REFERAT

CUPRINS

1. ISTORICUL CONTROLULUI FINANCIAR ÎN ROMÂNIA......................................... 2

2. STRUCTURA ACTUALĂ A SISTEMULUI DE CONTROL ECONOMICO-

FINANCIAR ÎN ROMANIA………………………………………………………………... 7
2.1 Componente ale sistemului de control finanaciar din România.................................. 10
2.2 Organele de control financiar-bancar din România…………………………………. 10
2.2.1 Ministerul Finanţelor Publice……………………………………………………... 10
2.2.2 Agenţia Naţională de Administrare Fiscală……………………………………… 13
2.2.3 Garda Financiară…………………………………………………………………... 15
2.2.4 Curtea de Conturi…………………………………………………………………. 17
2.2.5 Banca Naţională a României……………………………………………………… 19

1
 1.ISTORICUL CONTROLULUI FINANCIAR ÎN ROMÂNIA

1.1. Scurte consideraţii

Activitatea practică de stabilire a modului în care fenomenele economice au fost sau urmează
a fi efectuate, rezultă din compararea stării de manifestare a acestora cu normele prin care au fost
definite, se realizează prin instrumente pe care statul sau persoanele cu sarcini de conducere din
entităţile economice le instituie, la diferite niveluri ale structurilor acestora, pe baza competenţelor
legale ce le revin, fiecăreia, în domeniul propriu de activitate.1
Controlul financiar-contabil, ca unul dintre aceste instrumente, reprezintă, prin rezultatele
sale, una dintre cele mai importante surse de informaţii necesare desfăşurării, în condiţii de eficienţă
a acţiunii de management general al cărei scop principal este stabilirea deciziilor optime ce vor fi
utilizate ca pârghii ale statului sau ale conducătorului de activităţi economice la realizarea
obiectivelor din programele propuse.
Pornind de la nevoia permanentă de informare, la nivel naţional a fost instituit de-a lungul
timpului, în plan legislativ, un sistem complex de control care să acopere cea mai mare parte a
activităţilor economice desfăşurate.

1.2. Începuturile sistemului de control

Statul, indiferent de forma sa de organizare, şi-a creat întotdeauna un sistem de control ale
cărui principale obiective au vizat, în cele mai multe cazuri, activitatea de urmărire şi de realizare a
obligaţiilor financiare ale cetăţenilor faţă de instituţiile sale.
Primele mărturii ale existenţei structurilor de control ale statului, în spaţiul carpato-
danubiano-pontic, datează din secolul al XIV- lea. Statele româneşti nou înfiinţate dispuneau de
structuri de control fiscal formate din slujbaşi al căror principal rol era să asigure strângerea birurilor
şi a dijmelor de la populaţie.2
Aceste structuri au fost preluate de către autorităţile româneşti de la mongoli, mauri, popoare
migratoare şi cotropitoare care, în perioada cât au controlat spaţiul românesc, au organizat o foarte
susţinută activitate de urmărire a birurilor de tot felul impuse populaţiei autohtone. Situaţia a căpătat
1
P. Popeangă, Controlul financiar-contabil, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1999, pag. 11

2
I. Bostan, Controlul fiscal, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pag. 11
2
accente deosebite după instaurarea dominaţiei otomane, ca urmare a instituirii de către aceasta a
unui apăsător şi înrobitor regim fiscal constituit, în principal, din obligaţia de plată a haraciului
impus Principatelor Româneşti.3
În vederea satisfacerii exigenţelor mereu sporite ale Porţii Otomane atât a celor materiale cât
mai ales a celor financiare, domnitorii din principatele Româneşti au fost constranşi să instituie o
foarte puternică structură de urmărire şi control a încasării, de la populaţie, a acestora.4
Cu toate că se manifesta printr-o accentuată tentă pragmatică, acţiunea nu avea, totuşi, un
caracter organizat deoarece nu exista o foarte exactă evidenţă a birurilor şi a dărilor la care populaţia
era obligată şi nici a nivelului acestora. Dezvoltarea statului medieval, însă, a fost însoţită, o dată cu
dezvoltarea structurilor sale, şi de perfecţionarea aparatului de strângere a banilor înfiinţat pe lângă
curţile domneşti.

