favorizează ateroscleroza prin apariţia unor modificări enzimatice şi de permiabilitate
vasculară ceea ce produce condiţii favorabile depunerii de ateroame pe pereţii vaselor.
Trece bariera foeto-placentară şi determină naşterea unor copii subdezvoltaţi sau cu
malformaţii congenitale ( în special la mamele fumătoare).
Poluanţii toxici
Sunt substanţe ce acţionează la nivelul întregului organism motiv pentru care sunt
cunoscuţi sub numele de toxici sistemici.
Plumbul apare în aer din activitatea industrială, din procesele de ardere a cărbunelui şi
păcurii sau din crculaţia rutieră.
Efectele cronice apar în urma pătrunderii pe cale respiratorie şi digestivă. Calea
respiratorie are o pondere mai mică faţă de cea digestivă(doar 1/3 din plumb pătrunde pe
cale respiratorie), dar absorbţia este mai mare (30 – 50% prin inhalare şi 10% prin
ingestie). În urma absorbţiei prin peretele alveolar plumbul trece în circulaţa generală şi
se depozitează în oase (90%), păr, dinţi şi ţesuturile moi. Eliminarea este lentă
preponderent prin urină şi fecale, dar cantităţi mai mici se elimină şi prin secreţia
sudoripală, salivă, lapte.
Efectele toxice asupra organismului uman sunt foarte importante: perturbă fixarea fierului
în scheletul porfirinic;în acest context apare creşterea acidului deltaaminolevulinic în ser
şi urină, creşterea coproporfirinelor urinare; afectează ţesutul hematopoieticdin măduva
oaselor şi cel sanguin:hematii cugranulaţii bazofile, modificarea longevităţii hematiilor,
scăderea cantităţii de hemoglobină; afectează aparatul renal, cardio-vascular, sistemul
nervos şi tractul digestiv; creşte incidenţa avortului spontan sau a afecţiunilor fătului;
expunerile mici determină apariţia unor manifestări nespecifice reprezentate de:
iritabilitate, insomnie, cefalee, greţuri, inapetenţă, tulburări de tranzit, dureri articulare.
Cadmiul apare din extracţiile şi prelucrările industriale, producţia de aliaje, fotocelule,
industria coloranţilor, din îngrăşămintele superfosfatice, din tehnica militară, din fumul
de ţigară. El este fără rol biogen în organism. Absorbţia mare se realizează pe cale
respiratorie ( 30 – 40%), pe când în calea digestivă are o absorbţie mică (10%).
Efectele cronice apar în urma pătrunderii pe cale respiratorie ( particularizează mediul
profesional) sau digestivă ( mediul populaţional). Cadmiul absorbit pe cale respiratorie
se fixeaxă în plămâni ( doar o mică parte) sau trece în circulaţia generală şi ajunge la
nivelul hematiilor, rinichilor, tiroidei, splinei şi ficatului. Eliminarea se realizează în
special pe cale urinară, dar lent.
Efectul toxic se manifestă asupra funcţiei metabolice – metabolismul proteinelor şi al
lipidelor.
În intoxicaţia profesională apare afectarea căilor respiratorii superioare, emfizem
pulmonar, bronhopneumopatii. În intoxicaţia populaţională apare afectarea pulmonară,
renală, cardiacă, neoplazii.
Mercurul apare în aer din depozitele naturale ( mine) şi din industrie 8 industria
istrumentelor de precizie, vopsele, fungicide). Căile importante sunt reprezentate de apă
şi alimente, aerul fiind o cale secundară de poluare.
Efectele cronice apar în urma pătrunderi pe cale respiratorie (particularizeză mediul
profesional) sau digestivă (pentru cel populaţional). Pătrunderea pe calea aerului este
secundară pentru mediul populaţional.
Din păcate absorbţia pe cale respiratorie este de 70 - 80%, el se depozitează în ţesuturi
selectiv, în funcţie de forma sub care se găseşte. Mercurul anorganic se depozitează în
rinichi, în timp ce mercurul organic se concentrează la nivelul organelor liposolubile
(creier, ficat, splină, cord, plămâni). Trece bariera foeto-placentară şi acţionează asupra
fătului. Se elimină lent prin fecale, urină, lapte şi salivă. Se acumulează în organism până
la limita la care apare un echilibru între absorbţie şi eliminare, situaţie în care există
perioade lungi fără manifestări subiective de intoxicaţie, dar leziunile celulare sunt
posibile.
Manifestările clinice sunt neuropsihice (astenie, cefalee, iritabilitate, tulburări de somn,
anxietate), renale şi cardiovasculare.
Arsenul apare în aer în urma extracţiei şi prelucrării metalelor neferoase, prin arderea
combustibililor sau folosirea lui în structura pesticidelor.
Efectele depind de concentraţia şi compusul chimic în care se găseşte. Arsenul nu are
efecte biogene pentru organism. Calea principală de absorbţie este respiratorie (40 –
50%). Acţiunea toxică se manifestă la nivelul mecanismelor respiraţiei celulare ( prin
blocarea grupelor sulfhidrilice), are şi efecte iritante şi cancerigene..
Circulă legat de hematii şi se depozitează în ficat, rinichi, vase capilare, piele. Eliminarea
este rapidă în primele 48 de ore prin urină, fecale, transpiraţie.
Intoxicaţia cronică apare în urma expunerii de luni – ani şi se manifestă prin fenomene
iritative locale (conjunctivită, rinită, faringită, laringită), keratite cutanate,
hiperpigmentaţie şi degenerări maligne.
