“Iluminismul este ieşirea omului din starea de minoritate pe care el trebuie

să şi-o reproşeze lui însuşi.Minoritatea  este incapacitatea de a se folosi de

propriul intelect, fără a fi călăuzit de altcineva.Sapere aude! Ai curajul de a
te servi de propia ta inteligenţă! Acesta  este cuvântul de ordine al
iluminismului[…]  Dar eu aud din toate părţile strigându-se:- Nu gândiţi!-
Ofiţerul spune:-Nu gândiţi, ci faceţi instrucţie!- Funcţionarul de la finanţe:-
Nu gândiţi, ci plătiţi!- Omul din biserică:-Nu gândiţi, ci credeţi!”

   Immanuel Kant, Beantwortung der Frage: Was ist Aufklärung?

           Asumarea spiritului renascentist, dar mai ales evenimentele ştiinţifice şi

filosofice din secolul al XVII- lea (descoperirile lui Issac Newton, empirismul
anglo-saxon, raţionalismul cartesian, panteismul spinozist, scepticismul  lui
Pierre Bayle, dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii) au fost în măsură să redea omului
încrederea în natură, în raţiune şi în posibilitatile ei creatoare. Aşa a luat fiinţă
mişcarea de educare a maselor, hotărâte să lupte împotriva  corupţiei
regalităţii şi a dogmatismului catolic , curentul  filosofic şi literar care a
dominat Europa secolului al XVIII-lea : iluminismul.
Unda seismului iluminist porneşte din Anglia, odată cu reforma
constituţională şi revoluţia din 1688, trece în Franţa şi ulterior în Germania,
epicentrul rămânând Franţa, respectiv Parisul. Obligaţiile fiscale imposibil de
onorat, instituite în urma războaielor purtate de Ludovic al XVI -lea, pedeapsa
cu moartea prin ardere pe rug pentru delicte minore(furt , vrăjitorie, ateism,
erezie, critici la adresa bisericii sau a regelui), răsfăţul aristocraţilor şi al
clericilor, siluetele marchizelor şi marchizilor ,dansând menuet cu cârlionţii
perucilor presăraţi cu pudră, ospeţele, risipa de la curte, mizeria ţăranilor,
foamea,fumul trupurilor arse pe rug, fac din Franţa acelei vremi un spaţiu al
celor mai stranii paradoxuri. Strigătul tinerilor nevinovaţi care-şi aşteptau
bătrâneţea în beciurile Bastiliei, zăngănitul lanţurilor şi zgomotul infernal al
uşilor de fier forjat, gemetele celor ce în ritm de bice trăgeau la galere au ajuns
la Cerul Raţiunii.                                 

Din păcate, astfel de evenimente nu sunt singulare. Istoria  nu este altceva

decât un imens fluviu sanguin în care din antichitate şi până în zilele noastre
spumega sângele vărsat în numele unor zei contrafăcuţi , indiferenţi,  reali ,
închipuiţi sau substituiţi.                                 

 Cronologia omului este intim legată de istoria instrumentelor de tortură, dacă

nu cumva coincide cu ea.  Ce sunt altceva crucea, roata, stâlpul , ştreangul,
fierul roşu , uleiul încins, eşafodul, ghilotina, rugul , camera de gazare, scaunul
electric decât vârste ale neantului fiinţei?             

În decursul istoriei, oamenii au preferat  să-şi încrucişeze săbiile,  nu

conceptele, să scoată cuţitul nu argumentul.  Dacă celălalt nu i-a împărtăşit
ideea, nebunia, zeul , adevărul lui, omul a aprins rugul, a scos iasca,cremenea
şi amnarul , chibritul , bricheta , substanţa explozivă sau mai nou
racheta.                                                                                                                                

 În ochii oricărui fanatic religios , în ochii oricărui  fundamentalist  sau mistic
delirant, razele fervorii iau formă de jungher. Paradoxal, în proximitatea
filosfiei n-a curs niciodată  sânge, nu  s-au organizat autodafe-uri, aşa cum s-a
întâmplat la umbra templelor.Din această perspectivă , afirmaţiile lui Cioran
din Genealogia fanatismului, deşi pe alocuri exagerate par a avea totuşi
oarecare îndreptăţire:”Într-un spirit  arzător regăseşti un animal de pradă
deghizat;niciodată nu te poţi feri îndeajuns de ghearele unui
profet….Depărtaţi-vă de el când înalţă vocea, chiar în numele cerului , al
cetăţii, sau al altor pretexte: satir al singurătăţii voastre, el nu vă iartă că
trăiţi dincoace de adevărurile şi maniile sale; isteria sa , bunul său, el vrea
să vi-l împărtăşească, să vi-l impună şi să vă desfigureze. O fiinţă posedată
de o convingere şi care nu caută să o comunice celorlalţi e un fenomen străin
pământului , unde obsesia mântuirii face viaţa de nerespirat. Priviţi în jurul
vostru: pretutindeni-larve care predică;fiecare instituţie este purtătoarea
unei misiuni;primăriile îşi au absolutul lor, ca şi templele; administraţia, cu
regulamentele sale- o metafizică pentru maimuţe…”[i]                                       

