Funcționarea contabilității

Obiectul contabilității, așa cum s-a văzut mai înainte, este poate cel mai clar exprimat prin Legea contabilității nr. 82/1991 (republicată în 2004) care, la art. 2, precizează: (1) „Contabilitatea, ca
activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoașterea, gestiunea și controlul activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, precum și a rezultatelor obținute din activitatea persoanelor fizice și
juridice trebuie să asigure înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea, publicarea și păstrarea informațiilor cu privire la poziția financiară, performanța financiară și fluxurile de
trezorerie, atât pentru cerințele interne ale acestora, cât și în relațiile cu investitorii prezenți și potențiali, creditorii financiari și comerciali, clienții, instituțiile publice și alți utilizatori.”

(2) „Contabilitatea instituțiilor publice asigură informații ordonatorilor de credite cu privire la execuția bugetelor de venituri și cheltuieli, patrimoniul aflat în administrare, precum și pentru
întocmirea contului general anual de execuție a bugetului de stat, a contului anual de execuție a bugetului de asigurări sociale de stat, a fondurilor speciale, precum și a conturilor anuale de
execuție ale bugetelor locale.”

Organizarea contabilă și asigurarea funcționării ei corespunzător pretențiilor europene este totuși atributul fiecărei persoane juridice deținătoare și administrator de patrimoniu, inițiatoare și
decizionară de acte comerciale, economice și bănești pentru că, spune Legea (Legea nr. 82 / 1991, republicată 2004, art. 11) contabilitatea nu trebuie confundată sau redusă la întocmirea și
clasarea de documente sau alte înscrisuri, ci conturarea și respectarea unor concepții și politici care să asigure conducerea financiară a întreprinderilor și instituțiilor, într-o manieră care să
corespundă exigențelor actuale: integrarea europeană, libera circulație a bunurilor și a banilor, transparență în utilizarea resurselor și a fondurilor comunitare, întărirea capacității de reziliență
financiară într-o economie concurențială și plină de obstacole. Notă: Acest capitol îl vom trata, în continuare, pe exemplul instituțiilor publice, dat fiind că este mai accesibilă - dar trebuie avut în
vedere că există standarde, și implicit particularități, pentru firme-corporații, pentru bănci, asigurări, instituții financiare.

Reguli generale
Contabilitatea instituțiilor publice asigură informații ordonatorilor de credite cu privire la execuția bugetelor de venituri și cheltuieli, patrimoniul aflat în administrare, precum și pentru întocmirea
contului general anual de execuție a bugetului de stat, a contului anual de execuție a bugetului asigurărilor sociale de stat, a fondurilor speciale, precum și a conturilor anuale de execuție a
bugetelor locale. În sensul prevederilor Legii finanțelor publice nr. 500/2002, instituții publice reprezintă denumirea generică ce include Parlamentul, Administrația Prezidențială, ministerele,
celelalte organe de specialitate ale administrației publice, ale autorității publice, instituțiile publice autonome, precum și instituțiile din subordine a acestora, indiferent de modul lor de finanțare.

Potrivit prevederilor art. 2, al. 11 din Legea contabilității nr. 82/1991, introdus prin O. G. nr. 70/13 august 2004, „Contabilitatea publică cuprinde”: a) contabilitatea veniturilor și cheltuielilor
bugetare, care trebuie să reflecte încasarea veniturilor și plata cheltuielilor aferente exercițiului bugetar; b) contabilitatea trezoreriei statului; c) contabilitatea generală bazată pe principiul
constatării drepturilor și obligațiilor, care să reflecte evoluția situației financiare și patrimoniale, precum și excedentul sau deficitul patrimonial; d) contabilitatea destinată analizării costului
diverselor programe aprobate, ca ținte ferme ale ansamblului bugetar național.

Remarcă: Această ordonanță nu modifică prevederea art. 74 din Legea Finanțelor publice nr. 500/2002, care formulează pct. (a), în felul următor: „a) contabilitatea veniturilor și cheltuielilor
bugetare care trebuie să reflecte generarea și încasarea veniturilor, apariția plata cheltuielilor aferente exercițiului bugetar”.

