C U R S U L N R.

Incidente procedurale privitoare la instanţa sesizată (Competența, partea

a III-a)

1. Invocarea necompetenţei instanţei. Verificarea şi stabilirea competenţei

instanţei.

1.1. Invocarea necompetenţei instanţei.

E posibil ca instanţa sesizată cu soluţionarea unei pricini să nu fie

competentă sau să fie contestată competenţa acesteia. Pentru a se cunoaşte
mijloacele şi condiţiile în care poate fi invocată necompetenţa instanţei trebuie să
se facă distinctie între norme de competenţă de ordine publică (absolută) şi norme
de competenţă de ordine privată (relativă).
Astfel, potrivit art. 129 CPC1 „necompetenţa este de ordine publică sau
privată.
(2) Necompetenţa este de ordine publică:
1.în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de
competenţa instanţelor judecătoreşti;
2. în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de
competenţa unei instanţe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui
complet specializat (art. 129 alin.2 pct.2 CPC a fost completat prin Legea nr.
310/2018);
3. în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de
competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.
(3 ) În toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată”.
Din textul articolului 129 CPC rezultă că sunt norme de competenţă de
ordine publică (absolută) cele privitoare la competenţa generală, competenţa
materială şi competenţă teritorială exclusivă. Sunt norme de competenţă de ordine
privată (relativă) cele de competenţă teritorială (în afară de cea exclusivă).
1
Textul art. 129 CPC este identic cu art. 159 CPC aşa cum a fost modificat prin art. 1 pct.22 al Legii nr. 202/2010 În forma
anterioară a Codului de procedură civilă (înainte de Legea nr. 202/2010), necompetenţa absolută a instanţei putea fi invocată de
oricare dintre părţi, de procuror când participă la şedinţa de judecată sau de instanţă din oficiu, în orice fază a procesului, chiar
pentru prima dată în apel sau recurs şi chiar dacă nu a fost ridicată în faţa instanţei de fond şi nici nu a formulat obiectul unui
motiv de recurs. Necompetenţa relativă putea fi invocată numai de partea interesată (pârâtul) şi numai până la prima zi de
înfăţişare. Legea nr. 202/2010 a adus prin art. 1591, introdus prin art.1 pct. 23 din Legea nr. 202/2010, importante modificări
regulilor privitoare la necompetenţă, în special în ceea ce priveşte invocarea necompetenţei de ordine publică. Aceste reguli se
reflectă şi în actualul Cod de procedură civilă.

