Mitrea Gabriel-Marian

Anul II

DESPRE NIHILISM ȘI ABSURD

Nietzsche este cel care punctează cauzele nihilismului în ,,Voința de Putere”.Una dintre
cauzele nihilismului este ideea că devenirea, viața nu are un sens,cu alte cuvinte scopul în
nihilism este absent; cea de a doua cauză este neîncrederea într-o armonie universală, ea e
doar o minciună; ultima cauză este anunțată de cele precedente, anume dat fiind că nu mai
există un scop și o armonie universală înseamnă implicit că adevărul nu există, adică
transcendentalul, lucrul în sine lipsește.
Așa se ajunge la un punct de maximă tensiune, la un moment al crizei, iar tocmai aici se
produce o ramificație.Există două tipuri de nihilism, anume cel activ, care implică forța
spiritului, și cel pasiv, care presupune slăbiciunea spiritului.Nihilismul este contextul în care
apare problema puterii și a slăbiciunii.E vorba de modul în care omul reacționează în fața
acestei crize (e o criză în măsura în care adevărul, punctul obiectiv, transcendentalul
lipsește).Cele două tipuri de nihilism se traduc în felul următor: a fi om înseamnă a-ți afirma
voința, a avea un rol activ, pe când a fi un simplu instrument înseamnă a te resemna, a avea un
rol pasiv, a nu tinde spre nimic.Adevăratul nihilism nu implică zădărnicia, pesimismul, nu implică
resemnarea în fața acestei crize a spiritului.
Nietzsche vorbește în ,,Voința de Putere” și despre absurd despre care spune că e o formă
a nihilismului, cu alte cuvinte cele două categorii au puncte comune.Albert Camus definește
foarte clar categoria absurdului în ,,Mitul lui Sisif”.În această carte se afirmă că adevărul nu
poate fi cunoscut în termeni raţionali, el nu poate fi conceptualizat, conceput prin intermediul
rațiunii.Altfel spus rațiunea este limitată și ea nu oferă certitudini.Atât timp cât ești om nu poți
cunoaște adevărul. De aici se deduce și criza absurdului.Totuși absurdul nu implică resemnarea
ci contrariul ei, adică revolta.El nu proclamă slăbiciunea ci forța.Din acest punct de vedere
putem defini absurdul ca pe o formă a nihilismului.Pentru Albert Camus omul-absurd are un
singur adevăr, anume sfidarea.De menționat însă că această sfidare nu are puterea în niciun caz
de a schimba lucrurile.Ea anticipează eșecul și cu toate acestea nu se renunță la ea.Nu e
înlăturată, ba dimpotrivă e preferată.
Albert Camus identifică în absurd trei consecințe, anume revolta, libertatea și pasiunea .În
ceea ce privește libertatea, ea nu este una absolută, nu e libertatea în sine.Ea rămâne, așa cum
o numește Camus, o libertate absurdă, prin care se demonstrează că libertatea în sine,
libertatea veșnică, nu poate fi atinsă, însă acest lucru e prolific pentru că îndeamnă la revoltă și
instaurează libertatea de acțiune.Libertatea absurdă este o libertate de acțiune.Iată ce rol
important joacă acțiunea, voința, într-o lume a absurdului : ,,Sigur de libertatea sa mărginită în
timp, de revolta sa fără viitor și de conștiința sa pieritoare, el își urmează aventura în timpul
vieții sale’’.Astfel Camus ajunge la concluzia ușor nietzscheniana: ,,Chiar umilită, carnea este
singura mea certitudine’’.În acest punct se atinge chiar și ateismul filosofic care implică ceea ce
Nietzsche numea în ,,Voința de Putere” ,,marea pasiune” ,adică trăirea în prezent, neținând
seama de trecut sau viitor.Se merge pe ideea că viața trebuie trăită din plin și totodată că nu
trebuie să existe frică.
