PĂRINTELE EPISCOP MACARIE, al nostru Vlădica cel cald și luminos

din ținuturile reci și întunecate, despre ocrotitorii săi, SFINȚII

MACARIE EGIPTEANUL și ALEXANDRINUL. “Nu, nu îi protejăm pe
copii dacă îi creştem cu o filosofie INDIVIDUALISTĂ, ci îi
sălbăticim şi îi facem impenetrabili ajutorului dumnezeiesc!”.
IADUL izolării și al dezbinării, LOGICA DĂRUIRII vs. LOGICA
ACUMULĂRII
19-01-2019

(icoane de Gabriel Toma Chituc)

LA MULTI ANI DE SLUJIRE
INMIIT RODITOARE
PARINTELUI NOSTRU
MACARIE, EPISCOPUL
ROMÂNILOR DIN EUROPA DE
NORD!

Sfinţii Cuviosi Macarie cel

Mare si Macarie Alexandrinul.
Raiul este atunci când ne
vedem față către față1
1 Privegherea de noapte la sărbătoarea Sfinţilor Macarie cel Mare şi Macarie

Alexandrinul, vineri, 19 ianuarie 2018.

Cei doi sfinţi cuvioşi sunt cunoscuţi

şi cinstiţi de poporul binecredincios
român şi, în special, de către
monahi. Scrierile Cuviosului Macarie
cel Mare au fost tălmăcite în
româneşte încă din 1775 de către
ieromonahul Macarie, apropiat de
Sfântul Paisie Velicikovski şi de
Sfântul Gheorghe de la Cernica. Numele de Macarie este des întâlnit
printre călugării români, dar mai puţin întâlnit la mireni. Cu atât mai
mare mi-a fost bucuria ca, de ziua acestor doi sfinţi cuvioşi, să aflu de doi
prunci cu numele Macarie. Unul dintre ei s-a născut chiar în această zi, în
Norvegia, făcând fericiţi tinerii săi părinţi români, iar celălalt este un copil
african, botezat cu numele Macarie în Rwanda. Le doresc acestor prunci şi
părinţilor lor să aibă parte întotdeauna de rugăciunile şi de ajutorul Sfinţilor
Macarie cel Mare şi Macarie Alexandrinul!
Lucrările hagiografice au făcut adesea confuzie între cei doi Sfinţi
Macarie: Sfântul Macarie cel Mare numit şi Macarie Egipteanul şi
Sfântul Macarie Alexandrinul, care au fost contemporani şi care au
aceeaşi dată de prăznuire, 19 ianuarie. Intre ei trebuie făcută distincţia
necesară, potrivit izvoarelor istorice păstrate şi studiilor patristice recente.
Dintre acestea din urmă amintim articolul părintelui Gabriel Bunge: Despre
cei doi Macarie, în care se prezintă deosebirea între cei doi asceţi omonimi,
potrivit indiciilor date de contemporanii lor: Paladie, Evagrie Ponticul, Rufin,
Socrate Scolasticul, Sfântul Cuvios Ioan Casian ş.a.
Aceşti doi mari cuvioşi au trăit în secolul al IV-lea şi fac parte din generaţia de
aur a monahismului ortodox. Au fost prieteni şi ucenici ai Sfântului
Antonie cel Mare. Au săvârşit minunate nevointe ascetice, au lăsat
pilde adânci în Pateric şi Lavsaicon, au înfruntat ereziile vremurilor,
iar Sfântul Macarie cel Mare a scris una dintre cele mai profunde şi
subtile lucrări de viaţă duhovnicească (Omilii duhovniceşti).
1. Sfântul Cuvios Macarie cel Mare este numit şi Macarie Egip-
teanul, pentru că provenea din rândul populaţiei egiptene. El s-a născut în
jurul anului 300 în Egipt, în localitatea Ptinapar şi a fost unul dintre marii
întemeietori ai monahismului. Cuviosul
Macarie a fost apreciat mult de
contemporani, ca un monah desăvârşit,
care a biruit patimile şi a ajuns la
contemplaţie.
Evagrie îl numeşte pe acest Macarie:
„vasul alegerii”, „bătrânul egiptean”,
„fericitul Macarie” sau„sfântul şi
foarte practicul nostru învăţător şi
marele învăţător şi dascăl”, dovedind
că şi contemporanii îl deosebeau de
celălalt Macarie prin
atributul Mare. Paladie ne spune că de
tânăr s-a distins prin discernământul de o
atât de rară fineţe, încât era numit „copil
bătrân”. în Pateric ni se mai spune că
era supranumit „dumnezeu pământean“,
pentru că acoperea cu blândeţea şi cu
dragostea lui desăvârşită păcatele şi
neputinţele oamenilor. „Că precum este
Dumnezeu acoperind lumea, aşa s-a
făcut şi avva Macarie acoperind
greşelile ce le vedea, ca şi cum nu le-
ar fi văzut şi pe care le auzea, ca şi
cum nu le-ar fi auzit.”
 În tinereţe, când părinţii săi au
stăruit să se căsătorească, Macarie s-
a retras în pustie şi s-a rugat
Mântuitorului Hristos, Mirele Bisericii,
să îl călăuzească pe calea
bineplăcută Lui. În această perioadă,
de post şi rugăciune, a avut o
vedenie. Un heruvim înaripat l-a luat
de mână şi l-a urcat pe vârful unui
munte, arătându-i întreaga pustie,
de la răsărit la apus, şi zicându-i:
„Dumnezeu ţi-a dat ţie şi fiilor tăi
drept moştenire această pustie!” De
altfel, unele dintre cele mai vechi
icoane ortodoxe îl înfăţişează pe
Sfântul Cuvios Macarie alături de
heruvimul înaripat din vedenie.
În anul 360 a întemeiat
mănăstirea care îi poartă numele, fiind una dintre puţinele mănăstiri
din Deşertul Nitriei cu viaţă monahală neîntreruptă din secolul al IV-
lea până astăzi. De la Sfântul Macarie cel Mare au rămas 50 de Omilii
şi o scrisoare către călugării tineri, cu tot felul de sfaturi.A trecut la
cele veşnice în jurul anului 390.
Dintre multele pilde din Pateric despre Avva Macarie cel Mare, Egipteanul,
amintesc doar una: Mergând sfântul în pustie, găseşte un craniu aruncat pe
pământ. Şi începe un dialog între cuvios şi mortul al cărui craniu era în
pustie. Cuviosul află că mortul se afla în iad, iar în acel loc de chin fiind,
primeşte puţină mângâiere, în acea stare de osândă, atunci când se ruga
Sfântul Macarie pentru cei din iad. Şi întreabă cuviosul în ce constă acea
puţină mângâiere, iar mortul îi răspunde:

„În focul din iad este cu neputinţă să se vadă cineva faţă către faţă,
căci faţa fiecăruia e lipită de spatele celuilalt. Atunci însă când te rogi
pentru noi, putem vedea dintr-o parte faţa celuilalt.”
Iată, aşadar, o definiţie a iadului: atunci când nu ne putem vedea faţă
către faţă, şi iată că a putea face aceasta era pentru acei sărmani osândiţi
singura mângâiere.
Din nefericire, constatăm că trăim această stare de iad, deseori de
bunăvoie alegând-o, încă din această viaţă: atunci când lăsăm ura şi
dezbinarea să ne domine, când nu mai vrem să vedem la faţă pe fra-
tele nostru, când nu mai vrem nici măcar să auzim de el sau să-l po -
menim. Căci, cum spune şi Sfântul Apostol Ioan, „Cine zice că este în lumină
şi pe fratele său îl urăşte, acela este în întuneric până acum“ (I Ioan 2, 9). De
asemenea, iadul este şi atunci când trăim în izolare şi auto-
suficienţă, căci, atunci când credem că nu avem nevoie de celălalt şi
că nu suntem datori cu dragostea, compasiunea sau minima empatie
faţă de celălalt, atunci ne aflăm într-o stare de mândrie luciferică.
Dar iadul semnifică şi depersonalizare şi uniformizare. In pilda din
Pateric, osândiţii, în cele câteva clipe de uşurare, devin, din anonimi,
persoane unul pentru celălalt.
Căci a avea mângâiere atunci
când vezi faţa celuilalt
înseamnă a avea acces, fie
pentru un moment, la taina
persoanei. Imaginea mulţimii
de osândiţi înghesuiţi unul în
spatele celuilalt, fiecare captiv
osândei sale, inaccesibil şi
indisponibil celuilalt, fiecare
cuprins de propria ratare sau
de propriile griji ale vieţii,
aduce în mod izbitor aminte de
cunoscutele „aglomerări
urbane”, de masele de oameni
uniformizaţi, depersonalizaţi,
anonimi unii pentru alţii, din
societatea modernă. Aşadar,
prin această pildă Sfântul Macarie
cel Mare ne învaţă, printre altele,
că starea de Rai se obţine
atunci când reuşim să ne
vedem deplin faţă către faţă,
când ne bucurăm de celălalt,
când ne împărtăşim unul de
celălalt, atunci când
constituim, împreună, o comunitate, nu o societate de masă.
 Pe de altă parte, Omiliile duhovniceşti ale
Sfântului Macarie cel Mare sunt de neapărată trebuinţă pentru a conştientiza
şi înţelege „demnitatea şi starea creştinului” (omilia a 27-a), pentru a
înţelege de ce creştinul nu poate trăi ca „oamenii lumii acesteia“ (omilia a 5-
a), despre cum sunt şi cum îi poţi recunoaşte pe „adevăraţii creştini“ (omilia a
38-a). Lectura acestor omilii este întotdeauna un prilej de puternică
trezire duhovnicească, de dezmeticire din înşelarea unei vieţi de
„căldicică” viaţă întru Hristos.
Un alt lucru de mare importanţă pe care îl putem extrage din viaţa acestui
cuvios este grija faţă de cei suferinzi. Deşi dedicat întru totul nevoinţelor
pustniceşti, Sfântul Macarie cel Mare a ridicat la marginea pustiei un adăpost
pentru cei aflaţi în suferinţă. Prin aceasta ne-a arătat că zadarnic ridicăm
ochii spre ceruri, dacă nu îi coborâm şi spre cei care bolesc lângă noi,
spre cei însinguraţi, spre cei fără de ajutor.
 2. Sfântul Cuvios Macarie
Alexandrinul sau Cetăţeanul (orăşeanul sau citadinul), numit aşa pentru
că era din cetatea Alexandriei, provenea din rândul aristocraţiei alexandrine
grecizate, născut pe la anul 310. El este numit de Evagrie:  sfântul preot, de
Pateric: preotul de la Chilii (Kellia), iar de Paladie: Sfântul Macarie preotul
nostru, întrucât acesta primise harul preoţiei şi slujea în comunitatea
monahală de la Kellia. Practica o asceză foarte severă, postea săptămâni
întregi, fără pâine şi fierturi, şi nu gusta fructe. Cuviosul Macarie Alexandrinul
a trecut la Domnul spre anul 395.
Reţinem următoarea pildă din viaţa acestuia. Primeşte Avva Macarie
Alexandrinul, de la un mirean evlavios, câţiva struguri în dar. Şi precizează
Lavsaiconul că „poftea să-i mănânce pe ei”. Dar, strunindu-şi pofta, avva i-a
trimis la un frate al mănăstirii care era bolnav. Fratele acesta s-a bucurat,
dar, strunindu-şi, la rândul său, pofta, îi trimite altui frate. Acesta la fel, şi
fiecare frate al mănăstirii unde vieţuia avva a făcut la fel, bucurându-se de
darul primit, dar strunindu-şi pofta şi dăruindu-l mai departe, până când
strugurii au ajuns înapoi la cel care îi primise iniţial, Avva Macarie
Alexandrinul, care, zice în carte, a mulţumit lui Dumnezeu pentru înfrânarea
şi dragostea monahilor din obşte.

