Primul an de viață

Stadiul sugarului, adică al copilului până la un an, a stârnit interes încă de la începuturile
dezvoltării psihologiei evolutive, pentru că, pe de o parte, a prilejuit relevarea aspectelor
elementare, de debut ale psihismului uman, iar pe de altă parte, a oferit posibilitatea urmăririi
unui progres al construcției psihice, facilitând astfel înțelegerea, prin confruntări comparative,
a structurilor psihice mai complexe ale adultului.

Noul-născut vine pe lume cu un bagaj de structuri comportamentale care sunt activate sub
acțiunea stimulilor externi. Aceste răspunsuri involuntare, relativ simple si independente de
învățare faţa de stimulii respectivi sunt denumite reflexe. Ele vor deveni mai puțin evidente în
primele șase luni de viaţă. Cele mai importante dintre acestea sunt (Muntean, 2009, p.148-
150):

Reflexul înotului: (care nu este verificat sistematic în maternitate) permite copilului nou-
născut să îşi ţină respiraţia sub apă, realizând mişcări de înot care îl pot propulsa înainte.
Mişcările de înot automat vor dispărea treptat până în luna a patra.

 Reflexul Babinsky: se declanşează când este atinsă marginea externă a tălpii piciorului şi
se manifestă prin extensia degetului mare si deschiderea în evantai a celorlalte. Dispare după
12-18 luni, fiind înlocuit prin curbarea în jos a degetelor de la picioare la acest stimul.

 Reflexul de orientare: se evidenţiază la atingerea uşoară a obrazului sau a comisurii

buzelor şi se manifestă prin întoarcerea capului în direcţia stimulului, de obicei a sânului
matern; necunoaşterea de către mame a existenţei si configuraţiei acestui reflex poate conduce
la numeroase încercări nereuşite şi frustrante pe parcursul alăptării.

 Mersul automat: când nou-născutul este ţinut vertical, susţinut de sub axile, iar talpa
piciorului atinge o suprafaţă dură (o masă, de exemplu), copilul reacţionează prin alternarea
unor mişcări de flexie şi extensie a membrelor inferioare, ca şi cum s-ar plimba. Aceste
mişcări de păşire a picioarelor nu sunt însoţite de mişcări corespunzătoare ale braţelor. Acest
reflex se observă spre sfârşitul celei de-a doua săptămâni de viaţă şi dispare după 12
săptămâni.

 Reflexul de sucţiune: reflexul de căutare descris mai sus, se manifestă simultan cu

reflexele de supt şi înghiţit care îi permit copilului să se hrănească. Nu este însă un reflex
asociat exclusiv cu hrănirea: nou-născutul are o apreciere pentru activitatea ca atare, degetele
devin obiecte predilecte. Mamele se vor alarma dacă fenomenul se prelungeşte dincolo de 3
ani.

 Reflexul de apucare (prehensiune): la stimularea prin presiune a palmei, de exemplu atunci

când cineva pune un deget în mâna unui bebeluş, se observă acţiunea coordonată a degetelor
pentru apucarea obiectului stimul. Dispare la 3-4 luni pentru degetele mâinilor şi dincolo de 1
an pentru degetele de la picioare.

 Reflexul lui Moro – se evidenţiază la pierderea bruscă a sprijinului pentru cap şi gât, de
exemplu atunci când este întins prea repede pe masă; se poate declanşa şi după tuse sau
strănut şi se manifestă printr-o extensie bruscă urmată de flexie a braţelor şi picioarelor (ca şi
cum ar îmbrăţişa). Acest reflex dispare în jurul vârstei de 6-7 luni, iar persistenţa sa dincolo
de aceste limite poate semnala o întârziere mentală.

 Reflexul respiraţiei – constă în inspirarea şi expirarea repetitivă, ritmică a aerului şi este un

reflex permanent de-a lungul vieţii.

 Reflexul de târâre – apare prin plasarea pe burtă a copilului şi aplicarea unei presiuni
asupra

tălpilor picioarelor. Imediat apar mişcări ritmice ale braţelor şi picioarelor. Reflexul dispare la
3-4 luni şi poate reapărea pe la 6-7 luni, ca o componentă a comportamentului voluntar de
târâre.

 Reflexul clipitului – constă în închiderea rapidă a ochilor. Este un reflex permanent. Are
rolul de a proteja ochiul de lumina prea puternică, de curenţii de aer sau de pătrunderea în
ochi a unor corpuri străine.

 Reflexul de bază – se manifestă prin întoarcerea capului şi deschiderea gurii pentru a apuca
atunci când se atinge obrazul copilulu, în apropierea gurii. Dispare la 3-5 luni şi este o
componentă importantă a hrănirii copilului.