Prin această schimbare de nuanță a O. G. Nr. 70/13.08.2004, „contabilitatea de angajament” ca principiu fundamental de organizare și de politică contabilă se anulează, cu tot cortegiul său de
consecințe, revenind la ceea ce știu ai noștri mai bine: „venituri încasate” și „cheltuieli plătite”. V-ați gândit oare ce ar însemna dacă operatorii economici ar calcula impozitele și taxele în funcție
de veniturile încasate și nu de cele angajate?

„În baza contabilității de angajamente, tranzacțiile și evenimentele sunt recunoscute atunci când apar și nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul acestora sunt încasate sau plătite.”
„Întreprinderile/instituția trebuie să își întocmească situațiile financiare folosind contabilitatea de angajament”; Notă: Pentru clarificare iată ce spune art. 25 – 26 din IAS 1:

Instituțiile publice au obligația să conducă contabilitatea în partidă dublă cu ajutorul conturilor prevăzute în planul contabil general, aprobat prin ordin al ministrului finanțelor publice și care este
armonizat cu standardele internaționale de contabilitate, cu sistemul european de conturi și cu Regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunității europene. Prin intermediul
acestor conturi instituțiile publice trebuie sa înregistreze operațiunile economico-financiare în momentul generării drepturilor de creanță sau de obligații (principiul accrual), în conformitate cu
cerințele. Sistemul "accrual" înregistrează fluxurile pe baza drepturilor constatate, respectiv la momentul creării, transformării sau dispariției/anulării unei valori economice, a unei creanțe sau
unei obligații. În felul acesta „contabilitatea financiară” se conduce după cerințele comune relațiilor patrimoniale ale oricărei persoane juridice, iar dezvoltare ei se asigură prin „contabilitatea
internă de gestiune”.

Acestea sunt regulile, aceasta este ordinea contabilă și, chiar dacă O. G.nr. 70/14.08.2004 și practica însăși, încurcă deocamdată lucrurile, noi sperăm că până la urmă se va intra pe făgașul
normal. Argumentul îl găsim chiar în Ordonanța amintită care, în articolul final, menționează că noul art.2 al.1.1. („Contabilitatea publică”) al Legii nr. 82/1991, punctele „c” și „d” (venituri
„constatate” și cheltuieli „angajate”) vor intra totuși în vigoare de la 01.01.2007. S-a tot vorbit de intrarea in Europa „în marș”, „în genunchi”, „pe burtă”, dar nu și de cea „târâș-grăbiș”. Pentru
contabilitate se pare că așa stau lucrurile, dar noi sperăm și ne încăpățânăm spre a o învăța așa cum este ea cea mai frumoasă.

Când vorbim generic de instituție publică în calitatea ei de persoană juridică organizatoare a contabilității și titulară la Finanțele publice drept depunătoare de bilanț (situație financiară), trebuie
să avem în vedere toate formele lor de manifestare. Așa bunăoară trebuie să distingem: (a) autorități: președinție, parlament, guvern, ministere; (b) organizații care prestează serviciul public,
adică serviciul înfăptuit de o unitate statală și regii, societăți, etc. în subordinea administrației publice. În această diversitate, unele sunt normale ca mărime, altele mici și chiar unicate, astfel că
obiectul contabilității întâlnește și el cele mai diverse forme de cuprindere și manifestare. școli, spitale, grădinițe, cămine;  oficii (de șomaj);  secție (ex. de poliție);  administrații (ex.:
administrație financiară);  institute;  agenții guvernamentale;  secretariate (ex.: pentru culte);  regii autonome, SNCF, etc. (c) servicii de utilitate publică adică organizații nestatale; La rândul
lor, entitățile componente ale serviciului public, poartă o gamă foarte numeroasă de denumiri, încât ai impresia că sub această căciulă intră totul:  instituții publice;  organe ale administrației
publice; care, ca formă organizatorică, pot fi: