ISTORIA GĂRZII FINANCIARE ÎN ROMÂNIA

De-a lungul timpului, Garda Financiară a cunoscut o complexă evoluţie pentru a

ajunge la formula actuală, urmărindu-se acoperirea unui domeniu important din zona
financiar-fiscală a statului român. Mai exact, de la naşterea sa şi până în prezent, Garda
Financiară a străbătut patru etape:
Astfel, o primă etapă este cuprinsă între anii 1918 - 1927.
O instituţie cu atribuţii de control financiar înfiinţată în perioada primului război
mondial, după modelul unor structuri similare care funcţionau în ţările Europei vestice, a
fost „Corpul finanţelor”, înfiinţat în Ardeal şi Bucovina, în cadrul căruia îşi desfăşurau
activitatea peste 2000 de funcţionari organizaţi în sistem militarizat. După sfârşitul
primului război mondial şi realizarea Marii Uniri de la 1918, „Corpul finanţelor” a fost
preluat în bugetul statului sub denumirea de Garda Financiară1.
Prin urmare, imediat după Marea Unire a fost înfiinţată Garda Financiară, organ
care a funcţionat însă mai mult în Transilvania, Bucovina şi în Banat, mai puţin în Regat.
Instituţia reprezenta o organizaţie fiscală militarizată, moştenită de la regimul austro-
ungar. Funcţionarii Gărzii se numeau inspectori fiscali şi lucrau în paralel cu inspectorii
financiari. Din anul 1919 Garda Financiară a preluat o parte din sarcinile inspectorilor
financiari, precum şi din cele ale inspectorilor vamali şi ale inspectorilor de fabrică.
În ceea ce priveşte Moldova, s-a încercat impunerea controlului unui asemenea
organism, în 1924, însă efectele nu au fost pozitive2. În condiţiile adoptării între 1921 -
1923 a reglementării moderne a contribuţiilor directe, înfiinţarea unui asemenea organ
reprezenta evident o necesitate pentru acea epocă.

1
Alămâie, Dumitru, Hangan, Elena, Controlul financiar. Standarde actuale. Perspective, Editura CD Press,
Bucureşti, 2006, p. 17.
2
Drossu Şaguna D., Drept financiar şi fiscal, Editura ,,Deşteaptă-te Române’’ Bucureşti, 1992, p. 99
 În această primă etapă, Garda Financiară avea ca atribuţii principale „prevenirea
şi descoperirea contravenţiilor la legile şi normele financiare, precum şi sprijinul
organelor financiare în procedura lor oficială”3.
Aceasta, a funcţionat şi îm România, aşa cum asemenea structuri existau în acea
perioadă şi în alte state, precum: Austria, Ungaria, Italia, etc. În fiecare din aceste state
atribuţiile ei variau în foarte mică măsură, în principal rolul ei fiind acela de a
supraveghea aplicarea legilor privind contribuţiile indirecte, taxele de consumaţie,
producerea şi circulaţia băuturilor spirtoase, vămile şi monopolurile.
Garda Financiară era o instituţie puternică în toate statele dezvoltate. În România,
Garda Financiară controla orice mijloc de transport cu produse de orice fel, de la petrol
până la băuturi spirtoase, precum şi unităţile de producţie. Controlul era legiferat, deci nu
era nevoie de aprobări speciale. Printre atribuţiile sale, cele mai importante erau:
controlul bilanţurilor contabile şi descărcarea gestiunii şi controlul veniturilor statului.
Actele eliberate pentru constatările făcute aveau putere de lege4.
În anul 1927 Garda Financiară a fost desfiinţată.

A doua etapă, a constat într-o perioadă de trei ani (1930 - 1932).

Desfiinţarea Gărzii Financiare în cursul anului 1927 a avut profunde efecte
negative asupra Tezaurului Public, în special la capitolul alcool, taxe de consumaţie şi
monopolurile de stat. În acest context, din cauza înmulţirii abuzurilor şi escrocilor
financiari, o dată cu Legea Spirtului, în anul 1930, s-a hotărât reînfiinţarea Gărzii
Financiare, însă activităţile şi sarcinile de control au fost limitate, până la nivelul anului
1932. Garda Financiară urmărea, în nouă formulă, doar respectarea fiscalităţii în
producerea şi comercializarea spirtului şi a băuturilor alcoolice.

A treia etapă în evoluţia Gărzii Financiare începe în anul 1932 şi durează pâna la
1948
Garda Financiară a fost reînfiinţată oficial, în baza art.nr. 77 din Legea
Monopolului Alcoolului5. Imediat după reînfiinţare efectivul ei era extrem de redus,
3
Onişor V., Tratat de drept administrativ român, Cluj 1923, p. 719.
4
Bostan, Ionel, Controlul fiscal, Editura Polirom, Bucureşti, 2003, p. 14.
5
Legea 1932, Legea monopolului vânzarii spirtului şi a băuturilor spirtoase şi a taxelor de consumaţie din
22 aprilie 1932, în Codul Hamangiu, vol. XX.
însumând 282 de funcţionari, dar trebuie remarcat şi faptul că în decursul a doar un an
(1933- 1934), efectivul Gărzii Financiare a ajuns la 500 de funcţionari.
Chiar şi în aceste condiţii, documentele vremii atestă că realizat controlul a 91102
întreprinderi, întocmindu-se 5022 procese de contravenţie, respectiv amenzi în valoare
de peste 49 milioane lei. Mărirea efectivelor structurii reprezenta o necesitate stringentă
în condiţiile noilor reforme şi a curentului de ruralizare şi practici oneste introduse în
aplicarea legii fiscale, pe de o parte, precum şi a nevoilor tot mai mari ale Tezaurului. În
ciuda faptului că şi resursele financiare alocate erau reduse şi mijloacele de transport erau
deficitare, activitatea destul de bună a determinat o ameliorare a randamentului
impozitelor individuale faţă de cele directe.
Dificultăţile pe care le-a avut de întâmpinat Garda Financiară nu au fost doar de
natură specifică, ci şi de ordin social. Astfel, datorită stăvilirii în mare măsură a fraudelor
fiscale prin controlul introdus, s-au luat, pe diferite căi, atitudini împotriva Gărzii
Financiare de către contribuabili rău platnici şi frauduloşi. În ceea ce priveşte atribuţiile,
acestea au fost extinse şi asupra altor impozite.
Din 1933 prin art. 49 din Legea Organizării Ministerului de Finanţe 6, Garda
Financiară a fost subordonată direct secretariatului general al acestui minister, iar
atribuţiile ei au fost extinse şi la colectarea unor impozite. Regulamentul provizoriu de
funcţionare al Gărzii Financiare, aşa cum era el întocmit în anul 1935, arată că erau
formate structurile organizatorice, iar obiectul de activitate cu cel al organismelor
similare din Austria, Cehoslovacia, Serbia, Italia, ţări ce moşteneau o tradiţie în acest
domeniu de peste 200 ani.
În cadrul celei de a treia etape, s-a concluzionat că se impunea crearea cadrului
legal de organizare şi funcţionare a Gărzii Financiare. În aceste condiţii, la data de 1
februarie 1935 intra în vigoare „Regulamentul de serviciu şi organizare a Gărzii
Financiare”7.
Conform acestui regulament, Garda Financiară era un corp de control fiscal,
organizat în sistem militarizat, care făcea parte din administraţia centrală a Ministerului
de Finanţe.