 Reflexul ochilor de păpuşă – se manifestă atunci când capul este întors încet spre dreapta
sau stânga; ochii rămân aţintiţi drept înainte. Reflexul dispare în prima lună de viaţă.

 Reflexul tonic asimetric al gâtului – apare atunci când capul, fiind întors într-o parte, pe
partea respectivă apare o extensie a braţului şi a piciorului, concomitent cu o flectare a
braţului, la nivelul cotului, cu ducerea spre cap. Este o postură ce seamănă cu aceea a unui
scrimeur. Dispare pe la 6-7 luni şi este un indicator al unei evoluţii neurologice normale.

Dezvoltarea limbajului

Există 4 abordări teoretice importante faţă de dezvoltarea limbajului (Harwood et al., 2010,
p.445): abordarea axată pe învăţare, abordarea nativistă, abordarea axată pe dezvoltarea
cognitivă şi abordarea socio-culturală.

Deşi fiecare dintre ele aduce în lumină anumite aspecte ale dezvoltării individuale, majoritatea
cercetătorilor conteporani consideră că toate cele 4 abordări contribuie la înţelegerea
limbajului la copil.

Abordarea axată pe învăţare. A dominat psihologia dezvoltării vorbirii chiar dinaintea anilor
'60. Ea susţine că învăţarea limbajului se bazează pe experienţă. Conform psihologului
behaviorist B.F. Skinner (1957, apud Harwood et al., 2010, p.445), copiii învaţă să vorbească
aşa cum îşi însuşesc orice altă abilitate sau oricare alt comportament, prin condiţionare
operantă.

Skinner susţinea că limbajul nu are nimic unic sau special. Copiii produc sunete la întâmplare,
iar cei care îi îngrijesc oferă stimuli de întărire a sunetelor ce seamănă cel mai mult cu sunete
din vorbirea adulţilor, devenind mai atenţi, zâmbind sau făcând comentarii verbale. Ulterior,
copiii vor avea tendinţa să repete tocmai aceste sunete. Sunetele care nu fac parte din limba
maternă nu sunt întărite, iar cu timpul, copilul nu le mai produce.

Abordarea nativistă. A fost propusă de Chomsky şi se axează pe interacţiunea proceselor

înnăscute şi a mecanismelor biologice cu influenţele mediului.

Conform lui Chomsky (1957, 1972, apud Harwood et al., 2010, p.446), creierul uman are o
capacitate înnăscută de a-şi însuşi limbajul. Această tendinţă înnăscută este dovedită de
universalitatea aptitudinilor lingvistice ale omului, de regularitatea producerii sunetelor, chiar
şi la copiii surzi, şi de secvenţele invariante ale dezvoltării limbajului, indiferent despre ce
limba este vorba (Bloom, 1998; Volterra et al., 2005, apud Harwood et al., 2010, p.446).

Abordarea axată pe dezvoltarea cognitivă. Se axează pe contribuţiile cognitive la achiziţia

limbajului. Ea presupune că limbajul este un produs secundar al dezvoltării cognitive.

Conform lui Piaget (1976, apud Harwood et al., 2010, p.448), copiii trebuie să înţeleagă
conceptele înainte de a putea folosi cuvinte care să descrie conceptele respective.
Alţi teoreticieni au sugerat totuşi că limbajul poate preceda gândirea. Copiii pot crea categorii
cognitive pentru a înţelege lucruri care sunt denumite cu ajutorul cuvintelor (Clark, 1983,
apud Harwood et al., 2010, p.448).

Astăzi, majoritatea teoreticienilor preferă o perspectivă interacţionistă, conform căreia

limbajul şi gândirea se consolidează reciproc.

Abordarea socioculturală. Deşi în literatura de specialitate sunt subliniate câteva elemente

universal valabile în achiziţionarea limbajului, există o multitudine de variaţii intra-culturale
şi inter-culturale în procesele şi stilurile de dezvoltare a limbajului (Berry et al., 1997, p.223).

Abordarea socioculturală a fost influenţată de Vîgotski şi pune accent pe aptitudinile

cognitive folosite de copil în învăţarea limbajului şi pe contextul cutural.

Teoriile emoțiilor

Emoţiile primare se leagă de nevoile primare: nevoia de aer, foamea setea, eliminarea,
durerea, nevoia de sex, etc.

Emoţiile secundare au o largă componentă culturală şi expresii învăţate.

Teoria lui Izard

1. o parte din emoţiile discrete, prezente încă din momentul naşterii (de exemplu,
tresărireainteresul, dezgustul şi suferinţa), şi exprimate pentru început la nivelul motor, au
funcţia de a-i semnala persoanei care îngrijeşte copilul, nevoile sale urgente. Aceste stări sunt
observabile şi prin intermediul expresiilor faciale, care au o strânsă legătură cu experienţa
emoţională;

2. emoţiile apar pe măsură ce dobândesc o funcţie adaptativă pentru copil, mai ales în cadrul
comunicării cu persoana care îl îngrijeşte;

3. începuturile procesului de dezvoltare sunt strâns legate de schimbările survenite la nivelul

capacităţilor motrice, perceptuale şi cognitive; cu toate că astfel de capacitţi sunt necesare
apariţiei emoţiilor, ele nu îndeplinesc rolul de factori cauzali.

