Comunicarea interpersonală in armată

Introducere
Comunicarea este o dimensiune central a vieții noastre culturale , fără ea ,
orice tip de cultură moare. În consecință , studiul comunicării presupune studiul culturii în care
este integrat. Comunicarea a primit nenumărate definiții – fie ele implicite ori explicite – toate
demonstrând eforturile continue ale practicienilor , oamenilor de știință preocupați de a descrie ,
prezice și întelege cât mai bine fenomenul în discuție . Aceste definiții pot fi grupate în categorii
variate , unele venite dinspre zona limbajului comun , altele din sfera intereselor individuale ale
unora dintre specialiști și, o categorie de definiții izvorate din orientarea specialiștilor spre
intereseul public general.
În mediul civil , comunicarea dispune de o gamă largă de mijloace pentru a-şi
manifesta expresivitatea, mediul militar se supune unor rigori atât în ceea ce priveşte
instrumentul cu care se transmite mesajul şi numărul persoanelor implicate, cât şi modul de
realizare al comunicării. Prin urmare, în cadrul organizaţiilor armatei nu se poate comunica
oricum, oricând, oriunde şi indiferent cărui public o anumită informaţie. În domeniul apărării,
comunicarea reprezintă o funcție esențială de conducere și de comandă, care intră în atribuția
Ministerului Apărării Naționale. Eficacitatea și eficiența eforturilor de comunicare ale acestei
instituții sunt într-o strânsă corelație și depind într-o măsură considerabilă de felul în care liderii
militari și civili conștientizează importanța implicării active în exercitarea acestor funcții, precum
și stabilirea unor obiective și strategii comune.
Aşadar, comunicarea se dovedeşte esenţială în mediul militar atât la nivelul
interacţiunii cu alte structuri ale societăţii, cât mai ales la nivel intern. Se ştie că – deşi armata
este un sistem instituţional închis, codificat – relaţiile dintre angajaţi sunt puternic influenţate de
viaţa civilă. O bună organizare în acest plan, cu accent pe comunicare eficientă, durabilă şi
adecvată situaţiei creează în exterior impresia unui scut ce asigură liniştea şi protecţia unei
societăţi şi orientează atenţia către alte domenii de interes comunitar şi personal. De fapt,
competenţa comunicaţională este o cerinţă de bază pentru toate cadrele militare, dar mai ales
pentru cele aflate la comandă, puse în situaţia de a coordona şi de a regla unitar şi sigur
comportamentul organizaţional. ”A evalua, a lăuda, a sancţiona a hotărî, a motiva sunt toate
acţiuni legate de actul de comandă. Punerea acestora în practică nu este simplă dacă nu se
cunoaşte dificila artă a comunicării prin care comanda se manifestă şi prin care se ajunge la
subordonat. Modul de comunicare influenţează forţa conducerii.” (Alvarez 1996). Întrucât, doar
prin acumularea experienţei, procesul de achiziţionare a unei astfel de competenţe ar fi prea
îndelungat, se efectuează deseori cursuri de specializare ce contribuie la ameliorarea capacităţii
de a comunica prin adaptarea şi ajustarea la nevoile personalului propriu şi ale comunităţii. Prin
aceasta, se realizează deschiderea spre societate şi se asigură optimizarea relaţiilor exterioare.
Am putea crede că, în acest caz, comunicarea în cadru militar se bazează pe alţi piloni, îmbracă
alte forme şi funcţionează după alte legi şi strategii decât comunicarea, privită la modul general.
Totuşi, elementele care o deosebesc au în vedere ierarhizarea clară, relaţiile puternic formalizate,
conformarea şi respectarea strictă a ordinelor, calendarul exact al activităţilor profesionale
cotidiene. Aceasta nu înseamnă că transmiterea de informaţii se face doar într-un singur sens, ci,
dimpotrivă, se respectă principiul participării şi al schimbului în plan informaţional, motivaţional
şi relaţional. În consecinţă, şi comunicarea militară este un proces de tip tranzacţional, prin care
un emiţător transmite informaţii unui receptor prin intermediul unui canal şi într-un anumit
context cu scopul de a se produce anumite efecte cognitive, afective sau comportamentale.