6
A se vedea articolul 49 din legea Nr. 68/1933.
7
Decizia ministerială Nr. 330.591 din 30 Ianuarie 1935 Monitorul Oficial Nr. 27 din 1 Februarie 1935
 Pusă sub comanda unui inspector general din Ministerul Finanţelor, Garda
Financiară îndeplinea toate condiţiile spre a fi considerată unitate specială de
„mercenari”, a cărei misiune era să reprime evaziunea fiscală8.
Atribuţiunile, modul de organizare şi de funcţionare a acestui corp, precum
poziţia, disciplina, condiţiile de recrutare, înaintările, mutările, drepturile şi obligaţiile
personalului, erau supuse dispoziţiunilor stabilite în regulamentul anterior amintit,
urmând a fi amintite în continuare.
Principalele norme rezultate din prevederile legale de organizare, pe baza cărora
Garda Financiară îşi desfăşura activitatea, erau9:
 personalul Gărzii Financiare, comisarii, era încazarmaţi pe toată perioada
cât deţineau această calitate, aveu obligaţia să poarte uniformă, însemne şi armament pe
timpul serviciului;
 principalele atribuţii ale serviciului prestat de către comisari constau în
patrulare, organizarea unor posturi de pază sau pândă (posturi ascunse), cât şi în verificări
pe teren.
Articolul 2 al acestui regulament stabilea atribuţiile ce reveneau Gărzii
Financiare. Conform acestui regulament, instituţia era organizată ca un „corp de control
militarizat", ale cărui atribuţii principale constau în prevenirea fraudelor, a abuzurilor şi a
abaterilor fiscale, fiind împuternicită să confişte obiectele şi mărfurile (corpuri delicte)
sustrase de la plata impozitelor şi taxelor. Astfel, Garda Financiară controla şi
supraveghea aplicarea şi executarea legilor fiscale ce-i erau date în sarcina, fiind obligată:
a) Să împiedice orice sustrageri sau eschivări dela plata impozitelor sau altor
taxe şi orice procedee nepermise;
b) Să execute toate măsurile impuse de legi, regulamente sau ordine şi să
facă toate constatările necesare pentru asigurarea şi apărarea drepturilor şi intereselor
fiscale;
c) Să cerceteze şi să stabilească toate infracţiunile în vederea aplicării de
sancţiuni contravenienţilor.
Administraţia şi conducerea Gărzii Financiare reveneau, conform aceluiaşi
regulament, unui inspector general din Ministerul de Finanţe, iar activitatea ei era
8
Bostan, Ionel, Controlul fiscal, Editura Polirom, Bucureşti, 2003, p. 16.
9
Popeangă, Gabriel, Popeangă, Petre, Control financiar şi fiscal, Editura CECAR, Bucureşti, 2004, p. 17.
coordonată de un comitet de direcţie, compus din secretarul general al Ministerului de
Finanţe, ca preşedinte, conducătorii Direcţiei Monopolului Alcoolului şi a Taxelor de
Consumaţie, directorul Timbrului şi Succesiunilor, a impozitului pe lux şi cifra de
afaceri, impozitului pe spectacole, inspectorul general al Gărzii Financiare ca membri,
precum şi un secretar ales dintre funcţionarii din cadrele acestui corp.
Articolul 4, Organizarea Gărzii Financiare, stipula faptul că aceasta era un corp
unic şi mobil, repartizat pe toată întinderea ţării, pe unităţi organice: secţii, comisariate şi
circumscripţii regionale.
Conform articolului 5, funcţionarii Gărzii Financiare erau funcţionari publici, care
îşi păstrau poziţia lor ce rezultă din statutul funcţionarilor publici, precum şi din alte
dispoziţiuni ale legii şi regulamentului statutului funcţionarilor publici, cu derogările ce
rezultau din regulamentul în cauză. Cadrele şi funcţiile sau gradele ierarhice ale
funcţionarilor Gărzii financiare erau următoarele:
1. Cadrul superior, care cuprindea inspectorul general şi lectorii;
2. Cadrul mijlociu, care cuprindea subinspectorii, comisarii principali-cl. I şi
II, comisarii cl. I, II şi III şi subcomisarii;
3. Cadrul inferior, care cuprindea guarzii financiari principali-cl. I şi II şi
guarzii financiari cl. I şi II.
În privinţa formaţiunilor teritoriale, acestea erau prezentate şi explicate în cadrul
articolului 6. Conform acestui articol, mai multe comune şi oraşe formau teritoriul secţiei.
În mod excepţional, ea cuprindea teritoriul unui singur oraş, după numărul
întreprinderilor supuse controlului, după importanţa serviciului.
Secţia era condusă de un comisar-şef, comisar sau subcomisar având calitatea de
şef al secţiei. Totodată, secţia era unitate organică în a cărei compunere intrau mai mulţi
funcţionari de grade egale şi inferioare şefului, efectivul variind după importanţa secţiei.
Mai multe secţii formau un comisariat, sub conducerea comisar-şef, iar mai multe
comisariate formau o circumscripţie regională, sub conducerea unui subinspector sau
comisar-şef.
Comisariatele şi circumscripţiile regionale erau unităţi de inspecţie, de îndrumarea
şi coordonarea serviciului şi a întregii activităţi a personalului în subordine. Acestea erau
compuse din comandantul ajutat de un grad inferior ca grefier.
 Unităţile enumerate mai sus, formau Corpul gărzii financiare, pus sub autoritatea
unui comandament, care era echivalent cu o direcţie sau serviciu din Minister, fiind
compus din comandantul Gărzii financiare, ajutorii de comandant, organele superioare de
inspecţie şi personalul administrativ din diferite grade după necesitate, ales de
comandantul gărzii.
Articolele 7-13 fac referire la Exercitarea atribuţiunilor Gărzii financiare, şi
cuprind:
- Serviciul ordinar;
- Serviciul extraordinar.
Astfel, serviciul ordinar era acela care se executa zilnic sau pe epoci periodice,
fără a avea nevoie de un ordin special şi cuprindea atribuţiunile prevăzute la articolul 2
anterior menţionat.
Serviciul extraordinar era acela care se executa numai în virtutea ordinelor sau
delegaţiilor speciale date de Minister, Comandament şi alte autorităţi financiare
superioare.
Executarea serviciului ordinar şi extraordinar se făcea la fabrici, depozite,
întreprinderi, particulari, pe drumuri, şosele, căi ferate, căi navigabile, pe străzile oraşelor
şi prin orice mijloc de locomoţie. Mijloacele de executare erau verificările la faţa locului,
patrulările, posturile de pază şi posturile de pândă.
Serviciul era aranjat şi ordonat de şeful secţiei sau, în lipsă, de ajutorul său, pentru
funcţionarii în subordine, pe bază de ordine scrise de serviciu, în care se precizau
însărcinările şi timpul în care trebuia să se execute serviciul.
Rezultatul executării şi evenimentele survenite se treceau pe ordinele de serviciu,
iar evenimentele se raportau şi verbal şefului de secţie, imediat după întoarcerea din
serviciu, când se depuneau toate actele şi procesele-verbale.
Funcţionarii trimişi în serviciu erau obligaţi să execute însărcinările primite în
termenul fixat, neputând merge în altă parte, nici să execute alte controale din proprie
iniţiativă, decât numai în cazuri excepţionale, când aveau indicii precise de nereguli sau
fraude a căror urmărire şi constatare nu puteau suferi întârziere. Asemenea abateri
trebuiau raportate necondiţionat pe ordinul de serviciu.
 Comandanţii de Comisariate şi Circumscripţii Regionale executau serviciul pe
bază de itinerarii şi delegaţiuni, care se justificau prin memorii-jurnale, pe care erau
obligaţi să le întocmească în fiecare lună. Serviciul executat se trecea zilnic detailat în
memoriu.
Serviciul de control la fabrici, depozite şi la transporturi se puteau face la orice
oră din zi sau noapte, lucrătoare sau sărbătoare, iar la celelalte întreprinderi comerciale şi
industriale, precum şi la producători se făceau, pe cât era posibil, numai în zilele
lucrătoare şi în timpul când acestea erau în activitate, ţinându-se seamă de dispoziţiunile
legii respective.
Funcţionarii Gărzii Financiare de toate gradele erau responsabili de modul cum
executau serviciul ordonat, iar cei care ordonau, răspundeau de ordinele date.
În continuare, articolele 14-18 detaliau Procedura în serviciu10. Astfel, funcţionarii
Gărzii financiare trebuiau să dezvolte un larg spirit de iniţiativă, pentru a dovedi fraudele
de tot felul, fiind datori să execute serviciul fără bruscări, evitând angajarea în discuţii, cu
demnitate şi cu bunăcuviinţă, însă fără şovăire.
În aceeaşi lumina a celor afirmate, cu ocazia controalelor sau executării ordinelor
primite, funcţionarii erau obligaţi să se legitimeze, în caz de nevoie sau la cerere. Când,
în îndeplinirea îndatoririlor impuse de legi întâmpinau rezistenţă, autorii fraudelor căutau
să fugă singuri, sau cu obiectele ori produsele găsite asupra lor, în scopul de a le sustrage,
funcţionarii Gărzii financiare erau datori să se opună cu forţa, putând face uz de armă.
Făptuitorii contravenţiei sau contrabandei, surprinşi în flagrant delict, după caz,
erau obligaţi să meargă împreună cu obiectele găsite asupra lor la cea mai apropiată
autoritate fiscală sau administrativă, unde urma a li se încheia actele de constatare sau
contravenţie şi se depuneau obiectele declarate confiscate, sub luare de dovadă. Dacă
contravenienţii sau contrabandiştii fugeau şi se ascundeau într-un local, ei trebuiau
urmăriţi până în acel local, avizându-se după posibilitate autorităţile poliţieneşti sau
administrative, iar în zona de frontieră pe grăniceri, cu care împreună trebuiau să
purceadă la realizarea cercetărilor, prin încheiere de procese-verbale de contravenţie sau
de constatare.