1.3. Evoluţia controlului financiar

Studierea istoricului controlului financiar ne conduce către perioada feudalismului, când

domnitorii Ţărilor Române hotărau cuantumul dărilor care se încasau din impozite, servicii sau
proprietăţi, precum şi modul de utilizare a acestora. De altfel, veniturile şi cheltuielile vistieriei se
confundau cu cele ale domnitorilor, diferenţa constituind profitul lor net. Pentru ca domnitorul să nu
fie păgubit de cei însărcinaţi cu perceperea veniturilor, acesta dispunea efectuarea unui control
special al banilor domneşti. Ulterior, apare controlul asupra banilor mănăstireşti, activitate care se
realiza de o comisie de 10 egumeni.5
Prin reforma fiscală realizată de către domnitorul Matei Basarab, în anul 1635, în Ţara
Românească, a urmărit atât diversificarea obligaţiilor fiscale, cât şi repartizarea dărilor pe unităţi
teritoriale şi realizarea evidenţei contribuabililor. Tot în această perioadă a apărut pentru prima dată
şi ideea de buget general sub denumirea de vistierie a statului ca instrument de gestionare al acestor
obligaţii.6
Începând cu secolul al XVI-lea până la mijlocul secolului al XVII-lea, veniturile statului
încep oarecum să se separe de cele personale ale domnitorului. Au existat într-o formă simplă
“registrele pentru socotelile vistieriei ”. Către a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Constantin

3
I Bostan, Controlul fiscal, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pag. 12
4
P. Popeangă, Controlul financiar-contabil, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1999, pag. 12
5
L. Iamandi, Contabilitate şi elemente de control economico-financiar, Ed. Naţional, Bucureşti, 2001, pag. 298
6
P. Popeangă, Controlul financiar-contabil, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1999, pag. 13
3
Mavrocordat înfăptuieşte în Ţara Românească şi Moldova o serie de reforme cu caracter fiscal,
administrativ şi agrar.7
Caracteristic acestei perioade este faptul că nu exista un sistem organizat de control al
încasărilor fiscale nici al celor din vistierie şi nici al celor din caseta privată a domnitorului deoarece
acesta, prevalându-se de drepturile sale, dispunea în mod discreţional de utilizarea acestora cu toate
că pe lângă curtea domnească funcţiona o autoritate, denumită sfat, formată din şapte boieri care,
însă, avea numai rol consultativ. Cu toate acestea, primii germeni ai activităţii de control începuseră
să apară deoarece, aşa cum s-a menţionat, în această perioadă fusese instituită noţiunea de buget, sub
forma vistieriei, iar evidenţa bunurilor aflate în aceasta se făcea prin întocmirea unor situaţii atât
pentru încasări, cât şi pentru cheltuielile efectuate de domnitor şi funcţionarii domneşti, situaţii care
erau prezentate sfatului boierilor. Asemenea documente, cunoscute sub denumirea de “codice de
venituri şi cheltuieli ale Ţării” se întâlnesc, pentru prima dată, pe timpul domnitorului Constantin
Brâncoveanu ( 1694-1704).
La sfârşitul secolului al XVIII-lea au loc primele încercări de organizare a sistemului fiscal
constând în stabilirea unei dări unice, ce trebuia plătită la anumite termene stabilite dinainte pentru
fiecare contribuabil în parte. Sistemul, cunoscut sub denumirea de “rupta” sau “ruptoare” avea la
bază o înţelegere între vistierie şi contribuabili, constituiţi în grupuri, asupra mărimii obligaţiilor
fiscale ca şi a termenelor la care acestea trebuiau vărsate.8
Cu toate că introducerea acestui sistem, al vămilor, a constituit o etapă importantă în
dezvoltarea activităţilor de control asupra finanţelor statului, stabilirea şi utilizarea fondurilor se
făcea, în continuare, din ordinul şi cu ştiinţa domnitorului care, nici el şi nici funcţionarii din slujba
sa (marele vistiernic, pârcălabi, vornici, zapcii) nu aveau stabilite răspunderi pentru activităţile ce le
desfăşurau. Lipsa unor reguli precise făcea, însă, ca eventualele sancţiuni să fie diferite pentru
aceeaşi faptă, după propria vointă a domnitorului. O dată cu apariţia primelor prevederi
constituţionale, sub forma Regulamentelor Organice, a mai fost prevăzută în anii 1831 în Muntenia
şi 1832 în Moldova înfiinţarea unei structuri legislative numită “Adunarea obştească ordinară”,
formată din reprezentanţi ai boierimii.9 Din documentele de înfiinţare a acestei structuri rezultă
două sarcini importante privind obligativitatea stabilirii de norme şi prevederi de evidenţa contabilă
şi pentru înfiinţarea unui departament de control al cărui rol era să determine modul  ,, ţinerii şi
dării socotelilor cu buna orânduială ‘’.

