Braga, Corin, (coord), Postcolonialism & Postcomunism, vol.

1, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2011

Carmen Muşat

Identităţi alternative
– variaţiile identităţii în spaţiul public postcomunist –

Triumful simulacrelor

“Şi dacă realitatea s-ar dizolva sub ochii noştri? Nu în neant, ci în mai real decât realul (triumful
simulacrelor)? […] Dacă informaţia nu ar mai trimite la un eveniment, ci la promovarea informaţiei înseşi ca
eveniment? Dacă Istoria nu ar mai fi decât o memorie fără trecut, acumulativă şi instantanee? Dacă societatea
noastră nu ar mai fi cea a «spectacolului», cum se spunea în ’68, ci, mai cinic, cea a ceremoniei? […] Dacă
strategia ar înlocui atunci psihologia? Dacă nu ar mai exista un alt comportament posibil decât cel de a învăţa,
ironic, să dispari? Dacă nu ar mai exista fracturi, linii de fugă şi rupturi, ci doar o suprafaţă plină şi continuă,
fără profunzime, neîntreruptă?” Iată un şir de întrebări care încheie cartea din 1987 a lui Jean Baudrillard,
Celălalt prin sine însuşi, în fond un pseudofinal, câtă vreme încercarea de a răspunde acestor interogaţii, doar
aparent retorice, prelungeşte lectura dincolo de limitele fizice ale textului. Am ales acest scurt pasaj ca punct de
plecare pentru demersul meu, deoarece problematica identităţii – fie ea individuală sau colectivă – este
indisociabil legată de cea a memoriei şi de cea a realităţii sociale. Cei unsprezece ani care s-au scurs de la
violenta prăbuşire a regimului totalitar comunist au adus în prim-plan o serie de transformări, atât în ceea ce
priveşte destinele individuale, cât şi structurile şi instituţiile sociale. Am asistat, în toţi aceşti ani, la succesive
crize ale identităţii care au marcat în mod decisiv nu doar identitatea individuală, ci şi cea colectivă,
determinând adeseori spectaculoase tentative de redefinire, în plan politic sau cultural, fie prin ignorarea
sistematică a trecutului, fie prin rescrierea acestuia în funcţie de interese de moment. “Triumful simulacrelor” –
invocat de Baudrillard ca pandant al unei progresive dizolvări a realităţii – este şi efectul unui proces continuu
de revizuire, dublat de unul la fel de pregnant de inventare a identităţii sociale, care se desfăşoară simultan pe
două coordonate majore: pe de o parte similaritatea cu ipostazele personale anterioare sau cu un grup social
anume şi, pe de altă parte, diferenţa în raport cu sine însuşi, dar şi faţă de ceilalţi. În primul capitol din
Identitatea socială, volum apărut în 1996, Richard Jenkins consideră că “identitatea nu poate fi înţeleasă decât
ca proces. Ca «fiind» sau ca «devenind». Identitatea socială a cuiva – de fapt, identităţile sociale ale cuiva,
deoarece despre cine suntem nu se poate vorbi niciodată decât atât la singular, cât şi la plural – nu este niciodată
o chestiune finalizată, pe deplin clarificată. Nici măcar moartea nu poate îngheţa imaginea cuiva: există
întotdeauna posibilitatea unei revizuiri post mortem a identităţii”. În concepţia lui Jenkins – care se recunoaşte
îndatorat în mod special teoriilor lui George Herbert Mead, Anthony Giddens, Erving Goffman şi Frederik
Barth –, identităţile umane sânt conotate social, fiind, în fapt, identităţi sociale, a căror construcţie presupune
interacţiunea şi instituţionalizarea, ele fiind supuse permanent reificării. În noul context post-comunist, procesul
continuu de edificare a identităţilor umane dobândește o serie de trăsături specifice, determinate de şocul
provocat de trecerea de la societatea totalitară închisă, în care libertatea informaţiei este inexistentă, în care
ideologia partidului unic controlează toate palierele vieţii sociale, la o societate deschisă, cu toate
imperfecţiunile inerente unui început de drum. Dacă în plan instituţional, politic sau economic schimbările
radicale se produc cu mare întârziere, nu acelaşi lucru se poate spune despre modul în care au evoluat lucrurile
în plan individual-personal şi social-cultural. Ceea ce a urmat entuziasmului general din decembrie 1989 a fost
un moment (prelungit) de revelaţie a golului, a falsului instituţionalizat. Odată cu prăbuşirea însemnelor
exterioare ale comunismului – vezi, în acest sens comentariul percutant pe marginea semnificaţiei “golului din
steagul României”, cu care debutează cartea lui Slavoj Zizek din 1993, Tarrying with the Negative –, încep să
se clatine şi să dispară nu doar instituţii sau forme de organizare socio-economice, ci şi o serie de certitudini de
ordin individual sau cultural, sânt reconsiderate evenimente şi personaje publice din trecutul imediat sau
îndepărtat, ceea ce contribuie la acutizarea şi conştientizarea crizei identitare generalizate.