           Secolul luminilor validează acel tip de filosof, pregătit să parieze pe

principiile raţionalismului cartezian şi pe exigenţele empirismului
englez.Autoritatea adevărurilor revelate ca şi a religiilor  care le administrează
este sistematic subminată. Dacă nu practica un ateism radical precum Diderot,
filosoful iluminist  era cel mult deist[ii], preferând să se raporteze la divinitate 
ca la un ingenios arhitect. Realitatea micro- şi macroscopică ,întreaga coerenţă
cosmică de la celule la aştri, funcţionează  în baza unor norme raţionale,
stabilite de Dumnezeu şi prin urmare nu poate fi  decriptată decât cu ajutorul
raţiunii.Filosoful luminilor nu mai scrie tratate de teodicee ,se abţine să afirme
asemenea lui Leibniz că :”Această lume este cea mai bună cu putinţă  dintre
toate  lumile posibile “. Filosoful luminilor alungă din istorie Dumnezeul
abscons al Evului mediu, divinatea rigidă din tratatele scolastice,  încărcată cu
atribute  pe care evidenţele istorice le infirmă. Omul luminilor îşi ia în mâini
în mod aproape prometeic propriul destin,  întelegând faptul că Dumnezeu a
creat universul, dar nu ne face temele de casă. Filosofia luminilor este marcată
de câteva  dominante, de câteva noţiuni cheie:lumină( din lat. lumen )[iii],
libertate, egalitate , fraternitate, raţiune , natură(din lat. nascor, nasci,natus 
sum = a  naste , a creste)[iv], devenire istorică şi progres. Raţiunea clasică
teoretizată de Descartes, Spinoza şi Leibniz se epuiza  în probleme metafizice,
pe când raţiunea la care fac apel filosofii iluminişti este în esenţa ei  mai
practică , abordează realităţile sociale şi politice.                                     

           Un portret de grup cu reprezentanţii iluminismului european, aranjaţi

dupa ţara de provenienţă, ar avea următoarea configuraţie:

            Iluminismul englez(Age of enlinghtenment):  Samuel Clark, Anthony

Collins, Francisc  Hutcheson,  Anthony Ashley Cooper  conte de Shaftesbury,
Adam Smith , Mathew Tindal , John Toland
ş.a.                                                                       

             Iluminismul francez (Les Lumières): Pierre Bayle,  Jean-Baptiste Le

Rond, d’Alembert, Etiene Bonot de Condillac, Marie-Jean-Antoine-Nicolas
Caritat,marchiz de Condorcet, Denis Diderot, Bernard le Bovier de Fontenelle,
Claude-Adrien Helvetius, Paul-Henry Dietriech d’Holvach, Julien Offroy de La
Metrie, Charles-Louis de Secondat, Baron de Montesquieu, Jean Jacques
Rousseau, Voltaire, ş.a.                                       

            Iluminismul german (Aufklärung): Alexander Gottlieb Baumgarten,

Johann Heinrich Lambert, Gotthold Ephraim Lessing, Hermann Samuel
Reimarus, Johann Nicolaus Tetens, Christian Wolff
ş.a.                                                                                   

       Iluminismul Italian (Illuminisimo): Cesare Beccaria, Ferdinando Galiani,

Antonio Genovesi, Ludovico Antonio Muratori, Mario Pagano, Pietro Verri,
etc.

            În studiul de faţă ne propunem să trecem în revistă reprezentanţii

iluminismului francez, urmând să ne oprim asupra vieţii şi gândirii uneia
dintre cele mai emblematice personalităţi ale acestui
curent:Voltaire.                                                                                                  
  Montesquieu (1689-1755) separã dreptul natural de dreptul divin dar şi cele
trei puteri: legislativã, executivã şi judecãtoreascã. Rousseau (1712-1778)
promite sã redea omului modern cele douã drepturi naturale pierdute:
libertatea şi egalitatea, sugerând soluţia “Contractului social”.

              Denis Diderot (1713-1784) editeazã între 1747 şi 1766, împreunã cu

d’Alembert Enciclopedia, manifestul luminilor. Deşi fãcuse printre altele şi
studii de teologie, Diderot evolueazã spre un naturalism ateu. Neagã un
principiu suprem, inteligent, ordonator în condiţiile în care universul este o
masă haotică. Cât depre religie, fondatorul Enciclopediei va spune că aceasta
nu este decât o “metafizică plată ţi tristă.”   

               Etiene Bonot de Condillac (1715-1780) renunţã la cariera preoţeascã şi

pune bazele  senzualismului. Helvetius (1715-1771), La Metrie (1709-1751) şi
baronul D’Olbach (1723-1789) avanseazã idei filosofice materialiste şi evident
ateiste care vor face posibili pe Lamark şi pe Darwin.                   

   Condorcet (1743-1794) teoretizeazã şi încurajeazã progresul, eliminând

factorul transcendent din devenirea moralã a individului[v].

              Dacã în Anglia iluminismul  este  diseminat în filosofia moralã şi

doctrina empiristã, iar în Germania, graţie filosofiei  leibniziene se menţine în
cadrele unui paşnic raţionalism mistico-religios, în Franţa, elanul iluminist ia
forma unor tensiuni sociale care culmineazã cu Revoluţia din 1789.

             Omul este pentru iluminişti o fiinţã perfectibilã al cãrei drum cãtre
progres este deschis atunci când acceptã sã fie luminat de raţiune.
Cunoaşterea umanã nu are limite.                       

 Weltansschaung-ul iluminist nu se manifestã  doar în  discursul filosofic şi

literar, ci şi în cel artistic. Parfumul epocii luminilor este la fel de prezent în
acordurile operelor lui Corelli, Händel, Bach, Rameau, Mozart şi Haydn, în
pânzele lui Chardin, Latour si Graff sau în supleţea şi luminozitatea
arhitecturii rococo.                                     