7
L. Iamandi, op.cit., pag. 298

8
P. Popeangă, Controlul financiar-contabil, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1999, pag. 13-14

9
Idem, pag. 14-15
4
 În această perioadă se cristalizează controlul gestiunilor publice şi apare noţiunea de buget
sau “închipuirea cheltuielilor anului viitor”.10
Raportul întocmit de vistierie la sfârşitul fiecărui trimestru şi “ bilanţul alcătuit cu întemeiere
asupra documentelor cerute” se prezentau domnului, care supunea aceste documente sfatului a şase
boieri aleşi de Adunarea obştească, care, după cercetarea socotelilor şi “numărarea înaintea lor” a
sumelor existente în casa vistieriei, adresau către domn un raport cu cele “găsite de cuviinţă a se
face”. La sfârşitul anului, domnul trimitea rapoartele către obşteasca adunare, împreună cu toate
socotelile primirilor şi dărilor anului trecut şi un “catastif cu veniturile şi cheltuielile anului după
urmă”.
Ulterior, Obşteasca Adunare a înfiinţat controlul obştesc care cerceta orice cheltuială a
statului în tot timpul anului, înlesnind acesteia cercetarea socotelilor ţării.
Controlul obştesc era exercitat de 12 funcţionari, sub conducerea unui şef de control, ce a
luat atribuţiile de verificare din sarcina vistiernicului, controlul căpătând în aceste condiţii
independenţă şi eficienţă. Acest organism a fost transformat ulterior în Ministerul Controlului, care
în 1860 s-a contopit cu Ministerul Finanţelor.
Sistemul a funcţionat, cu destul de bune rezultate, până la Unirea Principatelor Române
când a fost elaborat, pentru prima dată, un regulament de contabilitate publică care avea
scopul…”de a controla cu eficacitate administrarea banilor publici”. Controlul statului îmbrăca,
pentru prima dată în această perioadă, o formă concretă prin aprobarea, în anul 1864, a Legii asupra
contabilităţii generale a statului prin care a fost instituită verificarea..”permanentă şi inopinată
asupra serviciilor de contabilitate şi casieriilor de judeţe” şi care a fost atribuită Ministerului
Finanţelor.11
În aceeaşi perioadă, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a promulgat Legea pentru înfiinţarea
unei noi structuri de control financiar, Înalta Curte de Conturi.... “voind a da o garanţie mai mult
ţării despre dorinţa ca întrebuinţarea banilor publici să fie supusă unui control, pe cât de serios pe
atât de neatârnat de orice bănuieli de înrâurire din partea agenţilor însarcinaţi cu manipulaţia
bugetului”.
Prin Legea de reorganizare, aprobată în anul 1895, noului organism de control, Înalta Curte
de Conturi, i-au fost atribuite şi sarcini jurisdicţionale asupra... “contabililor mânuitori de bani şi
materiale publice, contabili de drept sau de fapt, ai conturilor asupra cărora pronunţă hotărâri
judecătoreşti”.12

10
L. Iamandi, op.cit., pag. 299

11
P. Popeangă, Controlul financiar-contabil, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1999, pag. 16

12
Ibidem, pag. 17
5
 Cu toate că, o dată cu dezbaterea iniţiativei de reorganizare a Legii Curţii de Conturi din anul
1895, s-a discutat şi problema controlului financiar preventiv, abia în anul 1929 a fost aprobată
introducerea acestei forme de control financiar ca... “atribuţie a acesteia, alături de controlul de
gestiune şi cea jurisdicţională”.
Dupa anul 1944 controlul financiar contabil, atât cel exercitat de către stat, cât şi controlul
propriu exercitat la nivelul agentului economic au căpătat alte dimensiuni determinate de noile
legităţi de organizare a întregii economii.