Poluanţii cancerigeni
Riscul îmbolnăvirii prin cancer creşte proporţional cu intensitatea poluării. Populaţia este
expusă la poluanţii din aerul exterior ( poluarea prin intermediul mijloacelor de transport,
industrie, combustii), din aerul interior ( aerul poluat provine din exterior) şi din fumul de
ţigară. Substanţele cancerigene sunt reprezentate de:
hidrocarburile policiclice aromatice ce se formează în urma proceselor de combustie; cel
mai cunoscut compus este 3,4 benzpirenul;
compuşii N nitrozo ce se formează prin combinarea compuşilor de azot cu amine sau
amide ( nitrozamine, nitrozamide);
pesticide organice – cele organo-clorurate au cea mai importantă acţiune cancerigenă;
anestezici volatili ( hidrocarburi şi eteruri halogenate);
tutun;
substanţe anorganice ( metale – plumb, beriliu, nichel, cadmiu şi metaloizi – bor, arsen,
siliciu);
amine aromatice..
Efectele asupra organismului: fenomenele fundamentale ce reprezintă punctul de plecare
al procesului canceros nu sunt cunoscute. Iniţial apare o dereglare la nivel molecular,
intracelular, la nivelul acizilor nucleici. Aceste anomalii vor fi transmise celulelor
urmaşe. Elementul ce determină dezordinea este necunoscut, dar se pare că intervin
mulţi factorii, unii legaţi de mediul ambiant ( responsabilă în circa 80% din cancerele
populaţiei). Poluarea aerului este considerată un factor cancerigen deoarece: substanţele
poluante sunt frecvent izolate şi au concentraţii mari în mediu; morbiditatea şi
mortalitatea prin cancer cresc în zonele poluate; prin demonstraţii experimentale.
Poluanţii fibrozanţi
Aceşti poluanţi sunt reprezentaţi de suspensii ce se depozitează în plămâni şi determină
modificarea ţesutului conjunctiv ( proliferarea lui – fibroză pulmonară) sau redistribuirea
acestuia ( emfizem). Procesele de fibroză sunt frecvente şi determină apariţia nodulilor, a
plăcilor, a granuloamelor pe peretele alveolar. În mediul profesional au fost descrise
peste 150 substaţe ce au efecte fibrozante. În mediul populaţional principalele substanţe
fibrozante sunt azbestul, siliciu, beriliu şi poluanţii iritanţi. Expunerea la azbest duce la
formarea corpilor azbestozici, a calcificărilor şi a plăcilor pleurale. Siliciu reprezintă o
problemă pentru populaţia din deşert. Expunerea la nisip duce la apariţia nodulilor fibroşi
diseminaţi pe arii pulmonare extinse. Berilui determină apariţia leziunilor
granulomatoase. Poluanţii iritanţi, în concentraţii mai au şi discrete efecte fibrozante.
Expunerea populaţiei la aceste substanţe este mică, grupa cea mai sensibilă este
reprezentată de copii ce pot prezenta discrete modificări fibroase şi uşoare restricţii
pulmonare. Modificările produse de poluanţii fibrozanţi au un caracter relativ benign,
totuşi în timp există riscul transformărilor maligne.
Efectele indirecte ale poluării chimice
În această categorie intră schimbarea ambianţei cu care omul vine în contact, respectiv:
microclimat, floră şi faună, construcţii sau alte obiecte, efecte economice şi sociale.
Efectele asupra microclimatului sunt reprezentate de:
-modificarea climei prin creşterea nebulozităţii, prin creşterea numărului de zile cu ceaţă,
prin creşterea frecvenţei precipitaţiilor, prin creşterea numărului de zile înourate;
-creşterea concentraţiei bioxidului de carbon determină apariţia efectului de seră;
-scade cantitatea de radiaţii solare ( cu 10 – 30%) şi ultraviolete ( cu 20%) ce ajunge la
nivelul solului.
Efectele asupra florei şi faunei sunt la nivel individual ( plante, animale) sau de masă
( cultură, şeptel) manifestându-se sub formă de subdezvoltare, leziuni, îmbolnăviri sau
chiar dispariţia speciei.
Plantele au sensibilitate diferită în funcţie de specie. Cele mai sensibile sunt florile
( trandafirii, gladiolele), urmate de arborii fructiferi şi conifere şi de viţa de vie, licheni.
Efectele asupra animalelor şi insectelor -cea mai mare sensibilitate o au albinele urmate
de viermii de mătase. Dintre animalele mari cele mai sensibile sunt cele domestice.
Efectele asupra construcţiilor sau altor obiecte- sunt reprezentate de degradarea
materialelor utilizate la nivelul pereţilor clădirii, a monumentelor sau a picturilor
exterioare.
Efectele economice şi sociale apar prin scăderea randamentului muncii, prin creşterea
numărului de concedii medicale datorită afectării stării de sănătate. De asemenea apare
disconfortul în locuinţă, la locul de muncă sau în locurile de agrement. Disconfortul se
manifestă în special prin mirosuri şi murdărirea obiectelor.
Măsuri de prevenire şi combatere a poluării chimice
Măsurile care se iau sunt de ordin medical şi tehnico-administrativ.
Măsurile medicale implică profilaxia primară şi secundară.
-Profilaxia primară impune cunoaşterea factorilor de risc generaţi de poluare. În acest
sens se urmăreşte:
cunoaşterea prezenţei în aer a substanţelor chimice poluante; evaluarea pragului de
nocivitate a substanţei poluante (CMA);supravegherea respectării CMA.
Cunoaşterea prezenţei în aer a substanţelor poluante se realizeză prin determinări
permanente.
Anumite concentraţii sunt tolerabile pentru organismul uman, astfel că este
necesară stabilirea pragurilor peste care este posibilă apariţia unei patologii legată de
poluare. Valorile respective reprezintă concentraţia maxim admisă, valorile admisibile
sau de limită. CMA reprezintă acea concentraţie decelată prin metode moderne de
explorare ce nu exercită efecte directe sau indirecte asupra stării de sănăntate, nu
determină apariţia unor senzaţii subiective şi nu modifică capacitatea de muncă (OMS).
