Nu plânge

Veronica Micle

Nu plânge că te dau uitării,

Și nici nu plânge că te las…
Sosit-a ceasu-nstrăinării
Și ceasul bunului rămas.

Se rupe-un lanț plin de tărie

Ca firul cel mai subțirel;
Când soarta vrea așa să fie,
Zadarnic vrei să faci altfel.

Și nu mai e nimic în stare

Să-ntoarcă vremile-napoi
Și-acea iubire-atât de mare
Ce-a fost odată între noi.

Rămâi tu, dar rămâi cu bine,

Rămâi cu suflet liniştit…
Un dor se duce și-altul vine
Și vei uita că te-am iubit.
 țandările
Iv cel naiv

astă-noapte s-a auzit un zgomot în casă.

un zgomot de obiect spart.
m-am trezit, destul de speriat, încercând să-mi dau
seama de unde se auzise. parcă din camera de dincolo
dar parcă din baie, sau, poate, din hol?
am cautat în toată casa, dar n-am găsit
nimic. abia azi-dimineață, gandindu-ma la tine
am realizat că într-un singur loc
n-am căutat. în mine.
acolo, în zeci, sute de cioburi
zăcea ea, inima mea. sute de cioburi
care mai ascuțite, care mai marunte,
toate palpitând în același ritm. le-am strâns
cu grijă, să nu se rătăcească vreunul.
mi-ai făcut inima țăndari. of,
dacă ar exista un loc pe lumea asta
unde să găsesc câteva clipe
de liniște să o pot lipi la loc.
 Încă un pas
Ana Blandiana

Încă un pas

Atât de puţine lucruri mă pricep să fac

Nici piersici ca piersicii,
Nici struguri ca via,
Nici măcar nuci
Ca arborii cu umbră amară
Şi foşnet uşor,
Un singur lucru ştiu să fac
Cu o pricepere extraordinară:
Ştiu să mor.

Nu mă laud,
Ştiu să mor cum puţini oameni ştiu -
Mă învelesc întâi în tăcere,
Apoi în pustiu
Şi pornesc astfel încet, un pas,
Încă un pas, şi încă un pas,
Până nu se mai vede din mine
Decât un glas
Aşezat somptuos
În al cărţii sicriu.

Nu mă laud,
Credeţi-mă, ştiu să mor
Şi ştiu, mai ales, să înviu,
Dar asta e, bineînţeles,
Mult mai uşor.
 Lumini si umbre
Otilia Cazimir

Ai ochii negri, mincinoşi şi răi

Fântânile cu ape moarte-ascund
Pupile negre licărind în fund,
Ce mă atrag spre-adânc ca ochii tăi.

Când vreau să plec, mă ţii în loc cu un cuvânt

Aşa se zbat copacii în furtună;
Ca pentru fugă crengile-şi adună,
Dar rădăcina-i leagă de pămînt.

De azi încolo n-am să-l mai iubesc...

Dar când îi văd privirile păgâne
Şi zâmbetul copilăresc,
Mă jur că n-am să-l mai iubesc - de mâine.

Pe zi ce trece-ţi semăn tot mai mult;

Aşa izvorul ce se-aruncă-n baltă,
Se-nvăluie cu mâlul laolaltă
Şi-n loc să-i spele apele verzui,
îşi tulbură izvorul apa lui.

Mă iscodeşti ca pasărea de pradă,

Mă urmăreşti cu ochii reci şi răi,
Dar uiţi că dacă-s urme pe zăpadă,
Noroiul e lăsat de paşii tăi.

Mi-e faţa împietrită ca o mască

Şi-n ochi lumina-i gata să se stângă
Chiar diamantului ca să sclipească
Îi trebuie o rază s-o răsfrângă.

Iubirea ta nu creşte şi nu moare,

Ci totdeauna-i rece şi egală
E ca o floare artificială
Pe-o pajişte cu maci arzând în soare.

Când voi pleca, mă vei uita uşor

Şi ştiu că nici nu s-ar putea altfel:
Abia o clipă valul călător
Păstrează chipul oglindit în el.

Am vrut în ciuda zâmbetelor tale,

Din ochii sterpi o lacrimă să storc
Şi am plecat să nu mă mai întorc,
Dar azi, din zori de zi îţi umblu-n cale.

