UNIVERSITATEA “EFTIMIE MURGU” DIN REŞIŢA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIALE

SPECIALIZAREA EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORTIVĂ

EVALUARE MOTRICĂ
ŞI MORFOFUNCŢIONALĂ
NOTE DE CURS

Lect. univ dr. Silvia Sorina Zuiac

Reșița
2014

1
 CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND EVALUAREA MOTRICĂ ŞI
MORFOFUNCŢIONALĂ. EVALUAREA APARATULUI
LOCOMOTOR.

MOTRICITÁTE s.f. Proprietate a anumitor celule nervoase de a determina contracții

musculare. Motilitate. [< fr. motricité, cf. lat. motus – mișcare].
MORFOFUNCȚIONÁL, -Ă adj. referitor la morfologia și funcționarea unui
organism.
MORFOLOGÍE s. f. 1. știință care studiază forma și structura organismelor animale
și vegetale; formă, structură; aspect general (cf. gr. morphe – formă, logos – studiu).

EVALUAREA ÎN AFECŢIUNILE APARATULUI NEURO-MIO-

ARTRO-KINETIC
Evaluarea se poate defini ca: "procesul de stabilire a valorii sau meritului dalelor
culese, prin judecarea după anumite criterii a rezultatelor măsurătorilor".

Măsurarea = procesul prin care culegem informaţiile

Cuantificarea = descrierea numerică a unor caracteristici ale obiectelor sau

fenomenelor, utilizând standarde, etaloane sau unităţi de măsură specifice.

Testul = probă determinată ce implică o sarcină de îndeplinit, identică pentru toţi

subiecţii examinaţi pe baza unei tehnici precise, în scopul aprecierii succesului sau eşecului
sau notării numerice a reuşitei.

Etalonarea = operaţia de stabilire a scării valorice a rezultatelor subiecţilor

Aprecierea, în comparaţie cu măsurarea, presupune emiterea unei judecăţi de valoare asupra
fenomenului evaluat, pe baza datelor obţinute prin măsurare, acordându-se semnificaţii
acestora prin raportarea Ia un termen de referinţă, la un sistem de valori sau criterii .

Assesment = procesul de înregistrare-strângere a datelor, identificarea problemelor,

formularea ipotezelor şi luarea deciziilor pentru intervenţii terapeutice (Pedretti)
Assesmentul prezintă următoarele etape: .

2
 1. Triajul
2. Interviul iniţial
3. Informaţii subiective (anamnestice)
4. Informaţii obiective (clinice şi paraclinice)
5. Procesul de analiză al datelor:
-stabilirea diagnosticelor (de boală, funcţional şi al capacităţii de muncă)
-aprecierea restantului funcţional, evoluţiei deficitului
-stabilirea obiectivelor programului de recuperare, necesităţilor de
Ortezare - protezare/obiectelor de ajutorare/modificarea mediului ambiant.
6. Concluziile lucrative - stabilirea programului de recuperare
7. Reevaluarea (feed-back-ul necesar funcţionării oricărui sistem) – punct de plecare
pentru alcătuirea unui nou plan de recuperare.
I. Anamneză
Latură a examinării care culege prin examinarea clinică date de la pacient ducând spre
un diagnostic de probabilitate.
I.Vârsta
2. Sexul
3. Profesiunea şi condiţiile de muncă
5. Locul naşterii, domiciliul, condiţiile de viaţă
6. Antecedente heredocolaterale
7. Antecedente personale:
8. Istoricul afecţiunii prezente:
- debut;
- evoluţie;
- tratamente anterioare efectuate şi rezultatele lor.
II. Examenul general
1. Tipul constituţional, greutatea şi înălţimea
2. Tegumentul şi fanerele: culoare; consistenţa/mobilitatea; turgorul; temperatura;
contuzii, echimoze, plăgi; altele (cicatrici locale, pete distincte, localizări
anormale de pilozitate, flictene, fistule, hiperhidroză, ulcer trofic)
3. Ţesut subcutanat: - ţesut adipos şi ţesutul fibros. Se urmareste alterarea în sensul
măririi dimensiunilor unor regiuni sau părţi ale corpului date de: tumefacţie; edem;
hipetrofie musculară; chisturi; depunere de ţesut osos; alterarea în sensul scăderii

3
dimensiunilor unor regiuni sau părţi ale corpului date de: hipotrofia - atrofia musculară sau
pierderea continuităţii ţesutului moale
4. Ganglioni
5. Aparatul cardiovascular
6. Aparatul respirator
7. Aparat digestiv
8. Aparat uro-genital
9. Examen neurologic
10. Examen psihic
Mişcările active au în vedere:
a). Apariţia durerii
b). Amplitudinile de mişcare articulară (testare articulară)
c). Testele ce includ mişcări active contra unei rezistenţe (vezi teste neuromusculare)
Tehnicile de evaluare clinică prin mişcări active sunt:
A) generale - folosite în toate patologiile (de obicei pentru pacienţii cu handicap
mare):
Indicele Barthel;
Gradul de independenţă funcţională
B) specifice - pentru o anumită patologie sau pentru evaluarea unei anumite funcţii
Mişcările pasive:
- localizeaza nivelul leziunii prin producerea unei dureri elective
- determina cauzele de modificare a amplitudinilor de mişcare normale
Teste neuromusculare:
-Teste de forţă (testing muscular pe scara 0-5)
-Teste de sensibilitate (atingerea, presiunea, vibraţia, temperatura, durerea,
propriocepţia, kinestezia, simţul dermolexic, stereognozia)
- Reflexele osteo-tendinoase
- Coordonarea, tonusul şi reflexele patologice
- Echilibrul şi stabilitatea
Evaluarea funcţiilor:
- respiratorie (clinică, prin aparate - teste funcţionale)
- capacităţii de efort
- mersului
- deglutiţiei

4
 - apraxiei
- prehensiunii

EVALUAREA CREŞTERII ŞI DEZVOLTĂII FIZICE PRIN METODE

SUBIECTIVE ŞI OBIECTIVE.
Evaluarea creşterii şi dezvoltării fizice se realizează prin metode subiective şi
obiective.
Metode subiective
Somatoscopia constă din examinarea vizuală a aliniamentului global şi segmentar al
corpului din faţă, spate şi profil, în stare statică şi dinamică (mers).
Se efectuează iniţial subiectiv, fără instrumente de măsură şi control. Când se recurge la
ajutorul acestora devine obiectivă, evaluările globale şi segmentare fiind în măsură să
stabilească un diagnostic precis al aliniamentului normal şi al abaterilor de la acesta.
Poziţia ideală din care se realizează evaluarea este stând: cu umerii relaxaţi,
membrele superioare pe lângă corp, palmele în poziţie intermediară de pronosupinaţie,
degetele uşor flectate, bărbia orizontală, privirea anterior, membrele inferioare apropiate,
genunchii extinşi, picioarele orientate anterior, călcâiele apropiate, vârfurile uşor sau chiar mai
mult depărtate, fără să depăşească 45°.
Somatoscopia generală apreciază:
• statura, care permite clasificarea subiecţilor în normo-, hiper- şi substaturali;
• starea de nutriţie, care va conduce la etichetarea subiecţilor în
normoponderali, hiper- şi subponderali ;
• atitudinea globală a corpului, pe care o apreciem ca normală sau deficientă;
• proporţionalitatea între ansamblul somatic şi părţile sale, dar şi între segmente;
• concordanţa dintre vârsta biologică şi cronologică, prin apre cierea nivelului
creşterii şi dezvoltării somatoponderale, comparativ cu dezvoltarea caracterelor
endocrine şi psiho-intelectuale;
• tegumentele şi fanerele, apreciindu-se modificările patologice ale tegumentelor,
mucoaselor, părului şi unghiilor;
• elemente ale sistemului limfatic prin inspecţie;
• ţesutul celular subcutanat, apreciindu-se grosimea şi caracterul distribuţiei stratului
adipos subcutanat;
• muşchii scheletici, se apreciază ca formă şi relief în funcţie de: sex, vârstă,

5
 biotip somatic, profesie, iar în cazul sportivilor şi în funcţie de sportul practicat;
• oasele se aproximează ca: dimensiuni, formă, eventuale sechele
după rahitism, traumatisme sau alte boli, lipsa unor segmente
(agenezie) sau segmente supranumerare, de exemplu polidactilia;
• articulaţiile, respectiv modificările de: formă, volum, dezaxări,
mobilitate articulară voluntară liberă;
• motricitate spontană sau provocată:
• atitudinea în timpul examinării, precum şi elementele comporta
mentale capabile să aducă informaţii asupra tipului de activitate
nervoasă superioară.
Somatoscopia segmentară constă în cercetarea caracterelor morfologice şi funcţionale
ale regiunilor, părţilor şi segmentelor corpului, în mod metodic, de sus în jos, în
următoarea succesiune: cap, faţă, gât, trunchi, torace, abdomen, membre superioare, spate,
bazin şi membre inferioare sau invers.
Metode obiective
Metodele obiective constau în: examinarea somatoscopică instrumentală a
aliniamentului corpului, examen clinic general, examen radiologie şi somatometrie.
1. Examinarea somatoscopică instrumentală a aliniamentului se realizează cu:
• firul cu plumb, la care raportările se fac doar pe verticală;
• cadrul antropometric de simetrie (CAS), la care raportările se fac atât pe
verticală, cât şi pe orizontală.
Cadrul antropometric de simetrie are dimensiuni de 2m înălţime şi 1m lăţime.
Gradarea se face pe orizontală de la mijloc, deci de la punctul zero (0) spre
dreapta şi stânga, din 10 în 10 cm, iar pe verticală de jos în sus, de la 0 până la 200
cm. Astfel, CAS este împărţit în pătrate cu latura de 10 cm.
Verticala din mijloc, de la punctele zero (00) se suprapune liniei mediane a corpului.
Examinarea somatoscopică instrumentală se realizează: din spate, profil şi faţă.
Examinarea din spate
În această examinare, aliniamentul corpului este ideal, când linia mediană a cadrului
antopometric de simetrie (verticala 00) coincide cu axa de simetrie a corpului, care trece
prin: vertex, protuberanta occipitală externă, apofizele spinoase ale vertebrelor cervicale,
toracale, lombare, pliul interfesier, printre epicondilii femurali interni, maleolele tibiale şi se
proiectează în mijlocul bazei de susţinere.

6
 Verticala trebuie să fie echidistantă faţă de: relieful median al călcâielor, gambelor şi
coapselor, faţă de scapule şi coincide cu linia mediană a trunchiului şi capului
La această verticală se raportează o serie de linii orizontale care unesc:
- marginea inferioară a lobilor urechilor;
- extremităţile acromiale (biacromială);
- spinele omoplaţilor (bispinoasă)
- ce prin apofiza spinoasă a vertebrei T 3;
- vârfurile omoplaţilor şi trece prin apofiza spinoasă a vertebrei T 7 ;
- crestele iliace (bicretă);
- trohanterele mari (bitrohanteriană);
- maleolele tibiale (bimaleolară).
Toate aceste linii trebuie să fie perpendiculare pe verticala zero (00), dar şi paralele
între ele şi cu orizontala cadrului antropometric de simetrie.
Examinarea din profil
În această examinare, postura corectă ideală se realizează când verticala zero (00) a
CAS-ului coincide cu axa de simetrie a corpului, care trece prin: vertex, lobul urechii,
articulaţia umărului, marele trohanter al femurului, uşor anterior faţă de mediana
genunchiului, uşor anterior faţă de maleola laterală, la nivelul proiecţiei cutanate a interliniei
articulaţiei mediotarsiene - Chopart.
Examinarea din faţă
În această examinare, aliniamentul corpului este ideal, când verticala liniei de simetrie
a corpului coincide cu verticala zero (00) a cadrului antropometric de simetrie care, trece
prin: mijlocul frunţii, mijlocul nasului, mijlocul buzelor, mijlocul bărbiei, sternului, ombilic,
simfiza pubiană, printre condilii femurali interni şi maleolele tibiale şi se proiectează în
mijlocul bazei de susţinere.
La această verticală se raportează următoarele linii orizontale:
- bisprâncenoasă;
- biacromială;
- bimamelonară (la bărbaţi);
- bicretă;
- bispinoasă (spine iliace antero-superioare);
- bitrohanteriană;
- bimaleolară.