Stabilirea ei impune realizarea unor studii experimentale pe animale de laborator şi
epidemiologice.
Concentraţia Maximă Momentană – reprezintă cea mai mare concentraţie permisă pe
intervale scurte de timp – 30 min.Concentraţia Medie Zilnică reprezintă valoarea medie a
concentraţiilor poluanţilor pe 24 de ore – minim 12 probe. Din păcate valorile specifice
fiecărei substanţe sunt determinate individual, ori în aer acestea acţionează în asociaţie
realizând reacţii de sumare, potenţare şi mai rar de neutralizare. Normele în vigoare sunt
stabilite: pentru mediul industrial – valorile sunt mai mari deoarece este vorba de
persoane adulte sănătoase; pentru mediul populaţional – valorile sunt mai mici datorită
prezenţei persoanelor foarte sensibile ( copii, bătrâni).
Pentru supravegherea calităţii aerului se folosesc o serie de indicatori igienico-sanitari –
este vorba de elemente din aer, componente normale sau străine ce exercită efecte nocive.
-Profilaxia secundară implică depistarea stadiilor incipiente a bolii, depistare ce se
realizeză cu ajutorul controalelor medicale active la populaţia expusă.
Măsurile tehnico-administrative sunt măsuri ce se aplică sursei de poluare şi teritoriului
expus.
-Măsuri privind sursa de poluare: folosirea combustibililor de calitate superioară;
realizarea proceselor de ardere completă; purificarea materiei prime înaintea folosirii ei;
realizarea unor procese tehnologice cu circuit închis; folosirea instalaţiilor de epurare
pentru pulberi, gaze şi vapori toxici; reducerea la minim a pierderilor neorganizate din
întreprinderi; construirea coşurilor înalte pentru eliminarea poluanţilor; reducerea
cantităţii de gaze eliminate prin eşapamente.
-Măsurile legate de teritoriul expus cuprind: sistematizarea centrului populat; asigurarea
perimetrelor de protecţie în jurul surselor; asigurarea unei distanţe adecvate între clădiri şi
străzi, cu orientarea adecvată a străzilor; spaţii verzi cât mai numeroase; devierea
circulaţiei vehicolelor mari.
PROBLEME DE MEDIU ASOCIATE POLUĂRII
Dezvoltarea economică şi suprapopulaţia actuală au generat un dezastru ecologic, ale
cărui proporţii şi consecinţe sunt greu de evaluat. Problemele ce apar datorită poluării
aerului pot fi de două feluri: la scară planetară şi la nivel regional.
A. La scară planetară problemele ce apar sunt reprezentate de: poluarea termică a
planetei (schimbarea climei şi efectul de seră) şi de deprecierea stratului de ozon
stratospheric
I. Poluarea termică a planetei
1.Schimbarea climatică şi încălzirea globală
Schimbarea climatică reprezintă una din cele mai mari ameninţări ale planetei. Asistăm în
ultimele decenii la creşterea temperaturii medii globale a aerului, a oceanelor, topirea
zăpezilor şi a gheţii însoţită de creşterea nivelului mediu al mărilor şi oceanelor.Încălzirea
globală estimată pentru acest secol poate duce la o creştere a nivelului mării cu 18 – 59
cm ceea ce ar pune în pericol suprafeţele de coastă şi insulele mici, de asemenea ar creşte
riscul apariţiei unor evenimente meteorologice extreme. Este posibil să apară unele
caracteristici geografice noi – zonele acoperite cu zăpadă se vor reduce, iar calota polară
nordică poate să dispară până la sfârşitul acestui secol, poate apare o creştere mai
puternică de temperatură la poli comparativ cu zona ecuatorială, unele zone pot deveni
mai umede, iar altele mai aride deşertificându-se. Este posibilă creşterea frecvenţei
valurilor de căldură şi a ploilor catastrofale. În unele zone ale Pământului s-au făcut
lucrări de ameliorare agro-climatică şi s-au plantat perdele forestiere împotriva vânturilor
dominante. Rezultatul final a fost reprezentat de reducerea vitezei şi forţei vântului
asociată cu reducerea eroziunii solului, a evaporo-transpiraţiei,creşterea umidităţii
aerului, a cantităţii de precipitaţii,a duratei stratului de precipitaţii. În zonele în care s-au
realizat despăduriri a apărut creşterea generală a temperaturii, mai ales a temperaturii
solului, a vitezei vânturilor, a evaporo-transpiraţiei potenţiale şi reducerea cantităţii de
precipitaţii. Alte modificări au apărut ca urmare a realizării lacurilor artificiale, în scopul
producerii de energie, a aprovizionării cu apă sau a irigării terenurilor. Asanările,
desecările determină reducerea umidităţii relative, a numărului de zile cu ceaţă, creşte
frecvenţa îngheţului şi întârzie apariţia dezgheţului, creşte amplitudinea termică diurnă şi
sezonieră – practic apare continentizarea unor zone de deltă.
2.Efectul de sera
Efectul de seră este un fenomen natural ce permite existenţa vieţii pe Pământ. Dacă acest
fenomen nu ar exista temperatura medie a Pământului ar fi de -18°C, spre deosebire de
prezent când valoarea este de +15°C. Radiaţia solară (radiaţia ultravioletă, vizibilă şi
infraroşie) penetrează atmosfera. O parte a acestei radiaţii incidente este absorbită , o
altă parte este difuzată de către atmosferă , iar diferenţa ajunge la suprafaţa terestră sub
formă de radiaţie solară directă. Absorbită de sol, oceane şi vegetaţie la suprafaţa
Pământului , radiaţia solară vizibilă este transformată în căldură şi reflectată de suprafaţa
terestră sub formă de radiaţii infraroşii invizibile. Dacă nu s-ar întâmpla acest lucru
atunci pământul a fi ziua cald, el răcindu-se foarte repede în timpul nopţii. Acest
fenomen nu apare datorită prezenţei unor molecule ce absorb căldura şi o re-emit în toate
direcţiile, ceea ce reduce căldura radiată în spaţiu.