Ce demon oare mi te-a scos în drum?!

De-ar vrea viaţa azi să mă dezlege
Şi raiul ei să mi-l ofere-acum
Tot iadul nostru dulce l-aş alege.

Azi mi-a venit cu ochii calzi şi buni

Şi nu l-am întrebat de unde vine
Pe floarea de pe marginea de drum
N-o-ntrebi de-i înflorită pentru tine.

Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă;

Încremenit în capul scării
Cu zâmbetul uitat în colţul gurii
Şi-n ochi, tăişul crud al nepăsării.

Eşti rău. Dar când aud c-o spune altul

Mă uit în jos şi strâng din pumni şi tac.
Că numai eu în toată lumea asta
Am dreptul să te cert şi să te-mpac.

Eu am să plec cu sufletu-mpăcat
Că nu las nimănuia moştenire
Un suflet greu de ură şi iubire
Bănuitor şi trist şi-nfrigurat.

M-am resemnat; atât a fost să fie.

Mă uit cum cade soarele-n apus
Şi-aştept răspunsuri care n-or să vie
La întrebări pe care nu le-am pus.

 
 Dumnezeul de a doua zi
de Mimi Brănescu
Ea
Intrasem într-un magazin şi-mi cumpărasem o pereche de pantaloni cu buric. Dintr-aceia cu talia
joasă. Şi-apoi plecasem aşa, crazy şi cu buricul tulburător de sexi, să mă plimb. De departe, aia a
fost cea mai îngrozitoare dimineaţă din viaţa mea. Şi cu buricul gol, lucrurile stau la fel. În
dimineaţa aceea cred că şi în curul gol dacă aş fi umblat, deși nu sunt genul, nu s-ar fi schimbat
nimic. Când ai o dimineaţă de căcat înseamnă că ai o dimineaţă de căcat. Şi cel mai bine e să
accepţi asta. Trebuie să o laşi în pace. Nu te pune cu ea pentru că dacă se ambiţionează, te
nenoroceşte! Mă afundam cu fiecare pas. Coboram, parcă, niște trepte. Și-mi tot veneau în cap
acorduri de pian. După câteva clipe de mers bezmetic pe străzi, ghinionul m-a împins să întorc
privirea spre o vitrină de bijuterii...Şi m-am văzut, printre cercei, broșe şi inele de aur... O focă
gravidă cu ochii umezi, singură şi înfiptă într-o pereche ridicolă de pantaloni cu buric. O geantă
în care el înghesuise cu pumnii crizele de personalitate... Cam asta era, pe scurt, situaţia în care
mă aflam. Niciodată să nu te uiţi în ochii tăi când ai o dimineaţă proastă. Pentru că ce găseşti
acolo, te distruge. Nici nu ştiu dacă eram supărată pe el. Ştiam că o să plece. De câteva
săptămâni se purta foarte ciudat. Îmi aducea flori, vorbea cu mine... Îmi tot spunea că sunt o
femeie minunată. Niciodată nu mai făcuse asta până atunci. Îmi dădea încredere. Încerca să se
asigure că n-o să mor după ce o să plece. Sau ceva de genul ăsta. Nu ştiu de ce au bărbaţii nevoie
de asta. Le place să creadă că uşa ta va rămâne mereu deschisă pentru ei. Că tu o să-i iubeşti
toată viaţa, o să-i respecţi şi de ce nu, o să te bucuri de fericirea lor în braţele altor femei. Ba
chiar, din când in când, în perioadele lor de cumpănă, o să-i primești în patul tău, neîntrebându-I
niciodată nimic, doar ascultându-le neliniștile si mângâidu-i ... Simţeam cum se ridică uşor, uşor,
plânsul amestecat cu voma. Genunchi, pântec, ficat, umeri, gât... Şi-am rupt-o, îngrozită, la fugă,
încercând să scap de privirea necruţătoare a celui mai înverşunat duşman al meu...Eu însămi. Am
alergat o oră cred. Alergam din ce în ce mai tare...Parcă nu mai fugeam eu, parcă altcineva mă
împingea de la spate. Alergam atât de tare că nu mai simţeam nimic...vedeam doar nişte linii
lungi şi de undeva se apropia uşor, un vuiet... Vuietul devenise mai clar...spunea vino, vino, Şi
mi-era foarte cald.