1
 Necompetenţa instanţei de judecată va putea fi invocată pe cale de excepţie.
Regulile privitoare la invocarea excepţiei sunt prevăzute de art. 130 CPC:
Necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi
ori de către judecător în orice stare a pricinii (alin.1).
Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de
părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal
citate în faţa primei instanţe și pot pune concluzii (alin.2, modif.prin Legea nr.
310/2018).
Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin
întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul
termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe și pot
pune concluzii (alin.3, modificat prin Legea nr. 310/2018).
Dacă necompetenţa nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea
la o instanţă necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei (alin.4).
După cum rezultă din prevederile art. 130 CPC, legea face distincţie între
diferitele forme de necompetenţă în ceea ce priveşte modalitate de invocare.
Restricţii importante sunt impuse de legiuitor referitor la posibilitatea invocării
necompetenţei materiale sau teritoriale de ordine publică. Astfel, deşi
necompetenţa materială sau teritorială exclusivă este de ordine publică, ea va
trebui invocată „la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în
faţa primei instanţe și pot pune concluzii”. Textul obligă la invocarea
necompetenţei în faţa primei instanţe, cel târziu la primul termen de judecată la
care părţile sunt legal citate.
Partea nu va putea invoca necompetenţa materială sau teritorială de ordine
publică a primei instanţe direct în apel sau în recurs dacă nu a invocat excepţia în
faţa primei instanţe. Necompetenţa materială sau teritorială de ordine publică va
putea fi invocată într-o cale de atac doar dacă excepţia de necompetenţă a fost
invocată în primă instanţă iar instanţa a respins excepţia. În acest sens trebuie
interpretate şi prevederile art. 488 alin.1 pct.3 CPC din materia recursului potrivit
cărora casarea hotărârii se poate cere „când hotărârea a fost dată cu încălcarea
competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii”
Această reglementare este menită să împiedice prelungirea duratei
procesului prin eventuala reluare a judecăţii în faţa unei alte instanţe decât cea a
cărei competenţă nu a fost iniţial contestată şi care a procedat la judecarea pricinii.
În ceea ce priveşte necompetenţa generală aceaasta poate fi invocată „în
orice stare a pricinii” deci inclusiv în faza de control judiciar. Rezultă că excepţia
de necompetenţă va putea fi invocată direct în apel sau în recurs chiar dacă nu a
fost ridicată în faţa instanţei de fond.
Necompetenţa de ordine publică (generală, materială şi teritorială exclusivă)
poate fi invocată atât de către părţi cât şi de către judecător.
2
 În ceea ce priveşte necompetenţa de ordine privată (necompetenţa teritorială
de drept comun şi teritorială alternativă) aceasta „poate fi invocată doar de către
pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la
primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe și
pot pune concluzii”. Necompetenţa de ordine privată nu va putea fi invocată nici
de către reclamant nici de către instanţa de judecată din oficiu.
De asemenea din art. 130 alin.4 CPC rezultă că nu va putea invoca
necompetenţa de ordine privată cel ce a formulat cererea la o instanţă
necompetentă. O soluţie contrară ar da posibilitatea părţii să recurgă la acest
artificiu pentru tergiversarea soluţionării cauzei.
În ceea ce priveşte invocare necompetenţei internaţionale a instanţei române
aceasta e reglementată de art. 1071 alin.2 CPC din Cartea a VII-a referitoare la
procesul civil internaţional: necompetența internaţională a instanţei române poate fi
invocată in orice stare a procesului, chiar şi direct in căile de atac.

1.2. Verificarea şi stabilirea competenţei instanţei

Potrivit art. 200 alin.1 CPC aşa cum a fost modificat prin Legea nr.
138/2014, completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă
cererea de chemare în judecată este de competenţa sa şi dacă aceasta îndeplineşte
cerinţele prevăzute la art. 194-197 CPC.
În cazul în care cauza nu este de competenţa sa, completul căruia i-a fost
repartizată cererea dispune, prin încheiere dată fără citarea părţilor, trimiterea
dosarului completului specializat competent sau, după caz, secţiei specializate
competente din cadrul instanţei sesizate. Dispoziţiile privitoare la necompetenţă şi
conflictele de competenţă se aplică prin asemănare (art.200 alin.2 introdus prin
Legea nr. 138/2014). Potrivit art. 131 alin.1 CPC, modif.prin Legea nr. 310/2018,
la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe
și pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să
stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să
judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept
pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter
interlocutoriu.
In mod excepţional, in cazul in care pentru stabilirea competenţei sunt
necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune aceasta chestiune in
discuţia părţilor si va acorda un singur termen in acest scop (art. 131 alin.2 CPC).
Un text cu un conţinut asemănător cu art. 131 CPC întâlnim şi în materia
procesului civil internaţional. Astfel, potrivit art. 1071 alin.1 CPC, instanţa
sesizată verifică din oficiu competența sa internaţională, procedând conform
3
regulilor interne privind competența, iar dacă stabileşte ca nu este competentă nici
ea, nici o altă instanţa română, respinge cererea ca nefiind de competența
jurisdicției române, sub rezerva aplicării prevederilor art. 1.070 (forul de
necesitate). Hotărârea instanţei este supusa recursului la instanţa ierarhic
superioară.