Dioxidul de carbon din atmosferă acţionează ca un acoperiş de sticlă al unei sere, ca un
filtru aparent în sens unic: transparent pentru radiaţia solară el permite reîncălzirea
oceanelor şi continentelor; absorbind radiaţia infraroşie el împiedică retransmiterea ei în
spaţiu. Acest comportament dublu reprezintă esenţa fenomenului de seră ceea ce permite
majorarea temperaturilor medii ale planetei.Există o serie de „gaze cu efect de seră” ce
contribuie la menţinerea căldurii ca pereţii de sticlă ai unei sere. Este vorba de gaze ce
joacă un rol important în asigurarea temperaturilor adecvate desfăşurării activităţilor
umane şi biosferei complexe.Deşi efectul de seră este un fenomen natural este posibil ca
el să fie intensificat de emisiile de gaze din atmosferă. Printre activităţile umane ce
determină creşterea concentraţiei gazelor cu efect de seră putem enumera: arderea gazelor
naturale şi a cărbunelui, unele practici agricole incorecte, emisiile de gaz industriale,
despăduririle, creşterea demografică. Utilizarea combustibililor fosili este responsabilă
pentru aproximativ 75% din emisiile antropice de dioxid de carbon ( restul provenind din
despăduriri şi din oxidarea solurilor foarte expuse). În categoria gazelor cu efect de seră
intră: gaze cu efect de seră naturale: vaporii de apă, metanul, dioxidul de carbon, ozonul
şi protoxidul de azot; gaze cu efect de seră antropice: dioxidul de carbon, metanul,
protoxidul de azot, freonii. Măsuri ce se impun - În încercarea de a rezolva problema
efectului de seră, asistăm la dezvoltarea cercetărilor ce vizează studierea modalităţilor de
reducere a emisiilor cu ajutorul modelelor bazate pe comparaţii internaţionale.Primul tip
de model atribuie ţărilor o anumită cantitate de energie provenită din folosirea
combustibililor fosili. Al doilea tip de model presupune că toate ţările ( sau numai cele
industriale) ar trebui să reducă, în fiecare an, raportul „emisie de CO2/PIB” cu un anumit
procent. Al treilea tip de model implică fixarea unui nivel maxim al expunerii pe
locuitor.
II. Deprecierea stratului de ozon stratospheric
Ozonul se găseşte în stratosferă sub formă de urme şi joacă un rol important în absorbţia
radiaţiilor ultraviolete periculoase (UV-B) de asemenea el absoarbe şi emite termic
radiaţii infraroşii jucând un rol important în efectul de seră. Stratul de ozon protector este
plasat în zonele superioare ale atmosferei, la o altitudine cuprinsă între 10 şi 50 km, cu
o concentraţie maximă la 30 km. Procesul de formare al ozonului stratosferic începe ca
urmare a descărcărilor electrice. Sub acţiunea razelor solare de mică lungime de undă
moleculele de oxigen se disociază în atomi liberi instabili, ce se pot recombina cu
molecule de oxigen. Radiaţia solară cu o lungime de undă ceva mai mare determină
distrugerea moleculelor de ozon ceea ce permite realizarea unui echilibru în
atmosferă.Ozonul acţionează ca un filtru absorbind radiaţia UV-B ceea ce determină
reducerea intensităţii radiaţiei ce ajunge la nivelul solului. În acest context apar efecte
pozitive: la nivelul sănătăţii umane – reducerea frecvenţi bolilor oculare, de piele şi
infecţioase; la nivelul plantelor – este favorizată menţinerea fotosintezei deci
supravieţuirea speciilor; materialele de construcţie nu mai sunt puternic degradate ( ele
pot deprecia sau se pot decolora sub acţiunea UV-B).Stratul de ozon este afectat
prin:explozii nucleare, datorită zborurilor supersonice, activitatea solară, erupţia
vulcanilor, îngrăşămintele pe bază de azot şi clorofluorocarburi.
B. În cadrul poluării la scară locală vom aborda probleme legate de: smogul fotochimic
şi reducător; ploi acide; eutrofizarea şi pierderea biodiversităţii.
I. Smogul fotochimic şi reducător
1.Smogul fotochimic ( sau smogul oxidant )– de tip Los Angeles
Smogul este un amestec de gaze şi particule ce au efecte toxice asupra sănătăţii umane.
El apare o dată cu poluarea aerului de la nivelul zonelor urbane. Este un fenomen
episodic ce apare doar atunci când sunt îndeplinite anumite condiţii meteorologice ce
includ: vânturi calme sau stagnante ce limitează transportul orizontal al poluanţilor;
inversia termică care împiedică dispersia pe verticală a poluanţilor. Smogul poate fi
clasificat în trei categorii: smogul londonez (smogul reducător), cel fotochimic şi cel
provenit prin arderea biomasei.Smogul fotochimic este cunoscut şi sub numele de smog
oxidant deoarece se particularizează prin existenţa unor concentraţii mari de agenţi
oxidanţi. Vara această ceaţă fotochimică duce la reducerea vizibilităţii, determină apariţia
unor probleme respiratorii şi oculare, favorizează distrugerea vegetaţiei.Indicatorul cel
mai important al smogului fotochimic este ozonul. El apare ca urmare a activităţii
oamenilor sau ca precursor al unor procese chimice complexe. El are efecte negative
asupra sănătăţii umane( irită mucoasele aparatului respirator, duce la apariţia tusei,
problemelor respiratorii şi chiar a congestiei pulmonare. cronicizarea bolii duce la
apariţia astmului bronşic şi a bronşitei cronice), asupra vegetaţiei (determină
deteriorarea /distrugerea plantelor şi copacilor; speciile sensibile sunt tutunul, spanacul,
roşiile şi fasolea; expunerea determină iniţial necroze - pete galbene sau maronii pe
frunze, dar în timp se ajunge la căderea acestora) şi asupra materialelor (reacţionează
rapid cu substanţele organice şi determină modificări structurale sau ruperi ale acestora;
cauciucul devine rigid şi crapă, iar materialele textile îşi pierd rezistenţa).
2. Smogul reducător (smogul acid) – de tip Londra
Acest tip de smog provine din produşii secundari de ardere a cărbunelui. În perioadele
reci funinginea şi oxizii de sulf se pot combina cu picăturile de apă formând o ceaţă
întunecată de natură acidă. Oxizii de sulf sunt principalii responsabili de formarea
smogului reducător. După evacuare în atmosferă SO2 trece în SO3 ( şi în particule de
sulfat în atmosferă uscată) şi apoi în acid sulfuric ( în atmosferă umedă).
3. Cea mai veche formă de smog este cea produsă prin arderea biomasei sau pădurilor. În
timpul acestui proces apare combinarea smogului fotochimic cu cel reducător, deoarece
prin acest proces se produc cantităţi mari de compuşi organici volatili şi oxizi de azot
alături de fum.
II. Ploile acide
În literatură acest termen este folosit frecvent drept sinonim cu poluarea aerului de natură
acidă asociată cu depunerea acestora. Poluanţii sunt transportaţi în atmosferă sub formă
de ploi sau de zăpadă, lapoviţă, nori, ceaţă, în perioadele umede sau sub formă de gaze ,
praf în cele uscate. Zăpada şi ploaia sunt cele mai obişnuite tipuri de depuneri acide ce au
fost permanent apreciate cantitativ şi calitativ. Aciditatea precipitaţiilor normale ( pH-
5,6) este dată de prezenţa dioxidului de carbon şi a sulfaţilor de origine naturală absorbiţi
în timpul procesului de precipitare. Principalele cauze ale ploilor acide sunt emisiile
antropoide de dioxid de sulf şi oxizi de azot. Aceştia se combină cu vaporii de apă din
atmosferă rezultând acid sulfuric şi acid azotic ce pot fi transportaţi la distanţe mari de
locul de producere. Ploile acide sunt periculoase datorită răspândirii lor pe zone întinse
cât şi datorită efectelor lor negative ce se manifestă prin: erodarea structurilor, distrugerea
culturilor agricole, distrugerea pădurilor, ameninţarea speciilor de animale terestre şi
acvatice.
Efectele ploilor acide – acizii reacţionează cu obiectele cu care intră în contact. Vom
insista asupra efectului la nivelul copacilor, a apei şi asupra structurilor construite de om.
Poluarea poate afecta copacii în mod direct (afectarea frunzelor ) sau indirect prin
acidifierea solului. Ploaia acidă atacă direct copacii prin producerea unor găuri în
depozitele de amidon ale frunzelor, ceea ce determină apariţia unor pete maronii ce se
asociază cu pierderea capacităţii copacului de a-şi produce hrană prin fotosinteză. Un alt
efect este cel indirect determinat de îndepărtarea substanţelor nutritive în sol prin
spălarea calciului, magneziului, potasiului, creşte mobilitatea metalelor toxice şi se
modifică compoziţia microorganismelor.
Efectul la nivelul suprafeţelor de apă – asistăm la creşterea acidităţii apei din zonele unde
au căzut ploi acide ( ploaia cade şi în râuri, lacuri sau mlaştini). Marea majoritate a
apelor naturale sunt neutre ( nici acide nici alcaline), astfel că ploile acid se vor asocia cu
creşterea acidităţii la acest nivel şi cu moartea peştilor.
Ploile acide distrug prin efectul lor coroziv clădirile, statuile, automobilele şi alte structuri
din piatră, metal sau alt material expus perioade lungi de timp la intemperii.
III. Eutrofizarea şi pierderea biodiversităţii
1.Eutrofizarea poate fi definită drept fenomenul prin care apare o creştere a cantităţii de
substanţe nutritive din apă. În urma acestui fenomen asistăm la o dezvoltare exagerată a
algelor şi ulterior la distrugerea acestora. În urma acestor procese apare deteriorarea
calităţii apei asociată cu modificarea lanţului trofic, creşterea pericolului de apariţie a
unor boli acute sau cronice ( mai ales a intoxicaţiilor). Eutrofizarea apare în urma
deversării necontrolate a apelor reziduale menajere şi industriale şi a deşeurilor provenite
din fertilizarea terenurilor agricole.
Dezvoltarea intensivă a algelor are efecte negative pentru: sănătate, scade valoarea
estetică ,perturbă curenţii de apă şi navigaţia, determină dispariţia speciilor de peşti
importante din punct de vedere comercial, determină dificultăţi legate de tratarea
eficientă a apei pentru a fi folosită în scop potabil.
2.Pierderea biodiversităţii - poluarea permanentă a factorilor de mediu a determinat
afectarea faunei şi florei de la nivelul Pământului. Se ajunge la pierderea biodiversităţii
datorită: distrugerii multor păduri, reducerii efectivelor populaţiilor sălbatice, creşterii
vitezei de dispariţie a speciilor. Cauzele principale sunt reprezentate de schimbările ce
apar la nivelul habitatelor naturale datorate practicării agriculturii intensive,
construcţiilor, exploatării carierelor, exploatării pădurilor, oceanelor, râurilor, lacurilor şi
solurilor, invaziei de specii străine, schimbărilor climatice, poluării. Practic, apare o
modificare majoră a structurii ecosistemelor sub acţiunea activităţii umane.
