ENIGMA OTILIEI

George Călinescu

ROMAN REALIST-BALZACIAN DE TIP CITADIN

COMENTARIU
Perioada interbelică
 Enigma Otiliei
de George Călinescu

1. Apariție
„Enigma Otiliei” apare în 1938 și este un roman de critic în care realismul,
balzacianismul și obiectivitatea au devenit program estetic. (Nicolae Manolescu)
2. Roman realist
Este roman realist prin: temă, structură, secvențe descriptive, realizarea personajelor.
Realismul clasic este depășit prin elemente ale modernității.
Narațiunea se realizează la persoana a III-a, dar obiectivitatea naratorului este limitată.
Naratorul se ascunde în spatele măștilor sale care sunt personajele.
Prin temă, romanul este balzacian și citadin (legat de oraș). Înfățișează burghezia
bucureșteană de la începutul secolului al XX-lea și o societate degradată moral în care banul
este valoarea supremă. Sunt prezente și următoarele teme specifice realiste: familia și
moștenirea. În același timp, „Enigma Otiliei” este și un bildungsroman, înfățișează
maturizarea lui Felix.
3. Titlu
Inițial, romanul s-a numit „Părinții Otiliei” deoarece fiecare personaj în parte
influențează destinul orfanei. Autorul va schimba însă acest titlu din motive editoriale.
4. Alcătuirea romanului
Romanul este alcătuit din 20 de capitole, urmărește mai multe planuri narative: un
plan urmărește lupta dusă de clanul Tulea pentru obținerea moștenirii lui Costache
Giurgiuveanu; al doilea plan reprezintă destinul tânărului Felix Sima; planurile secundare
construiesc o imagine amplă a societății bucureștene.
Incipitul romanului realist fixează veridic timpul (Într-o seară de la începutul lui iulie
1909) și spațiul (descrierea străzii Antim și a casei lui moș Costache). Finalul este închis prin
rezolvarea conflictului și este urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizează
prin descrierea străzii și a casei lui moș Costache.
Expozițiunea este realizată în spirit realist, se observă veridicitatea, abundența
detaliilor și tehnica detaliului semnificativ: Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu
puțin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean,
intra în strada Antim, venind dinspre Sfinții Apostoli cu un soi de valiză în mână.
Caracteristicile arhitectonice ale casei lui moș Costache sunt surprinse de ochiul de
estet (preocupat de frumos). Casa bătrânului sugerează prin detaliile surprinse, contrastul
dintre pretenția de confort și bun gust a unor locatari bogați și realitate (incultură, snobism,
zgârcenie). Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin care a avut cândva energia
necesară pentru a dobândi avere, dar nu și fondul cultural.