2. Excepţia de necompetenţă a instanţei. Declinarea competenţei

În cazul în care se constată necompetenţa pe parcursul procesului după

sesizarea instanţei, dar înainte de a se pronunţa o hotărâre, mijlocul procedural prin
care se invocă necompetenţa este excepţia de necompetenţă. Această excepţie este
una de procedură, instanţa fiind obligată să o soluţioneze înainte de a intra în
cercetarea fondului cauzei, dacă în prealabil a fost pusă în discuţia părţilor. Numai
în cazuri excepţionale, când pentru rezolvarea excepţiei s-ar impune administrarea
aceloraşi probe ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului (soluţionarea
fondului), instanţa va putea dispune unirea excepţiei cu fondul cauzei.
Modul de soluţionare a excepţiei de necompetenţă este reglementat de art.
132 CPC. Judecătorul este astfel obligat să stabilească instanţa competentă, ori,
dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent (art. 132 alin.1
CPC).
Dacă instanţa respinge excepţia de necompetenţă, declarându-se
competentă, ea va pronunţa o încheiere interlocutorie, care leagă instanţa în sensul
că nu se mai poate reveni asupra acestei încheieri. Încheierea poate fi atacată numai
odată cu hotărârea pronunţată în cauză (art.132 alin.2 CPC). După respingerea
excepţiei, instanţa va continua judecarea cauzei.
În cazul în care instanţa admite excepţia considerându-se necompetentă, ea
va pronunţa o hotărâre prin care îşi declină competenţa în favoarea instanţei sau
organului cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii. Astfel, potrivit art.
132 alin.3 CPC2 „dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă
niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după
caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent”. Această dispoziţie legală,
coroborată cu eliminarea oricărei căi de atac împotriva hotărârii de declinare a
competenţei urmăreşte urgentarea soluţionării cauzelor prin limitarea posibilităţilor
părţii de rea-credinţă de a tergiversa cursul judecăţii.
Hotărârea de declinare a competenţei dezinvesteşte instanţa care a
pronunţat-o şi investeşte instanţa (sau alt organ cu activitate jurisdicţională) în

2
Textul are un conţinut identic cu .art.158 alin.3 CPC anterior, aşa cum acesta a fost modificat prin art. 1 pct.20 din
Legea nr.202/2010

4
favoarea căruia s-a pronunţat declinarea competenţei. Hotărârea de declinare a
competenţei are putere de lucru judecat numai cu privire la instanţa care s-a
declarat necompetentă, nu şi în ceea ce priveşte instanţa (sau organul
jurisdicţional) căreia i s-a trimis dosarul şi care, la rândul ei se poate declara
necompetentă.

Dacă se constată că cererea e de competenţa unui organ al statului, fără

activitate jurisdicţională sau că nu este de competenţa instanţelor române, instanţa
nu-şi va declina competenţa, ci va respinge cererea ca inadmisibilă. Hotărârea este
supusă numai recursului la instanța ierarhic superioară (art. 132 alin.4 CPC).

Dacă s-a pronunţat o hotărâre de către prima instanţă, aceasta respingând

excepţia de necompetenţă invocată, necompetenţa acesteia va putea fi invocată în
calea de atac exercitată împotriva hotărârii pronunţate în cauză. Necompetenţa
generală a instanţei judecătoreşti poate fi invocată direct în calea de atac, chiar
dacă nu a fost invocată în primă instanță sau în apel (art. 130 alin.1 CPC).
În toate aceste cazuri, dacă excepţia de necompetenţă absolută e întemeiată,
instanţa de apel sau recurs va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre
soluţionare instanţei sau organului jurisdicţional competent (art.480 alin.4 şi art.
497 CPC). În cazul în care instanţa de apel îşi va constata propria competenţă,
desfiinţând hotărârea atacată va reţine cauza spre soluţionare potrivit competenţei
sale (art. 480 alin.5 CPC) În situaţia unei hotărâri definitive, necompetenţa de
ordine publică poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare (art. 503 alin.2
pct.1 CPC).