Până aici s a arătat că atât nihilismul cât și absurdul implică lipsa conceptului de Adevăr,
implică lipsa transcendentalului, a unui principiu obiectiv, ceea ce face să se instaureze o criză
ce nu poate fi rezolvată.Atât nihilismul cât și absurdul funcționează pe baza acestei crize
irezolvabile, care nu-și găsește sfârșitul.Totuși aceasta funcționează ca resort pentru răzvrătirea,
revolta omului, îndeamnă la manifestarea unui principiu activ, unui rol activ, adică ea trezește
conștiința individuală după cum afirmă și Camus: ,,A începe să gândești inseamnă a începe să fii
ros pe dinăuntru”.
Dat fiind faptul că nu există un adevăr absolut, ceva care să nu poată fi pus sub semnul
întrebării, se va vorbi despre idee-forță.Despre acest concept găsim informații în cartea
,,Problemele poeticii lui Dostoiesvki”, scrisă de Mihail Bahtin. Se afirmă că ,,omul ideii” este ,,un
Mitrea Gabriel-Marian
Anul II
posedat al acesteia”: ,,Ideea devine, așadar, în spiritul lui o idee-fortă, care determină și
mutilează, atotputernică, viața și conștiința sa. Ideea duce o existentă autonomă în conștiința
eroului, încât de fapt nu el trăieste, ci ideea, iar romancierul nu descrie biografia eroului, ci
biografia ideii în erou.”Acest tip de idee presupune întotdeauna situarea într-un sistem care
implică perspectivismul.Acesta este definit foarte exact de către Nietzsche în Voința de putere
care consideră că nu există fapte în sine ci doar interpretări ale faptelor, interpretări care își
găsesc cauza, resortul, în sentimente, afectivitate.Ideea forță poate conduce și la conflictul cu o
perspectivă exterioară în momentul în care ea este aplicată cu îndărătnicie la realitatea
exterioară, acolo unde vocile personajelor se întrepătrund și intră în dialog sau, altfel zis, în
conflict.De fapt așa se explică și noțiunea de bine fals, adică este vorba despre un decalaj între
un punct de vedere interior și altul exterior.Personajul crede în adevărul său dar în momentul în
care este prezentă și o perspectivă exterioară imaginea adevărului este mutilată.
Un exemplu despre cum se manifestă ideea-forță îl constituie textul ,,O colonie
penitenciară” de Franz Kafka.În această povestire scurtă un explorator vine pentru a asista la
modul în care funcționează o mașină care are rolul de a pedepsi pe vinovat scriindu-i pe piele cu
ajutorul unor ace lungi legea pe care a încălcat-o.Ofițerul este singurul adept al acestei mașini
de tortură: ,,Eu sînt singurul sustinător și în același timp și singurul reprezentant al moștenirii
vechiului comandant”.Ofițerul încearcă din răsputeri să-l convingă pe explorator că mașina este
bună totuși nu reușește și se pune el în locul celui care trebuia să moară.În final ofițerul moare
odată cu mașina sa care se strică.
Mașina în care crede cu atâta patimă ofițerul nu constituie altceva decât o idee-forță
care a prins rădăcini adânci în conștiința sa dar care, aplicată la realitatea exterioară, e un
adevăr înșelător şi nu e nici pe departe o certitudine.Perspectiva interioară a ofițerului intră în
dezacord cu cea exterioară a exploratorului care are condiția unui străin.Gestul ofițerului de a
se sacrifica este unul gratuit, după cum se sugerează în final, adică este ilustrată expresia crizei
irezolvabile: ,,Cu acest prilej văzu, aproape fără voia lui, chipul mortului. Era așa cum fusese și-n
viată; nu se citea pe el nici un semn al izbăvirii făgăduite”.Totuși aceasta nu este o moarte care
să arate resemnarea ci dimpotrivă e o moarte pe care ofițerul și-o provoacă în virtutea ideii
sale, nu e o moarte pasivă ci una activă. care implică sfidarea, așa încât în loc să i se supună
noului comandant și să se integreze în logica raționalului el alege să moară: ,,Atunci a sosit
vremea, spuse el într-un tîrziu și își ridică spre explorator ochii limpezi, în care se deslușea un fel
de invitație, de apel la participare”.El a murit pentru acea mașină chiar dacă prin gestul său nu a