    Filosofia iluministã intrã în saloane şi cafenele, devine un ideal universal,

înceteazã  sã mai fie apanajul unui grup restrans de teologi catolici. Refuzã sa
mai fie  ancila teologiae (servitoarea teologiei) ca în Evul Mediu
transformându-se într-o ancila rationis (servitoare a raţiunii). Filosoful
trebuia sã gândeascã independent şi sã-şi prezinte gândurile într-o manierã
inteligibilã, aproape  popularã. Pentru a se bucura de eficienţã şi success,
cartea trebuie sã fie, dupa Voltaire, “curieux, amusant, moral, philosophique”
(atractivã, amuzantã, moralã şi filosoficã).

    Cel mai influent  reprezentant al iluminismului francez,gânditorul care

întruchipează prin excelenţă tipul filosofului iluminist ,Voltaire(pseudonim de
tip anagramă al numelui François Marie Arouet)[vi] se naşte la 21 decembrie
1694 în casa unui notar înstărit. În 1703 se înscrie la Colegiul iezuit Louis-le-
Grand,o instituţie frecventată de copiii familiilor nobiliare[vii].Studiază aici
limbile clasice(latina şi greaca),filosofia,literatura şi retorica. După absolvirea
colegiului,tânărul Voltaire se hotărăşte să se dedice literaturii însă se loveşte
de opoziţia tatălui său care-şi sfătuieşte fiul să urmeze o carieră practică şi
prosperă.În această situaţie înceacă să studieze dreptul însă devine repede
dezamăgit de excesul de memorizare practicat în învăţământul juridic.Intră
într-un cerc de intelectuali libertini, adepţi ai eticii epicuriene şi ai
scepticismului lui Montaigne,care se adunau în salonul din castelul,,Le temple
”.Nemulţumit de evoluţia fiului ,intenţionând să îl despartă de grupul
dubios,insistă pe lângă marchizul de Châteanueuf să-l ia cu sine la Haga unde
fusese trimis în calitate de ambasador. Aici tânărul Voltaire se îndrăgosteşte
de Olimpia Dunoyer, fiica unei emigrante protestante.Relaţia este însă repede
interzisă de mama fetei cu preţul unei imense suferinţe a celor doi
îndrăgostiţi.

         Reîntors la Paris este silit de tatăl său să lucreze în cancelaria avocatului
Alain.Scrie pamflete ,ode în stil clasic şi povestiri în versuri.Nu ezită să îl atace
pe cinicul duce Philippe de ̀Orleans, nepotul lui Ludovic al XIV-lea (care,în
urma morţii regelui la 1 septembrie 1715, devine regent)[viii] ,pentru măsurile
neinspirate în domeniul politicii financiare.Acest lucru îi atrage azilul în
castelul lui Maximilien de Sully de unde va reveni graţie unei scrisori în
versuri trimisă ducelui regent.Voltaire nu renunţă nici de această dată la
atac;scrie pamflete nesemnate în limba latină ,împotriva lui Philippe d
̀Orleans[ix]. În această situaţie regentul ordonă închiderea lui la Bastilia unde
rămâne aproape un an ,din 17 mai 1717 până la 11 aprilie 1718.Aici se dedică
literaturii.Finalizează tragedia ,,Oedip” şi începe epopeea ,,Henriada”.După
reprezentarea tragediei ,,Oedip”(18 noiembrie 1718) Voltaire se bucură de o
imensă notorietate. Trece printr-o perioadă mondenă.Este invitat în
saloane,devine curtat şi adulat de elita pariziană.
            În 1922 scrie Epistola către Urania ,inspirat de compania doamnei de
Rupelmonde cu care călătoreşte în Olanda[x]. În 1725 intră în conflict cu
cavalerul Rohan-Chabot ,un tânăr dintr-o familie influentă ,prost şi
arogant,care îşi pune servitori să-l bată cu bastonul pe filosof[xi]. Încercările
de răzbunare ,ameninţările la adresa acestui filfizon, dar şi reproşul unui preot
legat de afirmaţia lui Voltaire  că Vechiul Testament ar fi o mixtură de poveşti
i-au adus un al doilea arest în Bastilia de unde după numai două săptămâni(22
aprilie 1726) solicită exilul în Anglia.În cei trei ani petrecuţi în această ţară
face cunoştinţă cu o serie de personalităţi din domeniul cultural şi ştiinţific
:Pope,Gay,Young,Samuel Klarke sau Berkeley.Asistă la înmormântarea lui
Newton.Îi citeşte pe Hobbes,Bacon,Locke,Collins,Toland,Shakespeare,Ben
Jonson,Butler sau Addison.Frecventează saloanele,teatrele,asistă la curse de
cai, urmăreşte bursa.Continuă să lucreze la Henriada , începe Istoria lui Carol
al XII-lea.

     Cea mai importantă lucrare din timpul sejurului englez o

constituie Scrisorile filosofice,publicate în 1733 în limba engleză cu
titlul Letters concerning the english nation.Un an mai târziu apare ediţia
franceză a Scrisorilor care va fi condamnată de către guvern pe motiv că
este ,,contrară religiei,bunelor moravuri şi supunerii faţă de stăpânire”.

      În Scrisorile filosofice,Voltaire scoate în evidenţă contrastul dintre spiritul

tolerant  al englezilor şi lamentabilul regim francez.

      În martie 1729 i se permite să se întoarcă în Franţa.Interzicerea

tragediei Brutus,acuzele nedrepte de plagiat din partea lui Piron şi Jean-
Baptiste Rousseau,atmosfera neprimitoare a capitalei franceze şi neputinţa de
a-şi manifesta liber ideile îl determină   să plece la prietenul său Cideville din
Rouen unde va scrie tragediile Eriphyle şi Zaire.