3. Conflictul de competenţă

Conflictul de competenţă reprezintă situaţia în care două sau mai multe

instanţe se declară deopotrivă competente să soluţioneze o cauză sau dimpotrivă se
desesizează considerându-se necompetente. Potrivit art. 133 CPC (coresp.art.20
CPC), există conflict de competenţă:
1. când două sau mai multe instanţe se declară deopotrivă competente să judece
aceeaşi pricină;
2. când două sau mai multe instanţe, şi-au declinat reciproc competenţa de a
judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă
învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele
care anterior s-au declarat necompetente .
Sunt reglementate astfel două tipuri de conflicte de competenţă: conflicte
pozitive şi conflicte negative.

5
3.1. Conflictul pozitiv de competenţă

Conflictul pozitiv de competenţă constă în faptul că două sau mai multe

instanţe deopotrivă sesizate cu soluţionarea unei cauze (să existe identitate de părţi,
de obiect şi de cauză) se declară competente să o soluţioneze. O asemenea situaţie
poate să apară în cazurile în care legea prevede o competenţă teritorială alternativă.
Pentru a se evita pronunţarea unor soluţii contradictorii, este necesar să se
stabilească, pe calea regulatorului de competenţă, care dintre aceste instanţe va
rezolva pricina respectivă. Acestă situaţie poate fi evitată atunci când una dintre
instanţe e necompetentă prin invocarea excepţiei de necompetenţă.
Când ambele instanţe sesizate sunt competente se poate invoca excepţia de
litispendenţă3. Potrivit art. 138 alin.1 CPC (coresp.art. 163 CPC), nimeni nu poate
fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte
înaintea mai multor instanţe competente sau chiar înaintea aceeaşi instanţe prin
cereri distincte. Litispendenţa presupune deci două cereri, formulate înaintea mai
multor instanţe, identice prin părţi, obiect şi cauză. Instanţele investite cu judecarea
cererilor trebuie să fie deopotrivă competente pentru că, dacă una din ele nu este
competentă, se va invoca excepţia de necompetenţă, care are prioritate faţă de
excepţia de litispendenţă.
Excepţia de litispendenţă este o excepţie de procedură, dilatorie şi absolută
întrucât normele care o reglementează au un caracter imperativ. Ea se va putea
ridica de părţi sau de instanţă din oficiu în orice stare a procesului în faţa
instanţelor de fond (art. 138 alin.2 CPC). Astfel excepţia nu va putea fi invocată în
recurs.
Când instanţele sunt de acelasi grad, excepţia se invoca inaintea instanţei
sesizate ulterior. Dacă excepţia se admite, dosarul va fi trimis de îndată primei
instanţe investite4.
Când instanţele sunt de grad diferit, excepţia se invocă înaintea instanţei de
grad inferior. Dacă excepţia se admite, dosarul va fi trimis de îndată instanţei de
fond mai inalte in grad (art. 138 alin.3 şi 4 CPC).

3
Se impune să facem distincţia între declinarea competenţei în accepţiunea prevederilor art. 158-159 C.proc.civ. şi
trimiterea de către Tribunal a dosarului, conform disp.art.163 alin.3 CPC (coresp.art. 138 CPC), instanţei cu grad
mai înalt pentru ca aceasta să aprecieze asupra litispendenţei. Trimiţând dosarul, tribunalul nu a provocat un conflict
negativ de competenţă care să reclame procedura regulatorului pentru că, în realitate, nu competenţa este ceea ce
face obiectul disputei, ci litispendenţa. Este necesar să distingem între cele două incidente procedurale, ambele cu
efect dilatoriu, consecinţa respingerii excepţiei de litispendenţă reprezentând-o judecarea separată a pricinilor –
Curtea de Apel, secţia civilă, sent.civ. nr. 18/2002, în Buletinul Jurisprudenţei, 2002, p. 152.
4
În determinarea instanţei care a fost mai întâi învestită se va verifica data înregistrării cererii, iar dacă pricinile au
fost înregistrate în aceeaşi zi, se va acorda preferinţă instanţei înaintea căreia judecata este mai avansată- M.
Tăbârcă, Gh. Buta, Codul de procedură.., op.cit., p. 556.