rezolvat nimic.Aici nu e vorba de nicio logică.Absurdul și nihilismul nu intră în logica raționalului
ci în logica afectivității acolo unde nu e vorba de moralitate și se trece dincolo de bine și de
rău.Astfel ideea-forță, aplicată la realitate, implică un conflict irezolvabil, dar ea nu îl împinge pe
om la resemnare ci dimpotrivă ea încurajează acțiunea .Nu este important atât eșecul cât
pretextul pentru manifestarea libertății absurde.Ofițerul, înainte de a se sacrifica, îi citește
exploratorului o hârtie care nu face altceva decât să motiveze gestul său.Pe hârtie scria doar
,,Fii drept”, adică fii corect până la final, respectă-ți cuvântul, nu ceda în actul final și păstrează-
ți curajul, nu-ți fie frică de nimic.Ofițerul trăiește după acest principiu, el nu știe să asculte de
nimeni altcineva în afară de el, nu-i este frică de nimic și de nimeni, cu alte cuvinte nu s-a gândit
niciodată că va da socoteală de faptele sale și trăiește în ordinul sfidării.Așa trebuie să
acționeze și la final pentru că altfel ar fi doar un laș și nu am mai vorbi în nicio clipă de absurd în
cadrul acestui text.Singurul gest este să moară odată cu mașina sa cu toate că acest lucru nu
rezolvă nimic. Aceeași sfidare o regăsim și la vechiul comandant.
După moartea ofițerului exploratorul merge direct la mormântul vechiul comandant
care se află într-o ceainărie.Ajunge la o masă unde stăteau mai mulți clienți și acolo găseste
lespedea vechiului comandant pe care scria:,,Aici odihnește fostul comandant. Partizanii lui,
care nu pot avea astăzi nici un nume, l-au așezat în mormînt și i-au pus o lespede. Dăinuie
profeția că, după un anumit număr de ani, comandantul va învia și va porni din această casă, în
fruntea partizanilor săi,la recucerirea coloniei. Credeți și așteptați !”.În fraza citată vechiul
comandant este şi el inclus în ordinea sfidării dat fiind că el nu-şi găseşte liniştea odată cu
moartea şi se doreşte răzbunarea.În acest caz se mai observă şi conturarea unei imagini satirice
a acestei oridini reprezentate de ofițer și de vechiul comandant, o ordine veche care implică
Mitrea Gabriel-Marian
Anul II
iraționalul, în comparație cu noua ordine a noului comandant care implică raționalul.Ordinea
veche a devenit doar o satiră care provoacă râsul. Tocmai de aceea e folosit acest stil profetic și
biblic și tocmai de aceea cei care stăteau la masă citesc și ei ce scrie pe lespede și le vine să
bufnească în râs.În acest punct se observă faptul că decalajul dintre perspectiva interioară și cea
exterioară duce și la o nuanță comică.
Astfel, în textul ,,O colonie penitenciară” avem o ordine veche care se asociază cu
ideea- forță.Acolo unde se manifestă ea, prin aplicarea la realitatea exterioară, se va vorbi
implcit și de o criză irezolvabilă, dar tocmai aceasta este miza atât la absurd cât și la
nihilism.Esența lor constă în această criză pentru că ea are capacitatea de a trezi conștiința
umană și de a duce la o tensiune permanentă.De asemenea ideea-forță poate duce și la nuanțe
comice.Avem prezența râsului tocmai datorită decalajului dintre perspectivism și realitatea
exterioară după cum se va vedea și la Dostoiesvki.De altfel comedia clasică are la bază mereu
procedeul decalajului.
După cum demonstrează Mihail Bahtin în ,,Problemele poeticii lui Dostoievski”, esența
operei lui Dostoievski este desemnată de polifonie.Ea implică egalitatea perfectă între
personaje.În acest sistem dominat de egalitate nu trebuie să existe ierarhe, așa încât fiecare
voce va conta și nu va exista nimic în plus.Din această întrepătrundere a vocilor se deduce
conflictul irezolvabil și de asemenea este terenul ideal pentru manifestarea ideii-forță.De
menționat că Dostoievski urmărește ca în operele sale să-l găsească pe ,,omul din om”,adică să-
l surprindă pe om în pragul unei crize sufletești.Polifonia este prin natura ei conflict.