       Se reîntoarce la Paris însă este din nou ameninţat cu arestarea.După o

scurtă perioadă petrecută în casa contesei Fontaine – Martel , se adăposteşte
în tabăra prietenului său ducele de Richelieu care se afla la Philippsburg în
fruntea unei armate trimisă să-l apere pe Stanislas,noul rege al
Poloniei.Fiindcă nu putea rămâne prea mult timp în această tabără
intenţionează să plece din nou în Anglia însă până la urmă acceptă invitaţia
doamnei du Châtelet,o femeie cultă ,cu înclinaţii artistice faţă de care filosoful
nutrea o anume simpatie.
       În 1734   ajunge la Cirey unde doamna  du Châtelet îi oferă o cameră în
propiul castel.Definitivează poemul eroic La Pucelle(Fecioara)şi
tragedia Alzire.După ,, La défennse du mondain”(Apărarea omului de
lume)este din nou acuzat de insulte la adresa religiei.Părăseşte Castelul din
Cirey şi se îndreaptă spre Olanda.Teatrul din Bruxelles joacă în cinstea 
dramaturgului tragedia Alzire.Scrie Elementele filosofiei lui Newton pe care o
dedică marchizei du Châtelet.La insistenţele acesteia se reîntoarce la Cirey
unde finalizează Tratatul de metafizică în care îşi prezintă explicit poziţia
deistă.

       La un moment dat ,suferinţele prin care a trecut,condamnările,izolarea îl

fac să realizeze că într-un astfel de context istoric nevaforabil,atitudinea ostilă
faţă de rege poate fi perdantă pentru destinul său creator.Astfel, cu ocazia
căsătoriei prinţului moştenitor ,la propunerea lui Richelieu scrie opera-
balet ,,Prinţesa de Navara” şi câteva madrigaluri prin care reuşeşte să intre în
graţiile curţii regale,ceea ce îi va înlesni alegerea în rândul membrilor
Academiei franceze,îi va aduce titlul de gentilom ordinar al regelui
(gentilomme de la chambre),dar şi calitatea de istoriograf al curţii.

       Într-o seară de octombrie a anului 1747, doamna du Châtelet pierde la

Fountainebleau câteva zeci de mii de livre într-un joc de cărţi în care
partenerii ei aristocraţi, apropiaţi curţii regale trişează. Observând acest lucru,
Voltaire îi atrage atenţia marchizei,în engleză,calificându-i partenerii de joc
drept escroci.Acest lucru putea atrage după sine un mare scandal la curte.De
teama exilului se refugiază în miez de noapte în castelul ducesei de Maine din
Sceaux unde stă câteva săptămâni cu obloanele trase.În tot acest timp scrie
nuvelele Viziunea lui Babuc,Memnon şi Zadig.

         Îndepărtat de la curtea din Versailles ,revine la sfârşitul anului 1747 la

Cirey.Din legăturile amoroase ale marchizei du Châtelet cu tânărul ofiţer
Saint-Lambert,autorul unui volum de poezii Les Saisons(Anotimpurile),se
naşte o fetiţă care va muri după câteva săptămâni.La scurt timp după naştere
se stinge din viaţă şi mama în vârstă de 43 de ani. În urma acestui episod
dureros ,filosoful părăseşte trist Castelul din Cirey şi se stabileşte la Paris.

            În iulie 1750 ,la invitaţia lui Frederic al II-lea ,regele Prusiei,Voltaire
soseşte la Potsdam.Aici filosoful se bucură de linişte şi libertate,lucru care
reiese dintr-o scrisoare adresată lui d ̀Argental : ,, După treizeci de ani de
furtună am găsit un port.Am găsit ocrotirea unui rege ,conversaţia unui
filosof ,atenţia unui om amabil.Aici sunt sigur că voi putea trăi totdeauna
liniştit”[xii].La scurt timp este numit gentilom al curţii(camerier),primeşte
ordinul pour le mérite şi o indemnizaţie anuală de douăzeci de mii de franci.În
schimbul acestor favoruri filosoful se angaja să corecteze manuscrisele literare
ale regelui,redactate în limba franceză,dar şi să anime discuţiile literare şi
filosofice pe care Frederic le organiza seara în palatul regal.

       După trei ani relaţiile dintre suveran şi filosof încep să se altereze.La acest
lucru contribuie diferenţele de caracter dintre cei doi,invidia regelui,dar şi
unele greşeli ale lui Voltaire,ca de pildă scandalul legat de afacerea cu biletele
de bancă saxone sau conflictul cu Maupertius,preşedintele Academiei de
ştiinţe din Berlin,protejatul curţii regale.La 26 martie 1753 Voltaire părăseşte
Prusia şi se îndreaptă spre Franţa.La Frankfurt este urmărit  de baronul
Freitag şi arestat pentru că nu înapoiase regelui un volum de versuri care
cuprindea epigrame compromiţătoare pentru monarh. Eliberat după câteva
săptămâni,  se întoarce în Franţa, dar indiferenţa regelui şi rezervele
aristocraţiei faţă de persoana filosofului îl obligă să se orienteze spre Elveţia.În
timpul iernii locuieşte la Lausanne,iar vara şi-o petrece pe proprietatea ,,Les
Délices”.În cele din urmă , pe la sfîrşitul anului 1758
,achiziţionează[xiii] castelul în stil renascentist din Ferney,aflat pe teritoriul
Franţei la aproximativ un kilometru de graniţa cu Elveţia , unde va organiza o
gospodărie de tip rustic cu numeroşi servitori,cu animale şi păsări de
curte.Ară,seamănă,plantează pomi fructiferi,creşte albine şi viermi de
mătase,înfiinţează o fabrică de ceasuri ,construieşte un templu pe care pune
următoarea inscripţie : ,, Deo erexit Voltaire”(Voltaire a ridicat acest templu
lui Dumnezeu).

