Meșterul Manole

De Lucian Blaga

Drama de idei ,,Meșterul Manole” este publicată în 1927. Lucian Blaga pleacă de la
balada ,,Monastirea Argeșului”; reinterpretând tema jertfei creatoare. Mitul creației este
reconstruit din perspectivă expresionistă.
Blaga comprimă datele oferite de partea introductivă a baladei, drama începând cu
motivul surpării zidurilor. Descurajat de aceste fenomen de neînțeles, Manole măsoară și
socotește în odaia sa de lucru în prezența Starețului Bogumil și a unui personaj ciudat,
Găman, care doarme întins pe podele, un somn agitat, bântuit de vedenii terifiante.
Starețul Bogumil are pentru situația disperată în care se află constructorii o singură
soluție, jertfa: ,,Sufletul unui om clădit în zid ar ține laolaltă încheieturile lăcașului până în
veacul veacului.”. Pentru Manole jertfa unei ființe umane este irațională. El nu înțelege cine
o poate cere: ,,Din lumină, Dumnezeu nu poate să o ceară, fiindcă e jertfă de sânge, din
adâncimi, puterile necurate nu pot să o ceară, fiindcă jertfa e împotriva lor.”.
Conflictul dramei se definește abia după intrarea în scenă a Mirei, soția lui Manole.
Ea cunoaște frământarea interioară a soțului și înțelege sfatul Starețului Bogumil.
Conflictul principal din piesă este de natură interioară și izvorăște din înfruntarea
lucidității meșterului cu necesitatea care pentru Manole e irațională, de a-și sacrifica propria
soție. Manole este obligat de jocul sorții să aleagă între biserică, simbol al vocației creatoare
și Mira, simbol al vieții și al dragostei. Biserica și Mira sunt cele două jumătăți ale
personalității eroului.
Conflictul este tragic pentru că nu are soluție, decât prin moartea eroului, o moarte
necesară și nu o sinucidere cum am fi tentați să credem.
Zidurile cad din nou și meșterii sunt tentați să abandoneze lucrarea. Solul lui Vodă
aduce un ultimatum. Manole făgăduiește o nouă încercare: ,,Răbdarea lui Vodă o mai cer
pentru trei zile. Pe urmă, sau biserica rămâne dreaptă sau sângele nostru se va slei”.
Hotărârea este pecetluită prin jurământ. După trei zile de așteptare înfrigurată apare Mira care
vine pentru a preîntâmpina un omor de care îl face răspunzător pe Starețul Bogumil.
Acolo unde balada încerca evitarea jertfei Anei prin invocarea forțelor naturii, Blaga
își pune eroul în confruntare directă cu proprii săi colaboratori.
Momentul zidirii Mirei în temelia bisericii este plin de semnificații și reprezintă
punctul culminant. Zidarii trăiesc din plin febra creației și biserica se înalță. Manole însă s-a
schimbat. Este obsedat de văietul care răzbate din zid și de comportarea Mirei în ultimele
clipe de viață.
Manole se răzvrătește împotriva propriei sale fapte și vrea să spargă zidul pentru a-și
elibera iubita, însă meșterii îl opresc: biserica nu mai aparține autorului, ci eternității.
 Biserica are acum zugrăveli, clopote și cărți. Domnitorul vine cu alai să vadă minunea
și să se bucure de strălucirea ei.
Boierii și călugării îl acuză pe Manole de crimă și socotesc biserica lui ,,întâiul lăcaș
al lui Anticrist”. Pedeapsa nu mai ajunge la marele meșter. El a cucerit eternitatea și a atins
absolutul prin creația sa, zămislită din suferință.
Mulțimea îl apără pe Manole, împotriva călugărilor și boierilor: ,,Noi strigăm, boierii
urlă, noi apărăm, călugării osândesc – toți suntem jos, Manole singur e sus, deasupra
noastră, deasupra bisericii !”. Manole se urcă într-adevăr în turlă, trage clopotul și cade în
gol. Propria lui moarte îi eternizează opera. Zidarii nu rămân nici ei străini de suferință,
deoarece au înzestrat construcția cu propriile lor suflete: ,,Doamne, ce strălucire aici și ce
pustietate în noi.”.
Dacă balada se încheie cu moartea tuturor meșterilor, Blaga îi lasă în viață ca niște
dovezi ale adevărului, că izbânzile omului cere neîntrerupt alte sacrificii. În esență, fiecare
dintre zidari este un meșter Manole.
Nu întâmplător, Blaga își localizează drama „pe Argeș în jos”, dar într-un timp mitic
românesc, adică într-un timp inițial al situațiilor arhetipale (etern repetabile) ale unui popor.