10
Consiliul Legislativ, Colecţiune de legi şi regulamente, 1 Ianuarie 1935-31 Decembrie 1935, Tomul III,
Partea II, Regulamente, Monitorul oficial şi impremia Statului, Imprimeria Centrală, Bucureşti, 1936, p.
36-37.
 Refuzul sau absenţa autorităţilor menţionate nu îi împiedicau pe funcţionarii
Gărzii Financiare de a proceda şi singuri la cercetare, consemnând însă în procesele-
verbale motivul absenţei acelor autorităţi.
Pe de altă parte, era interzis funcţionarilor Gărzii Financiare amestecul în
atribuţiunile şi serviciul celorlalţi funcţionari fiscali sau ale altor autorităţi. Neregulile
constatate trebuiau raportate pe cale ierarhică Comandamentului.
Articolele 19-25 fac referire la Dreptul de control şi încheierea actelor. Ele
confirmau faptul că toţi funcţionarii Gărzii financiare aveau dreptul să facă controlul
după cum urmează:
- Acolo unde legile precizau acest drept, făcând menţiune de funcţionarii
sau organele Gărzii Financiare;
- Acolo unde legile nu făceau menţiune decât de agenţii sau organele fiscale
ori de funcţionarii Ministerului de Finanţe;
- Acolo unde se dădeau delegaţii speciale.
Deasemeni, Ministerul de Finanţe sau comandamentul Gărzii Financiare, în cazuri
motivate, puteau interzice sau mărgini controlul unor funcţionari la anumite fabrici sau
întreprinderi.
Cu ocaziunea controlului, funcţionarii Gărzii financiare, erau în drept:
a) Să inspecteze localurile şi dependinţele în care se fabricau, se
produceau, se depozitau, se puneau sau se vindeau produsele respective;
b) Să verifice registrele fiscale, facturile, biletele de liberă circulaţie,
recipisele de plata taxelor sau alte documente prin care se justifica împlinirea
obligaţiunilor fiscale;
c) Să ia probe, pentru analizarea calităţilor fabricatelor de orice fel
sau a substanţelor prime ce intrau în fabricaţia lor;
d) Să confişte obiectele sau produsele corpuri delicte, sustrase de la
plata taxelor fiscale sau a căror fabricaţiune şi desfacere era interzisă, precum şi
documentele aflate în neregulă care puteau servi la dovedirea fraudelor sau
contravenţiilor descoperite.
Dacă existau indicii că, în anumite localuri publice sau particulare, respectiv case,
curţi, grădini şi dependinţe, erau ascunse mărfuri sau produse fără îndeplinirea
obligaţiilor fiscale, dacă în aceste localuri ar fi fost aşezate diferite instalaţii cu care se
fabricau produse fără respectarea legilor fiscale sau dacă se comiteau alte fraude prin
orice mijloace, funcţionarii Gărzii Financiare aveau dreptul să perchiziţioneze aceste
localuri în condiţiile şi potrivit formelor prevăzute de legile în vigoare.
Perchiziţiile se făceau numai cu autorizaţia scrisă a parchetului sau a judecătoriei
pe teritoriul cărora îşi aveau domiciliul cei în cauză. Se puteau face percheziţii şi fără
autorizaţie, însă numai dacă proprietarul permitea acest lucru, pe bază de declaraţie dată
faţă de martori. Orice perchiziţie domiciliară trebuia făcută numai cu asistenţa a cel puţin
unui organ din partea poliţiei judiciare (în oraşe, de la poliţie, iar în comunele rurale de la
jandarmerie sau primarul respectiv).
Funcţionarii Gărzii Financiare de orice grad puteau circula pe frontieră, având
permisul comandantului grănicerilor şi erau admişi a se adăposti la pichetele de pază
când din diferite împrejurări se vedeau siliţi să o facă. Toţi funcţionarii Gărzii Financiare
erau obligaţi şi aveau dreptul să încheie acte scrise asupra rezultatelor urmăririlor,
controlului şi constatărilor pe care le făceau. La întocmirea actelor de contravenţie se
aveau însă în vedere dispoziţiile legilor respective, în ce priveşte formalităţile şi
mijloacele de probă.
Totodată însă, funcţionarul care întocmea un proces-verbal de constatare sau de
contravenţie, sau orice act, era responsabil de exactitatea faptelor ce erau consemnate în
acele acte.
Orice act scris, încheiat de funcţionarii Gărzii financiare în exerciţiul funcţiunii
lor, era un act public care nu putea fi desfiinţat sau distrus, nici de acei care l-au întocmit,
nici de şefii ierarhici.
Chiar dacă un asemenea act suferea vicii de formă sau de fond, ele nu puteau fi
anulate sau oprite la arhiva unităţilor, ci trebuiau să se înainteze forurilor în drept să
decidă asupra aprobării sau anulării.
Dacă funcţionarii Gărzii Financiare descopereau o contravenţie, pentru acei care
nu erau în drept să încheie acte de contravenţie valabile, erau datori să încheie acte de
constatare preliminare, urmând ca actele definitive să se încheie ulterior, de cei în drept,
la care se ataşau şi actele de constatare preliminară.
 Articolele 26-31 reglementează colaborarea cu celelalte servicii financiare precum
şi cu autorităţile publice11.
Astfel, la cerere, pentru urmărire şi însărcinări în legătură cu atribuţiile Gărzii
Financiare, funcţionarii trebuiau să dea concursul obligatoriu, organelor din celelalte
servicii ale Ministerului de Finanţe, pe bază de adrese sau note scrise.
Atât funcţionarii Gărzii Financiare cât şi cei din celelalte servicii financiare, chiar
în atribuţiuni comune, lucrau în mod independent, fără a se amesteca unii în lucrările
altora. Excepţii făceau numai cazurile de cercetări sau urmăriri mixte, ori care se făceau
în comun.
Era deasemeni stipulat că „în corespondenţa reciprocă care se va face între
unităţile Gărzii Financiare şi celelalte servicii financiare, precum şi în relaţiunile
personale, în interes de serviciu, se va păstra consideraţia şi formele de rigoare, după
gradul şi funcţiunea ce ocupă fiecare funcţionar în ierarhia Ministerului de Finanţe”12.
Funcţionarii Gărzii Financiare trebuiau deasemeni să concureze la urmărirea şi
descoperirea fraudelor, împreună cu jandarmii, cu toţi agenţii poliţiei judiciare şi
administrativi, în deplină înţelegere şi armonie.
Unităţile Gărzii Financiare erau cele care primeau toate cererile de reclamaţiile şi
denunţurile adresate de autorităţi, şi de particulari, în legătură cu atribuţiunile fixate în
prezentul regulament, cărora erau obligaţi a le da curs imediat, în conformitate cu
dispoziţiunile legilor respective.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, funcţionarii Gărzii Financiare aveau
atribuţiuni pe toată întinderea teritoriului unităţii unde funcţionu, putând continua
urmăririle şi cercetările şi pe teritoriul altor unităţi când erau pe urma contravenienţilor
sau contrabandiştilor, ori când primeau delegaţii speciale.
Articolele 33-36, prezintă normativele întrebuinţării armei. Astfel, conform
acestor normative, funcţionarii Gărzii financiare puteau face uz de armă în următoarele

11
Consiliul Legislativ, Colecţiune de legi şi regulamente, 1 Ianuarie 1935-31 Decembrie 1935, Tomul III,
Partea II, Regulamente, Monitorul oficial şi impremia Statului, Imprimeria Centrală, Bucureşti, 1936, p.
38-39.
12
conform tabloului anexă, la legea pentru organizarea Ministerului de Finanţe, publicată în Monitorul
Oficial Nr. 96 din anul 1933, şi a echivalenţei sau asimilaţiilor prevăzute în regulamentul de funcţionare a
Gărzii Financiare.
cazuri: în caz de legitimă apărare sau în contra acelora care, deşi somaţi legal, totuşi se
opuneau cu forţa, căutând să împiedice executarea serviciului.
Întrebuinţarea armei se admitea numai atunci când alte mijloace, ca atragerea
atenţiei sau somaţiunile legale, nu aveau nici un efect.
Somaţia trebuia făcută, în mod evident, în limba română: „În numele legii”, la o
depărtare cât să fie auzită, iar dacă cel somat nu se supunea, după ce se repeta strigarea de
trei ori, se putea trage foc. În articolele anterior menţionate, era deasemeni stipulat, că, pe
cât posibil, trebuia să se ochească la picioare şi să se evite rănirile grave şi mortale. În caz
de procedură contrară, acela care făcea uz de armă, era personal responsabil în faţa
justiţiei. După întrebuinţarea armei, existau dispoziţii conform cărora era necesar a se da
o mână de ajutor celui rănit, şi a se îngriji de transportarea lui la adăpost, raportându-se
telegrafic tribunalului sau judecătoriei celei mai apropiate şi comandamentului.
În ceea ce priveşte uniforma şi armamentul, funcţionarii Gărzii Financiare de
toate gradele aveau dreptul şi erau obligaţi să poarte uniformă şi insigne, potrivit
funcţiunilor ierarhice, după un model şi în condiţiile fixate de comandamentul Gărzii
financiare.
Deasemenea funcţionarii erau obligaţi a purta arme de foc, (puşti, carabine sau
revolvere), care erau procurate de Ministerul de Finanţe, precum şi arme albe (baionete,
pumnale sau stilet).
Articolele 37-41 prezintă cazărmile şi regimul Gărzii Financiare. Astfel, clădirile
ocupate de funcţionarii Gărzii Financiare purtau denumirea de cazarmă. Închirierea şi
întreţinerea lor cădea în sarcina Ministerului de Finanţe, iar administrarea şi îngrijirea lor
era în sarcina şefilor de secţii. Toţi funcţionarii Gărzii Financiare din cadrul inferior şi
mijlociu, precum şi şefii de secţii, erau obligaţi să locuiască în cazarmă, fiind supuşi unui
regim special, din punct de vedere al serviciului, al traiului în comun şi al igienei.
Abaterile de la aceste îndatoriri urmau a se face numai cu aprobarea comandamentului.
Birourile unităţilor Gărzii Financiare erau instalate în clădirile cazărmilor şi
funcţionau permanent în toate zilele lucrătoare, iar duminica şi în sărbători, numai până la
ora 12 din zi.
Funcţionarii de la gradul de comisar în sus, care nu erau şefi de secţii, precum şi
funcţionarii inferiori, căsătoriţi, în cazul când în cazarme nu existau locuinţe suficiente,
urmau a locui în oraş, pe cont propriu, având drept la indemnizaţia de chirie stabilită prin
lege şi regulamente de Ministerul Finanţelor.
Comandamentul era cel ce putea aproba în cazuri motivate şi altor funcţionari
necăsătoriţi să poată locui în afară de cazarmă. Deasemeni, o altă specificaţie era faptul
că în cazărmi nu puteau locui, nici să se adăpostească, persoane străine.
În ceea ce priveşte reglementările privind pregătirea profesională, fiecare secţie,
în planul serviciului pe care-l executa pe teren, avea şi un program pentru instrucţia şi
pregătirea funcţionarilor, cuprinzând studiul şi comentarea tuturor legilor, regulamentelor
şi ordinelor privitoare la atribuţiunile lor. În afară de instrucţia ce se făcea la unităţi, se
puteau înfiinţa şi cursuri regulate de specializare, ţinute de profesori şi specialişti, a căror
durată, organizare şi program de studii era fixată de Ministerul de Finanţe.
Selecţionarea funcţionarilor în vederea numirilor, definitivărilor şi înaintărilor în
funcţiuni ierarhice sau de conducere, se făcea pe bază de examene. Aceste examene erau
la acea vreme, de 4 feluri:
a) Examen de admitere în funcţiune sau serviciu;
b) Examenul de definitivare în serviciu;
c) Examenul de specialitate pentru ajutori şefi de secţie;
d) Examenul de specialitate pentru comisari.
Programa analitică a examenelor era fixată la o anumită perioadă, ţinându-se
seamă de evoluţia legislaţiei fiscale, şi cerinţelor serviciului, cuprinzând următoarele
categorii de ştiinţe13:
a) Regulamentul Gărzii Financiare, legile şi regulamentele fiscale privitoare
la atribuţiunile Gărzii Financiare, în raport cu gradul şi calitatea fiecărui funcţionar;
b) Noţiuni de ştiinţă financiară, economie politică, drept constituţional,
administrativ şi comercial;
c) Noţiuni de ştiinţe aplicate, aritmetică comercială, fizică şi chimie,
(tehnologia fabricilor din punct de vedere al controlului fiscal), sistemul metric, cotitul
vaselor şi determinarea concentraţiilor lichidelor;

