Importanţa înfiinţării societăţilor comerciale şi evoluţia lor

Încă din antichitate oamenii şi-au manifestat dorinţa de a obţine anumite mărfuri
şi servicii şi astfel au apărut şi persoanele pregătite pentru a oferii aceste lucruri
contra cost. Deoarece nevoile oamenilor s-au diversificat, schimbul iniţial s-a
transformat în activitate aducătoare de profit, iar această activitate a necesitat
anumite reglementări juridice. Astfel, în Babilon, Codul lui Hammurabi
reglementa diverse activităţi comerciale, între care se află camăta, negustorii
profesionişti, contractele de împrumut şi locaţiune. 1
Societatea comercială, alături de celelalte instituţii de drept, a apărut ca urmare
a         progresului economic şi social. Negustorii, prin efortul lor individual, nu
mai erau în măsură să satisfacă necesităţile sporite de consum ale oamenilor. 
În dreptul roman societatea comercială a fost definită ca fiind un contract
consensual prin care două sau mai multe persoane se obligau să pună ceva în
comun pentru a obţine un câştig. Asociaţii puteau aduce în societate bunurile lor
prezente şi viitoare (societas omnium bonorum), un singur bun (societas unius
rei) sau puteau să pună în comun veniturile lor (societas questus). În dreptul
roman însă, societăţile comerciale astfel înfiinţate nu aveau personalitate
juridică. 2 
Perioada Evului Mediu a adus o înflorire a comerţului în republicile italiene
Genova, Veneţia şi Florenţa unde activitatea economică a cunoscut o înflorire
reflectată atât în comerţul pe mare, cât şi pe uscat. Aici au apărut primele
societăţi în comandită, care permiteau nobililor, militarilor şi persoanelor
aparţinând clerului să speculeze asupra sumelor de bani deţinute desfăşurând
acte de comerţ prin persoane interpuse (comanditarii), deoarece aceste categorii
de persoane aveau interdicţie de a desfăşura activităţi comerciale în nume
propriu. 3
Înfiinţarea coloniilor de către Anglia, Olanda şi Franţa a determinat înfiinţarea
societăţilor anonime pe acţiuni, cum sunt Compania Olandeză a Indiilor
Orientale (1602), Compania Insulelor Americii (1626), Compania Noilor Franţe
(1628).
Reglementarea sistematică a societăţilor comerciale a fost realizată pentru prima
dată de către Codul Comercial Francez din anul 1807, care reglementează
societăţile în nume colectiv, în comandită şi societăţile anonime ( societatea pe
acţiuni şi în comandită pe acţiuni). Această reglementare a fost preluată şi de
alte ţări şi a fost consacrată şi de Codul comercial român (1887), dar prin filiera
Codului comercial italian (1882).
Societatea cu răspundere limitată a fost reglementată la sfârşitul secolelor al
XIX-lea, mai întâi în Germania, de unde a fost preluată de Franţa şi, ulterior, de
alte ţări europene. 4

Secţiunea a II-a
 Reglementarea juridică a societăţilor comerciale

Primele reglementări distincte ale societăţilor comerciale s-au făcut în Codul

comercial, titlul VII – „Despre societăţi şi despre asociaţiuni comerciale”, şi
erau avute în vedere societatea în nume colectiv, societatea în comandită
simplă, societatea în comandită pe acţiuni, societatea pe acţiuni şi asociaţia în
participaţie.
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale 5, a abrogat parţial dispoziţiile
Codului comercial în materie de societăţi, rămânând în vigoare numai
dispoziţiile referitoare la asociaţia în participaţiune (art. 251-256) şi la
asigurările mutuale (art.257-263).
Normele juridice prevăzute în Legea nr. 31/1990 au un caracter general,
aplicându-se, ca regulă generală, tuturor formelor de societate, dar cuprind şi
reguli speciale, aplicabile fiecărei forme de societate în parte. De asemenea,
această lege, cuprinde anumite dispoziţii imperative, de la care asociaţii nu pot
deroga prin actul constitutiv pe care îl încheie.
Dispoziţiile Legii nr. 31/1990 se completează cu prevederile Codului comercial,
ale Codului fiscal şi ale Codului de procedură fiscală.
Reglementări speciale în materie de societăţi comerciale sunt cuprinse şi în
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului 6, Legea nr. 82/1991 a
contabilităţii 7, Legea nr. 359/ 2004 privind simplificarea formalităţilor la
înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi
persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea
funcţionării persoanelor juridice 8, Legea nr. 85/2006 prind procedura
insolvenţei 9, Hotărârea Guvernului nr. 1323/1990 – enumeră tipurile de
activităţi ce nu pot face obiectul de activitate al societăţilor comerciale 10,
Hotărârea Guvernului nr. 656/1997 privind clasificarea activităţilor din
economia naţională – C.A.E.N..
În acelaşi timp, Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de
stat ca regii autonome şi societăţi comerciale 11, O.U.G. 99/2006 privind
instituţiile de credit şi adecvarea capitalului 12, care a abrogat Legea nr. 58/1998
– legea bancară 13
 şi O.U.G. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit, Legea nr.
297/2004 privind piaţa de capital 14 şi Legea nr. 32/2000 privind societăţile de
asigurare şi supravegherea asigurărilor 15  sunt reglementări speciale în materia
societăţilor comerciale. 16