            În 1764 apare la Geneva şi Londra Dictionaire philosophique ou la

Raison par alphabet,o culegere de eseuri pe teme teologice,filosofice sau
juridice(ateu,ateism,botez,certitudine,credinţă,drept şi
nedrept,destin,Dumnezeu,fanatism
,frumos,frumuseţe,idee,inchiziţie,infern,legi,libertate,materie,nebunie,necesar
,raţiune falsă,rău,suflet,superstiţie,toleranţă,transsubstanţiere,virtute etc)care
printr-un decret al Tribunalului din Paris (19 martie 1765)este rupt şi aruncat
pe rug împreună cu un tânăr de 18 ani care adresează câteva cuvinte ironice
unei procesiuni catolice.

       Înaintat în vârstă , ,,patriarhul de la Ferney” ţine neaparat să viziteze

Parisul ,oraşul tinereţii şi al consacrării literare pe care-l părăsise în urmă cu
aproape treizeci de ani,ceea ce şi face în februarie 1778.În martie asistă la
reprezentaţia tragediei Irène unde este îndelung ovaţionat de publicul
francez.Trecătorii îl recunosc pe stradă ,se apropie şi îi sărută
mâinile.Locuinţa îi este asediată de oameni care se adună fie şi numai să-l
privească pentru o clipă. Se angajează să redacteze prima literă din alfabet
a  Dicţionarului Academiei, timp în care continuă să lucreze la
tragedia Agathocle.

       Cancerul de prostată de care suferea se agravează.Prietenii solicită ajutorul

doctorului Tronchin din Geneva.În ziua de 30 mai 1778 Voltaire  se stinge din
viaţă lăsând următoarea notă : ,, Mor cu credinţa în Dumnezeu şi cu iubire
pentru prietenii mei.Nu-mi urăsc duşmanii,dar urăsc superstiţia”.

        Biserica îi interzice înmormântarea în cimitirele pariziene[xiv] astfel încât

abatele Mignot,nepotul filosofului îi duce trupul neînsufleţit în Champagne la
mănăstirea           din Scellières unde va rămâne până în 10 iulie 1791 ,după
marea revoluţie franceză, când rămăşiţele pământeşti ale lui Voltaire vor fi
strămutate în Pantheon-ul din Paris[xv].

         Polemica lui Voltaire cu creştinismul nu porneşte dintr-o convingere

atee.Dimpotrivă ,filosoful condamnă ateismul ,subliniind ,,necesitatea
credinţei într-o fiinţă supremă”.Cât despre modul său de raportare   la
creştinism afirmă clar : ,, Nu sunt creştin,dar dacă nu sunt e dintr-un singur
motiv : pentru a-l iubi mai mult pe Dumnezeu”.

         De altfel Voltaire ,asemeni lui Schopenhauer    ,Nietzsche sau Cioran,se

războieşte     mai degrabă cu un Dumnezeu eclesial,cu Dumnezeul Cruciadelor
şi al Inchiziţiei,cu acel spectru punitiv,arbitrar,caricaturizat şi privatizat de
clerici,decât cu un principiu creator şi proniator al lumii.

        Credinţa într-o instanţă supracosmică , bună şi dreaptă este necesară

întrucât fereşte fiinţa umană de abisul disperării şi temperează pornirile
criminale         .Dacă   Dumnezeu n-ar exista ,afirmă Voltaire ,ar trebui
inventat.Cu toate acestea Dumnezeu rămâne un simplu concept cu ajutorul
căruia ,crede Voltaire ,autorităţile eclesiale îngrădesc libertatea oamenilor.

         După Voltaire , Biserica ne propune ,,un monstru pe care trebuie să-l
iubim”în locul unei divinităţi raţionale.Biserica practică un creştinism infectat
de superstiţie şi fanatism : ,, Religia creştină a costat umanitatea mai mult de
şaptesprezece milioane de vieţi omeneşti,dacă socotim doar un milion pe
secol”.

         Pe lângă teatru şi poezie ,proza este   genul literar la care Voltaire revine
constant.Zadig sau Destinul (1748),Micromegas(1752),Candid
sau Optimismul (1758),Naivul(1767),Prinţesa din Babilon(1768) sau Povestea
lui Jenni(1775)sunt într-o intimă legătură cu opera teoretică,beletristica
voltariană fiind prin excelenţă una filosofică.  

            În Micromegas, gigantul de pe Sirius însoţit de un saturnian ajunge

întâmplãtor pe Terra. Punând piciorul în oceanul Arctic, simte cã ceva de
mãrimea unei insecte îi gâdilã glezna. Era o corabie cu savanţi francezi care se
întorceau dintr-o expediţie cu pretenţii ştiinţifice. Prin  acest contrast între
minusculele fãpturi umane şi imensitatea cosmicã, scriitorul oferã o lecţie de
modestie teologilor catolici, atât de siguri pe dogmele lor.

          Dupã ce colindã prin diverse ţãri, trece prin aventuri şi nenorociri,
Candid, din romanul cu acelaşi nume se opreşte pe malurile Bosforului,
încercând sã-şi îngrijeascã gradina. “Trebuie sã ne cultivãm gradina”,
concluzioneazã autorul. Adicã, în faţa nebuloaselor metafizice, a rãului moral
şi social nu ne rãmâne decât sã ne ancorãm în realitatea imediatã, sã ne
achitãm de lucrurile care ne privesc direct.