13
Consiliul Legislativ, Colecţiune de legi şi regulamente, 1 Ianuarie 1935-31 Decembrie 1935, Tomul III,
Partea II, Regulamente, Monitorul oficial şi impremia Statului, Imprimeria Centrală, Bucureşti, 1936, p.
41.
 d) Noţiuni de contabilitate publică, aplicată la Stat, de contabilitate
comercială, aplicată la întreprinderi şi documentele în legătură cu controlul fiscal;
e) Cunoştinţele administrative: întocmirea rapoartelor, referatelor, dărilor de
seamă, proceselor-verbale, statisticilor, precum şi ţinerea tuturor agendelor oficiale.
Examenul de admitere era obligatoriu pentru solicitatorii de posturi, cel de
definitivare era obligatoriu pentru funcţionarii numiţi în mod provizoriu, după timp de un
an de stagiu. Celor care nu reuşeau la examenul de definitivare li se mai acorda un termen
de 6 luni, iar dacă nici după acest termen nu erau în stare să susţină examenul, erau lăsaţi
în disponibilitate.
Examenele de specialitate pentru ajutori-şefi de secţie şi de comisari erau
facultative pentru toţi acei funcţionarii care se găseau în funcţii inferioare, şi obligatoriu
pentru funcţionarii care ocupau aceste posturi fără examen.
Condiţiile de admitere la aceste examene erau următoarele:
a) Pentru examenul de ajutor-şef de secţie: guarzii financiari cl. I,
(definitivi), având o vechime de cel puţin un an în acest grad şi posedând drept studii cel
puţin cursul inferior secundar;
b) Pentru examenul de comisar: subcomisarii cu o vechime de cel puţin 5 ani
în serviciul Gărzii Financiare, sau 2 ani ca şef de secţie, care posedă drept studii cel puţin
bacalaureatul, şcoala superioară de comerţ, sau altă şcoală similară.
Funcţionarii care se găseau în funcţiile pentru care erau obligaţi să se supună
examenelor de specialitate, erau admişi la aceste examene chiar dacă nu posedau studiile
mai sus menţionate.
Funcţionarii care nu reuşeau la primul examen de specialitate, aveau dreptul să
solicite a fi admişi din nou, încă de două ori, în interval de câte un an de la ultimul
examen. Examenele constau din probe scrise şi orale, anume: câte trei lucrări scrise şi
mai multe chestiuni orale din materiile specificate mai sus.
Notele la lucrările scrise şi chestiunile orale erau exprimate prin cifre de la 1 la
10, echivalente cu următoarele clasificaţii:
- 9 şi 10, foarte bine;
- 7 şi 8, bine;
- 5 şi 6, suficient;
 - 3 şi 4, insuficient;
- 1 şi 2, slab.
Atât notele medii de la lucrările scrise şi cele de la chestiunile orale erau
eliminatorii.
Examenele de admitere, de definitivare şi cele de specialitate pentru ajutori-şefi
de secţie, erau ţinute în faţa unei comisii prezidate de inspectorul general al Gărzii
Financiare, iar examenul de specialitate pentru comisar, era ţinute în faţa unei comisii
alcătuite din 2 sau 3 directori din Ministerul de Finanţe şi inspectorul general al Gărzii
Financiare. Totodată, în fiecare comisie trebuia să funcţioneze câte un secretar, ce se
desemna de comisie (comisar-şef sau comisar).
Examenul de definitivare dădea drept la înaintare în funcţia de gardă financiară cl.
I, cel de specialitate pentru ajutori-şefi de secţie până la gradul de subcomisar inclusiv, iar
examenul de comisar la toate funcţiunile de ierarhia Gărzii financiare, în limita posturilor
vacante bugetare.
În ceea ce priveşte atribuţiunile organelor de conducere, inspectorul general era
cel care comanda, administra şi controla întreaga activitate a personalului Gărzii
Financiare, având următoarele atribuţiuni:
a) În conformitate cu legile, regulamentul şi directivele primite de la
Ministerul de Finanţe, dădea ordinele şi instrucţiunile necesare pentru a se asigura o
perfectă conducere şi unitate în serviciu;
b) Prin inspecţiile făcute fie personal sau prin delegaţii săi, se asigura
de modul cum fiecare funcţionar îşi îndeplina îndatoririle şi cum se aplicau dispoziţiile ce
le erau impuse prin lege, regulamente şi ordine;
c) Făcea anchete şi inspecţii speciale, ordonate de Ministerul de
Finanţe sau din proprie iniţiativă;
d) Dădea directivele şi instrucţiunile necesare pentru asigurarea
tuturor ramurilor de serviciu şi dacă descoperea, neglijenţe şi incorectitudini, ordona
măsurile de luat pentru reprimare;
e) Se asigura de modul cum subalternii îşi făcea serviciul şi cum
întreţineau legăturile cu diferite, autorităţi;
 f) Primea cererile şi reclamaţiile tuturor autorităţilor şi lua măsurile
cerute de împrejurări;
g) Lua parte în comisia centrală de numiri şi înaintări cu vot
deliberativ, în ce priveşte, numirile şi înaintările în personalul Gărzii Financiare;
h) Se asigura personal sau prin delegaţii săi, de existenţa fondurilor şi
justificarea cheltuielilor făcute cu trebuinţele reale;
i) Prevedea şi transmitea la timp Ministerului de Finanţe, toate
lipsurile sau trebuinţele Gărzii Financiare;
j) Dădea delegaţii subalternilor pentru misiuni şi însărcinări speciale;
k) Fixa, reşedinţa unităţilor şi efectivele Gărzii;
l) Aplica pedepse disciplinare pentru toţi funcţionarii în subordine;
m) Numea şi revoaca organele de conducere în funcţiunile de
comandanţi de circumscripţii de comisariate, şefi şi ajutori-şefi de secţie;
n) Transfera personalul în subordine în condiţiunile prevăzute în
regulament;
o) Dădea delegaţii pentru funcţii onorifice şi fixa atribuţii speciale:
p) Stabilea registrele, evidenţele, precum toate agendele şi
imprimatele necesare serviciului;
q) Stabilea uniforma şi insignele, precum modul şi condiţiile în care
trebuia purtată;
r) Fixa orarul de serviciu.
Inspectorii şi subinspectorii îndrumau şi coordonau serviciul. Acest lucru
făcându-se posibil prin inspecţii cât mai dese, încredinţându-se de:
a) Bunul mers al serviciului;
b) Pregătirea şi disciplina personalului;
c) Buna conservare şi întreţinere a materialelor;
d) Ţinerea punctuală a tuturor agendelor oficiale, precum păstrarea lor în
ordine şi în bună stare.
În acelaşi context, comandanţii de circumscripţii, de comisariate şi şefii de secţii
aveau următoarele îndatoriri;
 a) De a instrui, conduce, administra şi controla executarea serviciului la
unităţile în subordine, fiind responsabili personal de buna funcţionare şi de îndeplinirea
tuturor atribuţiilor prevăzute în regulamentul de respectiv;
b) De a stabili şi menţine legătura de serviciu cu toate autorităţile de pe
teritoriul unde funcţionau;
c) De a menţine ordinea şi disciplina personalului subaltern, veghind la
păstrarea onoarei şi prestigiului funcţionarilor şi corpului Gărzii Financiare.
Unul sau doi din inspectori sau subinspectori primeau delegaţia de ajutori de
comandant, în care calitate aveau următoarele însărcinări:
a) Administrarea fondurilor băneşti şi verificarea conturilor de cheltuieli;
b) Ţinerea controalelor asupra personalului: state de serviciu, caziere etc.;
c) Păstrarea agendelor şi corespondenţei confidenţiale;
d) Pregătirea instrucţiei în corp;
e) Pregătirea şi contrasemnarea corespondenţei zilnice; ceilalţi funcţionari
pentru executarea diferitelor lucrări administrative trebuiau să se detaşeze de la secţii.
Ori de câte ori şeful secţiei trebuia să plece din localitatea de reşedinţă, el urma să
lase un locţiitor dintre funcţionarii cei mai mari în grad, iar în grade egale cel mai vechi
în serviciu.
Secţiile mai importante şi cu efectiv mai mare puteau avea câte un ajutor-şef de
secţie, care erau delegaţi de comandament.
În ceea ce priveşte recutarea personalului Gărzii Financiare, aceasta îşi recruta
personalul dintre cetăţenii români, care îndeplineau următoarele condiţii:
a) Să fie majori, cu serviciul militar satisfăcut şi să nu aibă etatea mai
mare de 30 de ani;
b) Să se bucure de bună purtare în societate şi să nu fi fost pedepsiţi
pentru fapte infamante;
c) Să fie complet sănătoşi şi rezistenţi pentru serviciul extern;
d) Să fie absolvenţi de liceu, şcoli superioare comerciale sau ai altor
şcoli echivalente;
e) Să nu fie căsătoriţi;
f) Să reuşească la examenul de admitere.
 Numirile începeau cu funcţiunea cea mai mică şi se făceau în mod provizoriu, pe
timp de un an, cu avizul comisiei centrale de numiri şi înaintări, prin decizie ministerială,
care se publica în Monitorul Oficial.
În mod excepţional, candidaţii cu titluri academice, funcţionarii din celelalte
servicii financiare, cu studii şi funcţii echivalente, precum şi ofiţerii proveniţi din
activitate, puteau fi numiţi şi în funcţiuni mai mari, însă tot în mod provizoriu, pe timp de
un an, cu obligaţia să fi depus examenul cerut pentru funcţia în care au fost numiţi, după
cel puţin 6 luni de la numire. Acei care nu reuşeau la examen, urmau a fi îndepărtaţi din
serviciul Gărzii Financiare.
De asemenea, în lipsă de candidaţi, cu studiile cerute şi în cazuri bine motivate, se
puteau numi şi candidaţi absolvenţi a cel puţin cursului inferior de liceu, putându-se
acorda şi dispensă de vârstă.
Candidaţii care solicitau posturi în Garda Financiară, trebuiau supuşi unui examen
de admitere, înaintea unei comisii prezidate de inspectorul general al Gărzii financiare.
Examenul consta dintr-o probă scrisă şi una orală, cuprinzând noţiuni de
aritmetică comercială, fizică şi chimie elementară, precum şi din alte chestiuni prevăzute
în programa liceelor şi şcolilor comerciale, din care să se constate cunoştinţele generale
ale candidatului şi aptitudinile sale.
La intrarea în serviciu, funcţionarii Gărzii Financiare erau obligaţi să depună
jurământul prevăzut de legea pentru Statutul funcţionarilor publici, care trebuia
consemnată într-un act scris, încheindu-se în acelaşi timp şi un proces-verbal de instalare
în serviciu.
Drepturile şi obligaţiunile funcţionarului începeau de la data intrării sale în
serviciu.
Modalităţile de avansare, aşa-zisele „înaintări”, în locuri bugetare, se făceau cu
avizul comisiei centrale de numiri şi înaintări. Definitivarea se considera drept înaintare.
Însă, nimeni nu putea fi înaintat într-o funcţiune fără a fi depus examenele cerute de
anterior.
Înaintarea de la o clasă la alta se putea obţine după un stagiu de un an, iar
înaintările în grade, după un stagiu de minimum 2 ani.
 Înaintările în posturi mai mari ca subcomisari se făceau numai la alegere, iar
înaintările până la gradele de subcomisar inclusiv, se făceau la alegere şi vechime.
Funcţionarii care luau examenele de definitivare şi de specialitate, admişi la
înaintare, puteau fi înscrişi în două tablouri:
a) Un tablou pentru gradele inferioare, până la funcţia de guard principal cl.
I;
b) Un tablou pentru gradele de la funcţia de subcomisar în sus.
Tablourile cuprindeau funcţionarii respectivi, în ordinea gradelor şi claselor la
care puteau fi înaintaţi, începând cu cei aleşi, după notele obţinute la examene şi notele
din foile calificative, precum şi vechimea în serviciu.
Aceste tablouri erau valabile numai pentru anul în curs, iar cei rămaşi neînaintaţi,
putaeu fi propuşi în tablourile viitoare.
Pentru formarea cadrelor de conducerea unităţilor, păstrarea disciplinii şi
asigurarea bunului mers al serviciului, în lipsă de titulari şi de locuri vacante în buget,
comandantul Gărzii Financiare putea delega în funcţii superioare, funcţionari imediat
inferiori în grad, care trebuiau să exercite atribuţiile ce reveneau funcţiilor pentru care
aveau delegaţia şi purtau insignele gradului respectiv.
Toate înaintările, până la funcţiunea de subinspector inclusiv, se făceau prin
decizie ministerială, iar pentru acelea de inspector şi inspector general, prin decrete
regale.
Mutările
Funcţionarii Gărzii Financiare puteau fi mutaţi în următoarele cazuri:
a) Prin înaintare ;
b) La cerere;
c) În interes de serviciu;
d) Disciplinar.
În interes de serviciu era atunci când la anumite unităţi era lipsă de funcţionari,
când la unele se cereau funcţionari cu cunoştinţe speciale, sau când la unitatea unde
serveau nu se mai bucurau de deplină autoritate şi prestigiu, încât rămânerea acolo ar fi
fost în detrimentul serviciului.
 Garda Financiară fiind un corp de control mobil, nici un funcţionar nu se putea
considera inamovibil sau stabil în unitatea unde funcţiona, putând fi mutaţi oricând şi
oriunde interesele serviciului o cereau, fără a se ţine cont de interesele lor familiale sau
personale.
Alte articole ale aceluiaşi Regulament, vizau căsătoria şi pedepsele în cazul în
care funcţionarii nu se supuneau respectivelor legi.
Căsătoria era permisă tuturor funcţionarilor de la gradul de guard principal în sus,
dar numai cu aprobarea prealabilă a comandantului Gărzii Financiare, ţinându-se cont de
proporţia între personalul căsătorit şi necăsătorit, numărul locuinţelor disponibile, poziţia
socială, onorabilitatea şi starea materială a persoanelor în cauză.
Pentru obţinerea permisului de căsătorie era necesar a se înainta
Comandamentului, pe cale ierarhică, o cerere însoţită de un certificat de bună purtare,
certificatul de naştere şi actul dotal, autentificat de autorităţile în drept, a persoanei cu
care intenţiona a încheia căsătoria.
Criteriul de aprobare al căsătoriei, din punct de vedere material, cerea ca
funcţionarul respectiv să fie pus la adăpost, în ceea privea posibilitatea de a face faţă
nevoilor familiare care puteau totodată să-1 sustragă de la îndeplinirea datoriei.
În mod excepţional, cu condiţia de a fi locuinţe în natură disponibile, se putea
aproba căsătoria şi pentru guarzii financiari cl. I (definitivi), ţinându-se cont de vârsta lor,
şi dacă aveau cel puţin 3 ani în serviciu.
Funcţionarii care se căsătoreau fără aprobare, erau îndepărtaţi din serviciul Gărzii
Financiare.
Pedepsele
Pedepsele care se aplicau funcţionarilor Gărzii Financiare, erau următoarele:
a) Mustrarea verbală sau scrisă;
b) Consemnul în cazarmă pe cel mult zece zile;
c) Mustrarea cu pierderea salariului pe cel mult 15 zile;
d) Ştergerea de pe tabloul de înaintări;
e) Mutarea pe cale disciplinară;
f) Suspendarea din serviciu pe cel mult 6 luni, cu pierderea salariului;
g) Punerea în disponibilitate;
 h) Destituirea.
Astfel, pedepsele de la litera a se aplicau de şefii ierarhici, începând cu şeful de
secţie, cele de la litera b de şefii ierarhici, începând cu comandantul de comisariat, cele de
la literile c, d şi e, de comandantul Gărzii Financiare, iar cele de la literile f, g şi h de
Ministerul Finanţelor sau de comisia de disciplină.
Aducerea unui funcţionar înaintea comisiei de disciplină era obligatorie numai
pentru funcţionarii de la postul de subcomisar în sus.
Judecarea şi sancţionarea celorlalţi funcţionari se putea face numai în baza actelor
de cercetare şi a declaraţiilor date de ei, prin aplicarea pedepselor. Comandantul Gărzii
Financiare hotăra asupra trimiterii unui funcţionar înaintea comisiunii de disciplină.
Comandantul Gărzii Financiare putea să ordone ridicarea atribuţiunilor sau
suspendarea din serviciu a funcţionarului învinuit, până la terminarea cercetărilor, iar
dacă funcţionarul săvârşea un fapt grav, era sesizat parchetul, în care caz urmărirea
disciplinară se suspenda până la darea ordonanţei judecătorului de instrucţie.
Totodată, instanţele judecătoreşti erau obligate să comunice comandamentului sau
ministerului orice acţiune penală care era începută contra unui funcţionar din Garda
Financiară, iar la terminarea instrucţiunii sau procesului lor să comunice piesele mai
importante din dosar.
Deasemeni, orice funcţionar din Garda Financiară care era ţinut pentru cercetări
penale sau contra căruia se emitea un mandat de arestare, pierdea dreptul de a purta
uniforma până la terminarea instrucţiunii sau procesului. În acelaşi context, suspendarea
din serviciu era obligatorie când împotriva unui funcţionar în serviciu era deschisă o
acţiune publică pe baza ordonanţei judecătorului de instrucţie sau a rechizitorului
parchetului, pentru crime sau unul din delictele de fals, furt, înşelăciune, atentat contra
bunelor moravuri, mituire, delapidare de bani publici, perceperea de taxe ilegale, ruperea
de sigilii, sustragere, ascundere sau desfiinţare de acte aflate asupra sa, sau în arhivă, sau
depozitele publice, precum şi pentru instigarea la grevă.
Per a contrario, când funcţionarul era achitat, cazul era adus înaintea Ministerului
de Finanţe sau comisiei de disciplină, care se pronunţa dacă funcţionarul putea sau nu fi