Identităţi problematice

Până în 1989, accesul la informaţiile despre perioada interbelică sau despre primul deceniu de regim
comunist era limitat cu stricteţe de cenzura partidului-stat. Manualele de istorie – unul singur pentru fiecare an
de învățământ – propuneau o interpretare a evenimentelor istorice conformă nu cu adevărul istoric sau cu logica
faptelor, ci cu interesele partidului comunist care dobândea astfel, în ochii generaţiilor născute după 1945,
legitimitate şi credibilitate. Mai mult decât atât, biografiile oamenilor politici, precum şi cele ale scriitorilor sau
artiştilor români – indiferent din ce epocă – au fost sistematic “aranjate”, ocultate sau adaptate în funcţie de
criterii preponderent ideologice, manipularea istoriei fiind una dintre practicile frecvente, de altfel, ale
regimului totalitar. După ’89, a survenit o schimbare radicală în modul nostru de raportare la trecut. Faptul că
în prim-planul vieţii publice au apărut o serie de personalităţi care au traversat secolul, care au cunoscut, de-a
lungul existenţei lor, epoci şi regimuri politice diverse, apoi reeditarea unor cărţi interzise, surghiunite în timpul
dictaturii proletariatului în “fondul secret” al bibliotecilor publice şi inaccesibile publicului decenii la rând,
recuperarea exilului, toate acestea contribuie în mod decisiv nu doar la reconsiderarea ierarhiilor existente până
în 1989, ci la cunoaşterea multiplelor faţete ale unei realităţi – politice, sociale, economice, culturale –
distorsionate în anii regimului comunist. Dacă până în 1989, marii scriitori interbelici, precum şi cei care
supravieţuiseră instaurării comunismului în România, semnând ”pactul cu diavolul”, erau percepuţi exclusiv
prin prisma operelor lor (mai ales de către generaţiile născute după 1945), ultimul deceniu a fost cel al “marilor
descoperiri biografice”, al revelaţiilor identitare, care au declanşat, în repetate rânduri, dezbateri acerbe în mass
media de la noi. Efectul imediat al dezvăluirilor de ordin biografic a fost iniţierea unui amplu proces de
revizuire a identităţilor, care atinge atât personalităţile a căror existenţă s-a încheiat deja – fiind vorba, aşadar,
despre o revizuire post mortem –, cât şi o serie de persoane publice contemporane nouă, grav compromise în
timpul dictaturii comuniste şi aflate acum în plină campanie de reconstrucţie a identităţii lor sociale.
De altfel, există un paralelism evident între modul precaut în care ne raportăm la trecut – temători să
abordăm subiecte “dificile”, cum ar fi opţiunile prolegionare ale lui Mircea Eliade sau abdicarea morală a lui G.
Călinescu, după instaurarea comuniştilor la putere – şi modul în care reacţionăm în faţa tentativelor repetate ale
unor personaje precum Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Eugen Florescu şi alţii eiusdem farinae de a-şi
construi identităţi sociale alternative, eludând aspectele incomode, “detaliile” compromiţătoare, atitudinile
servile faţă de Puterea comunistă sau faptele reprobabile comise cu bună-ştiinţă până în 1989. Mizând pe
lacunele memoriei colective şi pe indiferenţa societăţii civile, utilizând mass media, în special televiziunea, ca
instrument de modelare şi promovare a unor imagini-clişeu – Justiţiarul, Poetul Naţional, Patriotul, Bunul
Samaritean etc. – dincolo de care se ascund identităţile personale autentice, cele reale şi nu cele inventate ad
usum Delphini, cei numiţi mai sus ilustrează elocvent categoria identităţii în ruptură.
La începutul anilor ’90, iniţiativa dezbaterii articolelor legionare semnate de Mircea Eliade în tinereţe a
întâmpinat o rezistenţă redutabilă, care venea, în mod surprinzător, din partea unor intelectuali recunoscuţi
pentru vederile lor democratice. S-a spus atunci că, înainte de a comenta devierile de dreapta ale unora dintre
personalităţile culturale marcante ale epocii interbelice, trebuie cunoscut şi sancţionat trecutul imediat, cedările,
trădările şi crimele celor care au devenit, în timp, “unelte” ale partidului comunist. Aceeaşi atitudine reticentă,
acelaşi refuz de a discuta deschis contradicţiile şi discontinuităţile ipostazelor identitare ale unor scriitori
precum Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Tudor Arghezi ş.a. a caracterizat scena culturală
românească şi atunci când a fost vorba despre modul lamentabil în care s-au comportat aceştia după cel de-al
doilea război mondial. În ambele situaţii, societatea românească, mai conservatoare şi debordând de complexe
(câteva dintre acestea au fost abordate de Mircea Martin într-una dintre cele mai serioase analize a operei
călinesciene, G. Călinescu şi complexele literaturii române), pare mai degrabă predispusă să înalţe şi să
lustruiască statui sau să accepte, pasiv, comportamente duplicitare, decât să adopte o atitudine critică. Acest
reflex condiţionat, evident când este vorba despre personalităţile trecutului, funcţionează la fel de prompt şi în
cazul contemporanilor noştri care vin din regimul comunist cu identităţi “pătate” de o colaborare prea strînsă cu
regimul totalitar.
Pentru cei născuţi după 1960, după ce partidul comunist părea să se fi instalat pentru totdeauna la
putere, accesul la istorie, fie ea generală sau culturală, a fost permanent cenzurat de instituţiile partidului-stat.
Percepute exclusiv în ipostaza lor de persona, personalităţile istoriei şi cele ale culturii noastre – indiferent că
era vorba despre :Ștefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza, Mircea Eliade sau G. Călinescu – erau ignorate ca
persoane. Regimul totalitar comunist nu avea nevoie de biografii, ci de legende, putându-se lesne dispensa de
oamenii concreţi, imperfecţi deoarece erau mult prea umani, pentru a-i înlocui cu ficţiuni eroice ireproşabile.
Fuga de realitate a îmbrăcat şi forma refuzului consecvent de a accepta că domnitorii, scriitorii sau artiştii au şi
biografii concrete, nu doar destine exemplare, redactate oficial şi consacrate post mortem. Nu e de mirare
aşadar că recuperarea tardivă a unor biografii problematice, marcate de simpatii legionare sau de compromisuri
grave cu puterea comunistă, a declanşat reacţii atât de surprinzător-asemănătoare, care încercau să acrediteze
ideea inoportunităţii oricărei discuţii pe marginea discontinuităţilor identitare.