Problema prezervării pădurilor devine din ce în ce mai importantă. Efectele directe ale
defrişărilor sunt reprezentate de:foamete, malnutriţie şi reducerea ritmului de creştere al
populaţiei. Efectele defrişărilor sunt reprezentate de:pierderea unor resurse genetice
importante; reducerea resurselor de lemn de foc şi pentru construcţii; distrugerea solului
prin pierderea unor elemente nutritive de la nivelul său; degradarea păşunilor ce se
asociază cu reducerea şeptelului de animale.Ca măsuri se preconizează: interzicerea
creşterii suprafeţelor agricole prin defrişări; interzicerea construcţiei de drumuri în zonele
împădurite; controlul strict al construcţiilor turistice în aceste zone; stimularea
activităţilor de reîmpădurire.
EFECTELE MODIFICĂRILOR CLIMATICE ASUPRA STĂRII DE SĂNĂTATE
A POPULAŢIEI
Complexitatea interacţiunii ce apare între mediu şi gazdă este cel mai bine evidenţiată în
cazul bolilor transmise prin vectori. Posibilitatea de transmitere a unei astfel de afecţiuni
depinde de rata de reproducere a germenului şi a vectorului. Practic capacitatea crescută
a vectorilor şi a germenilor patogeni de a se reproduce, preferinţa pentru sângele uman,
ciclul de viaţă puţin complex şi marea sensibilitate la modificările temperaturii sunt
factori ce duc la apariţia unei mari sensibilităţi a bolilor infecţioase la variabilitatea
climei.
I. Există puţine informaţii legate de modificările apărute în starea de sănătate a
populaţiei şi legătura lor cu modificările climatice. În linii mari aceste efecte sunt
considerate a fi directe şi indirecte. 1.Efecte directe
Canicula şi alte modificări extreme – în general organismul uman se adaptează la anumite
modificări ale temperaturii aerului. Există anumite persoane ce prezintă o sensibilitate
deosebită la creşterile sau scăderile marcate de temperatură. În condiţii de caniculă creşte
riscul de apariție a unor boli sau de agravare a celor pre-existente. Acest fenomen apare
mai ales la populaţia vârstnică.
Poluarea aerului – condiţiile climatice pot afecta transportul substanţelor poluante,
producerea polenului şi nivelul poluaţilor rezultaţi in arderea combustibililor fosili în
locuinţă şi pentru asigurarea necesarului de energie.
2. Efecte indirecte
Producţia şi aprovizionarea cu alimente – modificările climatice au efecte negative
asupra producţiei globale de alimente. Este posibilă apariţia foametei datorită reducerii
câmpurilor fertile şi care pot fi cultivate cu cereale şi alte vegetale.
Bolile transmise prin vectori – studiile realizate asupra prezenţei acestor boli şi asocierii
lor cu modificările climatice au dus la o serie de concluzii îngrijorătoare. Cele mai multe
informaţii sunt legate de bolile transmise prin ţânţari. Temperaturile ridicate, modificările
nivelului precipitaţiilor şi variabilitatea climatică se pot asocia cu alterări ale distribuţiei
geografice şi ale sezonalităţii. Frecvent distribuţia geografică şi sezonalitatea pot fi
extinse, mai rar restrânse. Acestea apar şi în zonele limitrofe ale arealelor obişnuite de
transmitere.
Boli infecţioase transmise prin apă - există relaţii complexe între sănătatea umană şi
cantitatea, calitatea apei potabile. Ploile torenţiale pot favoriza transportul terestru al
unor agenţi microbieni până la nivelul surselor de apă potabilă.
II. Modificările climatice şi bolile infecţioase
1.Bolile infecţioase transmisibile trebuie abordate şi din punct de vedere ecologic,
deoarece apariţia lor presupune asigurarea necesarului de nutrienţi şi energie pentru
agenţii infecţioşi.
a. Pornind de la modul de transmitere, bolile infecţioase pot fi clasificate în două mari
categorii: cele ce se transmit direct de la om la om; cele ce se transmit indirect prin
intermediul unui organism vector ( ţânţar, căpuşă) sau prin intermediul unui factor de
mediu (apă, sol). Ele pot fi clasificate şi pornind de la natura rezervorului drept:
antroponoze (rezervor uman) şi zoonoze (rezervor animal).
b. Sensibilitatea agenţilor infecţioşi la acţiunea climatului - atât agenţii infecţioşi cât şi
organismele vectorilor sunt foarte mici şi depind de mecanismele termostatice.
Temperatura lor şi nivelul de lichid depind de condiţiile locale de microclimat. Există
limite mici de variaţie a condiţiilor de microclimat în care aceştia pot supravieţui şi se pot
reproduce. Timpul de incubaţie a agenţilor infecţioşi ce se transmit prin intermediul
vectorilor şi care sunt în interiorul organismului acestora este foarte redus în condiţiile
modificării temperaturii. De asemene, el este influenţat de nivelul precipitaţiilor, nivelul
mării, vânt şi durata luminii solare.
Boli cu transmitere directă
Antroponozele - transmiterea directă presupune îmbolnăvirea în care agentul patogen
este transmis în mod normal de la o persoană la alta prin contact fizic sau prin expunere
la picături de secreţie /nuclei de picătură. Ciclul de transmitere implică doar prezenţa
agentului patogen şi gazda umană. Acest tip de transmitere este mai puţin influenţată de
modificările climatice deoarece agentul patogen petrece foarte puţin timp în afara gazdei
umane.