menţinut în serviciu, iar când era condamnat definitiv, suspendarea provizorie se
transforma de drept în destituire, emiţându-se decizia ministerială.
 Comandantul Gărzii Financiare putea agrava pedepsele aplicate de organele în
subordine, însă pedepsele ce le aplica în baza dreptului său, precum şi cele aplicate de
Ministerul de Finanţe, nu puteau fi micşorate de alte instanţe sau organe.
Toate pedepsele se pronunţau pe bază de ordine scrise, în care se stipulau
delictele sau faptele stabilite, cu excepţia pedepselor: de excluderea din serviciu, lăsării în
disponibilitate şi destituirii, care se aplicau prin deciziune ministerială, dată în urma
referatului motivat al comandamentului.
Dacă un funcţionar credea că a fost pedepsit pe nedrept, când era vorba de
excluderea din serviciu, lăsarea în disponibilitate, sau destituire, se putea adresa justiţiei
de contencios, care revizuia numai motivele ce reclamantul le invoaca pentru disculparea
sa, stabilind falsul sau netemeinicia faptelor care i se imputau.
Atât timp cât reclamantul nu putea fi disculpat, şi cât exista probe că funcţionarul
se făceat vinovat de călcarea vreunei dispoziţiuni prevăzută în regulament, indiferent de
gravitatea acelor delicte şi de circumstanţele atenuante, măsurile luate de comandantul
Gărzii Financiare, Ministerul de Finanţe sau de comisia de disciplină nu puteau fi anulate.
Comandantul Gărzii Financiare putea ordona ştergerea pedepselor aplicate de
organele în subordine, şi cele aplicate în virtutea drepturilor sale, după un timp de un an
de la pronunţarea lor, dacă funcţionarul în cauză, în acest timp nu mai suferise alte
pedepse, dovedind o bună purtare şi devotament în executarea serviciului.
Pentru celelalte cazuri disciplinare neprevăzute în regulamentul pe care îl
analizăm se aplicau dispoziţiunile legii şi regulamentului pentru statutul funcţionarilor
publici.
Articolele 87- 90 prezintă procedura disciplinară. Astfel, şefii de secţii,
comandanţii unităţilor ierarhici, precum şi întreg personalul superior al Gărzii Financiare,
imediat ce erau sesizaţi în orice mod, asupra vinei unui funcţionar mai mic în grad, erau
obligaţi să constate şi să dovedească faptele sau abaterile săvârşite, aplicând dacă era
cazul pedepsele la care aveau dreptul şi totodată înaintau întreg dosarul
comandamentului, care hotăra dacă trebuie clasat, dacă erau necesare alte cercetări sau
dacă trebuia agravată pedeapsa.
 Dacă comandamentul credea că sunt necesare noi cercetări, delega un funcţionar
superior mai mare în grad decât cel învinuit, pe care îl însărcina cu începerea unei
anchete disciplinare.
Funcţionarul însărcinat cu dispunerea anchetei, cerceta amănunţit învinuirile,
faptele săvârşite şi împrejurările, ascultând atât pe acuzat, cât şi pe martori, cărora le lua
atât declaraţii libere, cât şi declaraţii sub formă de interogatoriu, fie în mod izolat, fie prin
confruntare.
Funcţionarul însărcinat cu derularea anchetei, forma un dosar cu toate actele
privitoare la cercetarea făcută, pe care îl înainta comandamentului, însoţit de un raport
înscris, în care arăta mersul cercetărilor, concluziile asupra temeiniciei sau neseriozităţii
acuzaţiilor, dându-şi avizul său asupra pedepsei ce credea că ar trebui aplicată.
Dacă acuzarea era făcută asupra mai multor funcţionari, fiind o legătură între
faptele comise, sau fiind un caz de complicitate, se făcea o cercetare colectivă, care
cuprindea un singur dosar, cu specificarea aparte a vinovăţiei fiecărui funcţionar.
Se puteau aplica pentru aceleaşi fapte deodată mai multe pedepse combinate.
Orice pedeapsă disciplinară aplicată unui funcţionar se trecea în foaia sa calificativă şi în
foaia de pedepse de la cazier, cu excepţia observaţiilor făcute de şefii ierarhici, cu privire
la modul de executare a prevederilor legale şi a dispoziţiilor de serviciu.
În privinţa concediilor (art. 91-94), funcţionarii Gărzii Financiare aveau dreptul la
concedii de odihnă, de boală sau de studii.
Concediile de odihnă se acordau în mod normal, între 1 Mai - 1 Octombrie,
fiecare funcţionar având dreptul până la 30 zile concediu de odihnă în timpul unui an,
care erau fixate de comandament, după caz.
Concediile de odihnă puteau fi contramandate complet sau întrerupte temporar
dacă interesul serviciului cerea aceasta.
Permisiile mai mici pentru motive speciale, ce se puteau acorda în cursul unui an,
nu treceau peste 15 zile, iar dacă aceste permisii cuprindeau şi concedii de studii, trecând
peste 15 zile, concediu de odihnă era redus la jumătate, în aşa fel, încât un funcţionar să
nu beneficieze în cursul unui an mai mult de 30 zile concediu.
În caz de boală funcţionarii Gărzii Financiare definitivaţi în serviciu aveau dreptul
la concediu mai mare de o lună. Când un asemenea concediu trecea de 3 luni, se reducea
salariul la jumătate, iar când se prelungea peste un an, funcţionarul era lăsat în
disponibilitate, rămânând ca după însănătoşire dacă este vacanţă să poată fi reprimit în
serviciu.
Accesoriile de salariu nu se reduceau.
La cererea de concediu pentru boală se ataşa un certificat medical eliberat de un
medic oficial de circumscripţie.
Comandamentul putea să facă constatări printr-un medic primar municipal sau
judeţean, atât la cererea concediului, cât şi în cursul lui, iar dacă se constata că
funcţionarul a devenit impropriu şi incapabil de a mai face serviciu, după expirarea unui
concediu de boală de 30 zile, putea fi lăsat în disponibilitate.
Pentru funcţionarii internaţi în spitale se acceptau certificate medicale eliberate de
direcţiunea spitalelor respective.
Permisiile sau concediile până la 3 zile se puteau aproba de comandanţii de
comisariate şi circumscripţii, iar cele ce treceau de 3 zile se aprobau numai de
comandamentul Gărzii Financiare.
Funcţionarii care nu au un an de serviciu nu beneficiau de concedii de odihnă, iar
funcţionarii provizorii, nu puteau obţine concedii de boală peste 30 zile.
Referitor la stagiu, stabilitate sau demisii, erau stipulate deasemeni o serie de
condiţii. Între acestea, toţi funcţionarii Gărzii Financiare, indiferent de postul în care
fuseseră numiţi, erau consideraţi stagiari sau provizorii timp de un an de la numire.
Cei proveniţi din alte servicii ale Statului, având funcţiuni superioare celei de
impiegat stagiar, şi care fuseseră numiţi în funcţii superioare celei de guard financiar
provizoriu, sau guard financiar cl. II. erau declaraţi definitivi de drept după an stagiu de
un an de serviciu în Garda Financiară.
Funcţionarii numiţi în postul, de guard financiar provizoriu cl. II, sau în alte
funcţiuni, neavând un stagiu de cel puţin doi ani fără întrerupere în serviciul Statului,
înainte de a intra în corpul Gărzii Financiare, nu puteau fi declaraţi definitivi decât după
un stagiu de minimum un an în serviciul Gărzii financiare.
Dacă definitivarea comporta o avansare, în lipsa de vacanţe bugetare, după un
stagiu de 2 ani, se putea declara chiar şi fără drept la salariul aferent acestei funcţii.
 Funcţionarii Gărzii Financiare aveau dreptul să demisioneze. Excepţie făceau doar
aceia care se angajau să servească obligatoriu un termen determinat.
Asupra demisiei, hotăra comandantul Gărzii Financiare, care o supunea
Ministerului spre aprobare dacă era cazul, avizând şi pe funcţionarul respectiv prin
unitatea de care depinde.
Demisia putea fi refuzată când era în curs o cercetare bănească sau disciplinară,
dacă anumite condiţii speciale nu fuseseră îndeplinite, sau dacă era dată pentru a se
sustrage de la urmăririle unei vine vădite.
Funcţionarul demisionat nu putea părăsi serviciul înainte de a i se comunica
primirea demisiei în scris.
În privinţa serviciului personalului, funcţionarii Gărzii Financiare erau supuşi la
examene de calificare în fiecare an, mai întâi de către şeful lor ierarhic şi mai pe urmă de
către comandant, care stabilea normele de calificare şi funcţionarii îndreptăţiţi a da
primele note.
Foile calificative erau secrete. Totuşi la cerere se putea comunica cuprinsul lor,
funcţionarului respectiv.
Cazierele funcţionarilor Gărzii Financiare până la gradul de guard principal cl. I
inclusiv, se păstrau la comisariate, iar ale funcţionarilor de la gradul de subcomisar în sus
la comandament. Comandamentul avea câte o copie de pe cazierele funcţionarilor a căror
originale se păstrau la comisariate. Toate chestiunile privitoare la personal se rezolvau la
comandamentul Gărzii Financiare.
Totodată, Funcţionarii Gărzii Financiare aveau următoarele, obligaţii:
1. Să servească Statul cu credinţă şi supunere, observând întru totul
Constituţia şi legile în vigoare, consacrându-se serviciului şi lucrând
conştiincios, obiectiv şi desinteresat;
2. Să se supună ordinelor superiorilor lor, fără şovăire şi să execute întocmai
orice dispoziţiuni;
3. Să fie totdeauna la dispoziţia serviciului şi să respecte orarul stabilit de
comandament şi de şefii ierarhici;
4. Să nu facă nimic în actele vieţii lor publice sau private de natură a
compromite postul sau corpul din care făceau parte;
5. Să nu intre în societăţi sau asociaţii cu caracter subversiv sau imoral, nici
să se asocieze sau să lege prietenie cu persoane care aveau o purtare
dubioasă sau degradantă;
6. Să fie respectuoşi faţă de superiori şi să păstreze bunăcuviinţă faţă de egali
şi inferiori atât în ceea ce privea personalul din corpul Gărzii financiare,
cât şi cel din celelalte servicii ale Ministerului de Finanţe. Această
obligaţie trebuia să se exteriorizeze şi prin salutul şi atitudinea militară
impusă prin caracterul şi organizarea acestui corp;
7. Să fie cuviincioşi cu publicul, dându-le tot ajutorul şi lă-
muririle în ce priveşte îndatoririle cerute de legi;
8. În relaţiile cu funcţionarii celorlalte autorităţi sau instituţii publice,
trebuiau să păstreze toată consideraţia şi bunăcuviinţa ce li se cuveneau
respectivilor funcţionari, în raport cu postul şi demnitatea ocupată de
fiecare;
9. Să păstreze secretul în executarea serviciului, nearătând ordinele ce le
primeau, nici actele oficiale la persoane străine, fără autorizaţia şefilor
ierarhici. Dacă justiţia cerea o depunere în legătură cu serviciul
funcţionarului, acesta era obligat să depună;
10. Să nu discute chestiuni în legătură cu serviciul sau să se amestece în
chestiuni politice;
11. Să nu dea presei nici o informaţie cu privire la serviciu sau la corpul din
care făcea parte, nici să colaboreze la vreun ziar sau reviste fără
încuviinţarea comandamentului;
12. Să se supună în totul programei de serviciu interior, în ce priveşte
disciplina, regimul de cazarmă, portul uniformei şi insignele, conform
instrucţiunilor fixate de comandament;
13. Să nu se angajeze în datorii care întrec retribuţiunile sau posibilităţile de
achitare;
14. Să nu pretindă sau să primească niciun fel de daruri, în natură sau în bani.
Nici să-şi procure, sub niciun motiv, avantaje în legătură cu serviciul;
 15. Să depună toate cererile şi reclamaţile pe cale ierarhică, fiind interzisă
folosirea de orice intervenţii prin alte persoane, direct sau indirect, în
favoarea lor sau altora;
16. Să păstreze în bună stare şi să se îngrijească de toate obiectele sau
lucrurile ce li se încredinţau;
17. Să nu participe în timpul serviciului, la serbări sau petreceri, nici să facă
petreceri, sau să se dedea la beţie prin localuri publice;
18. Să nu consume băuturi alcoolice în restaurantele sau debitele unde se
găseau cu ocazia serviciului, nici să pretindă sau să accepte să li se
servească masa gratuit;
19. Cu ocaziunea serviciului să înlăture tratarea sau aranjarea oricăror afaceri
sau chestiuni de interes personal sau particular;
20. Să nu părăsească postul încredinţat sau să neglijeze însărcinările primite;
21. Să nu frecventeze localurile publice rău famate, să nu joace cărţi sau alte
jocuri de noroc;
22. Să observe cu stricteţe purtarea colegilor lor şi în cazul când aceştia se
îndepărtau de la îndatoririle lor, să raporteze imediat şefului ierarhic,
verbal sau în scris, care era obligat să ia măsuri de reprimare. Dacă
raportul viza pe unii dintre şefii ierarhici, se înainta direct celui imediat
superior în grad.
Călcarea oricărei din obligaţiile enumerate anterior, constituia un delict de
serviciu, care atrăgea aplicarea uneia din pedepsele disciplinare.
Dacă un funcţionar lipsea de la serviciu nemotivat două zile consecutive, pierdea
retribuţia pe timpul absenţei, putând fi pedepsit disciplinar, iar dacă în termen de 5 zile nu
anunţa absenţa, producând dovezi justificative şi continua să lipsească de la serviciu, se
considera demisionat, chiar dacă se justifica ulterior. Dacă justificarea făcută în termen
nu era acceptabilă, acesta urma să sufere sancţiunile disciplinare.
Această demisie din oficiu putea fi refuzată de comandant, în cazul când
funcţionarul se făcuse vinovat şi de călcarea altei dispoziţii din regulament sau dacă prin
lipsa de la serviciu se urmărea sustragerea de la urmările unei vine vădite.
 Pe lângă obligaţii şi îndatoriri, funcţionarii Gărzii Financiare aveau şi o serie de
drepturi, între care dreptul să exercite funcţii corespunzătoare gradului lor, neputând fi
întrebuinţaţi în funcţiuni sau posturi inferioare acestui grad, ori să li se dea însărcinări
care nu erau în legătură cu serviciul.
Retribuţia lunară a funcţionarilor Gărzii Financiare era compusă din salariu şi
ajutor familial, iar pentru aceia care nu locuiau în cazarmă şi din indemnizaţie de chirie.
În mod excepţional, dat fiind mobilitatea corpului, salariile erau fixate uniform pe
funcţii, fără a se ţine cont de localităţile unde erau repartizaţi. Se mai adăuga şi o
indemnizaţie specială, numită alocaţie de hrană, care se stabilea la întocmirea bugetului.
Funcţionarii Gărzii Financiare care se deplasau de la reşedinţă la serviciu, aveau
dreptul la o diurnă şi cheltuieli de transport, care se fixa de Ministerul de Finanţe
Funcţionarii Gărzii Financiare, mutaţi în interes de serviciu în altă localitate,
aveau dreptul la o indemnizaţie de mutare şi cheltuieli de transport.
Pentru timpul servit cu reţineri, funcţionarii Gărzii Financiare aveau dreptul la o
pensie, potrivit dispoziţiilor legii generale de pensii.
Funcţionarii Gărzii Financiare se puteau asocia între ei, pentru scopuri culturale şi
economice, putând intra şi în Asociaţia generală a funcţionarilor publici.
Dispoziţiile finale ale regulamentului făceau referire la faptul că funcţionarii
Gărzii Financiare, aflaţi în serviciu la punerea în aplicare a respectivului regulament,
chiar dacă nu posedau studiile cerute, rămâneau pe posturile lor.
Cei care se aflau în serviciul Statului în anul 1916 puteau înainta în toate posturile
sau gradele din ierarhia Gărzii Financiare, dacă treceau examenele de specialitate, cerute
prin regulament.
Funcţionarii aflaţi în serviciu şi care fuseseră numiţi în serviciul Statului de la
anul 1916 până la momentul respectivului regulament şi care nu posedau drept studii cel
puţin absolvenţa gimnaziului, nu puteau înainta în grad decât prin trecerea unui examen
de specialitate, stipulat în regulament, iar dacă se găseau deja în posturi pentru care nu
aveau examenul cerut, rămâneau în respectivul grad.
Examenele de specialitate, absolvite în vechea Gardă Financiară rămâneau
valabile şi se echivalau cu acelea prevăzute în regulamentul studiat.
 Toţi funcţionarii numiţi în funcţii de guard financiar provizoriu, cu începere de la
punerea în aplicare a respectivului regulament, erau trecuţi în funcţia de guard financiar
cl. II. iar guarzii definitivi, în funcţia de guard financiar cl. I (funcţii echivalente). Vechea
denumire de provizor sau definitiv s-a păstrat numai în ştatele de salariu pe exerciţiul
financiar 1934-1935.
În concluzie, pentru punerea în aplicare a respectivului regulament, lămurirea
dispoziţiilor sau cazurilor neprevăzute în el, Comandamentul era dator să dea instrucţiuni
adiacente sau ordine circulare, care aveau tăria de regulament.
Astfel, toate dispoziţiile din regulamentele provizorii, aplicate anterior, precum şi
acelea din ordinele circulare care erau contrare dispoziţiilor prevăzute în regulamentul
studiat, erau prin urmare abrogate.