În baza acestor prevederi, controlul exercitat de către Curtea de Conturi a fost desfiinţat în
anul 1957, iar controlul financiar intern din întreaga economie a fost trecut în subordinea
conducătorilor unităţilor şi organizat pe principiul specializării în scară, începând cu ministerele,
instituţiile şi organizaţiile centrale de stat şi cooperatiste, mergând până la unităţile, subunităţile din
subordinea acestora, cu contabilitate proprie. Ulterior, controlul financiar contabil, atât cel propriu,
exercitat în cadrul noilor întreprinderi de stat, cât şi cel exercitat de către stat au fost reglementate
prin legi speciale.13
În general, această perioadă se caracterizează printr-o politizare aproape totală a activităţii de
control financiar-contabil. Edificatoare în acest sens a fost una din măsurile luate la o Plenară a
PCR, prin care s-a stabilit că... “integrarea organică a partidului în viaţa societăţii... impune cu
necesitate luarea de măsuri politice şi organizatorice în vederea participării tot mai active a
membrilor de partid...la exercitarea controlului activităţii unităţilor economice”.14
După anul 1989, controlul financiar contabil a căpătat noi dimensiuni impuse de aplicarea
noilor legităţi ale economiei de piaţă. Au fost înfiinţate noi structuri de control cărora le-au fost
stabilite obiective determinate de condiţiile impuse de fenomenele specifice unei perioade
neîntâlnite în istoria economică, generate de trecerea de la economia centralizat planificată la
economia guvernată de legile de piaţă liberă.
În acest context, controlul statului a fost întărit prin înfiinţarea sau reînfiinţarea unor
structuri, cum sunt Garda Financiară-în sfera de activitate a executivului, şi Curtea de Conturi-
organ suprem de control financiar şi jurisdicţie în domeniul financiar care funcţioneaza pe lângă
Parlamentul României. Activitatea de control financiar contabil desfaşurată de aceste organisme se
realizează în baza unor prevederi legale proprii, prin care sunt stabilite organizarea, sfera de
activitate, obiectivele şi procedurile de control ale acestora.

13
P. Popeangă, Controlul financiar-contabil, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1999, pag. 17

14
P. Popeangă, Controlul financiar-contabil, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1999, pag. 18
6
 2. STRUCTURA ACTUALĂ A SISTEMULUI DE CONTROL
ECONOMICO-FINANCIAR ÎN ROMANIA

2.1 Componente ale sistemului de control finanaciar din România

Regulamentul Comisiei instituind Regulamentul Financiar aplicabil bugetului general

precizează că în privinţa activităţilor şi programelor desfăşurate de instituţiile europene sau cu
finanţarea din partea UE se poate realiza atât o activitate de control intern (ex ante – CFIP şi ex post
- audit intern), câtşi un audit extern ulterior, realizat de o instituţie independentă specializată.

A. Controlul intern

Controlul intern este unul dintre elementele centrale ale controlului financiar şi se referă la
controlul financiar exercitat de structuri organizatorice de control interne entităţii verificate
(autorităţi publice ale administraţiei centrale şi locale), inclusiv sistemele de aprobare a priori (ex
ante)şi audit intern (a posteriorisau ex post). Una din trăsăturile de bază ale controlului intern este
departajarea între managementul şi controlul financiar intern public (CFIP), pe de o parte, şi auditul
intern, pe de altă parte, ceea ce asigură atât funcţionarea primului, cât şi independenţa celui de-al
doilea.

a. Controlul financiar intern public (CFIP)

CFIP are drept finalitate verificarea îndeplinirii condiţiilor formaleşi legale pentru ca
fondurile alocate unei instituţii publice să poată fi efectiv cheltuite. Corecta funcţionare a acestuia
oferă un prim „filtru” în asigurarea unui management financiar solid al oricărei autorităţi publice.

CFIP este asigurat de o structură internă instituţiei publice respective, structură care are
competenţe de autorizare a angajării diferitelor fonduri alocate instituţiei. Conform acquis-ului
comunitar, persoana care acţionează în calitate de responsabil cu autorizarea nu poate fi, în acelaşi
timp şi pentru acelaşi operaţiuni, persoană responsabilă de administrarea conturilor aferente acelei
activităţi (ofiţer de cont).