            Metafizica este pentru Voltaire condamantã din start la un discurs

cognitiv  probabilistic: “În metafizicã conchidem aproape exclusiv numai pe
seama probabilitãţii, înotãm cu toţii într-o mare al cãrei ţãrm nu l-am vãzut
niciodatã.” Voltaire neagã în cele din urmã metafizica tradiţionalã, contestã
jargonul filosofic, predicamentele, sterilitatea logicã a scolasticilor,
problematicile abstracte (“cearta universaliilor”), întrebãrile ultime, dilemele
insolubile, considerând-o o disciplinã fãrã obiect. Metafizica este, scrie
Voltarie, ceea ce oamenii de bun simţ ştiu cã ceea ce cautã nu vor reuşi sa ştie
niciodatã.

            Voltaire nu practica un anticlericalism gratuit. El pleda pentru un

catolicism inclusivist, tolerant, uman. Prière à Dieu, rugãciunea de la
finalul Tratatului de toleranţã, lucrare scrisã dupã procesul hugenotului Jean
Calas, acuzat pe nedrept de uciderea fiului sãu, care îşi exprimase dorinţa de a
trece la catolicism[xvi], e o dovadã a acestui fapt: “Tu nu ne-ai dat o inimã ca
sã ne urâm şi nici mâini ca sã ne sugrumãm. Fã ca sã ne ajutãm unii pe alţii,
sã îndurãm povara unei vieţi trudnice şi trecãtoare… ca acele mici nuanţe
ce-i deosebesc pe atomii numiţi oameni sã nu fie semne ale urii şi ale
persecuţiei; ca acei care aprind lumânãri, ziua în amiaza mare, ca sã te
sãrbãtoreascã, sã-i suporte pe cei ce se mulţumesc cu lumina soarelui Tãu;
ca acei ce-şi acoperã îmbrãcãmintea cu o pânzã albã pentru a arãta cã se
cuvine sã Te iubim, sã nu-i urascã pe cei ce vor sã spunã acelaşi lucru sub o
manta de lânã neagră; cã este acelaşi lucru sã te preamãrim într-o limbã de
mare vechime ori într-una de dată nouã”[xvii].

            Cutremurul din Lisabona, care în 1755 ucide câteva zeci de mii de
oameni nevinovaţi îl face pe Voltaire sã se îndoiascã de raţionalitatea naturii şi
de obiectivitatea actului providenţial: “alãturi de atâtea ordine, atâta
dezordine, alãturi de atâta forţã modelatoare, atâta distrugere: aceastã
problemã îmi dã adesea dureri de cap”. Natura face infinite greşeli: morburi
ucigaşe, ciumã, holerã, sifilis, avortoni, otrãvuri, spaţii pustii, furtuni,
cutremure, inundaţii, ploi de meteoriţi, animale fioroase, vulcani sau explozii
stelare.

            Viaţa nu este decât o perpetuã suferinţã: ,, boalã, crimã, moarte şi

osândã; înţeleagã asta cine poate”. În faţa evanescenţei lucrurilor şi a
absurditãţii lanţului trofic, Voltaire îşi pune problema sensului fiinţei: “N-ar fi
cumva mai bun neantul decât acestã masã de fiinţe, create necontenit pentru
a se destrãma apoi din nou, decât acestã mulţime de animale ce se nasc şi se
reproduc, doar pentru a înghiţi altele şi pentru a fi ele însele înghiţite, decât
aceastã mulţime de fiinţe înzestrate cu simţire, predestinate la atâtea
sentimente dureroase şi, în sfârşit, decât aceastã mulţime de fiinţe raţionale
care acceptã atât de rar raţiunea ? Ce sens au toate acestea?”  Deşi, într-o
primã fazã încearcã sã se lanseze în exerciţii de teodicee (“Pentru Dumnezeu
rãul nu existã, el existã numai pentru noi”) în cele din urmã ,Voltaire se
resemneazã în faţa acţiunilor enigmatice ale divinitãţii: “Problema binelui şi
rãului rãmâne un haos care, pentru cercetãtorul cinstit este de nedesluşit.”

            Promovarea spiritului illuminist nu s-a rezumat doar la activitatea

individualã a unor personalitãţi culturale (scriitori, filosofi, teologi), ci a fost şi
opera unor societãţi ştiinţfice, academii, reviste, saloane, societãţi economice
şi de lecturã, organizaţii artistice şi esoterice.

             O astfel de societate cu rol decisiv în difuzarea principiilor iluministe şi

în declanşarea Revoluţiei franceze din 1789 a fost Francmasoneria. Originatã
în breasla constuctorilor de catedrale, a zidarilor liberi (franc-maçonnerie.),
istoria speculativã a Francmasoneriei începe cu adevãrat la 24 iunie 1717, de
ziua Sfântului Ioan Botezãtorul[xviii] când lojile londoneze se reunesc în
Marea Lojã a Angliei. Cinci ani mai târziu, pastorul Andreson redacteazã
celebrele Constituţii care cuprind drepturile şi obligaţiile membrilor,
principiile etice şi modul de organizare al Ordinului.

            Cinstea, probitatea, unitatea între oameni, calitatea, egalitatea

libertatea, fraternitatea, credinţa în Marele Arhitect al Universului şi în
imortalitatea sufletului erau doar câteva din idealurile foştilor zidari liberi care
în marea lor ambiţie de edificare a templului unei societãţi mai bune şi mai
drepte au ales sã schimbe cãrãmizile cu inimile.

            Diferenţele confesionale sunt irelevante în condiţiile în care ordinul îşi

propune sã practice un creştinism luminat, sau mai concret o religie naturalã.
În anul 1772, deşi într-un mediu anglican, mare maestru al marii loji engleze
devine un lord catolic. De altfel, la scurt timp de la înfiinţare lojile primeau în
rândurile lor şi evrei. Lojile francmasonice ajung sã fie nişte mici nuclee de
toleranţã.