După anul 1944, controlul financiar-contabil, atât cel exercitat de stat, cât şi cel
propriu, exercitat la nivelul agentului economic, a căpătat alte forme, determinate de
noile condiţii politice şi, în cadrul acestora, de legile de organizare a întregii economii.
După ocuparea României, autorităţile instalate de sovietici în fruntea ţării în
august 1944 au emis Decretul nr. 352/1948, în baza căruia s-au desfiinţat Înalta Curte de
Conturi şi Garda Financiară şi s-a renunţat la organizarea de până atunci a controlului
financiar. Aşadar, Garda Financiară a fost desfiinţată, iar atribuţiile acesteia au fost
preluate de către structurile noii Republici Populare Române14.
A urmat prin urmare, din nou, o perioadă de întrerupere a activităţii. Garda
Financiară a funcţionat aşadar până în 1948, când, datorită schimbării structurilor
politice, economice şi sociale, atribuţiile acestei instituţii au revenit Miliţiei economice.
Acest organ efectua controlul în acelaşi mod, însă numai la băuturi, cazane, restaurante,
bufete, etc.
Motivaţia care a stat la baza acestui fenomen, constă în faptul că dispărând
producţia privată nu mai exista nici necesitatea controlării contribuabililor din acest
sector de activitate.

14
Popeangă, Gabriel, Popeangă, Petre, Op. Cit., p. 17.
 În anul 1959 a fost aprobat Regulamentul privind organizarea şi executarea
controlului preventiv în instituţii, întreprinderi economice de stat, exercitat de
conducătorul compartimentului financiar-contabil şi de către delegaţi ai acestuia,
desemnaţi de către conducătorul unităţii. Ulterior, controlul financiar-contabil, atât cel
propriu, exercitat în cadrul noilor întreprinderi de stat, cât şi cel exercitat de stat, a fost
reglementat prin legi speciale.