7
 b. Auditul intern

Auditul intern este o activitate organizată independent în cadrul unei instituţii publice, care
constă în efectuarea de verificări, inspecţii şi analize ale sistemului propriu de control intern (CFIP),
în scopul evaluării gradului în care acesta asigură îndeplinirea obiectivelor instituţiei publice şi
utilizarea resurselor financiare în mod eficace şi eficient şi pentru a comunica conducerii instituţiei
constatările făcute, eventualele deficienţe şi nereguli şi a propune măsuri pentru corectarea
deficienţelor şi îmbunătăţirea rezultatelor

Dintre responsabilităţile auditorilor, Regulamentul menţionează avizarea instituţiei cu privire

la riscuri, prin emiterea de opinii independente cu privire la calitatea sistemelor de management şi
control al fondurilor şi recomandări pentru îmbunătăţirea condiţiilor de implementare a operaţiunilor
de management financiar. De asemenea, Regulamentul accentuază în particular următoarele
principale responsabilităţi ale auditorului intern:

 evaluarea conformităţii şi eficienţei sistemelor de management internşi a nivelului de

performanţă al departamentelor în implementarea politicilor, programelor şi acţiunilor prin
referire la riscurile asociate cu ele;
 evaluarea conformităţii şi calităţii sistemelor de controlşi audit intern aplicabile fiecărei
operaţiuni de execuţie bugetară.

Fiecare instituţie îşi va stabili propriile reguli cu privire la auditorul intern astfel încât să
asigure independenţa totală a auditorului în îndeplinirea sarcinilorşi reponsabilităţilor sale.

B. Auditul extern

Auditul extern pentru instituţiile comunitare (Parlament, Consiliu şi Comisie) este realizat de
către Curtea de Conturi a Comunităţilor Europene. Principalul izvor juridic în materia auditului
extern îl reprezintă articolele 246-248 ale Tratatului CE şi Regulamentul nr.1605 al Consiliului din
25 iunie 2002 asupra Regulamentului Financiar aplicabil bugetului general al Comunităţilor
Europene, cu modificărileşi completările ulterioare. Art.246 al Tratatului CE prevede că organismul
responsabil cu controlul conturilor este Curtea de Conturi, iar art.247, aşa cum a fost modificat prin
Tratatul de la Nisa, prevede că în alcătuirea Curţii de Conturi intră câte un reprezentant al fiecărui
stat membru.

8
 În efectuarea auditului, Curtea va coopera cu instituţiile naţionale de audit ale statelor
membre. Responsabilii naţionali ale căror operaţiuni fac obiectul auditului sunt obligaţi:

• să arate toate înregistrările plăţilor şi ale documentelor justificative ale acestora, precum şi
registreleşi alte documente contabile
• să prezinte orice corespondenţă sau orice alt document
cerut pentru implementarea auditului

Conform Literaturii de specialitate15 sistemul de control economic, financiar şi gestionar din

România este organizat şi funcţionează în mod unitar, cuprinzând, în principal, trei trepte distincte:

 Controlul financiar propriu și auditul public intern al entităților publice și al agenților

economici  :
- controlul financiar propriu și auditul public intern al entităților publice se referă la :
Parlamentru României, Președinția României, Guvern, ministere sau organe de specialitate
ale administratiei publice, autorități publice și autorități judecătorești, instituții de stat de
subordonare centrale și locale, precum și la regii autonome, companii și societăți naționale la
care statul sau unitatea administrativ teritorială este acționar majoritar.
Aceste entități publice organizează controlul financiar preventiv propriu, controlul intern și
auditul intern (auditul public intern este reglementat de Legea nr.672/200216)

- controlul financiar propriu și auditul public intern al agenților economici se referă la : regii
autonome, companii naționele/societăți naționale, societăți comerciale, alte persoane juridice
cu activități economico-sociale asimilate (auditul intern este obligatoriu pentru entitățile
economice care aplică prevederile OMFP nr. 94/2001 17 și este reglementat de OUG
nr.75/199918 priind auditul financiar,republicată, cu modificările ulterioare).
Aceste structuri organizează : controlul financiar preventiv, controlul financiar de gestiune,
compartimente de audit intern, controlul exercitat de cenzori/auditori financiari, după caz.
 Controlul financiar-fiscal și auditul statului fiind un control al executivului este realizat de
Guvern prin Ministerul Finanțelor Publice/ Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF),
15
Boulescu Mircea, Ghită Marcel, Control financiar, Ed. Eficient, Bucureşti, 1997 pag.121-123

