Societatea umană a cunoscut, cunoaşte şi va cunoaşte, de-a lungul

evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi

din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode.vv Societatea umană a cunoscut,
cunoaşte şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode. Societatea umană a cunoscut, cunoaşte
şi va cunoaşte, de-a lungul
evoluţiei şi dezvoltării acesteia, stări tensionale şi conflictuale între membrii săi
din motive diverse, însă dintotdeauna s-au căutat soluţii apte ca acestea să fie
dezamorsate, indiferent de cauzele şi motivele care le-au generat.
Istoria omenirii evidenţiază evoluţia, în timp şi spaţiu, a metodelor de
soluţionare a conflictelor. Treptat au apărut şi s-au dezvoltat, pe lângă
metodele tradiţionale de rezolvare a conflictelor, instituţii statale menite să
înfăptuiască actul de justiţie prin metode specifice.
În prezent, asistăm la o îmbinare între metodele proprii instituţiilor
statale având competenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi instituţia cunoscută
sub numele de mediere. În acest context, se poate aprecia că soluţionarea
conflictelor prin metodele alternative actului clasic de justiţie devine din ce în
ce mai atractivă şi căutată în România, datorită nu atât aspectului pecuniar
avantajos, cât mai ales celerităţii rezolvării cauzelor. Justiţiabilul are, prin
apariţia Legii nr. 192/2006, posibilitatea de a alege să-şi soluţioneze conflictul
apelând la mediatorii autorizaţi, nerenunţând însă la opţiunea parcurgerii
drumului uneori prea lung şi costisitor, al instanţelor de judecată.
Avantajele pe care le oferă folosirea metodei medierii în soluţionarea
conflictelor din penal fac ca implementarea ei în înfăptuirea actului de justiţie în
România să fie de o stringentă actualitate. Totuşi, multitudinea aspectelor
juridice, financiare, psihosociale, şi mai ales cele privind durata soluţionării
conflictului prin justiţie, ca şi apariţia „instituţiei mediatorului” fac ca medierea,
în calitate de alternativă pentru modernizarea sistemului judiciar românesc, să
fie una deosebit de complexă. De aici, necesitatea descifrării semnificaţiei şi
sensului ei nu doar pentru un cerc restrâns de specialişti, ci pentru persoanele
care ar putea deveni beneficiarii acestei metode.