            Succesul francmasoneriei creştea exponenţial. În 1725, la numai opt ani

de la fondare, Marea Britanie avea 52 de loji[xix]. Ideile masonice s-au
rãspândit prin lorzi şi ofiţeri britanici, care cãlãtoreau în coloniile franceze,
spaniole şi engleze. Simultan se extinde în Italia, Elveţia, Germania, Polonia,
Suedia, Danemarca, Austria, Ungaria şi Transilvania. Regi, nobili, conslieri
regali, diplomaţi, bancheri, clerici, comercianţi, scriitori, filosofi, oameni de
ştiinţã intrã in Ordinul Masonic. Nici interdicţia Bisericii Catolice din 1738
datã prin bula “In eminenti”, nici desfiinţarea Lojii din Viena de cãtre
împãrãteasa Maria Tereza, nici interzicerea lojilor din Hamburg, Geneva şi
Berna, nici fracţionarea interioarã pe diverse rituri n-au fost în mãsurã sã
stãvileascã expansiunea fulminantã a doctrinei echerului şi compasului.

            Popularitatea, simpatia, influenţa ideilor masonice dincolo de

perimetrul templelor reiese din cântecul Masonic “Fraţilor, daţi-vã mâna
pentru uniune” (“Bruder, reicht die hand zum Bunde”) a cãrui linie melodicã
este compusã de Mozart:

                       “Fraţilor, daţi-vã mâna pentru uniune !

                         Acest mare ceas de sãrbãtoare

                         Sã ne ridice spre înãlţimi luminoase !

                         Faceţi sã piarã ce este pãmântesc,

                         Armoniile uniunii noastre

                         Sã dãinuie veşnic puternice şi frumoase.

                         Laudã şi mulţumire stãpânului lumilor

                         Care a creat inimile şi spiritele

                         Pentru o veşnicã acţiune !

                         Crearea de luminã, dreptate şi virtute

                        Cu sfintele arme ale adevãrului

                        Sã fie menirea noastrã divinã

                        Voi, cei mai buni pe astrul ãsta

                        Toţi oamenii din est şi vest,

                        Din sud şi din nord !

                        Cãutarea adevãrului, practicarea virtuţii

             Iubirea din suflet a lui Dumnezeu şi a oamenilor     

                        Aceasta sã fie lozinca noastrã ![xx]

             Alãturi de alte personalitãţi din epoca luminilor, scriitori, teologi, sau
oameni de ştiinţã (Montesquieu, Diderot, D’Alembert, Herder, Goethe, Fichte,
Lessing, D’Olbach, Helvetius, La Metrie, Condorcet, Chamfort, Benjamin
Franklin, Leon Gheuca, etc.) şi Voltaire face parte din Ordinul Masonic.

            Dacã în Dicţionarul filosofic (1764) manifestã un oarecare dispreţ faţã

de “sãrmanii francmasoni” pe care îi considerã incapabili sã articuleze o
filosofie credibilã, la 7 aprilie 1778, cu douã luni înainte de moarte, Voltaire
este iniţiat ca ucenic în Loja parizianã “Nouã surori”[xxi].

            Consecinţele fenomenului illuminist şi ale Revoluţiei franceze se

încadreazã perfect în spiritul principiului: “când ceva se câştigã, altceva se
pierde” în sensul cã pe lângã abolirea superstiţiilor medievale, afirmarea
ştiinţei şi a drepturilor omului, a avut loc şi o autonomizare nenaturalã a
fiinţei de propria ei sursã. Filosofii iluminişti au confundat reprezentanţii
clerului cu Dumnezeu, ignorând faptul cã omul nu este o fiinţare “per se”.
Treptat, entuziasmul iluminist îşi pierde din consistenţã. Omul ajunge la
concluzia cã raţiunea nu reprezintã o instanţã absolutã în mãsurã sã-i granteze
fericirea. Existã o dimensiune incontrolabilã, o iraţionalitate funciarã chiar în
interioritatea fiinţei umane. Iubirea, teama, pasiunea, emoţia, misterul,
misticul, afectivitatea, visul, suferinţa şi moartea sunt doar o parte din cariile
care rod la fragila rãdãcinã a raţiunii. Într-un astfel de context ideatic ia
naştere în ultimele decenii al secolului al XVIII-lea curentul romantic.

            Pe de altã parte, Immanuel Kant, cartografiind intelectul, aratã şi el

limitele de principiu ale celui mai propriu atribut al fiinţei umane.

            Trebuie sã recunoaştem cã au fost momente în care Luminile au

strãlucit atât de puternic încât razele lor stridente au orbit ochii raţiunii.

            Trecând toate problemele printr-un filtru raţional, dubitativ,

iluminismul favorizeazã libertatea de gândire, generând toate curentele
culturale, filosofice, ştiinţifice şi politice care vor traversa secolele XIX şi XX,
bune şi nebune.

            Voltaire este mai prezent, mai viu şi mai authentic în istoria literaturii
decât în cea a filosofiei. El nu este un filosof în sensul propriu al cuvântului,
dacã ar fi sã-l comparãm cu Kant, de pildã, care a trãit şi a creat în acelaşi
secol XVIII, ci mai dregrabã un gânditor dublat de un poet, prozator şi
dramaturg genial.
            Mutatis mutandis, noi românii, am avut spirite filosofice de aceeaşi
anvergurã, dacã nu mai adânci decât Voltaire, care din nefericire au rãmas
necunoscute în spaţiul european. Mã gândesc la Blaga, la Noica sau la Ţuţea.
Dar noi românii preferãm sã ne  promovãm mai degrabã fotbaliştii (oamenii
cu creierii în bocanci) decât sã ne traducem geniile, sã ne validãm în faţa
istoriei ca neant, în loc sã ne legitimãm ca spirit.