16
Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern publictă în Monitorul Oficial nr.953 din 24 decembrie 2002 cu
modificări și compeletări ulterioare și OMFP nr.38/2003 pentru aprobarea normelor generale privind exercitare
activității de eudit public intern publicat în Monitorul Oficial nr.130 din 27 februarie 2003
17
OMFP nr.94/2001 pentru aprobarea reglementărilor contabile armonizare cu Direcita a IV-a a Comunităților
Economice Europene și cu Sandardele Internaționale de Contabilitate publicat în Monitorul Oficial nr.85/2001
18
OUG nr.75/1999 privind auditul financiar publicată în MO nr.598/2003 cu modificările ulterioare.
9
 care are următoarele autorități de control financiar-fiscal și de audit : Direcția generală de
inspecție financiar-fiscală, Direcția generală de reglementare în domeniul activelor statului,
Direcția generală de control preventiv, Direcția generală de administrare a marilor contribuabili,
Direcția de audit public intern și respectiv prin Autoritatea Naționlă a Vămilor și Garda
Financiară din cadrul Autorității Naționale de Control.

 Controlul financiar suprem exercitat de Curtea de Conturi în structura Curții de Conturi

funcționează doua secții de control financiar ulterior cu structuri în teritoriu grupate in cadrul
camerelor de conturi județene și a municipiului București, care efectuează controlul financiar
ulterior și auditul extern la entitățile publice.

Se adaugă acestora, ca module distincte şi cu caracter particular, alte forme de control, cum
sunt, de exemplu, controlul efectuat de către bănci asupra unităţilor pe care le creditează, acţiunile
specifice de verificare întreprinse de organele de urmărire şi cercetare penală s.a.19

2.2 Organele de control financiar-bancar din România

2.2.1 Ministerul Finanțelor Publice

Organul central al puterii executive care aplică strategia şi programul Guvernului în

domeniul finanţelor publice este Ministerul Finanţelor.
În această calitate, Ministerul Finanţelor Publice efectuează, în numele statului, controlul
administrării şi utilizării mijloacelor financiare ale organelor centrale şi locale ale administraţiei de
stat, ale instituţiilor publice ale administraţiei de stat, precum şi ale instituţiilor publice şi verifică
respectarea reglementărilor financiar-contabile în activitatea desfăşurată de către regiile autonome,
societăţile comerciale şi alţi agenţi economici, în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor acestora faţă
de bugetul statului.
Ca organ de specialitate, Ministerul Finanţelor asigură (în totalitatea lui) un control general
în economie, efectuat prin intermediul tuturor departamentelor şi direcţiilor de specialitate, care fac
verificări inerente în domeniul lor de activitate (finanţarea sectorului public, buget şi venituri de stat,
preţuri şi tarife, probleme valutare, participaţiile statului şi administrarea monopolului de stat,
politici fis-cale şi vamale, trezoreria statului, supravegherea activităţilor de asigurare şi reasigurare,
controlul datoriei publice etc.).
19
I. Florea, I.C. Macovei, R. Florea, Controlul economic, financiar şi gestionar, Ed. CECCAR, Bucureşti, 2007, pag. 37
10
 Distinct de acest control general, Ministerul Finanţelor are în structura sa şi organe
specializate de control, cum sunt Direcţia Generală a Controlului Financiar de Stat şi Direcţia
generală de îndrumare şi control fiscal. În profil teritorial, la judeţe şi municipiul Bucureşti,
funcţionează Direcţiile Generale ale Finanţelor Publice şi controlului Financiar de Stat (DGFPCFS)
şi Direcţiile de Control Fiscal.
În îndeplinirea acestei atribuţiuni, Ministerul Finanţelor împreună cu Autoritatea Naţională
de Control are dreptul să dea (ca urmare a controlului) dispoziţii obligatorii pentru respectarea legii
în acest domeniu, acţionând prin aparatul propriu specializat de la nivel central şi teritorial pentru
prevenirea şi combaterea fraudelor, contravenţiilor şi infracţiunilor la regimul fiscal, vamal şi de
preţuri.