Zoonozele - transmiterea directă a zoonozelor este asemănătoare cu transmiterea
antroponozelor.
Boli cu transmitere indirectă
Antroponozele – transmiterea indirectă presupune existenţa unui vector fizic cum este
solul sau a unuia biologic cum este căpuşa. Aceste boli au nevoie de trei componente
pentru finalizarea ciclului de transmitere: agentul patogen, existenţa unui vehicul fizic sau
biologic şi gazda umană. Mulţi vectori au nevoie de un aport de sânge provenit de la
gazda vertebrată, pentru a asigura menţinerea vieţii şi reproducerea. Transmiterea
indirectă a antroponozelor din apă este susceptibilă de acţiunea factorului climatic,
deoarece agentul patogen trebuie să supravieţuiască în mediul extern în timpul ciclului
său de viaţă. Holera este un exemplu de boală transmisă indirect, folosind apa drept
vehicul. Vibrionul holeric supravieţuieşte în mediul marin ataşat de zooplancton.
Supravieţuirea acestor mici crustacee depinde de existenţa alimentaţiei, reprezentată de
fitoplancton. În apele calde fitoplanctonul se dezvoltă excesiv ceea ce asigură
supravieţuirea zooplanctonului şi implicit a vibrionului holeric.
Zoonozele au un mod asemănător de transmitere indirectă. Ciclul de transmitere apare
între vertebratele ne-umane. Omul este infectat accidental pornind de la un vehicul sau
vector infectat. Aceste boli au o mare probabilitate de a fi influenţate de factorii ecologici
şi climatici datorită existenţei a numeroase componente în timpul ciclului de transmitere
şi a interacţiunii fiecăreia cu mediul exterior.
2. Sensibilitatea climatică a bolilor infecţioase –
Sezonalitatea bolilor infecţioase - apare uneori un model al bolilor infecţioase, cum este
cel al gripei ce apare mai ales iarna şi la începutul primăverii, datorat sensibilităţii
agentului patogen la modificările factorilor climatici cum ar fi umiditatea. La fel ca gripa
şi alte boli infecţioase prezintă modele ciclice sezoniere de apariţie, ce pot fi asociate cu
modificările climatice.
Boli transmise prin vectori - cele mai importante proprietăţi legate de transmiterea
bolilor sunt reprezentate de: rata de supravieţuire şi reproducere a vectorului; anotimpul
şi nivelul activităţii vectorului; rata de dezvoltare a agentului patogen în organismul
vectorului. Vectorul, agentul patogen şi gazda supravieţuiesc şi se reproduc doar în
condiţii climatice optime. Modificările acestor condiţii se pot asocia cu modificările
posibilităţile de transmitere a germenilor. Cei mai importanţi factori sunt reprezentaţi de
temperatură ( se modifică dezvoltarea vectorilor prin alterarea ratei lor de creşte,
dinamicii populaţiei de vectori sau prin afectarea ratei de contact cu gazda umană; este
posibilă schimbarea distribuţiei geografice) şi umiditate (creşte riscul transmiterii bolilor
infecţioase, mai ales în situaţia vectorilor insecte), la care se adaugă ridicarea nivelului
mării (creşterile prognozate ale nivelului mării se pot asocia cu reducerea sau dispariţia
habitatului pentru unele specii de ţânţari).
Boli transmise prin intermediul apei - contaminarea omului apare prin consumul de apă
potabilă, prin intermediul apelor recreaţionale, a apelor de coastă sau a
alimentelor.Expunerea poate fi rezultatul activităţii umane (colectarea şi tratarea
neadecvată a reziduurilor) sau a unor fenomene specific vremii. Ploile torenţiale pot
influenţa transportul şi distribuţia germenilor, în timp ce temperatura poate afecta
creşterea şi supravieţuirea lor.
III .Rolul modificărilor climatice în apariţia sau agravarea patologiei neinfecţioase
Vom aborda două aspecte principale reprezentate de: patologia favorizată de apariţia
modificărilor climatice; efectul excesului radiaţiei ultraviolete.
I. Patologia favorizată de apariţia modificărilor climatice
1.Efectul direct al microclimatului cald/ rece asupra stării de sănătate ( asupra mortalităţii
prin boli cardiovasculare) - Bolile cardiovasculare sunt considerate a avea o relaţie
directă cu temperatura mediului (în ceea ce priveşte mortalitatea), o relaţie asemănătoare
apare şi pentru bolile respiratorii. Există o legătură directă între valorile ridicate sau
scăzute ale temperaturii mediului şi creşterea presiunii sanguine, a vâscozităţii sângelui şi
a frecvenţei cardiace pentru bolile cardiovasculare şi a bronho-constricţie pentru cele
respiratorii.
2.Malnutriţia - este considerată drept singurul şi cel mai important factor ce afectează
sănătatea. Modificarea climatului poate influenţa producţia de alimente în linii mari în
mod negativ prin modificarea temperaturii şi umidităţii sau pozitiv prin efectul produs de
creşterea nivelului de CO2 din atmosferă. Informaţiile legate de modificările climatice şi
efectele lor asupra câmpurilor agricole ( de recolte) sunt puternice. Se menţin unele
semne de întrebare legate de efectul pe termen lung al modificărilor climatice, practic
legate de modul în care culturile agricole se vor adapta la aceste schimbări. În
majoritatea cazurilor literatura insistă asupra efectelor climatului legate de culturile
individuale, doar un număr redus de specialişti încearcă să estimeze efectul asupra
riscului de apariţie al foametei la nivelul populaţiei generale. Rezultatele prezentate se
bazează pe eforturile acestui grup. Disponibilitatea naţională de alimente va fi din ce în
ce mai redusă astfel că o parte din populaţie, în fiecare regiune, nu va avea suficient
pentru a menţine rata metabolismului bazal. Riscul cel mai mare va fi prezent la nivelul
ţărilor în curs de dezvoltare.