Spre exemplu avem figura lui Raskolnikov care merge pe ideea unui nihilism
nietzschenian, anume ideea Supraomului căruia i se permite crima.În întreg romanul e vorba
despre crima lui Raskolnikov, un student lipsit de bani care ucide o bătrână cămătară pe nume
Alyona Ivanovna, și efectele dezastruoase ale acestei crime.De precizat că el nu ucide atât
pentru bani cât pentru ideea sa pe care a expus-o chiar într un articol.Tocmai aceasta este ideea
-forță a protagonistului.
Interesant este visul pe care Raskolnikov îl are după ce o ucide pe bătrână.El se află într-o
cameră unde crima pe care o comite se reia.Bătrâna stă cu spatele la el în timp ce acesta o
lovește de mai multe ori dar fără a produce vreun efect.Raskolnikov îi privește apoi fața și
observă că râde și de asemenea aude râsete ce par că vin din camerele alăturate.În acest episod
se manifestă decalajul dintre perspectiva interioară a lui Raskolnikov care e legată de ideea sa
nihilistă și perspectiva exterioară.Acest decalaj duce la nuanța comică, tocmai de aceea este
prezent râsul.Totodată în acest vis Raskolnikov observă în spatele său că ușa este deschisă iar în
pragul ei stă o mulțime de oameni care se întinde până jos pe scări.Acesta este punctul de
maximă intensitate în care este reflectată criza prin care trece personajul.Pragul, care e un
motiv recurent în opera lui Dostoievski, este simbolul acestei crize irezolvabile, a unei situații
limită în care este plasat personajul.Această scenă e expresia trezirii conştiinţei sale.El şi-a dat
seama că ideea lui nu este un adevăr general, că este doar o idee-forţă, iar odată cu această
conştientizare survine implicit criza irezolvabilă despre care va fi vorba în tot romanul.
Raskolnikov, în episodul în care îi mărturiseste Soniei crima sa, demonstrează că a ştiut
mereu faptul că ideea lui nu constiuie un adevăr atunci când spune că diavolul l-a îndemnat să
comită crima şi că în acest fel şi-a bătut joc de el:,,Şi-a bătut joc de mine şi de aceea am venit
acum la tine ! Halal oaspete !Dacă n-aş fi fost un păduche, aş fi venit eu la tine ? Ascultă : cînd
m-am dus atunci la bătrîna aceea,m-am dus numai să încerc...Să ştii asta !”.Totuşi el nu se
detaşează total de ideea oamenilor inferiori şi a oamenilor superiori cărora li se permite să
ucidă: ,,abia după aceea m-a făcut să înţeleg că n-am avut dreptul să fac acel lucru, fiindcă sunt
un păduche ca toţi ceilalţi”.Faptul că Raskolnikov îsi marturiseste crima nu inseamnă că s-a
depăşit criza.La Raskolnikov criza constă în confruntarea a două voci interioare, o voce care se
detaşează de ideea-forţă şi alta care nu o face.Fără aceste voci romanul nu ar fi posibil.
Conchizând, atât nihilismul cât şi absurdul se îngemănează din perspectiva crizei
irezolvabile, care presupune un principiu activ prin trezirea conştiinţei individuale.Acest lucru
duce, după cum ar spune Dostoievski, la ilustrarea ,,omului din om”,adică la surprinderea
esenţei lui în pragul crizei.
Mitrea Gabriel-Marian
Anul II

BIBLIOGRAFIE

1. Bahtin, Mihail (1970).Problemele poeticii lui Dostoievski. Traducere din limba rusă de
Ştefan Recevshi.Bucureşti: Univers.
2. Camus, Albert (1969).Mitul lui Sisif.Bucuresti: Editura pentru Literatură Universală.
3. Dostoiesvki, F.M.(2011).Crimă şi pedeapsă.Bucureşti: Polirom.
4. Kafka, Franz(1991).Colonia penitenciara.Traducere din lb. germană de Mihai
Izbăşescu.Iasi: Editura Moldova.
5. Nietzsche, Friedrich(2010).Voinţa de putere.Editura Antet.