                                                                                     Lect. Univ. Dr. Vasile

Chira 

                                            Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna” Sibiu

Note:

1. Cioran, Emil, Tratat de descompunere, versiune românească de Irina

Mavrodin, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 9-10.
2. A nu se confunda deismul cu teismul. O distincţie între cele două
noţiuni o face Immanuel Kant în Critica raţiunii pure. În timp ce
deismul, eliminând orice formă revelaţională acceptă raţional existenţa
unei Fiinţe originare (despre care omul are doar un concept
transcendental) şi faptul că poate fi cunoscută, dar nu determinată,
teismul afirmă că raţiunea, prin analogie cu natura, îl poate determina
pe Dumnezeu ca pe o Fiinţă creatoare a lumii. Dacă pentru deişti Fiinţa
originară este doar cauză a lumii, pentru teişti Fiinţa originară devine
principiul creator al ei.
3. Din acest substantiv latin derivă românescul “lume”.
4. Corespondentul grec φυσις are sens similar.  
5. Pentru Filosofia iluministă în general a se vedea Istoria filosofiei
moderne. Vol. I, de la Renaştere până la Kant. Societatea Română de
filosofie (Omagiu profesorului Ioan Petrovici, Bucureşti, 1937; Paul
Hazard, Gândirea europeană în secolul al XVIII–lea. De la
Montesquieu la Lessing, în româneşte de Viorel Grecu, Editura Univers,
Bucureşti, 1981; Wilhelm Weischedel, Pe scara din dos a filosofiei.
Treizeci şi patru de mari filosofi în viaţa de zi cu zi şi în gîndire. Trad.
din germană de Emil Bădici şi Ionel Zamfir, Ed. Humanitas, 1999; Ioan
C. Ivanciu, Filosofi francezi ai secolului luminilor, Editura Jus-R.B.A.,
Bucureşti, 1997; Jean Brun, Europa filosofică. 25 de secole de gândire
occidentală. Trad. din franceză de Aurelian Cojocea, Editura Pandora,
Târgovişte, 2002; Ernest Cassirer, Filosofia Luminilor, trad. din limba
 germană şi tabel cronologic de Adriana Pop. Postfaţă de Vasile Muscă,
Editura Paralela 45, Piteşti, 2003; Ulrich Im Hof, Europa Luminilor,
trad. din limba germană de Val Panaitescu, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
6. Mai precis Arouet l.j. (Arouet le jeune). Există şi cercetători care cred că
numele de Voltaire a fost calchiat de filosof în 1918 după denumirea
oraşului Airvault, localitate de origine a familiei Arouet.
7. Mulţi dintre colegii lui vor ocupa funcţii politice importante: fraţii d’
Argensen, viitorii miniştri, ducele de Lauzun, mareşalul Richelieu,
contele Pont-de Veyle, ş.a.
8. Ludovic al XV-lea era încă minor.
9. Este acuzat pentru scrierea satirei în versuri “J’ai vu…” (Am văzut…) şi
schiţa în limba latină “Puero regnante” (Pe când dormea copilul). În
realitate Voltaire era autorul doar al celei din urmă.
10.În acest poem filosofic cunoscut şi cu titlul Le pour et contre (Pentru şi
contra) apare pentru prima dată într-o formă articulată doctrina deistă a
lui Voltaire.
11. Într-o seară Voltaire îl întâlneşte la Comedia Franceză pe cavalerul
Rohan care i se adresează cu insolenţă: “Sunteţi domnul Arouet sau
Voltaire? În definitiv care este numele dumneavoastră?” “Numele meu,
răspunde Voltaire, începe cu mine, iar al dumitale se sfârşeşte cu
dumneata.”
12.Fragment din scrisoarea lui Voltaire către d’ Argental, datată 1
septembrie 1750.
13.Natura contemplativă a filosofului a fost dublată de un spirit practic, de
un acut simţ economic. După moartea tatălui său îşi transformă
moştenirea în acţiuni. Gestionarea inteligentă a acestor sume, dar şi a
altor venituri acumulate ulterior au făcut din Voltaire unul dintre cei
mai bogaţi scriitori ai tuturor timpurilor.
14.Ura clericilor faţă de filosof a mers atât de departe încât un profesor de
teologie se ceartă cu providenţa pentru greşeala de-a fi adus la fiinţă un
asemenea om ca Voltaire.
15. Pentru viaţa lui Voltaire, vezi pe larg în limba română C. N.
Derjavim, Voltaire, Editura de stat Bucureşti, 1949; Vianu,
Tudor, Voltaire, Editura tineretului, 1955; Elena, Vianu, Moraliştii
francezi, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1963.
16.În realitate fiul hugenotului, Marc-Antoine Calas îşi curmaseră singur
viaţa.
17. Voltaire, Traité de la Tolerance, Lausanne, 1959, pp. 152-153 apud
Urlich Im Hof, Europa luminilor, trad. din lb. germană de Val
Panaitescu, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 137.
18.Cei doi Ioan, Sfântul Ioan Evanghelistul şi Sfântul Ioan Botezătorul sunt
consideraţi patronii Francmasoneriei.
 19.Urlich Im Hof, Europa luminilor, op. cit. p. 110.
20. Ibidem, p. 111
21.Emilian, M. Dobrescu, Iluştri francmasoni, Editura Nemira, Bucureşti,
1999, p. 131.