Teoria lui Sroufe

Sroufe (1979, apud Lazarus, 2011, p.408) propune ideea că nou-născutul manifestă cel puţin 3
tipuri de emoţii încă din primele zile după naştere, şi anume: precauţia-teama, furia-mânia,
plăcerea-bucuria. Sroufe pune accent mai mare pe faptul că dezvoltarea din perioada timpurie
determină transformări la nivelul capacităţilor cognitive ale bebeluşului, al capacităţii acestuia
de exprimare a emoţiilor, şi la nivelul capacităţilor adaptative.

Conform lui Sroufe, nou-născutul vine pe lume pregătit pentru anumite reacţii bazale cu rol
adaptativ, însă viaţa emoţională a acestuia devine mult mai complexă odată cu dezvoltarea
capacităţilor sale cognitive, care mai curând determină o organizare a emoţiilor în jurul unor
semnificaţii distincte, decât o diferenţiere treptată a acestora, pornind de la starea generală de
excitaţie despre care vorbea Bridges (Lazarus, 2011, p.408).

Teoria lui Campos, Barrett şi a colaboratorilor

Campos, Barrett şi colab. (1983, 1989, apud Lazarus, 2011, p.408) atrag atenţia asupra
faptului că din afirmaţiile propuse de Sroufe, nu reiese clar modul în care noile achiziţii
cognitive influenţează dezvoltarea emoţională.

Ei argumentează că emoţiile, cum sunt furia şi teama, se asociază cu anumiţi factori cauzali
specifici, iar efectele produse de aceştia depind de tipurile particulare de experienţe, respectiv
de competenţele cognitive, pe măsură ce acestea se dezvoltă. Prin urmare, bebeluşul răspunde
cu furie atunci când îi sunt imobilizate braţele, însă alţi factori cauzali, care în mod normal
stau la baza generării furiei adultului, nu vor provoca această reacţie la bebeluş. În mod
similar, teama poate fi cauzată de prezenţa unui obstacol vizual în calea bebeluşului care
încearcă să meargă de-a buşilea, însă acţiunea altor factori, cum ar fi o prezenţă străină, nu vor
determina acelaşi gen de reacţie, decât în momentul dobândirii unor noi abilităţi cognitive
specifice şi a unor noi experienţe, pe baza cărora copilul să poată distinge persoanele pe care
nu le recunoaşte de cele familiare (Lazarus, 2011, p.409).

Teoria ataşamentului

Teoria ataşamentului este o teorie developmentalistă care permite importante predicţii ale
adaptărilor succesive.

Ataşamentul reprezintă un sistem de organizare de bază, a cărui dezvoltare condiţionează şi

este fundamentul sănătăţii mentale.

Diferite definiţii ne spun că ataşamentul este (Muntean, 2009, p.205):

– Legăură afectivă stabilă pe care copilul o poate stabili cu o persoană cu care interacţionează.
Comportamental, se manifestă prin căutarea proximităţii şi a contactului cu persoana numită
figură de ataşament, în momentele de dificultate, de stres.

– Relaţie afectivă între două persoane, care învinge timpul şi distanţa.

– Relaţia ce se creează şi se dezvoltă între două sau mai multe organisme în momentul în care

sistemele lor fiziologice şi comportamentale intră în raport de afinitate şi rezonanţă reciprocă

(Field, 1994).

Ataşamentul copilului se structurează în cadrul unui sistem dual, de dragoste reciprocă între
cei doi.

Perioada copilăriei mici este definită de 4 funcţii cu rol fundamental (Lazarus, 2011, p.405):

1. căutarea contactului cu mama pentru protecţie şi îngrijire (coordonată de sistemul de

ataşament),

2. evitarea evenimentelor sau a persoanelor potenţial periculoase (coordonată de sistemul

teamă/ precauţie),

3. interacţiunea socială prin joc (coordonată de sistemul afiliaţiei),

4. explorarea mediului nonsocial (coordonată de sistemul exploratoriu).

Ataşamentul îi permite copilului să-şi formeze un model internalizat de funcţionare a lumii, a

figurii de ataşament şi a relaţiei lui cu ea, a lui însuşi şi a respectului de sine. Ataşamentul
constituie baza, tiparul, pentru toate relaţiile ulterioare şi un puternic predictor pentru
dezvoltarea sănătoasă a copilului şi adultului.