În sfârşit, o ultimă etapă a început în anul 1991, când, pe fondul schimbărilor din
România şi în condiţiile privatizării, Garda Financiară a fost reînfiinţată în baza
prevederilor Legii 30/1991, privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar şi a
Gărzii Financiare, după 43 de ani de absenţă.
Pornind de la prima lege de organizare a controlului financiar şi a Gărzii
Financiare, elaborată în anul 1991, prin care s-a definit în noul context postrevoluţionar
controlul financiar şi s-au statuat formele de control financiar preventiv, controlul
financiar de gestiune şi controlul financiar al Gărzii Financiare, în perioada 1991-2010
activitatea de control a cunoscut importante mutaţii şi perfecţionări15.
Definirea cadrului legal al acestui organ a avut loc la 1 octombrie 1992 când a
fost emis Ordinul nr. 1079 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi
funcţionarea Gărzii Financiare16.
Garda Financiară reînfiinţată constituie aşadar un organ de control care să acopere
principalele interese ale statului pe de o parte şi drepturile cetăţeanului pe de altă parte, în
condiţiile noilor raporturi create prin apariţia noilor agenţi economici particulari, mai ales
a acelor producători de bunuri de larg consum şi prestări de servicii.
Ea este reînfiinţată oficial, ca o necesitate strigentă a noului sistem economic, cu
sarcini de prevenire şi limitare a evaziunii fiscale, respectarea noilor reglementări legale
în ramurile producţiei şi circulaţiei mărfurilor, serviciilor, sectorului vamal,etc. Mai mult
ca oricând a fost necesară sincronizarea activităţii Gărzii Financiare în ceea ce priveşte
organizarea, dotarea materială, perfecţionarea personalului, cu ritmul rapid de elaborare
şi aplicare a legislaţiei specifice a economiei de piaţă.