6
 Incheierea prin care s-a soluţionat excepţia poate fi atacată numai odata cu
fondul (art. 138 alin.5 CPC).
Aşa cum am arătat anterior excepţia de litispendenţă poate fi invocată doar
în faţa instanţelor de fond (primă instanţă şi apel). Când unul dintre procese se
judeca in recurs, iar celălalt inaintea instanţelor de fond, acestea din urma sunt
obligate sa suspende judecata până la soluţionarea recursului (art. 138 alin.6 CPC).
Dispoziţiile alin. (2), (3) si (5) se aplică in mod corespunzător si atunci când
procesele identice se afla pe rolul aceleiasi instanţe. Când nu a fost invocată
excepţia de litispendenţă sau când ea a fost respinsă, conflictul de competenţă
devine actual.

3.2.Conflictul negativ de competenţă

Potrivit art. 133 pct.2 CPC există conflict negativ de competenţă atunci când
două sau mai multe instanţe, şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi
proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină
la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au
declarat necompetente.
Pentru a exista conflict negativ de competenţă este necesară întrunirea
următoarelor condiţii:
- să existe două sau mai multe instanţe sesizate cu aceeaşi cauză;
- instanţele să se fi declarat necompetente;
- declinările de competenţă între instanţele sesizate să fie reciproce; declinările
succesive de competenţă, intervenite între mai multe instanţe, nu echivalează cu un
conflict negativ de competenţă, dacă instanţele sau cel puţin două dintre instanţele
respective nu au intrat în contradicţie;
- cel puţin una dintre instanţe să fie competentă să soluţioneze cauza.

6.3.3. Soluţionarea conflictelor de competenţă

Conflictele de competenţă se soluţionează pe calea regulatorului de

competenţă. Soluţionarea se face de instanţa imediat superioară şi comună
instanţelor aflate în conflict (art. 135 alin.1 CPC.). Astfel, conflictul între două
judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal se judecă de acel tribunal. Când
două judecătorii nu sunt în circumscripţia aceluiaşi tribunal dar aparţin de aceeaşi
curte de apel, conflictul de competenţă se judecă de curtea de apel respectivă. Dacă
judecătoriile aflate în conflict nu sunt în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel,
competenţa de a pronunţa regulatorul de competenţă aparţine Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie.

7
 Poate exista conflict între o instanţă judecătorească şi un alt organ cu
activitate jurisdicţională, conflict care se soluţionează de instanţa ierarhic
superioară instanţei aflate în conflict (art. 135 alin.3 CPC).
Nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de
trimitere (art. 135 alin.2 CPC).
Art. 134 CPC prevede că instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul va
suspenda din oficiu judecata cauzei şi va înainta dosarul instanţei competente să
soluţioneze conflictul. Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî, în cameră
de consiliu, fără citarea părţilor, printr-o hotărâre definitivă.
Dacă se constată existenţa conflictului se va stabili instanţa în competenţa
căreia i se va trimite cauza spre soluţionare. Instanţa căreia i s-a trimis dosarul nu-
şi poate declina competenţa decât dacă au apărut împrejurări noi care nu au fost
cunoscute de instanţa care a soluţionat conflictul.
In cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate in faţa instanţei
necompetente rămân castigate judecăţii şi instanţa competentă investita cu
soluţionarea cauzei nu va dispune refacerea lor decat pentru motive temeinice (art.
137 alin.1 CPC).
Dispoziţiile prezentei secţiuni privitoare la excepţia de necompetenţă şi la
conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate
ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti, care se pronunţă prin încheiere. (art. 136 alin.1
CPC aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 138/2014).
Conflictul se va soluţiona de sectia instanţei stabilite potrivit art. 135
corespunzatoare secţiei inaintea căreia s-a ivit conflictul. Conflictul dintre doua
sectii ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie se soluţionează de Completul de 5
judecători. Dispoziţiile art. 136 alin. (1)-(3) se aplică in mod corespunzător si in
cazul completelor specializate.