II. Efectul excesului radiaţiei ultraviolet Efectele posibile ale radiaţiilor ultraviolete pot fi
prezentate schematic astfel:
Efecte la nivel tegumentar – melanom malign; alte tipuri de cancere cutanate;arsuri
solare; afectări tegumentare cronice; fotodermatoza.Efecte la nivelul ochilor – foto-
cheratite şi foto-conjunctivite acute; cancer cornean sau conjunctival; cataractă; melanom
uveal; retinopatie solară; degenerare maculară. Efecte la nivel imunitar şi infecţii –
depresia imunităţii mediate celular; creşterea susceptibilităţii la infecţii; perturbarea
imunizărilor profilactice; activarea infecţiilor virale latent. Alte efecte – producerea de
vitamină D la nivel tegumentar (prevenirea rahitismului, a osteomalaciei şi a
osteoporozei; posibile beneficii asupra hipertensiunii, bolilor cardiace ischemice şi
tuberculozei); limfom non - Hodgkin; afectarea stării generale (ciclu veghe/somn;
dezechilibrele afective sezoniere; starea sufletească).
Probleme la nivel tegumentar – de mult timp a fost observat efectul expunerii excesive la
soare. Incidenţa cancerului de piele a crescut mult în populaţia albă doar în câteva
decenii. În ultimele sute de ani apare migrarea rapidă a populaţiei (mai ales a celei
Europene) din zonele lor tradiţionale către zonele unde este necesară o pigmentare mai
intensă. Cele mai afectate populaţii sunt cele Caucaziene şi mai ales descendenţii Celtici
care trăiau în zone cu RUV înalte. Legătura dintre cancerul de piele şi radiaţia solară:-
cancerul de piele este dominant în populaţia albă, fiind rar în populaţia care prezintă o
pigmentare melanică protectivă – Africani, Asiatici, Hispanici;- este comună în situaţia
unui tegument nepătat care se umple rapid de pistrui;- apare iniţial la nivelul zonelor
corpului permanent expuse la soare;- muncitorii care lucrează permanent în exterior sunt
cei mai expuşi;- riscul de apariţie al cancerului tegumentar este frecvent asociat cu
prezenţa altor leziuni la acest nivel. Pierderea stratului de ozon şi riscul de apariţie al
cancerului cutanat - specialiştii se aşteaptă la o creştere marcată a incidenţei cancerelor
cutanate datorită reducerii stratului de ozon. Această reducere se asociază evident cu
creşterea intensităţii radiaţiei ultraviolete ce ajunge la nivelul solului mai ales în zonele
cu latitudine medie şi înaltă.
Efecte la nivelul ochilor - degenerarea maculară şi cataracta, boli degenerative ce apar cu
vârsta, sunt asociate şi cu alţi factori reprezentaţi de un aport redus de antioxidanţi, de un
stres oxidativ crescut ( expunere la fumul de tutun) ceea ce sugerează existenţa unor
factori etiologici comuni. - Radiaţia solară şi riscul apariţiei opacifierii cristalinului -
studiile de laborator realizate în vivo sau în vitro, pe diverse specii de mamifere au
confirmat efectul RUV asupra opacifierii cristalinului. Există o serie de factori ce pot
determina creşterea susceptibilităţii de apariţie a leziunilor. În această categorie intră
alimentaţia deficitară şi fumatul. - Radiaţia solară şi efectele asupra corneei şi
conjunctivei – expunerea acută a ochilor la un nivel ridicat de RUV, mai ales stând în
zone cu o reflexie foarte mare ( de ex. zone acoperite de zăpadă) poate produce reacţii
inflamatorii dureroase la nivelul conjunctivei şi corneei. - Efectele asupra retinei –
retinopatia solară acută sau retinopatia de eclipsă apar după o expunere la soare
( pacientul a privit direct eclipsa). Efectiv este prezentă o arsură solară la nivelul retinei.
Funcţia sistemului imun şi disfuncţiile de la acest nivel – studiile experimentale au dus la
concluzia existenţei unei legături între expunerea la radiaţii ultraviolete şi perturbarea
funcţiei sistemului imunitar la nivel local şi general. Creşterea expunerii la RUV se poate
asocia cu creşterea frecvenţei şi severităţii infecţiilor dar cu reducerea incidenţei şi
severităţii bolilor autoimune.
- Posibilele efecte asupra modelului infecţiilor umane – expunerea la acţiunea unor doze
mari de RUV se poate asocia cu reducerea răspunsului imun la infecţii în gazde umane
- Creşterea expunerii la RUV – un posibil efect de reducere a eficacității vaccinurilor? –
studiile realitate au evidenţiat reducerea eficacităţii unor vaccinuri în mod particular
BCG şi contra hepatitei.
Alte efecte - incidenţa limfomului non-Hodgkin a crescut mult în ultimele decenii.
Motivul creșterii nu este cunoscut, dar au fost emise teorii legate de creşterea expunerii la
RUV.- Este expunerea la RUV benefică pentru bolile autoimune? – dezvoltarea recentă a
foto-imunologiei a permis aprecierea rolului pozitiv al acestora în unele boli autoimune
de tipul sclerozei multiple, a artritei reumatoide sau a diabetului insulino-dependent. -
Sinteza vitaminei D – un aport alimentar deficitar şi o expunere redusă la soare poate
determina apariţia deficienţei. Unele cancere au fost asociate cu această deficienţă ( de
prostată, de sân) dar rezultatele nu sunt concludente.