15
Alămâie, Dumitru, Hangan, Elena, Controlul financiar. Standarde actuale. Perspective, Editura CD
Press, Bucureşti, 2006, p. 3.
16
Publicat în M.O. nr. 299 din 24 noiembrie 1992
 Reînfiinţarea Gărzii Financiare are semnificaţia restabilirii unei tradiţii datând din
perioada anilor 1921-1923, când în ţara noastră s-a adoptat reglementarea modernă a
contribuţiilor directe. În aceşti 3 ani, Garda Financiară a fost organizată ca serviciu de
poliţie specială a finanţelor, având ca atribuţii principale prevenirea şi descoperirea
contravenţiilor la legile şi normele financiare, precum şi sprijinul acordat organelor
financiare în procedura lor oficială.
Începând cu anul reînfiinţării Gărzii Financiare sub forma unui corp de control
financiar specializat al statului, inspectorii Gărzii s-au numit comisari, atribuţiile
principale fiind de prevenire depistare şi de sancţionare a faptelor ce contravin normelor
legale.
Statul, indiferent de forma sa de organizare, şi-a creat întotdeauna un sistem de
control ale cărui pricipale obiective au vizat în cele mai multe cazuri, activităţi de
urmărire şi de realizare a obligaţiilor financiare ale cetăţenilor faţă de instituţiilor sale.
Necesitatea acţiunilor de control este determinată de cauze obiective, precum
caracterul conştient al procesului de transformare a societaţii şi de particularităţile legilor
economice care acţionează în edificarea economia de piaţă. În acest context, controlul
statului a fost înfiinţarea sau reînfiinţarea unor structuri, cum este Garda Financiară în
sfera de activitate a executivului.
Garda Financiară a fost reînfiinţată în subordinea Ministerului Finanţelor, iar din
luna octombrie 2003 a fost reorganizată ca instituţie publică de control cu personalitate
juridică, finanţată de la bugetul statului în subordinea Autorităţii Naţionale de Control17.
În februarie 2005 Garda Financiară a trecut din subordinea Autorităţii Naţionale de
Control în subordinea Ministerului Finanţelor Publice18.
În general, actualele atribuţii ale instituţiei sunt aceleaşi cu cele îndeplinite în
perioada interbelică. Cadrul legal de funcţionare în prezent al instituţiei este stabilit de
OUG 91/2003, Legea 132/2004, HG 533/2007 respectiv OMEF 152/2008.Pe de altă
parte, o serie de prevederi legale cu incidenţă în domeniu – OUG 37/2009, OUG

17
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.91/2003 privind organizarea Gărzii Financiare, publicată în
Monitorul Oficial nr.712/13 octombrie 2003.
18
Ordonanţa Guvernului nr.8/2005 privind stabilirea unor măsuri de preluare a Gărzii Financiare şi a
Autorităţii Naţionale a Vămilor în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, publicată în Monitorul
Oficial nr. 101/31 ianuarie 2005.
105/2009 au fost declarate neconstituţionale cu consecinţa neconstituţionalităţii actelor
subsecvente date în aplicarea acestora19.
Conform H.G. nr. 533/2007, modificată prin H.G. nr. 1171/2007, Garda
Financiară este instituţie publică de control, cu personalitate juridică, care exercită
controlul operativ şi inopinat privind prevenirea, descoperirea şi combaterea oricăror acte
şi fapte din domeniul economic, financiar şi vamal, care au ca efect evaziunea şi frauda
fiscală, organizată ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale în subordinea
Ministerului Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

19
Decizia nr.414/2010 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.I pct.1, art.I pct.6,
art.I pct.27 şi ale art.I pct.28 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.188/1999 privind
Statutul funcţionarilor publici , publicată în Monitorul Oficial nr.291 din 04.05.2010.