Secţiunea a III-a

Noţiunea de „societate comercială”

Societatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane constituită pe
baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care
asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor
fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii profitului rezultat. 17
O altă definiţie dată societăţii comerciale este aceea că societatea comercială
este o entitate constituită pe baza unui contract sau act unilateral – denumit
generic „act constitutiv” -, în virtutea căreia se creează o persoană juridică şi în
care asociaţii (persoane fizice sau juridice) stabilesc să pună în comun anumite
bunuri ( o valoare patrimonială) pentru săvârşirea de fapte de comerţ în vederea
realizării şi împărţirii profitului obţinut. 18

CAPITOLUL  II

Personalitatea juridică a societăţilor comerciale

Potrivit art. 1 din Legea nr. 31/1990, în vederea efectuării de acte de comerţ,
persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi
comerciale. Art. 2 al aceleaşi legi prevede că societăţile comerciale cu sediul în
România sunt persoane juridice române.
Calitatea de persoană juridică presupune, conform Decretului nr. 31/1954
existenţa unei organizaţii de sine – stătătoare, a unui patrimoniu propriu şi a
unui scop determinat.
Organizarea de sine-stătătoare este reglementată prin lege, societăţile
comerciale beneficiind de o structură bine delimitată, având organe statutare
pentru deliberare, funcţionare şi control. Iar legea le reglementează  acestora şi
modul de funcţionare şi competenţele, distinct de persoana asociaţilor.
Patrimoniul societăţii, ca universalitate de drepturi şi obligaţii cu conţinut
patrimonial aparţinând acesteia, este distinct de patrimoniile asociaţilor.
Datorită acestei autonomii patrimoniale, în doctrină, se apreciază ca se produc
următoarele consecinţe:

 bunurile aduse ca aport de către asociaţi trec din patrimoniul acestora şi

formează patrimoniul societăţii;
 nu poate opera compensaţia între obligaţiile societăţii faţă de terţi şi
obligaţiile terţilor faţă de asociaţi;
 aplicarea procedurii falimentului faţă de societate implică doar
patrimoniul acesteia;
 bunurile aduse ca aport de către asociaţi garantează faţă de creditorii
societăţii executarea obligaţiilor de către aceasta (constituie gajul general
al creditorilor sociali). 19
S-a mai spus că separaţia de patrimoniu între societate şi asociaţi este atributul
principal al unei personalităţi juridice reale. Dacă această separaţie este falsă sau
simulată ne aflăm în faţa unei societăţi fictive, care poate avea doua forme:
societatea simulată ( dacă actul de constituire este simulat) şi personalitatea
juridică aparentă, manifestată prin confuzia de patrimoniu. 20
Putem spune ca numai bunurile asupra cărora s-a transferat dreptul de
proprietate  prin contractul de societate ies definitiv din patrimoniul asociatului
şi trec în cel al societăţii asupra lor creditorii sociali având un gaj general, nu şi
bunurile cu privire la care societatea are numai un drept de uzufruct sau de
folosinţă.
Patrimoniul societăţii serveşte la realizarea scopului societăţii exprimat prin
intermediul obiectului de activitate înscris în actul constitutiv.
Obiectul de activitate trebuie să fie posibil ( ad imposibilium, nulla obligatio),
determinat sau determinabil, licit şi moral.
Societatea comercială are un anumit statut care cuprinde anumite elemente
de identificare a subiectului de drept : firma, sediul şi naţionalitatea.
Aceste elemente sunt diferite de elementele de identificare ale asociaţilor.
Societatea comercială are propria firma, propriul sediu şi propria naţionalitate
fără a avea vreo legătură obligatorie cu elementele de identificare a asociaţilor
persoanei juridice.
Firma este numele sau ,după caz, denumirea sub care un comerciant îşi
exercita comerţul şi sub care semnează .Firma trebuie precizată în mod
obligatoriu în contractul de societate. În cazul comerciantului individual
(persoana fizică), firma se compune din numele comerciantului, scris în
întregime, adică numele de familie şi prenumele, sau din nume şi iniţiala
prenumelui. Firma comerciantului persoană fizică coincide, în principiu, cu
numele civil al comerciantului. Nu este permisă adăugarea altor elemente ce ar
putea induce în eroare asupra situaţiei comerciantului.
În cazul societăţilor comerciale firma are un conţinut diferit de cel al
comerciantului persoană fizică.
Firma unei societăţi în nume colectiv este compusă din numele a cel puţin unuia
dintre asociaţi cu menţiunea „societate în nume colectiv”, scris în întregime.                          
Firma unei societăţi în comandită simplă se compune din numele a cel puţin
unuia dintre asociaţi comanditaţi cu menţiunea „societate în comandită”, scris în
întregime.
Firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se compune dintr-o
denumire proprie, de natura a o deosebi de firma altei societăţi şi va fi însoţită
de menţiunea scrisă în întregime „societate pe acţiuni” sau „S.A.”.
Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire care să
arate obiectul de activitate , însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate
cu răspundere limitată” sau „S.R.L.”.
Firma trebuie să se caracterizeze printr-o noutate , în sensul că orice firmă nouă
trebuie să se deosebească de cele existente. Dacă o firma este asemănătoare cu o
altă firmă înmatriculată trebuie să se adauge o menţiune care să o diferenţieze
de aceasta. Oficiul Registrului Comerţului are obligaţia de a respinge înscrierea
unei firme care poate produce confuzii cu alte firme înregistrate.
Prin înregistrarea firmei comerciantul dobândeşte un drept exclusiv asupra ei.
Firma poate fi înstrăinată dar numai odata cu fondul de comerţ.
Uzurparea intenţionată a unei firme folosite legitim de alt comerciant constituie
obiectul infracţiunii de concurenţă neloială sancţionată de art. 5 al Legii nr.
11/1991. 21
Sediul societăţii este menit să situeze societatea în spaţiu. Pentru a putea fi
distins de domiciliul asociaţilor, mai este denumit şi sediu social. Sediul se
raportează la locul unde se exercită activitatea de conducere a societăţii şi nu la
locul unde se desfăşoară conţinutul principal al activităţii comerciale. Asociaţii
au obligaţia să arate sediul societăţii în contractul de societate. Ei sunt liberi în
stabilirea sediului societăţii. Acest loc are avantajul stabilităţii faţă de locul
desfăşurării activităţii comerciale, care poate fi schimbat sau multiplicat.
Stabilirea sediului societăţii prezintă interes deoarece determină:

 naţionalitatea societăţii comerciale aşa cum rezultă din art. 1 si art.  2 din
Legea nr.  31/1990 precum şi legislaţia naţională care va reglementa
constituirea si funcţionarea societăţilor comerciale;
 serveşte la rezolvarea unor probleme procedurale, (cum ar fi cele de
notificare sau citare);
 mai determină instanţa competentă să judece litigiile în care societatea
comercială este parte;
 locul unde, în lipsa stipulaţiei exprese, urmează să se execute contractul.

Sediul social poate fi schimbat numai prin modificarea actelor constitutive ale
societăţii în condiţiile legii aşa cum reiese din art. 153 din Legea nr. 31/1990.
Filiala este o întreprindere cu personalitate juridică aparţinând societăţilor
comerciale în sensul că este constituită de societate cu respectarea aceloraşi
proceduri. Ea posedă un patrimoniu propriu, delimitat şi încheie contracte cu
terţi în nume propriu, fiind titulara unuia sau a mai multor conturi bancare
proprii.
Sucursala nu are personalitate juridica proprie, reprezentând o modalitate de
extindere a activităţii societăţii comerciale. Are o anumită autonomie gestionară
limitată ,determinată prin actul de constituire. Ea încheie acte juridice în numele
societăţii sau în nume propriu dar pe seama societăţii. Pentru constituirea
sucursalei este suficientă autentificarea şi publicarea în M.Of. a actului de
înfiinţare.
Agenţia se deosebeşte de filiala prin absenţa personalităţii juridice, iar de
sucursală prin absenţa autonomiei de gestionare, putând să exercite atribuţii fie
de mandatar, fie de comisionar.
Societatea are o naţionalitate proprie care exprimă apartenenţa acesteia la un
anumit stat si sistem de drept. Noţiunea de naţionalitate este folosită în sensul
de statut juridic, adică de lege aplicabilă constituirii, funcţionării, dizolvării şi
lichidării societăţi.
Naţionalitatea societăţii determină legea aplicabilă persoanei juridice. Legea nr.
31/1990 a adoptat sediul societăţii drept criteriu  pentru determinarea
naţionalităţii societăţilor comerciale. Potrivit acestei legi orice societate
comercială, daca are sediul pe teritoriul României, rezultă că are naţionalitate
română chiar şi atunci când este constituită cu naţionalitate străină.
Societăţile cu participare străină, cu sediul în România având naţionalitate
română, pot dobândi în proprietate terenuri de orice fel prin acte între vii. 22

CAPITOLUL  III

Concluzii

Cele arătate cu privire la personalitatea juridică a societăţilor comerciale permit

anumite concluzii.
Trebuie să reţinem că, indiferent de concepţia adoptată, la originea oricărei
societăţi se află consimţământul individual al asociaţilor. Voinţa asociaţilor
joacă un rol important în constituirea societăţii. 
Din cele arătate în cuprinsul lucrării rezultă personalitatea juridică a societăţii
comerciale şi natura contractuală a acesteia. Chiar dacă nu se reduce la a fi
numai un contract, deoarece este şi persoană juridică, societatea comercială are
o origine contractuală, care îşi pune amprenta nu numai asupra constituirii, ci şi
asupra organizării şi funcţionării ei.