Este o pildă care ne arată cum bucuria de a dărui a fost mai mare şi a
biruit bucuria de a primi. Bucuria dăruirii hrăneşte, întăreşte, scoală
din boală şi uneşte oamenii, comunitatea. Această pildă ne aduce aminte
de cuvintele evanghelice: „Mai fericit este a da decât a lua“, dar şi de
cuvintele monahului Nicolae Steinhardt: „Dăruind, vei dobândi.”
 Aceasta este „logica” creştină,
pe care o vedem pusă la lucru în pilda cu strugurii Avvei Macarie,
o logică a dăruirii în care primează binele celuilalt în faţa binelui
propriu, total opusă celei lumeşti, pe care o putem numilogica
acumulării, care ne spune că, pentru a spori în viaţa noastră, pentru a
creşte, pentru a ne întări, nu trebuie să hm generoşi, darnici sau jertfitori, ci,
dimpotrivă, trebuie să adunăm doar pentru noi şi ai noştri, să ţinem ce
dobândim, he în dar, fie prin propriul efort (însă cine trăieşte doar prin
„propriul efort”?) doar pentru noi şi, eventual, chiar să luăm de la alţii prin
diverse metode.
Îndemn pe toţi creştinii să îşi crească copilaşii în duhul acestei pilde
din viata Avvei Macarie Alexandrinul, chiar dacă, în fata acestei vieți
caracterizate de o sălbatică concurenţă, avem impresia că le-am face
un bine dacă îi obişnuim să he individualişti, să îsi „ştie interesul”, să
ştie să „dea din coate” sau alte asemenea „învăţături”. Nu, nu îi
protejăm pe copii dacă îi creştem cu o astfel de filosofie, ci îi
sălbăticim şi îi facem impenetrabili ajutorului dumnezeiesc! Mai mult
decât atât, dacă vom creşte oameni insensibili, indiferenţi, lipsiţi de
orice simţ al darului şi de orice generozitate, să nu ne mirăm dacă, la
bătrâneţe, aceştia ne vor abandona sufleteşte, ba chiar şi trupeşte.
Un „individualist” nu poate fi creştin şi, deseori, nu poate fi nici
măcar om.
Am să închei însă, ca un îndemn, tot cu o pildă din Pateric a Sfântului Macarie
cel Mare:
„L-au întrebat unii creştini pe cuvios cum să se roage. Bătrânul le
răspunde: «Nu e nevoie să vorbim multe, ci să întindem adeseori mâinile
la rugăciune şi să spunem: Doamne, precum vrei şi precum ştii, miluieşte!
Iar dacă e ispită sau încercare, să spunem: Doamne, ajută-ne! Căci
Dumnezeu ştie ce e de folos şi va face cu noi milă».“