11
12
Fig. 1
Sursa: http://www.mfinante.ro
 2.2.2 Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

Începând cu data de 1 octombrie 2003, a fost înfiinţată Agenţia Naţională de Administrare

Fiscală, entitate care înglobează toate funcţiile de administrare fiscală realizate anterior în cadrul
departamentului specializat din Ministerul Finanţelor Publice.
Devenită operaţională la 1 ianuarie 2004, ANAF are ca principale atribuţii aplicarea corectă,
unitară şi nediscriminatorie a legislaţiei fiscale, acţionând pentru prevenirea şi combaterea evaziunii
fiscale, exercită control operativ şi inopinat pentru prevenirea, descoperirea şi combaterea oricăror
acte şi fapte din domeniul financiar, fiscal şi vamal care au ca efect evaziunea fiscală.
În subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală funcţionează ca organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale Autoritatea Naţională a Vămilor şi Garda Financiară.

În esenţă, Autoritatea Naţională a Vămilor asigură aplicarea strategiei şi programului de

guvernare în domeniul vamal, îndeplinind în acest sens atribuţiile stabilite prin lege, inclusiv cele
referitoare la controlul vamal.

13
 Organigrama a Agenției Naționlale de Administrare Fiscală

14
Fig. 2
Sursa: www.anaf.ro
 2.2.3 Garda Financiară

Garda Financiară exercită controlul operativ şi inopinat privind prevenirea, descoperirea şi

combaterea oricăror acte şi fapte care au ca efect evaziunea şi frauda fiscală, cu excepţia stabilirii
diferenţelor de impozite, taxe şi contribuţii, precum şi a dobânzilor şi penalităţilor aferente acestora,
a urmăririi, încasării veniturilor bugetare şi soluţionării contestaţiilor.20
Activitatea de control financiar exercitată de Garda Financiară se desfăşoară pe mai multe
direcţii şi domenii, dintre care cele mai reprezentative sunt: combaterea actelor şi faptelor de
evaziune şi fraudă fiscală; activităţi de comerţ, prestatori şi servicii; schimb valutar, activităţi
recreative etc.
Activitatea de control financiar desfăşurată de Garda Financiară este realizată de diviziile
operative de control cu sprijinul celorlalte compartimente funcţionale. Principalele atribuţii ale
diviziilor operative de control constau în organizarea şi efectuarea de controale ordinare şi/sau
extraordinare, în conformi-tate cu prevederile legale în vigoare, ale regulamentului propriu de
organizare şi funcţionare aprobat de ministrul finanţelor şi în funcţie de programul de verificări al
fiecăreia dintre acestea.
Declanşarea acţiunilor de control se face, în special, ca urmare a programelor de activitate
elaborate în baza programelor cadru şi a tematicilor de control, a sesizărilor, a rapoartelor, a
informaţiilor, a solicitărilor motivate din partea orga-nelor abilitate, a ordinului ministrului
finanţelor sau a conducerii Gărzii Financiare.

20
I. Florea, I.C. Macovei, R. Florea, Controlul economic, financiar şi gestionar, Ed. CECCAR, Bucureşti, 2007, pag. 55
15
 Organigrama Garda Financiară

16
Fig. 3
Sursa: http://www.gardafinanciarasv.ro
 2.2.4 Curtea de Conturi

Curtea de Conturi este un organism indispensabil oricărui stat modern, care poartă
răspunderea administrării gestiunilor publice. În România, Curtea de Conturi a fost reînfiinţată, este
organizată şi funcţionează în baza Legii 94/1992, cu modificările ulterioare. Curtea de Conturi este
instituţia supremă de control financiar ulterior extern asupra modului de formare, de administrare şi
de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.21
Potrivit legii de înfiinţare, cu modificările ulterioare, Curtea de Conturi funcţionează pe
lângă Parlament, îşi exercită funcţiile în mod independent şi decide în mod autonom asupra
programului său de control.
Acţiunile de control ale Curţii se iniţiază din oficiu şi nu pot fi oprite decât de Parlament şi
numai în cazul depăşirii competenţelor legale. De asemenea, Parlamentul este singurul care poate
cere ( prin hotărâre a Senatului sau a Camerei Deputaţilor) efectuarea unor controale. Nici o altă
autoritate publică nu mai poate obliga Curtea de Conturi la aceasta.22
Atribuţiile de control ale Curţii de Conturi se realizează prin secţia de control ulterior. Curtea
de Conturi îşi exercită funcţia de control financiar ulterior extern asupra modului de formare, de
administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, precum şi
asupra modului de gestionare a patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ-
teritoriale. Prin controlul său, Curtea de Conturi urmăreşte respectarea legii în gestionarea
mijloacelor materiale şi băneşti. De asemenea, Curtea de Conturi analizează calitatea gestiunii
financiare din punctul de vedere al economicităţii, eficienţei şi eficacităţii.23