Comunicarea, ca proces de adaptare a

comportamentului oamenilor la cerinţele
organizaţionale militare
Preocupări de demonstrare a modului în care comunicarea este particularizată de către
rolul asumat au existat şi în analiza tranzacţională, iniţiată de Eric Berne şi Thomas Harris, care
au considerat că, în fiecare moment al unei interacţiuni personale, locuitorii se află într-o ego-
stare determinată, care îi face să se adreseze celorlalţi de pe poziţia respectivă . Autorii citaţi
definesc situaţia de comunicare ca un ansamblu alcătuit din relaţiile de rol, cadrul şi momentul
interacţiunii. Observarea comportamentului oamenilor în orice organizaţie, cum ar fi cea
militară, de exemplu, inclusiv a comportamentului verbal, atestă influenţa deosebită pe care o
exercită asupra acestuia caracterul contradictoriu şi incomplet al socializărilor, care sunt mai
coerente în zona specializărilor, dar în ceea ce priveşte sfera relaţiilor interumane, se poate
afirma că sunt vagi şi neadecvate. Limitele şi erorile din socializarea privată şi cea cetăţenească
ale membrilor organizaţiei militare se continuă în limitele socializărilor profesionale, afectând
oamenii, raporturile dintre ei şi chiar situaţia organizaţiei. Dacă socializarea profesională este
trunchiată şi conţine erori, oamenii nu pot să-şi asume şi să atribuie roluri celor cu care ar trebui
să interacţioneze şi să relaţioneze verbal, în modalităţi funcţionale pentru armată, sau o fac
inadecvat. J. Gumperrz se referă la un fenomen asemănător, ce poate fi observat în
particularizarea exprimării verbale de către ceea ce el numeşte poziţia individului în cadrul
sistemului social. Comentând, din alt unghi disciplinar de analiză, variaţia controlului asupra
resurselor comunicative în funcţie de status şi rol, autorul citat remarcă directa proporţionalitate
dintre nevoia individului şi a utiliza facilităţile verbale, sfera sa de acţiune şi omogenitatea
mediului social în cadrul căruia acţionează.
Pentru ameliorarea capacităţilor de operare în cadrul interacţiunilor dintre
militari şi, implicit, a socializării membrilor organizaţiei militare, apreciez că sunt necesari
următorii paşi:
• conceperea socializării militarilor astfel încât să producă dezvoltarea
discernământul social în modalităţi nepartizane şi nefanatice;
• gestionarea performantă, pe termen mediu şi lung, a resurselor umane ale
organizaţiei, punând accent pe realizarea profilului social optim al membrilor ei, în concordanţă
cu obiectivele generale ale acesteia şi cu necesităţile pe care ea trebuie să le stabilească;
 • proiectarea, pe baze teoretice adecvate, a proceselor instructive şi educative, în
scopul reducerii decalajelor şi a discrepanţelor dintre orizonturile interpretative ale militarilor, în
capacitatea lor de procesare a informaţiilor;
• formarea la comandanţi a capacităţii de gândire abstractă, pentru a interpreta
sistemic situaţiile şi a gândi prin consecinţele hotărârii lor;
• promovarea, în cadrul proceselor socializante, a unui set de imagini şi
reprezentări specifice organizaţiei militare, ca o componentă importantă a viitoarelor capacităţi
interpretative şi de orientare ale membrilor organizaţiei militare
La modul general, spunem că socializarea este bună dacă oamenii atribuie şi asumă
roluri în modalităţi compatibile cu rolurile distribuite formalizat, prin reglementări în organizaţie.
Decidenţii, respectiv comandanţii sunt cei care realizează distribuirile formalizate, care sunt
dependente de capacităţile interpretative ale acestora. Se poate concluziona că felul în care s-a
realizat socializarea comandantului va influenţa competenţa sa organizatorică: reţele de roluri
proiectate pot să nu includă aspecte de care depind capacităţile oamenilor de a întreţine socio-
interpretorii şi, drept urmare, rolurile jucate de către oameni, deşi conforme rolurilor distribuite
prin reglementări, nu se dovedesc a fi funcţionale. Importanţa funcţionalităţii rolurilor
profesionale este evidenţiată de faptul că ea este cea care dă măsura corectitudinii şi eficacităţii
rolurilor distribuite în organizaţia militară prin reglementări şi a rolurilor pe care oamenii şi le
atribuie reciproc sau şi le asumă.
Comunicarea interpersonală diadică are în vedere interacţiunea dintre strict doi
participanţi şi, pe lângă scopul fundamental de a schimba informaţii, pe plan psihologic, rolul său
constă în influenţarea şi, adesea, manipularea opiniilor, atitudinilor sau credinţelor partenerului.
Cum omul este o fiinţă eminamente socială, modul în care se manifestă în procesul comunicării
vizează satisfacerea mai multor nevoi. Dintre acestea, ar fi de amintit nevoia de incluziune, de
apartenenţă la o comunitate, nevoia de a domina prin control, conducere sau influenţare a
celuilalt, nevoia afectivă şi de a-şi ajuta semenii prin oferirea de sfaturi, soluţii, consolare,
afecţiune, dar şi nevoia de a se deconecta, de a reveni la preocupări ludice. În armată,
comunicarea interpersonală îmbracă două forme: formală şi informală. Cunoscută fiind
importanţa feed-back-ului în organizaţia militară, se acordă atenţie obţinerii acestuia nu numai la
nivel oficial, ci şi în contexte mai puţin rigide, ceea ce permite o imagine de ansamblu mai clară
şi mai nuanţată a personalităţii angajaţilor şi un rezultat concludent al efortului comunicaţional.
Comunicarea interpersonală formală se desfăşoară, în principiu, între un şef şi subalternul său şi,
în funcţie de situaţie, prin ea se urmăreşte motivarea, stimularea celui din urmă sau, dimpotrivă,
avertizarea acestuia cu privire la o abatere. Diferenţa de grad şi funcţie îşi pune amprenta pe
acest tip de comunicare. Ea poate fi dusă la extrem în cazul comunicării superficiale când şeful
iniţiază doar din complezenţă un dialog, cu întrebări banale la care şi răspunsurile sunt la fel de
goale de conţinut. Aceasta survine uneori din teama superiorului de a se avânta pe terenul minat
al cunoaşterii mai detaliate a individualităţii cu nevoile şi dorinţele specifice. Într-adevăr,
ameliorarea relaţiilor de muncă şi transformarea comunicării formale într-un adevărat schimb de
idei se realizează în condiţiile în care un şef dovedeşte tact şi empatie, adică preocupare pentru
felul de a fi, de a gândi şi de a acţiona al subalternului său. Când subordonatul este consultat de
superiorul său pentru a se analiza şi a se găsi soluţii la anumite probleme complexe, comunicarea
devine mai degajată, şi – deşi nu depăşeşte cadrul formal – se permite descoperirea mutuală a
personalităţii partenerilor, dar şi stabilirea şi menţinerea de relaţii semnificativ îmbunătăţite. De
asemenea, când nu se mai află în interiorul unităţii, cei doi redevin civili, fără statut evident
pentru ceilalţi. Atunci, comunicarea excesiv de rigidă – cu păstrarea tonului ceremonios şi cu
adoptarea gesturilor milităroase din obişnuitul ”Să trăiţi, domnule colonel etc.!” – nu face decât
să îi pună într-o lumină defavorabilă pe amândoi.
Comunicarea interpersonală informală are loc între angajaţi aflaţi frecvent pe trepte
ierarhice similare, între care există relaţii de colegialitate şi de prietenie. Simţindu-se mai liberi
în acest context, participanţii se manifestă dinamic, spontan şi îşi permit abateri de la limbajul
militar regulamentar. Dacă în relaţiile pe verticală sau pe orizontală, ei trebuie să adopte un cod
lingvistic unic, epurat de regionalisme sau de construcţii argotice, în comunicarea neoficială din
pauze, din timpul liber sau pe parcursul unor activităţi practice (precum aranjarea şi curăţarea
armamentului), participanţii se exprimă neconstrânşi prea mult de reguli. Se abordează subiecte
variate, se emit idei, aprecieri ale valorii şi opinii necenzurate, se aduc în discuţie evenimente
legate de alte persoane, se spun glume, se lansează tachinări, toate contribuind la sporirea
intimităţii şi la instalarea bunei dispoziţii. Acest mod mai liber de a comunica are efect terapeutic
şi detensionează angajatul atunci când este cazul. Spunându-şi oful, el poate reveni fără
resentimente la formulele lingvistice militare consacrate.

Statusuri şi roluri specifice organizaţiei militare

Orice organizaţie este o structură care ia fiinţă în urma interacţiunilor dintre oameni,
generatoare de presiuni organizate. La rândul lor, interacţiunile desfăşurate în cadrul organizaţiei
sunt influenţate de structura socială a acesteia. În concepţia lui Merton, statusul şi rolul
reprezintă elemente definitorii ale structurii sociale, pe baza cărora pot fi analizate interacţiunile.
