Modernismul

Delimitări terminologice și contextuale

Modernism
a) În sens larg, modernismul reprezintă o tendință de înnoire în arta și literatura secolului
XX, caracterizată prin negarea tradiției și prin impunerea unor noi principii de creație. În
acest sens, modernismul include curentele artistice novatoare, precum simbolismul,
expresionismul, dadaismul sau suprarealismul.
b) În literatura română, este o doctrină estetică promovată de E. Lovinescu prin
intermediul revistei și al cenaclului Sburatorul. Principalele lucrări ale lui Lovinescu sunt:
Istoria civilizației române moderne (1924-1925) și Istoria literaturii române contemporane
(1926-1929). În esență, teoriile lui Lovinescu pornesc de la ideea că există un spirit al
veacului (saeculum), care determină, în ansamblu, sincronizarea culturilor europene. Astfel,
civilizațiile mai puțin dezvoltate suferă influența celor avansate. În Istoria civilizației române
moderne, Lovinescu susține teoria imitației, preluată de la sociologul francez Gabriel Tarde.
Potrivit acestuia, popoarele evoluate exercită o influență benefică asupra celor mai puțin
dezvoltate. Influența se realizează în două trepte: mai întâi se adoptă prin imitație forme ale
civilizației superioare, apoi se stimulează crearea unui fond propriu.

Sincronism
Concepție dezvoltată de E. Lovinescu și având ca punct de plecare teoria imitației
conform căreia civilizația și cultura se propagă de la superior la inferior, fiind favorizată, în
epoca modernă, de circulația rapidă a informațiilor. Principiul sincronismului presupune
accelerarea schimbului de valori între culturi prin acceptarea elementelor care conferă noutate
și modernitate fenomenului literar. Conform acestei teorii, pentru sincronizarea literaturii
române cu spiritul veacului, sunt necesare unele mutații de ordin tematic și estetic, care să
îndepărteze literatura română de tradiționalismul semănătorist și gândirist și să o înscrie în
modernitate:
 trecerea de la tematica preponderent rurală la una de inspirație urbană;
 cultivarea prozei obiective;
 evoluția poeziei de la epic la liric;
 intelectualizarea prozei și a poeziei;
 cultivarea romanului analitic și a autenticității;
 parcursul cronologic al întâmplărilor din romanul tradițional fiind înlocuit aici cu
fluxul conștiinței.
Trăsături definitorii

Conceptul modernism nu acoperă o mișcare literară și ideologică unitară. Tradițional, în

cultura occidentală, perioada modernă a fost considerată a fi început în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, odată cu revoluția industrială și consecința e directă, dezvoltarea masivă
a orașelor.
 Una dintre cele mai interesante explicații ale modernității estetice este de poetul
francez Charles Baudelaire, pentru care modernul este, alături de clasic, una dintre categoriile
artistice perpetue. În Pictorul vieții moderne, el afirmă că există tot atâtea modernități câte
epoci artistice; chiar și Sofocle a fost cândva un modem. În fapt, categoria estetică a
frumosului se împarte mereu între o componentă eternă, clasică (acea parte a operei de artă
care ne „vorbește" peste secole și rămâne universal valabilă) și una perisabilă, modernă (care
nu are valoare decât pentru perioada care-i este contemporană și dispare în timp). Spiritul
modern este astfel esențialmente efemer, dar, în acilași timp, este singurul la care artistul are
acces în timp ce creează. Chiar dacă artiștii aspiră la eternitatea clasicilor, cum aceasta, prin
definiție, nu e accesibilă decât posterității, singurul lucru de care pot fi siguri este apartenența
operei lor la modernitate.
 Caracteristice ideii de modern sunt ruptura de tradiție și refuzul modelelor clasice,
oricare ar fi aceasta. Pasiunea negativă a modernității, cum o numește Matei Călinescu, se
manifestă în respingerea sau punerea la îndoială a aproape tuturor ierarhiilor de valoare și a
sistemelor de idei create în perioadele anterioare.
 Arta modernă este marcată de o permanentă nevoie de a inova și de un imbold de
negare constantă a realismului și naturalismului.
 Dificultatea comunicării devine și ea o componentă esențială a artei moderne, aceasta
fiind adesea dublată de elitism: artistul modern este de multe ori neîncrezător în succes și,
uneori, chiar își disprețuiește publicul.