21
M. Boulescu, M. Ghită, Control financiar, Ed. Eficient, Bucureşti, 1997, pag. 35

22
I. Florea, I.C. Macovei, R. Florea, Controlul economic, financiar şi gestionar, Ed. CECCAR, Bucureşti, 2007, pag. 43

23
I. Florea, I.C. Macovei, R. Florea, Controlul economic, financiar şi gestionar, Ed. CECCAR, Bucureşti, 2007, pag. 44
17
 Organigrama Curtea de Conturi

18
Fig. 4
Sursa: http://www.curteadeconturi.ro
 2.2.5 Banca Națională a României

Banca Naţională este banca centrală a statului român, având personalitate juridică. Este
organul unic de emisiune a statului şi are calitatea de a stabili reglementări în următoarele domenii:
monetar, de credit, valutar, de plăţi, refinanţarea socie-tăţilor bancare şi asigurarea lichidităţii în
sistemul bancar. În acelaşi timp, Banca Naţională asigură supravegherea tuturor societăţilor bancare,
precum şi activi-tăţile de intermediere bancară.

În România, Legea nr. 101/1998 privind Statutul BNR prevede că aceasta are competenţa
exclusivă de autorizare a funcţionării băncilor şi răspunde de su-pravegherea prudenţială a băncilor
pe care le-a autorizat să opereze în conformitate cu prevederile bancare. Realizarea unui sector
bancar competitiv şi stabil, format din bănci care să asigure o intermediere financiară pe criterii de
eficienţă, a constituit unul dintre principalele obiective ale activităţii de suprave-ghere, stabilit de
BNR prin Strategia dezvoltării pe termen mediu a sistemului bancar (elaborată pe baza Strategiei
naţionale de dezvoltare economică a Româ-niei pe termen mediu). Măsurile impuse de îndeplinirea
acestui obiectiv au fost orientate cu predilecţie spre:
 întărirea activităţii de supraveghere prudenţială;
 plasarea cooperativelor de credit sub reglementarea şi supravegherea BNR;
 îmbunătăţirea procedurilor de soluţionare a situaţiei băncilor insolvabile;
 sprijinirea procesului de privatizare a băncilor cu capital de stat;
 câştigarea încrederii publicului în sistemul bancar şi, implicit, încurajarea economisirii,
prin creşterea rolului Fondului de Garantare a Depozitelor în sistemul bancar;
 extinderea cooperării cu alte autorităţi de supraveghere naţionale şi interna-ţionale.

În calitatea sa de Bancă Centrală a statului, B.N.R. este împuternicită prin lege să conducă şi
supravegheze, în mod continuu, sistemul bancar românesc, pentru ca acesta să-şi desfăşoare o
activitate normală, ferită de crize. Întrucât sistemul bancar este expus unei multitudini de riscuri,
unele de ordin general, altele specifice, B.N.R. este abilitată să controleze şi gestioneze prin
supraveghere aceste riscuri.
Banca Nationala a României, pentru asigurarea funcționării sistemului bancar este
imputemicită24:

. O.G. 199 din 1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, republicată în Monitorul Oficial al
24

României, Partea I, nr. 799 din 12.11.2003

19
 • sa emită reglementări sä ia măsuri pentru impunerea respectării acestora să aplice sancțiuni
legale în cazurile de nerespectare;
• să controleze și să verifice pe baza raportărilor primite fie prin inspecții la fața locului
registrele, conturile și orice alte documente ale băncilor autorizate, pe care le consideră necesare
pentru îndeplinirea atribuțiilor sale de supraveghere.

20
21
Fig. 5
Sursa : www.bnr.ro