Noţiunea de „status“ se referă la o poziţie într-o structură organizaţională, poziţie care presupune
existenţa unor drepturi şi obligaţii prestabilite, în timp ce noţiunea de „rol“ defineşte
comportamentul orientat către aşteptările-standard ale celorlalţi. În concluzie, statusul defineşte
identitatea socială, rolul explicit, drepturile şi îndatoririle individului atât în relaţiile interarhice,
cât şi în interacţiunile dintre indivizii sociali, în timp ce rolul, ca atribut dinamic al oamenilor
aflaţi în socio-organizări, este asociat statusului, care reprezintă atributul structural al acestor
organizări. Unui status îi pot corespunde mai multe roluri. Pentru îndeplinirea unui rol, subiectul
trebuie să fie conştient de drepturile şi îndatoririle poziţiei pe care o ocupă, adică de statusul său.
Statusul de militar este caracterizat şi de profesionalism. Prin acesta, militarul actual se
deosebeşte fundamental de războinicul din trecut, care exercita complementar şi ocazional
atributele profesiei militare. Ceea ce caracterizează militarul profesionist este expertiza, adică
ansamblul cunoştinţelor şi însuşirilor specializate, semnificative pentru domeniul de activitate,
responsabilitatea, prin care se înţelege motivarea în prestarea unui anumit serviciu cerut de
societate, şi spiritul de corp, adică sentimentul unei unităţi organice şi a conştiinţei de sine, date
de apartenenţa la un anumit grup profesional.
 Rolurile îndeplinite în organizaţia militară au o natură reciprocă şi se inter-
relaţionează: drepturile corespunzătoare unui anumit rol înseamnă automat obligaţii corelative
corespunzătoare altui rol complementar. Spre exemplu, rolul de comandant presupune existenţa
complementară a rolului de subordonat. În consecinţă, pentru asumarea responsabilităţilor
corespunzătoare competenţei posturilor din organizaţia militară, sunt atribuite şi asumate
anumite roluri şi, de aceea, trebuie avute în vedere şi rolurile corelative astfel generate. Misiunea
comandantului este de a vedea în ce măsură acestea din urmă sunt benefice sau dăunătoare
organizaţiei, dacă pot fi optimizate, dacă încercarea de ajustare a lor poate avea consecinţe
organizatorice pentru oameni şi organizaţie. Optimizarea rolurilor asumate/atribuite în cadrul
organizaţiei militare şi, prin aceasta, optimizarea statusului de militar este posibilă prin adoptarea
unei soluţii fundamentate teoretic cu privire la funcţionarea şi funcţionalitatea organizaţiei. Prin
centrarea pe criteriul competenţei se poate încerca modelarea rolurilor şi, implicit, modelarea
atribuirii acestora.
Până nu de mult, statusul militarului şi rolurile pe care acesta trebuia să le
îndeplinească în cadrul organizaţiei erau parţial proiectate, fără să existe un model-cadru adecvat
sau bazat pe o teorie. În prezent, prin adoptarea unei viziuni ştiinţifice, situaţia tinde să fie
depăşită. Se menţin, totuşi, unele dificultăţi ce pot avea consecinţe dezorganizate, induse de
conştientizarea parţială a cerinţelor statusului actual al militarului şi a rolurilor asumate/atribuite
acestuia, cum ar fi :
• concentrarea procesului de pregătire profesională pe formarea competenţelor şi a
capacităţilor de acţiune creativă şi de conducere, şi nu de comandă;
• selecţia deficitară a viitorilor membri ai organizaţiei, concretizată în slaba concordanţă
cu aptitudinile esenţiale pentru statusul de militar;
• insuficienta apreciere a gradului şi a modalităţilor în care au fost socializaţi posibilii
membri ai organizaţiei militare;
• dimensionarea necorespunzătoare a socializării primare şi profesionale (adică forme de
învăţământ, pregătire profesională, specializare, avansare pe treptele ierarhice etc.)

Concluzii
Aşadar, orice organizaţie se constituie în modalităţi care sunt afectate de limitele
posibilităţilor sociale de procesare, care se materializează în limitele capacităţilor oamenilor de a
se raporta la organizaţie şi de a se implica în funcţionarea ei prin asumarea şi atribuirea rolurilor.
„Între situaţia organizaţiilor şi posibilităţile oamenilor de a interveni în funcţionarea lor sunt
conexiuni atât de puternice, încât devenirea organizaţiilor nu e posibilă dacă nu se produc
modificări reale şi în socializarea oamenilor“ . Ceea ce se impune este deci, formarea
competenţelor de comunicare, pentru că ele contribuie la posibilitatea creării şi susţinerii
relaţiilor de tip interacţiuni. În acelaşi timp, nu este lipsit de importanţă dacă situaţiile cu care se
confruntă organizaţia sunt înţelese empiric, sistematic sau procesual de către toţi militarii, iar
acest lucru este valabil nu numai pentru subordonaţi, ci şi pentru comandanţi, în egală măsură