1
 Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: istoria moștenirii lui Costache
Giurgiuveanu și destinul tânărului Felix. Competiția pentru moștenirea bătrânului este prilej
pentru observarea efectelor în plan moral ale obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de
imobile, restaurante și acțiuni, nu pune în practică niciun proiect care să-i asigure viitorul
Otiliei pentru a nu cheltui. Clanul Tulea urmărește succesiunea totală a averii bătrânului, plan
care poate fi zădărnicit doar de înfierea Otiliei. Inițial, într-un plan secundar, Stănică Rațiu
vrea să parvină, vizează averile clanului Tulea, dar smulge banii lui moș Costache.
Pretutindeni prezent, divers informat, amestecându-se oriunde crede că poate obține ceva
bani, personajul susține intriga romanului.
Romanul realist observă și critică anumite aspecte din societatea burgheză: relația
dintre copii și părinți, relația dintre soți, căsătoria, condiția orfanului. Banul pervertește relația
dintre soți. Stănică se însoară pentru a-și face o situație materială, dar nu-și asumă rolul de soț
sau de tată. În clanul Tulea, rolurile sunt inversate: Aglae conduce autoritar, Simion brodează
și mai târziu este abandonat în ospiciu.
Planul formării tânărului Felix, student la medicină, urmărește experiențele trăite de
acesta în casa unchiului său, în special iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe
Pascalopol, dar nici nu ia nicio decizie fiindcă primează dorința de a-și face o carieră. Otilia îl
iubește pe Felix, dar după moartea lui moș Costache îi lasă tânărului de a-și împlini visul și se
căsătorește cu Pascalopol, care îi oferă înțelegere și protecție.
În epilog aflăm că Pascalopol i-a redat cu generozitate libertatea pentru a-și trăi
tinerețea, iar Otilia a devenit soția unui conte exotic, căzând într-o platitudine (a devenit
banală). Ea rămâne pentru Felix o imagine a eterului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă.
5. Tipologia personajelor realiste
Romanul realist tradițional devine o adevărată comedie umană, plasând în context
social personajele tipice:
 Felix Sima – ambițiosul, intelectualul
 Otilia Mărculescu – cocheta
 Costache Giurgiuveanu – avarul
 Aglae Tulea – baba absolută fără cusur de rău
 Aurica Tulea – fata bătrână
 Simion Tulea – senilul
 Titi Tulea – debilul mintal
 Leonida Pascalopol – aristocratul rafinat
 Stănică Rațiu – arivistul

6. Formulă estetică modernă

O trăsătură a formulei estetice moderne este ambiguitatea personajelor. Moș Costache
nu este un avar dezumanizat, ci cheltuiește pentru propria sănătate și o iubește pe Otilia.
Pascalopol o iubește pe Otilia în același timp patern și viril.

2
 Un alt aspect modern ține de naturalism și se referă la interesul pentru procesele
psihice derivate, motivate de ereditate și mediu. Titi, fiul retardat care se îndreaptă spre
demență, este o copie a tatălui. Aurica, fata bătrână, invidioasă și rea este o copie degradată a
mamei. Obsesia fiicei, căsătoria, se aseamănă cu obsesia mamei, moștenirea. Lumea lor se
află sub semnul bolii, al degradării morale reflectate în plan fizic.
Autorul dispune personajele în planuri antitetice prin reflectare inversată. Prin această
tehnică, Felix și Otilia au corespondenți în zona urâtului pe Titi și Aurica.
Portretul Otiliei este realizat prin tehnici moderne: comportamentismul și reflectarea
poliedrică (tehnica punctului de vedere). Până în capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentată
exclusiv prin comportamentism (fapte, gesturi, replici). Portretul este completat prin tehnica
punctului de vedere, Otilia fiind văzută în mod diferit de celelalte personaje:
 Moș Costache: Fe-fetiță cuminte și iubitoare
 Felix: o fată admirabilă, o fată superioară
 Pascalopol: e un temperament de artistă
 Aglae: o dezmățată și o stricată
 Stănică: o fată deșteaptă cu spirit practic

7. Limbajul prozei narative

Amestecul de stiluri juridic și colocvial (se folosește între persoane foarte apropiate)
în discursul lui Stănică Rațiu are efect comic și transformă personajul într-un Cațavencu al
ideii de paternitate: Ascultă, madam, scopul căsătoriei este procreația, și când o femeie nu
procreează, decade din drepturile ei. De vreme ce nu-mi dai o familie, nu mă faci util patriei,
mă lași să mă pierd în negura uitării, fără urmași, care să-mi poarte numele.
Se utilizează fraza amplă. În descriere, apar frecvent grupul nominal și epitetul
neologic: față juvenilă, tăietură elenică a nasului, aspect bizar, câmpia plată și întinsă.
8. Concluzia
„Enigma Otiliei” este un roman realist balzacian prin criticarea unor aspecte ale
societății bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, prin specificul secvențelor
descriptive, prin realizarea unor tipologii. Depășește însă modelul realismului clasic prin
elemente ale modernității (ambiguitatea personajelor, naturalism, tehnici moderne de
caracterizare).