7
 Toate aceste linii trebuie să fie perpendiculare pe verticala zero (00) şi paralele între ele
şi cu orizontala cadrului antropometric de simetrie.
2. Examenul clinic general va fi precedat de anamneză medicală, prin care se
obţin date despre: vârstă, sex, stare civilă, condiţii de viaţă şi mediu, antecedente
personale şi heredo-colaterale, precum şi date privind istoricul bolii.
Este efectuat de medic şi constă în palpare, percuţie şi auscul- taţie. Inspecţia din
poziţie ortostatică reprezintă practic examenul somatoscopic.
3. Examenul radiologic completează sau precizează datele exa
menului clinic. Astfel, se pot depista aspecte morfologice şi dimensio nale legate de: forma,
dimensiunile oaselor, raporturile articulare etc.
4. Somatometria reprezintă un ansamblu de măsurători
antropometrice pe baza cărora, prin calcularea unor indici specifici, se
apreciază nivelul de creştere şi gradul dezvoltării fizice.
• Utilizează repere antropometrice strict cutanate sau proiecţii tegumentare ale
unor elemente scheletale.
Măsurătorile antropometrice se sistematizează în:
• dimensiuni longitudinale: înălţimea, bustul, capul, gâtul, lungi gimea membrelor
inferioare, superioare, în ansamblu şi pe segmente (coapsă, gambă, picior, braţ,
antebraţ şi palmă);
• dimensiuni (diametre) transversale: diametrul bitemporal, bizigomatic, anvergura,
diametrul biacromial, toracic, biepicondiliar (femural şi humeral), bistiloidian,
bicret, bispinal, bitrohanterian, bimaleolar, lăţimea palmei, piciorului;
• dimensiuni sagitale: diametrul anteroposterior al capului, toracelui, sacro-
pubian;
• dimensiuni circulare: perimetre ale capului, gâtului, toracelui,
abdomenului, braţului, antebraţului, şoldului, coapsei, genunchiului, gambei,
gleznei, talia;
• dimensiuni ale masei somatice: greutate şi compoziţie corporală;
• determinarea plicilor;
• date fiziometrice: forţa dinamometrică a flexorilor mâinii, umerilor şi a
extensorilor lombari ai trunchiului.
Măsurătorile antropometrice se efectuează cu: taliometru (pentru înălţime, bust),
bandă metrică, compas, caliper, riglă gradată, echer.

8
 Determinarea plicilor
Determinarea plicilor se realizează pentru aprecierea compoziţiei corporale.
Plică include un dublu strat, al pielii şi al ţesutului adipos subcutanat, nu şi
muşchiul.
Plică se formează prin ciupire între police şi index; se strânge ferm şi se menţine
pe tot parcursul măsurătorii.

EVALUAREA AMPLITUDINII DE MIŞCARE

Evaluarea amplitudinii articulare.

Evaluarea amplitudinii articulare sau bilanţul articular constă în aprecierea gradului
de mobilitate într-o articulaţie, prin măsurarea analitică a unghiurilor de mişcare, pe direcţiile
anatomice posibile, în planurile şi axele corespunzătoare.
După numărul axelor de mişcare şi forma suprafeţelor articulare, deosebim articulaţii:
• uniaxiale - cu o singură axă de mişcare: trohleare (humero-ulnară,
interfalangiene), trohoide (radioulnară proximală şi distală, atlantoaxoidiană);
• biaxiale - cu două axe de mişcare, perpendiculare una pe cealaltă: elipsoidală
(radiocarpiană, metacarpofalangiene) şi articulaţii în şa (carpometacarpiană a
policelui, trapezometacarpiană);
• triaxiale - care permit mişcări în toate planurile spaţiului şi includ articulaţii
sferoidale, cotilice numite şi enartoze (umăr, şold).
Posibilităţile de apreciere ale unghiurilor maxime de mişcare sunt numeroase, dar
goniometria rămâne cea mai uzitată
Goniometrele sunt de diferite modele şi mărimi, adaptate dimensiunilor segmentelor
de studiat. Se compun dintr-un raportor (0-180°) şi două braţe: unul fix şi celălalt mobil. Cele
două braţe se întâlnesc într-un punct, care reprezintă axul goniometrului.
Condiţii de aplicare ale goniometrului:
 raportorul se plasază în planul mişcării;
 axul goniometrului se aşează în axul biomecanic al mişcării, mai precis pe proiecţia
lui cutanată, definită cu precizie clinică relativă, respectiv prin repere vizibile sau
palpabile;
 braţele se aşează paralel cu axele longitudinale ale segmentelor care formează unghiul
articular ce urmează a fi măsurat, astfel: braţul fix pe segmentul fix, iar braţul mobil

9
 pe segmentul mobil care execută mişcarea, deci practic se aliniază pe segmentele
situate de o parte şi de alta a articulaţiei;
 nu se va presa pe segmente, ci va fi aplicat uşor, pentru a nu limita mişcarea;
 articulaţia de testat, va fi poziţionată în zero (0) anatomic (poziţie neutră) sau într-o
poziţie preferenţială;
 poziţia subiectului va fi comodă şi relaxantă, subiectul dezbrăcat la nivelul
segmentului de examinat pentru a permite o evaluare corectă a amplitudinii de
mişcare în articulaţia testată;
 poziţia kinetoterapeutului va fi de asemenea comodă şi relaxantă, pentru a asigura o
maximă tehnicitate;
 testările se vor realiza prin mobilizări active sau pasive.
Valorile obţinute, în urma măsurătorilor, se exprimă în grade de la 0 la 180, deoarece
orice mişcare se încadrează între aceste limite.
Înregistrările se notează în diverse sisteme de tabele, grupând valorile mişcărilor
opuse pe acelaşi ax (flexia şi extensia, abducţia şi adducţia, rotaţia internă şi rotaţia externă),
alături de valorile standard.
În cazul articulaţiilor membrelor interpretarea se face în comparaţie cu unghiul
aceleiaşi mişcări, efectuată cu segmentul opus şi/sau cu valorile standard ale amplitudinii
maxime de mişcare.
Unele articulaţii se pretează mai greu (coloana vertebrală) sau nu se pretează (sterno-
costo-claviculare şi intercostale) evaluărilor cifrice precise a amplitudinilor de mişcare.
Amplitudinile articulare pot fi afectate în caz de redoare sau ankiloză.
Redoarea - defineşte un deficit de amplitudine, indiferent de mecanismul său. De
exemplu, redoarea în extensie evidenţiază un deficit de flexie, redoarea în abducţie reprezintă
un deficit de adducţie etc.
Ankiloză - este definită prin absenţa totală, a oricărei mişcări la nivelul unei
articulaţii, ceea ce nu corespunde realităţii din punct de vedere mecanic decât în fuziunea
osoasă.
Constatarea unei anomalii de amplitudine articulară, impune depistarea cauzei,
reprezentată de anomalii prin exces (hiperlaxitate capsulo-ligamentară sau hipotonie
musculară) sau prin deficit (redoare articulară sau hipertonie musculară).
Ideal este ca mişcările să se execute în amplitudinea lor maximă.

10
 În activitatea cotidiană însă, rareori solicitarea articulară se realizează la aceşti
parametri. De aceea, este necesară definirea unor noţiuni ca: poziţie de funcţiune (utilitate),
sector util şi coeficient global funcţional de mobilitate.
Poziţia de funcţiune (utilitate) reprezintă poziţia de maximă utilitate a articulaţiilor,
care asigură independenţă funcţională individului. Imobilizările prelungite se efectuează în
poziţia de funcţiune, tocmai pentru a o conserva, în eventualitatea instalării ankilozelor
secundare.
Dacă pierderea a 15-20° amplitudine spre sfârşitul cursei de mişcare nu are importanţă
foarte mare, pierderile cu aceeaşi valoare, de o parte şi de alta a poziţiei de funcţiune, pot
transforma individul într-un disabilitat motor, cu imposibilitate de autoîngrijire, autoservire
sau deplasare. Valoarea totală a acestor amplitudini, mici în aparenţă (30-40°), care
încadrează poziţia de funcţiune, constituie sectorul util de mobilitate.
Coeficientul global funcţional de mobilitate, stabilit de Ch. Rocher este utilizat în
mod curent în evaluarea amplitudinii articulare. Calcularea lui presupune:
- descompunerea fiecărei mişcări, posibile în articulaţia respectivă în mai multe
sectoare;
- efectuarea produsului între primul sector de mobilitate, pentru mişcarea respectivă,
şi coeficientul standard pentru acel sector (se exprimă în procente);
- efectuarea diferenţei între valoarea maximă şi cea minimă a sectorului următor de
mobilitate;
- calcularea produsului dintre valoarea obţinută şi coeficientul standard pentru acest
sector de mobilitate;
- repetarea operaţiunilor şi pentru următoarele sectoare de mobilitate, atunci când
mişcarea este descompusă în trei sau patru sectoare;
- calcularea sumelor produselor tuturor sectoarelor de mobilitate pentru mişcarea
respectivă, sumă care reprezintă coeficientul funcţional elementar,
- repetarea operaţiunilor amintite, pentru fiecare mişcare posibilă în articulaţia
respectivă, finalizată cu obţinerea tuturor coeficienţilor funcţionali elementari;
- calcularea sumei tuturor coeficienţilor funcţionali elementari, sumă care reprezintă
coeficientul global funcţional şi are, pentru articulaţiile cu mobilitate normală,
valoarea 100%.

11
 EXPLORAREA REFLEXELOR

1. Refelxele osteotendinoase (miotatice) se explorează cu ajutorul unui ciocan de

refelexe. Ca metodă este folosită percuţia tendonului unui muşchi, iar ca răspuns
se obţine contracţia muşchiului respectiv. Cu ciocanul de refelxe se percută
bilateral , comparativ, simetric tendonul sau locul de inserţie a acestuia pe os.
Reflexul bicipital: prin percuţia tendonului muşchiului biceps brahial la plica cotului;
se obţine flexia antebraţului pe braţ.
Refelxul tricipital: prin percuţia tendonului muşchiului triceps brahial se produc
extensia antebraţului pe braţ.
Reflexul achilian se obţine prin percuţia tendonului lui Achile, când se produce flexia
plantară a piciorului (bolnavul se află în decubit ventral sau în genunchi la marginea patului).
Reflexul rotulian: prin percuţia tendonului rotulian se obţine extensia gambei pe
coapsă.
Reflexul medioplantar: prin percuţia plantei în 1/3 mijlocie se obţine flexia plantară a
piciorului.
2. Reflexele cutanate. Se explorează prin excitarea cu un ac a tegumentelor din
diverse regiuni.
Reflexele cutanate abdominale se obţin prin excitarea cu un ac a tegumentelor
abdominale. Subiectul stă în decubit dorsal cu membrele inferioare în semiflexie. Se obţine
contracţia muşchilor drepţi abdominali la trecerea acului paralel cu arcul costal , în dreptul
ombilicului şi paralel cu plica inghinală.
Reflexul cremasterian: excitarea tegumentelor feţei interne a coapsei determină
contracţia muşchiului cremaster şi ridicarea testicolului de partea respectivă.
Refelexul cutanat plantar: excitarea tegumentelor de pe marginea externă a plantei,
de la călcâi spre degete, produce flexia plantară a degetelor.
3. Reflexele patologice
Refelxul lui Babinski este fiziologic până la vârsta de 2 ani; patologic apare în leziuni
ale căii piramidale. Se declanşează prin excitarea cu un ac a marginii externe a feţei plantare
a piciorului. Constă în extensia halucelui însoţită, uneori, de răsfirarea degetelor în formă de
evantai. Se poate pune în evidenţă şi prin alte tehnici: presiunea tegumentelor de sus în jos pe
creasta tibială (semnul Oppenheim) , ciupirea tendonului lui Achile (semnul Schaffer)
presiunea musculaturii gambiere anterioare (semnul lui Gordon).

12
 Reflexul lui Rossalino constă în flexia plantară a degetelor produsă prin percuţia
pulpei degetor membrelor inferioare; este pozitiv în leziunile căii piramidale.
Reflexul lui Mendel-Bechterew se produce prin percuţia cu ciocanul pe faţa dorsală a
piciorului, în dreptul cuboidului; răspunsul este o flexie plantară a degetelor; este pozitiv în
leziunile căii piramidale.
Clonusul este rezultatul exagerării reflexului de întindere şi constă în declanşarea de
secuse clonoide la întinderea bruscă a tendonului lui Achile sau a muşchiului cvadriceps.
Apare în leziuni piramidale accentuate.
Refelxul Marinescu-Radovici (palmo-mentonier) se produce prin excitarea
tegumentelor eminenţei tenare şi constă în contracţia mentonului de aceeaşi parte; apare în
leziuni de trunchi cerebral şi piramidale bilaterale.

EXPLORAREA MOTILITĂŢII ŞI A TONUSULUI MUSCULAR

Motilitate: proprietate a unor organe cu musculatură netedă de a efectua mișcări de

contracție și de relaxare
I. Examenul obiectiv al motilităţii vizează motilitatea pasivă, activă, automată,
reflexă, involuntară şi sincinetică.
1. Motilitatea pasivă se efectuează de către examinator care imprimă o serie de
mişcări diferitelor segmente ale aparatului locomotor. Tulburările motilităţii se manifestă
prin:
- limitarea – dureroasă sau nu a mişcărilor ce poate merge până la lipsa oricărei
motilităţi, ca în anchilozele osoase;
- prin pareze sau plegii mai mult sau mai puţin extinse.
Prin mobilizare pasivă se explorează şi tonusul musular.
2. Motilitatea activă, voluntară se examinează invitând pacientul să efectueze
mişcările fiziologice, începând cu cele ale degetelor, urmărite simetric şi rizomelic; se
examinează deasemenea şi mişcările coloanei vertebrale.
Pentru depistarea unor tulburări discrete de motilitate activă se folosesc „probele de
pareză”.
Pentru membrele inferioare:
 Proba Grasset. Bolnavul în decubit dorsal este solicitat să menţină coapsele flectate
pe bazin la 50o-60o; de partea deficitului motor membrul inferior cade uşor spre planul
patului.
13
  Proba Mingazzini. Bolnavul în decubit dorsal cu membrele inferioare depărtate cu 5-
10 cm este invitat să-şi flecteze la 90o coapsele pe bazin şi gambele pe coapse; de
partea paretică (deficit piramidal) gamba cade uşor spre planul patului.
 Proba Vasilescu. În decubit dorsal, bolnavul flectează rapid membrele inferioare de
partea cu defict piramidal, membrul rămâne în urmă.
 Proba Brarré. In decubit ventral, bolnavul flectează gambele pe coapse în unghi de
50o – 60o ; în cazul unui deficit unilateral, gamba respectivă cade treptat spre planul
patului. În condiţii fiziologice, meţinerea gambelor în această poziţie este posibilă
aproximativ 10 minute
Pentru membrele superioare.
Bolnavul , indiferent în care postură, este invitat să întindă braţele cu palmele în sus.
De partea paretică, membrul superior nu poate fi menţinut şi va cădea treptat, iar antebraţul ia
atitudine de pronaţie.
Gradul tulburării motilităţii active va fi notat: uşor dimminuată, diminuată, foarte
diminuată, limitată, schiţată.
3. Motilitatea automată se apreciază prin urmărirea clipitului, masticaţiei, râsului,
plânsului, vorbirii, mersului în pas de voie sau în fugă, urcatul sau coborâtul scărilor,
balansarea braţelor în mers.
4. Motilitatea involuntară se explorează prin urmărirea eventualelor mişcări
involuntare prezente mai ales în leziuni extrapiramidale: convulsiile tonice sau clonice,
tremurături, fasciculaţii, mişcări coreice sau atetozice, mioclonii, ticuri, crampe funcţionale,
hemibalism.
5. Motilitatea sincinetică ( mişcări asociat patologice) constă din mişcări sincinetice
de partea hemiplegică sau hemiparetică ce apar când se face o flexie de partea sănătoasă,
căreia i se opune o rezistenţă.
II. Tulburări de motilitate.
1.Disociaţia funcţiilor motorii se manifestă ca tulburări ale mişcărilor refelxe,
automate sau voluntare ale extremităţilor.
2. Parezele şi paraliziile se realizează ca urmare leziunilor fasciculului piramidal şi a
neuronului motor periferic.
Parezele reprezintă scăderi ale motilităţi active privind atât ritmul cât şi amplitudinea
şi forţa musculară. Paraliziile reprezintă pierderea motilităţii active şi sunt produde de:
-leziuni ale neuronului motor central:

14
 ●hemiplegia corticală , însoţită de convulsii şi tulburări de vorbire;
●hemiplegia capsulară, asociată cu tulburări de sensibilitate;
●în leziuni de trunchi cerebral, se poate asocia cu paralizia unor nervi cranieni;
●hemiplegia medulară;
●paraplegia: cerebrală sau medulară.
-leziuni ale neuronului motor periferic prin afectarea cornului anterior , rădăcinilor
motorii, leziuni ale plexurilor, polinevrite şi alte afecţiuni ale nervilor periferici.
Tetraplegiile pot fi determinate de leziuni ale fasciculului piramidal, bilateral,
deasupra lui C5 , frecvent prin leziuni medulare sau de trunchi cerebral.
III. Explorarea tonusului muscular
În mod fiziologic muşchii sunt într-o uşoară şi permanentă satre de tensiune
musculară chiar şi în condiţii de repaus; este o stare de semicontracţie. Se va explora tonusul
de repaus, tonusul de atitudine şi în timpul unei contraţii voluntare.
Tonusul de repaus. Se urmăreşte prin palpare consistenţa şi tensiunea muşchiului,
extensibilitatea maximă a muşchiului şi rezistenţa la mişcarea pasivă impusă de examinator.
Tonusul de atitudine (posibilitatea tonusului muşchiului de a se adapta la o nouă
poziţie). Acest tonus asigură poziţia corpului printr-o serie de refelexe de postură generală
sau locală.
În timpul unei contraţii voluntare tonusul creşte.
Tulburările de tonus muscular sunt hipertonia şi hipotonia.
Hipertonia este:
-piramidală= contractură
-extrapiramidală=rigiditatea
-spinală.
Se poate întâlnii şi contarctura antalgică.
Hipotonia survine în :
-leziuni ale nervilor periferici
-leziuni ale fascicolelor medulare ascendente
-leziuni ale cerebelului
-în coree şi atetoză se asociază cu mişcări involuntare caracteristice.
În hipertonia extrapiramidală se evidenţiază semnul „roţii dinţate” al lui Negro şi
semnul Noica.

15
 Semul „roţii dinţate” se evidenţiază prin executarea unei mişcări pasive cu deosebire
al nivelul cotului sau gâtului mâinii, când se observă că cedarea hipertoniei se face sacadat
sau întrerupt, dând o senzaţie similară cu cea pe care o dă un lanţ tras pe o roată dinţată.
Semunl Noica evidenţiază hipertonia extrapiramidală latentă: bolnavul este aşezat în
decubit dorsal. În timp ce îşi plimbă încet membrul inferior în jos şi în sus, examinatorul
execută la mâna de aceeaşi parte, mişcări pasive de flexie şi de extensie ale mâinii bolnavului
din articulaţia radiocarpiană. În caz de hipertonie extrapiramidală se evidenţiază o rezistenţă
musculară care cedează sacadat sau tinde să blocheze mişcarea.
În cazul leziunilor piramidale avem semnul lamei de briceag.

APTITUDINILE MOTRICE; CAPACITATEA MOTRICA

Însumarea diferitelor aptitudini motrice ce condiționează performanța acestor

aptitudini din punct de vedere psihomotric, în forme originale și individuale, este realizată
prin capacitatea de prestație fizică a individului.
Aptitudinea motrică globală este constituită dintr-un numar mare de factori și se
exprimă printr-un scor însumat.
În funcție de concepția generală despre înzestrarea și capacitatea motrică, diferiți
autori și societati profesionale au descris anumiti factori componenti ai aptitudinii motrice
generale, precum si probe mai mult sau mai putin exacte si valide pentru masurarea acestora.
in acest scop au fost propuse baterii de teste motrice pe care manualele de masurare si
evaluare a capacitatii si „conditiei' motrice le descriu (vezi si lucrarile Barrow, Darst,
Denisiuk, Fleish-man, Kirkendall, Safrit, Thomas & Nelson, Zatiorski s.a.).

Conditia fizica (fitness)

Socotim necesara o scurta discutie asupra termenului folosit aici. in anii '30 ai
secolului trecut se folosea termenul de „conditie', pentru a indica starea de pregatire
pentru activitate a unui individ. Literatura anglosaxona foloseste termenul de fitness
cam pentru aceiasi lucru, intrucat acest termen se traduce cu „potriveala', adica „stare
de sanatate si putere pe care o ai pentru a fi capabil sa faci o munca grea sau sport' (in
Longman Doctionary) si care nu inseamna altceva decat „adaptare buna' la solicitari,
ceea ce se asociaza conceptului de adaptare pe care 1-a descris Charles Darwin in „De
1'origine des especes par voie de selection naturelle', aparuta in 1859. Literatura din

16
domeniul activitatilor corporale confera termenului doua acceptiuni: conditia fizica
pentru activitate normala, componenta a calitatii vietii si „conditia' sportivului.

Activitatile pentru conditie fizica (fitness)

Activitatie pentru „conditie' au insotit in mod permanent pregatirea sportivilor, in

perioada dintre cele doua razboaie mondiale, cand nu aparusera multiplele metode
pentru dezvoltarea aptitudinilor motrice. La noi, termenul a fost neglijat, daca nu chiar
uitat. A revenit in ultimele decenii odata cu cel de fitness (engl.). Omul modern
trebuie sa lupte pentru o stare buna (citim conditie, fizica si psihica), pentru a face fata
„stresului vietii'.

Conceptul de „conditie' (fitness)

In mod curent spunem „conditie' sau „fitness' intelegand fie activitatea pentru
realizarea acesteia, fie rezultatele sale.

Din punct de vedere logic si metodologic, sfera notiunii de „conditie' cuprinde in ea

toate tipurile de activitati destinate realizarii ei. Daca avem in vedere faptul ca unii
prefera numai un gen de activitate, inotul, de ex., aceasta ii rezolva nevoia de recreare,
dar pentru a-i asigura efectele unei bune conditii trebuie practicata dupa canoanele
metodice recomandate de specialisti.

1) Problemele si metodele evaluarii in domeniul activitatilor corporale nu constituie

obiectul acestei lucrari. Aici amintim numai cateva dintre acestea, ca informare.

Definitie: „Conditia fizica (Physical Fitness) este capacitatea corpului omenesc de a

functiona cu vigoare si vioiciune, fara oboseala exagerata, cu suficienta energie pentru
a se angaja in activitati de timp liber si pentru a preintampina stresul fizic. Puterea
musculara, anduranta, deplinatatea cardio-vasculara si vioiciunea sunt semnele
vizibile ale conditiei fizice.' (Celeste Ulrich, 2000, Encarta).

17
Conceptul de conditie cuprinde in mod deosebit capacitatea motrica, asa cum este
definita in manualele de specialitate, la care se adauga indicatorii de ordin
psihosociali.

Capacitatea motrica

Privim capacitatea motrica (sau fitness-ul motric, engl) din doua puncte de vedere,
psihologic si metodic. Din punct de vedere psihologic continutul capacitatii este
alcatuit din aptitudinile psihomotrice - masurate prin teste specifice pentru viteza de
reactie, precizie, coordonare, echilibru etc. - si se exprima in randament/ performanta.
Din punct de vedere metodologic si metodic (al educatiei psihomotrice, fizice etc),
capacitatea motrica este alcatuita din aptitudini motrice (viteza, forta, rezistenta,
coordonare, mobilitate, anduranta s.a.), masurate prin probe de teren ca alergari,
sarituri, aruncari, tragere la tinta, tractiuni, echilibru. Toate aceste aptitudini vor sta la
baza invatarii actiunilor tehnice si tactice.

MOTIVATIE

Studiul complex al motricitatii va stimula dezvoltarea stiintei, ca teorie si metodica.

„Capacitatea motrica a individului este o reactie complexa la stimulii ambiantei. Ea

cuprinde intr-o unitate caracteristica mai multe elemente cum sunt: aptitudinile
psihomotrice (ca inzestrare naturala psihofizica), aptitudinile motrice-sportive (ca
expresie concreta si specifica a celor de mai sus), toate influentate, structurate divers
si potentate, la niveluri diferite, de maturarea fireasca a functiilor, de exersare si de
factorii interni motivationali.' (Epuran. 1976, p. 121)

Conceptul de capacitate motrica, formulat aici, are insemnatate dubla, teoretica, prin
contributia la stiinta domeniului, si metodica, prin recomandarile privitoare la educatia
psiho-motrica si formarea aptitudinilor si capacitatilor motrice.

Cunoasterea capacitatii motrice a unui individ sau a unei colectivitati scolare ori
sportive este o necesitate si totodata o obligatie; ea ne informeaza in ce masura

18
procesul instructiv-educativ a fost eficient, precum si asupra diferentelor individuale
sau de grup determinate de anumiti factori psiho-sociali.

Vom putea caracteriza capacitatea motrica a unui individ dupa cum acesta raspunde la
solicitari, la sarcinile motrice pe care trebuie sa le depasesca. Aceasta este si ratiunea
pentru care teoria fitnes-ului pune accent pe capacitatea de adaptare, pe efectele
specifice ale exer-citiilor. Se considera ca subiectii sunt in conditie daca suporta
solicitarile unui stres fizic. Un rol important este acordat evaluarii periodice a
efectelor exercitiilor practicate, prin masurarea puterii, andurantei, coordonarii,
mobilitatii, agilitatii.

2. COMPONENTELE CONDITIEI FIZICE

Identificarea si descrierea componentelor fitness-ului este o chestiune dificila, ultimul

cuvant clar nefiind inca spus. Teoreticienii domeniului nu s-au pus inca de acord si
nici nu sunt semne ca o vor face prea curand.

E. Fleishman, unul din specialistii domeniului si creator de scoala din deceniul 7 al

secolului XX, identifica 9 factori (1964):

• flexibilitatea in extensie; • flexibilitate dinamica; • forta exploziva; • forta statica; •

forta dinamica; • forta trunchiului; • echilibrul corporal general; • coordonarea
generala; • sta-mina (anduranta cardio-vasculara). Probele sunt de teren si nu pretind
aparate complicate.

H.B. Fall (1965) evidentiaza noua factori:

• conditia atletica; • nivelul maxim metabolic; • capacitatea respiratorie; • presiunea

diastolica; • raspunsul inimii la efort; • capacitatea expiratorie; • tensiunea arteriala;

• forta dinamica; • pulsul in repaus.

L. Denisiuc (1967) considera:

19
• forta; • puterea; • viteza; • agilitatea (coordonarea); • mobilitatea si • anduranta.

Zuiderma si Baumgarten (1974) au identificat patru factori ai fitness-ului, comuni

pentru barbati si femei:

• forta si anduranta trenului superior; • forta si anduranta trunchiului; • forta exploziva

si anduranta picioarelor; • anduranta cardio-respiratorie.

R. Kovar (1980) stabileste patru categorii:

• forta - statica maximala si dinamica; • viteza - de reactie, - de realizare; • anduranta

-musculara locala, - aerobica totala; • dexteritatea - coordonarea, - echilibrul, -
orientarea spatiala, • flexibilitatea articulara.

Exemplele ar putea continua. Modelul Fleishman

Studiile lui E.A. Fleishman, intinse pe mai multe decenii, constituie temeiul evaluarii
capacitati motrice si „perceptiv motrice' a individului uman. In 1964 propune probele
pentru evaluarea fitness-ului

20
Factorii domeniului perceptiv-motric (F.A. Fleishman)
Factori Descriere Test

1. Precizia Factor comun sarcinilor care Urmarirea circulara.

controlului impun adaptari musculare fine Subiectul incearca sa
si riguros controlate, totusi, nu mentina stiletul in contact
chiar hipercontrolate, cu tinta situata pe
indeosebi cand sunt implicate marginea unei placi care
grupuri musculare importante. se invarteste, (pursuit
Aceasta capacitate rotor).
intereseaza, in egala masura,
miscarile membrelor
superioare si ale celor
inferioare.
2. Capacitatea de a coordona Coordonarea ambelor
Coordonare simultan miscarile diferitelor maini. Testul de rotire
a tuturor membre. poate fi considerat
membrelor valabil.
3. Factor comun sarcinilor Timp de reactie
Orientarea psihomotrice privind reactia discriminativa. Subiectul
raspunsului vizuala de discriminare. trebuie sa basculeze unul
din cele 4 intrerupatoare
in functie de configuratia
luminoasa aparuta.
4. Timpul de Viteza cu care un subiect este Proba clasica de reactie la
reactie capabil sa raspunda la un un semnal luminos.
stimul cand acesta apare. Subiectul apasa pe un
buton indata ce apare
semnalul.
5. Viteza Viteza cu care un subiect Se ciocane cu un stilet,
miscarii poate efectua o miscare larga alternativ si cat mai
a bratului, fara impunerea unei repede posibil, pe doua
mari precizii. placi, A siB.
6. Controlul Factor comun sarcinilor care A mentine pe o tinta, cu
vitezei implica o continua anticipare ajutorul unui volan, o
la adaptarile motorii legate de linie care isi schimba

21
 schimbarile de viteza si/sau de pozitia intamplator.
directia unui obiect in
miscare.
7. Capacitatea cunoscuta in Testul de manipulare
Dexteritate psihologia muncii. Adaptarea „Minessota'. La fel de
manuala directiei membrului superior pertinent este si testul
cand manipuleaza obiecte „O'Connor'.
mari.
8. Manipulari de obiecte mici Testul Purdue. A plasa
Dexteritatea care implica participarea cat mai rapid posibil cuie
degetelor degetelor. mici de lemn in gauri ce
au fost facute intr-o
scandura.
9.Siguranta Precizie in realizarea Test asemanator cu cel
bratului miscarilor facute de ansamblul „grecesc' al lui
brat-mana, fara a solicita nici Bonnardel.
viteza, nici forta. Factorul Sa se bata cu un creion de
acesta implica, de asemenea, trei ori in fiecare cerc, sa
pozitionarea ansamblului brat- se umple cat mai multe
mana. Fleishman noteaza ca cercuri intr-un timp dat.
factorul acesta ar mai putea fi
denumit si „tapping'.
10. Viteza Coordonare intre mana si ochi Se face, cu creionul, un
ansamblului punct in cer-culetele
pumn- figurii.
degete.
11. Punctare Coordonare intre mana si ochi Se face cu creionul, un
sau tintire punct in cer-culetele
figurii.
In privinta domeniului motricitatii sportive, Fleishman incepe printr-un studiu critic al
celor facute anterior si astfel ajunge sa deosebesca mai multe sectoare - cel al fortei,
cel al supletei, al echilibrului, al coordonarii si, in sfarsit, cel al andurantei. Din
aproape in aproape, el efectueaza mai multe cercetari; apoi propune sa se masoare
capacitatea fizica sau valoarea fizica de baza „Basic fitness' cu ajutorul a noua factori,
apreciati in zece teste (v. tabelul).

22
Factorii valorii fizice si testele care ii masoara
Factori Descriere Test
1. Forta Capacitatea manifestarii Aruncarea mingii
exploziva unei energii mari, intr-un
timp foarte scurt
2. Suplete Amplitudine articulara Amplitudinea supletei
statica
3. Suplete Capacitate de a efectua Flexie - rotatie
dinamica miscari rapide si repetate,
care implica suplete
musculara
4. Forta statica Forta maxima manifestata pe Dinamometrie manuala
moment
5. Forta Factor care implica actiunea Tractiunea la bara fixa
dinamica repetata a fortei musculare
6. Forta Forta dinamica a muschilor Ridicari ale picioarelor
trunchiului trunchiului
7. Coordonare Capacitatea de a coordona Saritura cu coarda.
mai multe parti ale corpului
8. Echilibrul Capacitatea de a-si mentine Echilibrul pe o scandura
corporal ge- echilibrul
neral
9. Anduranta Capacitatea de a efectua un Alergare si mars pe 600
(Stamina) efort prelungit- yarzi (550m).
(Din R.Thomas, 1995, p. 56)
Analizad ansamblul lucrarilor lui Fleishman in domeniul motricitatii sportive, Thomas
(1975) a propus un nou model, in care afirma ca in reusita sportiva factorii cei mai
importanti sunt forta exploziva si anduranta, dupa cum rezulta din cercetarile facute
fie asupra copiilor, fie asupra adultilor (Thomas, 1975,1986). Fundamentarile de
inceput, din lucrarile lui Fleishman, au cunoscut o dezvoltare diferentiata in fiecare
tara.
Componentele fitness-ului modern
Fitness-ul sau conditia au primit deslusiri noi in ultimele decenii. Se considera ca sunt
doua feluri de fitness-uri (in scriere si pronuntie romana, adaptata): 1. fitness sportiv,
propriu celor care urmaresc performanta si 2. fitness general, al omului obisnuit si

23
care caracterizeza nivelul de adaptare la solicitarile vietii profesionale si sociale, ca
atribut al „calitatii vietii'.
Cele cinci componente ale fitness-ului, care sunt si supuse masurarii sunt:
1. Capacitatea aerobica (fitness-aerobic) - masurarea V0 2 max. prin alergarea de o
mila;
2. Puterea si anduranta musculara
3. Flexibilitatea
4. Compozitia corporala - procentul de tesut adipos.
5. Nutritia - cantitatea de alimente si adaosuri consumate intr-o perioada de 5-7 zile,
pentru mentinerea masei corporale ideale. (Cf. Physical Education for Lifelong
Fitness, 1999) Willis, C.,D., & Frye L., C, (1992, p. 4) deosebesc doua componente
ale fitness-ului fizic:
a) Fitness fizic relativ la sanatate, alcatuit din:
- anduranta cardiorespiratorie;
- anduranta musculara;
- putere musculara;
- compozitia corporala si
- flexibilitate.
b) Fitness fizic relativ la abilitati (skills):
- agilitate;
- echilibru;
- coordonare;
- viteza:
- putere si
- timp de reactie.

Masurarea conditiei fizice

Efectuata din ratiuni de evaluare, masurarea conditiei fizice se realizeaza prin baterii
de teste, cele mai multe de teren sau sala. Probele de laborator au fost si ele
simplificate pentru usurarea examinarii.
O prima cerinta este de a se face o examinare a subiectilor din punct de vedere
general, al existentei unor incompetente pentru efortul fizic. Cei cu restrictii nu vor fi
supusi probelor care solicita intens anumite sisteme.

24
A doua cerinta consta din efectuarea masurarilor corporale (antropometrice, grosimea
stratului adipos, starea organelor de simt si a organelor interne etc).
Conditia fizica urmeaza a fi evaluata printr-o serie de teste sau probe cuprinse in
diferite genuri de baterii de teste, concepute pentru anumite categori de subiecti.
Spre exemplu, Asociatia Americana pentru Sanatate, Educatie Fizica si Recreatie a
propus (1976) o baterie pentru examinarea tineretului. Probele sunt urmatoarele:
tractiuni in brate, ridicarea trunchiului cu picioarele indoite (60 sec), alergare suveica,
saritura in lungime de pe loc, alergare 50 yarzi, alergare 600 yarzi, alergare 9 minute
sau o mila (1.609 m).
Centrul de Cercetari in Problemele Sportului din Romania a efectuat o ampla
cercetare a „potentialului biomotric al populatiei scolare' examinand in mai multe
etape (1969-1971, 1979-1981, 1981, 1990 si in continuare) un numar mare de elevi
(peste 25.000). Factorii masurati au fost: inaltimea, bustul, greutatea, perimetrul
toracic in inspiratie si expiratie, forta si rezistenta musculaturii abdominale, forta si
rezistenta musculaturii spatelui, forta si rezistenta flexorilor si extensorilor scapulo-
humerali, mobilitatea coloanei vertebrale si a articulatiei coxo-femurale, detenta
verticala, viteza de alergare, indemanarea generala, rezistenta cardiorespiratorie, forta
exploziva a bratului. Rezultatele acestor masuratori s-au dovedit a fi foarte utile pen-
tru stiinta si pentru factorii de decizie a viitorului educatiei fizice si sportive scolare.
Rezultatele au fost folosite de-a lungul anilor pentru stabilirea Sistemului national de
selectie (1976) si a Sistemului unitar de verificare si apreciere (S.U.V.A., 1973),
aplicat pentru masurarea eficientei educatiei fizice si a sportului in scoli, modificat
apoi sub denumirea de Sistemul S.U.V.A.D. (Sistemul unic de verificare, apreciere si
dezvoltare), alcatuit din:
a) probe pentru masurarea calitatilor motrice (alergare de viteza, lungime de pe loc,
alergare de rezistenta, aruncarea mingii medicinale inainte si inapoi cu ambele brate;
b) probe pentru verificarea pregatirii tehnice in unele ramuri de sport;
c) cerinte de practicare aplicativa si de masa a exercitiilor fizice.. In ultimul deceniu s-
a renuntat, propunandu-se evaluarea elevilor prin probe similare, dar nestandardizate.
Trebuie sa remarcam faptul ca sistemul de evaluare a efectelor activitatilor de
educatie fizica si sport asupra elevilor si studentilor din Romania nu cuprinde, asa
cum este in toate tarile dezvoltate, probe si criterii pentru aprecierea efectelor acestor
activitati asupra personalitatii elevilor. In aceste sisteme de evaluare sunt precizate

25
 criterii pentru evaluarea modului cum au fost realizate obiectivele cognitive si
afective, alaturi de cele psihomotrice.
Federatia Internationala de Educatie Fizica z(F.I.E.P.) a propus urmatoarele probe:
alergare 50 m, lungime de pe loc, aruncarea mingii de oina, alergare de rezistenta,
tractiuni in brate sau mentinere in atarnare-indoit, suveica, ridicarea trunchiului din
culcat pe spate - 30 sec, mobilitatea coxo-femurala in flexie.
Evaluarea capacitatii subiectului se face in toate aceste baterii prin insumarea
scorurilor obtinute la subtestele componente. Acelasi lucru se face si atunci cand
masurarile vizeaza evaluarea criteriala, in selectie.

ETAPELE FORMARII DEPRINDERILOR MOTRICE ȘI

CLASIFICAREA LOR

Deprinderile motrice sunt forme concrete de activitate motrică care au la bază

stereotipuri dinamice, realizate prin legături temporale în scoarța cerebrală motorie. Se
apreciază faptul că aceste legături temporale sunt cu atât mai trainice cu cât numarul
repetarilor este mai mare, iar vârsta subiecților este mai mică. Exercițiul fizic, repetat în mod
sistematic și continuu, este principalul excitant care contribuie la formarea legaturilor
temporale, a stereotipurilor dinamice, a reflexelor condiționate. Pentru formarea deprinderilor
motrice, excitantul trebuie să se transmită scoarței cerebrale în aceeași ordine și cu intensitate
corespunzatoare.
Unele componente ale deprinderilor motrice sau chiar acestea în întregime pot ajunge
la faza de automatizare. În această fază, controlul scoarței cerebrale asupra efectuării
deprinderii motrice se pastrează, dar atenția nu mai este indreptată spre succesiunea lanțului
de mișcari specifice deprinderii respective. Ea este îndreptată în primul rând, asupra
modificarilor intervenite în contextul ambiental și asupra rezolvarii creatoare a sarcinilor
motrice.
Deprinderile motrice se perfecționeaza treptat, în perioada relativ îndelungată de timp
și neuniform, adică intensitatea „transformarilor” este diferită în funcție de stadiile formării
fiecarei deprinderi cu cât stadiul este mai avansat cu atât transformarile sunt mai puține. Ele
se „destramă” treptat daca nu sunt consolidate prin repetari multiple (în timp, nu în aceeași

26
lecție). Este de reținut faptul că o deprindere motrică nu dispare total, ea lasă „urme” în
legăturile temporale și deci poate fi restabilită relativ repede.
Stadiile formării deprinderilor motrice sunt prezentate, ca număr și denumiri, în mod
relativ diferențiat în funcție de punctul de vedere din care sunt abordate. Este bine de precizat
faptul că nu trebuie să confundam etapele insușirii deprinderilor motrice, care sunt stadii ale
procesului didactic, cu fazele fiziologice sau psihologice ale acestei însușiri. Este normal ca
în procesul pedagogic de instruire să se țină seama atât de fazele fiziologice cât și de cele
psihologice.
Se pot distinge urmatoarele etape în formarea deprinderilor motrice:
a) Etapa inițierii în bazele tehnice de execuție a deprinderilor motrice, cu
urmatoarele obiective principale: formarea unei reprezentări clare asupra deprinderii
respective (prin explicatie și demonstrație, în special); formarea ritmului general de
execuție cursivă a deprinderii; descompunerea – dacă este cazul – deprinderii în
elemente componente și exersarea analitica a acestora, preîntampinarea sau înlaturarea
greșelilor tipice de execuție.
b) Etapa fixării, a consolidării deprinderilor motrice, cu urmatoarele obiective
principale: formarea tehnicii de execuție a deprinderii în concordanță cu
caracteristicile spațiale, temporale și dinamice optime; întărirea legaturilor temporale
prin exersare în condiții relativ constante, standardizate, a deprinderii motrice, fiind
create premisele și pentru executarea acesteia în condiții variate.
c) Etapa perfecționarii deprinderilor motrice, cu următoarele obiective: lărgirea
variantelor de execuție a fiecărei deprinderi prin desăvârșirea execuției mai multor
procedee tehnice; exersarea – cu precadere – a deprinderii în condiții cât mai variate și
apropiate de cele întâlnite în practica; includerea deprinderii într-o înlănțuire de alte
deprinderi și executarea acestor „combinații” cu ușurință.

1 Clasificarea deprinderilor motrice

Deprinderile motrice au surse de proveniență diferite, reflectând domenii de activitate
umană în care a fost necesară acțiunea motrică. Necesitatea de locomoție a determinat
apariția mersului și a alergarii, depășirea unor obstacole a condus la apariția unor forme de
sărituri, cățărări, escaladări, acționarea în condiții de mediu natural a impus înotul, schiul,

27
patinajul, vâslitul, apărarea a necesitat târârea, aruncarea, tracțiunea, împingerea, procurarea
hranei a impus forme de transport de greutăți etc.
Un alt domeniu care a determinat apariția unor deprinderi cu o structură elevată a fost
și este sportul, care de milenii a încercat să satisfacă dorința de întrecere a ființei umane
creând perpetuu deprinderi care, însoțite de reguli, s-au extins pe întreaga planeta.
Dintre numeroasele criterii care s-au folosit pentru clasificarea deprinderilor (igienice,
profesionale, de bază, utilitare, aplicative, sportive), cea mai mare răspandire o are
urmatoarea clasificare:
Deprinderile motrice de bază, care includ mersul, alergarea, săritura, aruncarea,
prinderea. Au fost denumite deprinderi motrice de baza deoarece ele se regasesc în
comportamentul motric cotidian al individului, acoperind o gamă largă de activități
(locomoție, profesie, activități gospodarești, agrement).
Deprinderile motrice utilitare, care cuprind: echilibrul, tararea, catararea, escaladarea,
transportul de greutati, tractiunea, impingerea.
Deprinderile motrice sportive, cuprinzând structuri de mișcare cu conținuturi și forme
precizate prin regulamente, constituându-se în procedee tehnice (ex.: alergarea de viteză cu
start de jos, săritura în lungime cu elan, aruncarea la coș cu două mâini de pe loc etc.).
Educația fizică inclusă în formele instituționalizate de învățământ, corespunzator
obiectivelor instructiv-educative proprii fiecarui ciclu, a preluat din multitudinea
deprinderilor motrice pe acelea care concură la realizarea cerințelor vieții impuse omului
contemporan.
Astfel, în învățământul preșcolar se predau și se învață:
- deprinderile motrice de bază: mersul, alergarea, săritura, aruncarea și prinderea;
- deprinderile motrice utilitare: cățărarea, echilibrul, târârea, tracțiunea, împingerea,
transportul, escaladarea;
- unele deprinderi motrice specifice ramurilor de sport: atletism, gimnastică, fotbal,
înot, schi, patinaj, tenis.

EFECTELE EFORTULUI FIZIC ASUPRA ORGANISMULUI UMAN

MODIFICĂRI DE EFORT ALE SÎNGELUI.

Efortul fizic se caracterizează, din punct de vedere fiziologic, printr-o stare de

tensiune funcţională somatopsihică, un stress, care declanşează reacţia generală de adaptare

28
(Milcu şi colab. 1969). Spre deosebire de alte stress-uri, acesta poate fi dirijat şi dozat
printr-un program de antrenament sistematic.
În cadrul stressului determinat de activitatea sportivă deosebim două componente şi
anume: stresul somatic, determinat de activitatea musculară şi stressul psihic, determinat de
tensiunea emoţinală. Acesta din urmă este atestat de faptul că reacţiile fiziologice sunt mai
intense în timpul competiţiilor sportive (în care există o mare tensiune emoţională) decît în
lecţiile de antrenament, chiar dacă efortul muscular este identic.
Odată cu începerea activităţii musculare au loc:
- excitarea scoarţei cerebrale şi a formaţiunilor subcorticale, prin impulsurile pornite de
la proprioceptorii osteotendinoşi;
- iradierea impulsurilor centrale pornite din zona motorie către aparatul locomotor
avînd efecte atît facilitatoare asupra centrilor hipotalamici vegetativi, vasomotori,
cardioacceleratori, cît şi stimulatoare ale axului hipofizocorticosuprarenal. În timpul
efortului fizic au loc modificări atât în compoziţia sângelui, cât şi a proprietăţilor sale.
Plasma sangvină
Volumul plasmatic, în efort suferă modificări importante. Astfel, eforturile de lungă
durată efectuate şi în condiţii de temperatură crescută provoacă pierderi mari de apă cu
micşorarea volumului plasmic (hipovolemie). În cazul probelor de fond, mare fond şi marş,
datorită pierderii apei prin sudoraţie abundentă se pierd 3-5 kg din greutatea corporală
modificându-se şi hematocritul, marcând astfel o hemoconcentraţie. Eforturile moderate
determină o creştere a proteinelor totale sangvine cu peste 11%, în timp ce eforturile fizice
exagerate determină scăderea proteinelor totale ca rezultat al hipercatabolismului proteic,
însoţite uneori şi de proteinurii avansate. Eforturile prelungite sunt însoţite şi de creşterea
ureei sangvine şi a acidului uric.
Glucidele variază, în general, în limite normale (80-120 mg%), existând un echlibru
între glicogenoliză şi gliconeogeneză. Glicemia poate creşte încă înainte de începerea
efortului (160-190 mg%), în aşa numita stare de start. În eforturi de scurtă durată, glicemia
nu se modifică, iar în cele de lungă durată glicemia scade până la 60mg %.
Acidul lactic (9-12 mg%) creşte în efort proporţional cu gradul hipoxiei. Astfel în
eforturile de intensitate maximală, lactacidemia ajunge la 36 mg%. Profesor dr. Andrei
Demeter şi colaboratorii, în cercetările efectuate la mărşăluitori, găseşte o cantitate de acid
lactic de 60 mg%, iar la sportivi care practică eforturi anaerobe timp de 50-60s, 300 mg%,
ceea ce reprezintă valori de 20 de ori mai mari decât cele de repaus. Menţionăm că aceste

29
valori au fost înregistrate la sportivi de mare performanţă; se apreciază că ori de câte ori
acidul lactic depăşeşte 120mg/100 ml, pH-ul scade sub 7.
Substanţele anorganice din plasmă sunt de asemenea influenţate de efortul fizic.
Astfel se produce o creştere a potasiului plasmatic cu 10-35% faţă de repaus. Sodiul şi clorul
au o uşoară creştere determinată de hipersecreţia de aldosteron.
Elementele figurate.
Hematiile cresc numeric cu 10-20% (A. Demeter) în eforturile maximale şi
submaximale, în scopul satisfacerii cererilor de oxigen. A. Demeter citează la ciclişti o
creştere a numărului de hematii cu 400.000-500.000/mm3, concomitent cu creşterea cantităţii
de hemoglobină până la 17-18 mg%.
Leucocitele cresc numeric după efort până la 10.000-12.000/mm3 de sânge, în special
pe seama granulocitelor neutrofile. Se apreciză că această creştere nu este reală, ci constituie
o deplasare a leucocitelor dinspre organele abdominale spre muşchi (unde necesităţile
nutritive sunt crescute) sub influenţa stimulilor nervoşi simpatici şi a adrenalinei care
determină vasoconstricţia în sfera abdominală. Există de asemenea o creştere a eozinofilelor,
uneori chiar înainte de începerea efortului, ca rezultat al emoţiilor.

Proprietăţile sângelui.
Reacţia sângelui. Se cunoaşte că valoarea pH-ului sangvin de 7,35 este un parametru
foarte constant al sângelui. Uşoara alcalinitate a sângelui din repaus, în efort, prin acumulare
de cataboliţi acizi, tinde către aciditate; A. Demeter, la neantrenaţi, după 5 minute de alergare
găseşte un pH de 7,15, dependent de intensitatea eforturilor. Astfel în eforturile maximale şi
submaximale, pH-ul înclină spre aciditate, iar în eforturile mici şi medii tinde să crească, spre
alcalinitate. Menţinerea pH-ului între 7,30-7,42 reprezintă o condiţie esenţială pentru
desfăşurarea proceselor biologice; valori mai mici de 7 şi mai mari de 7,8 sunt incompatibile
cu supravieţuirea. La pH-ul 7 apare coma iar la 6,8 moartea; Ph-ul sangvin este menţinut la
valori constante prin mecanisme de reglare fizico-chimice reprezentate de sistemele tampon
şi prin mecanisme biologice (activitatea plămânilor, ficatului, rinichilor, pielii).
În condiţii fiziologice, echilibrul acido-bazic prezintă uşoare variaţii ce sunt
compensate rapid fără a altera starea generală, astfel, în digestia gastrică se produce o
alcaloză datorită pierderii unei mari cantităţi de H+ iar în digestia intestinală există o tendinţă
de acidoză datorită pierderii de bicarbonaţi prin sucurile digestive.

30
 Somnul este însoţit de o tendinţă de acidoză prin reducerea schimburilor respiratorii şi
acumulare de CO2; la bătrâni înrăutăţirea schimburilor gazoase pulmonare măresc tendinţa de
acidoză ceea ce constituie cauza frecventă a deceselor acestora în primele ore ale dimineţii.
Valorile scăzute ale pH-ului în efort la sportivi de performanţă (spre deosebire de cei
neantrenaţi) sunt suportate de organismul acestora iar readucerea la normal a pH-ului la
sfârşitul efortului se realizează pe seama reconstituirii rezervei alcaline, mai mare la sportivii
bine antrenaţi, a eliminării CO2 şi a excreţiei renale de lactat.

MODIFICĂRILE CIRCULAŢIEI SANGUINE ÎN TIMPUL EFORTULUI

FIZIC

Activitatea organelor, aparatelor şi sistemelor organismului are loc concomitent cu

intensificarea funcţiilor vegetative ale organismului. Cele mai mari solicitări în timpul
efortului le suportă sistemele implicate în furnizarea, transportul şi consumul de oxigen mărit
al ţesuturilor active. Creşterea necesarului de oxigen şi de substanţe energetice într-un efort
fizic se realizează prin modificări ale parametrilor cardiovasculari ce pot fi: modificări
imediate (acute) ce se instalează după toate tipurile de efort fizic dar şi în perioada de
revenire şi modificări tardive (de antrenament), care se constată în urma practicării
sistematice a educaţei fizice şi sportului, un timp mai îndelungat.
Odată cu începerea efortului, în organism se produc modificări fiziologice, rezultate în
urma acţiunii adrenalinei revărsate în sânge, pe cale reflexă, în cantităţi mărite, precum şi
datorită excitaţiilor venite de la proprioceptorii din muşchi, tendoane şi articulaţii.
Modificările imediate.
Aceste modificări se produc în timpul efortului sau imediat după terminarea lui şi
depind de intensitatea şi durata efortului corelat cu gradul de antrenament al organismului. La
sportivii bine antrenaţi încă înainte de începerea efortului apar modificări datorate unor
mecanisme reflexe condiţionate, ce caracterizează starea de start.
a. Frecvenţa cardiacă, având la adultul neantrenat, în repaus, în clinostatism, o
valoare de 80-85 bătăi /min, iar în ortostatism cu aproximativ 10 bătăi mai mult ajunge la
valori de 180-200 de bătăi/min (după un efort intens prelungit) şi 100-120 bătăi/min, după un
efort moderat. Frecvenţa cardiacă este cel mai important parametru fiziologic prin care se
apreciază intensitatea efortului de durată şi cum este el suportat de organism. Revenirea
frecvenţei cardiace se face într-un timp relativ scurt în trei faze:
- în primele 2-3 minute se produce o revenire rapidă;

31
 - în următoarele 4-5 minute revenirea se face mai lent;
- după câteva zeci de minute se revine la valoarea de repaus.
La sportivii bine antrenaţi, revenirea se face mai repede decât la cei neantrenaţi, în
cazul unui efort similar.
b. Volumul sistolic (pe parcursul ejecţiei, ventricolii se golesc în special prin
reducerea diametrului lor transversal, volumul ejectat în vasele mari fiind de aproximativ
70ml, denumit volum bătaie sau volum sistolic).
La adultul neantrenat, în repaus şi în clinostatism, volumul sistolic este de 60-80 ml
sânge, iar în ortostatism scade cu 10-40 %, iar în efort maximal ajunge la 100-130 ml sânge.
La femei volumul sistolic este mai mic decât la bărbaţi, având valoarea de 50-70 ml la
femeile sedentare.
În eforturile maximale la sportivii antrenaţi, volumul sistolic ajunge la 160-200
ml/bătaie; această creştere a volumului sistolic în efort, în detrimentul volumului telesistolic
(cantitatea de sânge rămasă în ventricul la sfârşitul ejecţiei se numeşte volum telesistolic,
valoarea sa normală fiind de 50-60ml), se datorează creşterii forţei de contracţie dependentă
de factorii nervoşi şi umorali. Astfel dacă în repaus numai 50% din volumul telediastolic este
expulzat prin contracţia normală ventriculului, o contracţie puternică a ventriculului creşte
volumul sistolic (cu vidarea aproape completă a ventriculelor) fără ca în prealabil să fi crescut
volumul telediastolic. Volumul sistolic nu creşte proporţional cu frecvenţa cardiacă, deoarece
la o frecvenţă cardiacă mare, timpul diastolei se scurtează şi umplerea atriilor se face
incomplet. Volumul sistolic maximal este de regulă atins la intensitatea efortului
submaximal.
c. Debitul cardiac (minut-volumul inimii) în repaus este în medie de 5 l pe minut,
atât la antrenaţi cât şi la neantrenaţi. În efort însă diferenţele sunt evidente, în sensul valorilor
maximale mult superioare ale antrenaţilor; astfel, debitul cardiac la neantrenaţi ajunge în efort
moderat la 20-25 l/min, iar în efortul intens 25-30 l/min. La sportivi, în eforturile moderate,
debitul cardiac creşte la 10-15 l/min, iar după eforturile intense la 40-45 l/min. Pentru acelaşi
efort, la un sportiv antrenat, debitul cardiac diferă faţă de unul începător, fiind mai mic la cel
neantrenat, iar mecanismul fiziologic de creştere a debitului cardiac diferă şi el; la cel
neantrenat creşte pe seama frecvenţei cardiace, iar la cel antrenat, pe seama volumului
sistolic.
Se cunoaşte de asemenea corelaţia debitului cardiac cu consumul de oxigen; astfel
creşterea consumului de oxigen cu un litru pe minut are ca efect creşterea debitului cardiac cu
6 l/min. Cercetările efectuate de A. Demeter în timpul efortului izometric intens şi prelungit

32
au stabilit că debitul cardiac scade datorită întoarcerii venoase deficitare (stânjenită de
presiunea intratoracică şi intraabdominală) putând determina prăbuşirea presiunii arteriale; în
asemenea cazuri intervin mecanismele reflexe compensatorii.
d. Cantitatea de sânge circulant se măreşte în timpul unui efort cu 1-2 l prin
antrenarea sângelui din organele de depozit (ficat, splină, piele) unde are loc o vasoconstricţie
reflexă. În efort se realizează o redistribuire a debitului cardiac spre muşchii activi care pot
primi 85-90% din sângele total. Redistribuirea sângelui circulant se realizează prin:
- vasoconstricţia reflexă a arteriolelor din zonele inactive (piele, viscere);
- vasodilataţie reflexă arteriolară în muşchii scheletici activi (hiperemie activă);
- intervenţia factorilor locali în cazul eforturilor prelungite (creşterea temperaturii,
creşterea concentraţiei CO2, scăderea pH-ului şi scăderea concentraţiei O2) care de asemenea
determină vasodilataţie în muşchii activi. De menţionat că are loc şi o creştere a debitului
sangvin la nivelul miocardului, care este tot un muşchi activ, în timp ce la nivelul creierului,
acesta se menţine la valorile de repaus.
e. Viteza de circulaţie poate creşte în efort de aproximativ 3 ori. Dacă în repaus,
circuitul complet este efectuat în 20 de secunde, în eforturile mari circuitul complet este
efectuat numai în 7 secunde.
f. Tensiunea arterială se modifică şi ea în funcţie de intensitatea şi durata efortului,
atât în timpul efortului cât şi după efort. În eforturile maximale tensiunea sistolică ajunge la
180-200 mmHg şi valori mai scăzute de 140-160 mmHg, în eforturile moderate. În eforturile
intense, datorită vasodilataţiei periferice, tensiunea diastolică, scade cu 10-15 mm Hg dar
poate ajunge uneori la ton infinit; în aceste cazuri tensiunea arterială diferenţială se măreşte
mult iar semnificaţia acestei creşteri este o bună adaptare a organismului la efort.
Dimpotrivă, când tensiunea sistolică se măreşte odată cu mărirea tensiunii diastolice
rezultă o neadaptare la efort sau o stare de oboseală ce se explică printr-o irigaţie deficitară a
muşchilor activi ca urmare a vasoconstricţiei periferice (situaţii întâlnite în schi, volei
,hochei, patinaj, adică sporturi practicate în microclimat rece).
Revenirea tensiunii arteriale după efort se face în două faze: o revenire rapidă în
primele minute, iar în următoarele revenirea se face lent. Este considerată o revenire bună a
organismului după efort când frecvenţa cardiacă scade mai repede decât tensiunea arterială.
Când organismul se adaptează greu la efort, situaţia celor doi parametrii se prezintă invers.
Modificările tardive (de antrenament)
Practicarea îndelungată a exerciţiilor fizice produce, în mod lent modificări
morfologice şi funcţionale asupra aparatului cardiovascular. Aceste modificări se datoresc

33
nevoilor mereu crescânde impuse de efortul fizic, dacă acesta este judicios efectuat, ca durată
şi intensitate, realizând o mai bună adaptare la efort şi o mărire a capacităţii de lucru.
a. Hipertrofia miocardului. Efortul fizic repetat timp îndelungat produce, la nivelul
inimii o adaptare de durată ce se manifestă prin hipertrofia miocardului (cordul atletic) ce
constă într-o modificare a cordului cât şi a vaselor de sânge. Dacă la naştere un capilar irigă 6
fibre musculare, la adult un capilar irigă o singură fibră miocardică; aceasta explică de ce
capacitatea de adaptare a inimii la efort este mai mică la copii.
La sportivi inima se hipertrofiază şi ajunge de la greutatea de 300 g (la neantrenaţi) la
500 g.Hipertrofia miocardului nu se realizează prin creşterea numărului fibrelor musculare, ci
prin creşterea diametrului fibrelor miocardice; acest fenomen este mai accentuat la sportivii
ce depun eforturi de lungă durată: schi fond, alergări de fond şi mare fond, ciclism şi canotaj.
Hipertrofia miocardului se manifestă prin:
- creşterea masei miocardului şi în special a ventriculului stâng;
- mărirea diametrelor cavităţilor ventriculare şi în special a ventriculului stâng;
- creşterea volumului telediastolic;
- creşterea pereţilor ventriculului stâng şi a septului interventricular.
Cercetările în acest domeniu au stabilit că eforturile de lungă durată modifică mai
mult cavităţile inimii, în timp ce efortul static produce hipertrofie de sept şi a pereţilor inimii.
Eforturile în care frecvenţa cardiacă este sub 130 bătăi/min sau peste 180 bătăi/min nu
modifică dimensiunile inimii.
b. Frecvenţa cardiacă prezintă valori scăzute în repaus la sportivii antrenaţi vreme
îndelungată (bradicardia sportivilor); ea poate atinge valori de 30-40 de bătăi pe minut
datorită creşterii tonusului parasimpatic. În acest tip de bradicardie pauza dintre sistole este
mai lungă şi în consecinţă miocardul se relaxează mai bine refăcându-şi mai eficient
potenţialul biologic.
Bradicardia de antrenament este cu atât mai pronunţată cu cât vechimea în sport este
mai mare; astfel atleţii cu peste 15 de ani vechime neîntreruptă, prezintă o frecvenţă cardiacă
medie de 40 bătăi pe minut. O frecvenţă cardiacă scăzută asociată cu un volum sistolic mărit,
este o dovadă a unui sistem cardiovascular eficient. Astfel, un subiect antrenat cu un debit
cardiac în efort de 20 l/min are o frecvenţă cardiacă de 135 bătăi/min (volumul sistolic = 150
ml/bătaie), în timp ce un subiect sedentar având acelaşi debit cardiac de 20 l/min are o
frecvenţă cardiacă mult mai mare, de 167 bătăi/min (volumul sistolic = 120 ml/bătaie).
c. Volumul sistolic în repaus, la antrenaţi este de 100-120 ml/bătaie faţă de 60-80
ml/bătaie la neantrenaţi. După Donalt Matews şi Eduard Fox (1981) la femei, în general,

34
volumul sistolic este inferior bărbaţilor: 50-70 ml/bătaie la femeile sedentare şi 70-90
ml/bătaie la cele antrenate.
Valorile maximale fiind la femeile antrenate de 100-120 ml/bătaie, iar la antrenaţi
180-200 ml/bătaie.
Volumul sistolic de repaus mai mare la sportivii antrenaţi se explică prin mărirea
cavităţilor ventriculare şi prin creşterea contractilităţii miocardului. Creşterea contractilităţii
miocardului, după Guyton (1988), se datorează activităţii ATP-azice crescute în muşchiul
cardiac şi cantităţii mai mari de Ca extracelular, care ameliorează interacţiunea elementelor
contractile.
În mod cert numai un program de antrenament intensiv şi de durată duce la astfel de
adaptări ale inimii; dacă bradicardia se instalează după câteva luni de antrenament, mărirea
volumului sistolic se realizează după ani de antrenament. Într-un organism antrenat fizic timp
îndelungat, cordul devine bradicardic şi în repaus, deoarece creşterea volumului sistolic
satisface necesitatea de oxigen la o frecvenţă mai mică. Durata mai mare a diastolei
ameliorează şi randamentul cardiac, adică pentru acelaşi travaliu se consumă mai puţin
oxigen.
Dacă bradicardia de repaus este determinată de predominanţa tonusului vagal,
volumul sistolic mărit în repaus la subiecţii antrenaţi, se explică prin faptul că fibrele
vegetative parasimpatice sunt abundente la nivelul atriilor şi aproape inexistente în ventricoli.
d. Debitul cardiac, după Donalt Matews şi Eduard Fox, în repaus, atât la neantrenaţi
cât şi la antrenaţi este în medie de 5-6 l/min. Debitul cardiac, în efort la neantrenaţi poate
atinge valori de 20-25 l/min şi 35-45 l/min la sportivii antrenaţi ce depun eforturi de
rezistenţă (ceea ce reprezintă o creştere de 5-6 ori faţă de repaus). În general debitul cardiac
crescut este asociat cu un consum de oxigen crescut.
e. Coeficientul de utilizare a oxigenului creşte la sportivii bine antrenaţi comparativ
cu neantrenaţii prin îmbunătăţirea condiţiilor de schimb la nivel tisular (numărul de capilare
se măreşte şi se creează o suprafaţă mai mare de contact între sânge şi ţesutul muscular).
Concentraţia oxigenului în sângele arterial la cei neantrenaţi este de190 ml/l, iar în sângele
venos 140 ml O2/l; deci, în ţesuturi rămân deci 50 ml O2. În sângele arterial al celor antrenaţi
se găsesc tot 190 ml O2/l, iar în sângele venos concentraţia oxigenului este de100-110 ml
O2/l; deci, în ţesuturi rămân 80-90 ml O2.
f. Tensiunea arterială nu diferă prea mult la antrenaţi faţă de neantrenaţi.
Modificările de antrenament ale tensiunii se referă în special la tensiunea sistolică care poate
coborî la 100-110 mmHg în repaus. Toate modificările de antrenament ale sistemului

35
cardiovascular, odată cu întreruperea practicării sportului se şterg lent, în acelaşi ritm în care
s-au instalat.
MODIFICĂRILE RESPIRAŢIEI ÎN EFORT
Surplusul energetic necesar desfăşurării unui efort fizic rezultă din intensificarea
oxidărilor celulare la nivelul ţesuturilor şi mai ales la nivelul musculaturii, care duc la o
creştere a nevoii de O2
Muşchiul în activitate poate consuma de 20 de ori mai mult O2 dacât în repaus, dar cu
cât organismul este mai antrenat, cu atât efortul respirator în repaus este mai mic.
Modificările respiratorii în urma efectuării efortului fizic sunt de două feluri: modificări
imediate şi modificări tardive
Modificări imediate sau acute
Stimulii care predomină înaintea sau în timpul efortului şi care influenţează ventilaţia
pulmonară nu sunt pe deplin elucidaţi. Totuşi cei mai importanţi stimuli care menţin
parametrii respiratori (ca şi pe cei cardiovasculari) la nivel optim sunt: creşterea activităţii
cortexului motor, creşterea CO2, scăderea pH-ului, creşterea temperaturii sângelui. Aceşti
factori deplasează în mod avantajos curba de disociere a oxihemoglobinei, în timpul efortului
realizând o mai bună aprovizionare cu oxigen a ţesuturilor în activitate.
Modificările imediate se reflectă asupra frecvenţei respiratorii, amplitudinii
respiratorii, debitului respirator, consumului de oxigen şi a coeficientului de împrospătare a
aerului din plamâni.
Frecvenţa respiratorie în repaus este de 16-18 respiraţii/ min, dar se modifică mult în
timpul efortului şi după terminarea acestuia. Există eforturi ce se realizează cu toracele blocat
în inspiraţie profundă (alergările pe distanţe foarte scurte, săriturile, aruncările, loviturile de
atac, ridicarea halterelor), dar imediat după terminarea lor frecvenţa respiratorie ajungând la
40-50 respiraţii/min în eforturile intense şi de lungă durată şi 25-30 respiraţii/min după
eforturile moderate.
În timpul efortului ventilaţia crescută simultan cu activitatea cardiovasculară se
datorează în special iradierii excitaţiei din zonele de proiecţie a centrilor respiratori şi
cardiovasculari cât şi aferenţelor provenite de la nivelul chemoceptorilor sensibili la CO2, H+
şi hipoxie, care continuă să crească şi imediat după terminarea efortului (după A. Demeter)
pentru a elimina surplusul de CO2 şi datoria de oxigen.
Cea mai bună frecvenţă respiratorie în efort este aceea până la 30 respiraţii/min, când
CO2 se elimină în concordanţă cu formarea lui. Creşterea prea mare a numărului de respiraţii

36
duce la scurtarea timpului de efectuare a expiraţiei, la reducerea volumului de aer curent şi
deci la acumularea de CO2 .
Amplitudinea respiraţiei creşte în timpul eforturilor în care se pot executa mişcări
respiratorii dar şi imediat după terminarea oricărui efort pentru a opri datoria de O2
acumulată.
Amplitudinea respiraţiei creşte invers proporţional cu frecvenţa respiraţiei;
amplitudinea mişcărilor respiratorii scade după frecvenţe de 50 respiraţii/min. Prin mărirea
amplitudinii creşte volumul inspirator şi expirator de rezervă şi produce o ventilaţie
pulmonară mai bună.
Debitul respirator, reprezintă produsul dintre volumul respirator curent şi frecvenţa
respiratorie; el creşte proporţional cu durata şi intensitatea efortului. Dacă în repaus are
valoarea de 8 l/min, în eforturile de intensitate medie ajunge la 40 l/min, în eforturile
submaximale 60 l/min iar în cele maximale la cca. 100 l/min. La sportivii bine antrenaţi, cu o
masă musculară bine dezvoltată, debitul respirator poate avea şi valori mai mari; la aceştia se
produce şi o micşorare până la dispariţie a spaţiului mort fiziologic, realizând o hematoză
pulmonară mult mai eficace. Consumul de O2. În efort aprovizionarea cu oxigen la nivelul
organismului este limitată de timpul scurt de contact între aerul alveolar şi sângele din
capilare, compensată însă prin amplitudinea crescută a mişcărilor respiratorii şi dispariţia
spaţiului mort fiziologic şi creşterea capacităţii de difuziune. Consumul de oxigen reprezintă
diferenţa arterio-venoasă a oxigenului.
Dacă 100 ml sânge cedează 5 ml O2, cei 5 l/min cedează la nivel tisular 250 ml O2 pe
minut în repaus; în eforturile medii se ajunge la 1.500 ml/min iar în eforturile maximale la
3.500 ml/min la persoanele neantrenate.
În eforturile de intensitate medie se constată în primele 3-4 minute o creştere lentă a
consumului de oxigen după care se stabilizează (stare stabilă sau ergostază), ca după
terminarea efortului să se achite această datorie de oxigen.
În eforturile fizice intense în care aprovizionarea cu oxigen nu acoperă necesarul se
realizează o datorie de oxigen care creşte continuu, în timp ce consumul de oxigen se
plafonează. Această datorie de oxigen constituie unul din factorii care limitează durata
eforturilor intense. După Schneider (1985), la neantrenaţi datoria de oxigen atinge 10 l, iar
prin antrenament plafonul poate fi ridicat până la 17-18 l.
Coeficientul de împrospătare reprezintă raportul dintre aerul proaspăt introdus în
alveole şi aerul poluat existent în plămâni, cu care se amestecă. În timpul efortului acest
raport se modifică. În inspiraţia obişnuită ajung în alveole 350 ml aer; în alveole există aerul

37
rezidual (cca. 1.000 ml) şi aerul expirator de rexervă (cca. 1.500 ml), în total 2.500 ml.
Coeficientul de împrospătare în acest caz este de 1/7 (350/2500). Dacă se face o inspiraţie
profundă după una obişnuită se introduc în alveole 350 ml aer curent + 1.500 ml VIR =1850
ml. Acest volum de aer se întâlneşte cu VER- 1.500 ml şi cu aerul rezidual-1.000 ml=2.500
ml. În acest caz coeficientul de împrospătare va fi 1/1,3 (1.850/2.500).
Modificările tardive sau de antrenament
Practicarea îndelungată a efortului sportiv duce la adaptări la nivelul respiraţiei
reprezentate de modificări ce dau relaţii asupra gradului de antrenament. Aceste modificări se
referă la frecvenţa respiratorie, amplitudinea mişcărilor respiratorii, consumul de oxigen şi
capacitatea vitală.
Frecvenţa respiratorie în repaus, la cei antrenaţi are valori mai scăzute. Bradipneea
antrenaţilor cu valori de 10-12 respiraţii/min se explică prin dezvoltarea musculaturii
respiratorii şi mărirea elasticităţii toraco-pulmonare.
În timpul efortului, cei antrenaţi execută probe în apnee totală, iar datoria de O2 este
plătită cu un număr mai mic de respiraţii, dar mai ample decât la cei neantrenaţi.
Amplitudinea mişcărilor respiratorii evidentă prin creşterea volumului curent la 700-
800 ml (faţă de 500 ml la neantrenaţi), se explică prin dezvoltarea muşchilor inspiratori.
Raportul dintre inspiraţie şi expiraţie este 1/2 (faţă de 1/1,5 la neantrenaţi). Aceasta arată că
timpul de efectuare a expiraţiei se măreşte la orgenismele bine antrenate.
Debitul respirator rămâne nemodificat în repaus ca şi la cei neantrenaţi (8 l/min). În
efort, însă debitul respirator la antrenaţi ajunge la 150-180 l/min (faţă de 80-100 l/min la
neantrenaţi).
Mărirea debitului la antrenaţi se face pe seama măririi amplitudinii respiratorii, iar la
neantrenaţi pe frecvenţei respiratorii. Înotul, canotajul, alergările de fond măresc cel mai mult
ventilaţia pulmonară realizând un debit respirator maxim.
Consumul de oxigen în timpul efortului este mult mai mare la cei antrenaţi datorită
adaptării respiraţiei şi circulaţiei cât şi creşterii coeficientului de utilizare a oxigenului din
sângele arterial. Dacă în repaus consumul de oxigen este egal la antrenaţi şi neantrenaţi (250
ml/min), în efortul maximal antrenatul ajunge la 5.000 ml/min şi cca. 3.500 la neantrenaţi.
Capacitatea vitală la cei antrenaţi atinge valori de 6.500-7.000 ml; cele mai ridicate capacităţi
vitale sunt realizate în canotaj şi înot. Guyton (1986) apreciază că atât capacitatea vitală cât şi
consumul de oxigen are şi o componentă genetică (reprezentată şi de tipul constituţional) în
realizarea acestor modificări, cunoscându-se faptul că în selecţie se ţine seama de
dimensiunile toracice (diamere, perimetre) şi talie.

38
 În concluzie dacă un antrenat şi un neantrenat sunt supuşi la efort în aceleaşi condiţii
se observă că aparatul respirator al celui antrenat lucrează mai economic. Adaptarea
aparatului respirator la efort, la cei antrenaţi se face mai rapid decât la cei neantrenaţi, iar
revenirea după efort se realizează într-un timp mai scurt.
Efectele efortului fizic asupra sistemului nervos
Scoarţa cerebrală primeşte informaţii din mediul intern şi extern pe baza cărora trimite
stimuli la formaţiunile subcorticale, influenţându-le activitatea. Atât în sfera somatică a
organismului, cât şi în cadrul mai larg al modificărilor fiziologice în efortul fizic, sistemul
nervos joacă un rol central în influenţele mai mari sau mai mici exercitate de practicarea
sistematică a educaţiei fizice şi sportului.
Din punct de vedere al ordinei apariţiei modificărilor la nivelul sistemului nervos,
Andrei Demeter şi colaboratorii, descriu modificări instalate încă înaintea începerii efortului
fizic, după debutul efortului, în timpul acestuia câ şi modificări post efort.
- Înainte de începerea efortului fizic, apar o serie de modificări ale excitabilităţii
corticale, modificări care atestă faptul că efortul fizic este un stress emoţional care include în
general, elementul de întrecere şi luptă pentru victorie. Reacţia organismului la factorii psiho-
emoţionali ai efortului fizic se mainfestă atât la nivelul sistemului nervos central, cât şi la
nivelul întregului organism, iar pe calea neuro-hormonală îmbracă aspectele inhibitorii sau
stimulatorii. Modificările de excitabilitate corticală din această etapă se concretizează prin
starea de start care se poate manifesta în forma ei stenică (favorizantă) sau astenică (cu
influenţe defavorizante). Factorii psiho-emoţionali ai efortului fizic se manifestă la nivelul
sistemului neuroendocrin prin axul hipotalamo-hipofizo-suprarenalian, atestat de descărcările
crescute de catecolamine încă înainte de începerea efortului. Studiile de specialitate au arătat
că în starea de start apar modificări şi pe plan vegetativ care au la bază o serie de legături
somato-cortico-viscerale bazate pe reflexe condiţionate şi care determină reacţii mai
puternice la avansaţi decât la începători dependente de particularităţile de activitate nervoasă
superioară, sex şi vârstă cu rolul de a mobiliza organismul înainte de efort.
- În timpul efortului fizic, modificările sistemului nervos au caracter atât reflex
condiţionat cât şi necondiţionat. Diferiţii centrii nervoşi sunt puşi în stare de excitabilitate
crescută prin aferenţe pornite chiar de la nivelul aparatului locomotor în activitate; efectul de
intensificare a unor funcţii vitale se va realiza pe cale reflex condiţionată. În acelaşi timp
efortul fizic determină modificări ale dinamicii proceselor corticale care participă la
menţinerea conexiunilor temporale ce caracterizează activitatea reflex condiţionată a scoarţei
cerebrale. După unii cercetători, debutul efortului fizic este însoţit de o inhibiţie de scurtă

39
durată a reflexelor şi reacţilor vegetative, care suportă o influenţă mai mare decât reacţiile
somatice. Focarul dominant de excitaţie din centrii corticali ai analizatorului motor ar
determina, după aceeaşi autori, prin inducţie negativă, o inhibiţie în zonele din jur şi ar
reprezenta starea tipică pentru perioada de "intrare în lucru".
După 12-15 minute de la debutul efortului se creează starea de "excitare de lucru" a
S.N.C. manifestată prin creşterea sensibilă a forţei şi rapidităţii reacţiilor reflexe. Această
stare se instalează sub efectul iradierii excitaţiei care cuprinde scoarţa şi regiunea subcorticală
plecând din centrii motori excitaţi de proprioceptorii muşchilor solicitaţi. Starea de "excitare
de lucru" a S.N.C. scade sub efectul antrenamentului repetat sau chiar dispare cu totul ceea ce
denotă scăderea excitaţiei iniţiale a centrilor motori la cei antrenaţi, pe măsură ce mişcările se
automatizează.
- După efort se observă de asemenea o serie de modificări ale excitabilităţii S.N.C.
"Excitaţia de lucru" se menţine deseori şi după încetarea efortului, în special la neantrenaţi
sau la sportivii începători. La cei antrenaţi, această fază scade ca durată sau chiar dispare,
ceea ce înseamnă că la aceştia întărirea excitabilităţii reflectorii coincide fix cu perioada de
travaliu muscular şi se creează condiţiile necesare apariţiei fazei de "inhibiţie de după lucru".
Când efortul este prelungit şi obositor, se instalează o altă modificare a dinamicii
proceselor corticale - "inhibiţia de protecţie"; ea se traduce prin slăbirea şi încetinirea
reacţiilor reflexe. În plus apar scăderi ale capacităţii funcţionale a scoarţei cerebrale, semn că
efortul nu este dozat corespunzător şi depăşesc posibilităţile sportivului. După unii
cercetători, patogenia supraantrenamentului este analoagă cu a nevrozelor şi se manifestă, pe
lângă tulburări de comportament, prin scăderea controlului cortical asupra organelor. Tonusul
celulelor cerebrale scade datorită oboselii, care dacă se accentuează determină dereglări
cortico-subcorticale, observabile pe electroencefalogramă (E.E.G.) şi pe electromiogramă
(E.M.G.); suprasolicitării fizice îi este caracteristică neurastenia care se bazează pe apariţia
inhibiţiei supraalimentare.
Dat fiind legăturile anatomice şi funcţionale dintre sistemul nervos somatic şi cel
vegetativ, influenţele efortului fizic vor fi resimţite şi la nivelul sistemului nervos vegetativ
simpatic şi parasimpatic. Astfel aferenţele determinate de intrarea în activitate a aparatului
locomotor, mobilizează centrii corticali şi subcorticali şi implicit zona de integrare vegetativă
simpatică şi ergotropă din hipotalamusul postero-lateral. Spre aceşti centrii converg reţele
nervoase dopaminergice (având ca mediatori chimici dopamina, noradrenalina şi serotonina)
a căror efecte sunt: tahicardie, hipertensiune, inhibarea peristaltismului intestinal,
hiperglicemie, intensificarea metabolismului şi a termogenezei, hiperventilaţiei. Această

40
mobilizare vegetativă simpatică este corelată cu cea endocrină: medulosuprarenala,
corticosuprarenala, tiroida.
În final, sindromul vegetativ endocrin trece prin faza parasimpatică, comandată de
zona de integrare vegetativă trofotropă din hipotalamusul antero-median, la care contribuie şi
hormoni cu efect anabolic (STH, aldosteron, androgeni). În această fază, sistemul nervos
central acţionează pentru restabilirea homeostaziei. Astfel, după efort, în strânsă legătură,
factorii endocrini, cei nervoşi colinergici şi impulsurile trofice centrale conduc la reparaţiile
funcţionale biochimice.
Efectele parasimpatice sunt bradicardie, hipotensiune, sudoraţie, bronhoconstricţie,
accentuarea peristaltismului, glicogenogeneza, intensificarea activităţii intestinale digestive.
Procesele fundamentale corticale (excitaţia şi inhibiţia) sub influenţa efortului fizic de lungă
durată, se ameliorează ajungând la o stare optimă de funcţionare, iar raportul dintre ele apare
mai bine precizat în timp şi spaţiu. Calităţile acestor procese, forţa, mobilitatea şi echilibrul se
perfecţionează în raport cu exerciţiul practicat.
Forţa şi mobilitatea se ameliorează mai mult în urma practicări exerciţiilor fizice
caracterizate prin schimbarea continuă şi foarte rapidă a activităţii motrice, ca în jocurile
sportive şi în exerciţiile de intensitate maximală.
Echilibrul este influenţat în măsură mai mare de către exerciţiile în care alternează cu
regulariate contracţia şi relaxarea, aşa cum sunt exerciţiile ciclice de lungă durată. Pe baza
acestor modificări se poate explica faptul că însuşi tipul de activitate superioară poate fi
influenţat într-o oarecare măsură: tipul slab poate deveni mai puternic, cel neechilibrat poate
deveni mai echilibrat , iar cel inert, mai mobil. Trecerea influxului nervos produce de-a
lungul traiectelor străbătute o serie de modificări fizico-chimice, care uşurează condiţiile
pentru influxul nervos următor; de asemenea excitabilitate se ameliorează sub influenţa
exerciţiilor repetate.
În strânsă legătură cu aceste modificări se produc şi îmbunătăţiri ale proceselor de
iradiere, concentrare şi inducţie ale excitaţiei şi inhibiţiei, precum şi ale legăturilor temporare
reflex condiţionate.

MODIFICĂRILE FUNCŢIILOR DIGESTIVE ÎN TIMPUL

EFORTULUI
Efortul fizic fiind un factor stressant pentru organism, determină prin intermediul
sistemului neuroendicrin o activare a funcţiilor vegetative odată cu începerea efortului,

41
proporţional cu intesitatea şi durata acestuia, precum şi în funcţie de gradul de antrenament al
subiectului. În efort vor fi solicitate acele organe şi funcţii care furnizează substratul
matabolic, energetic al actelor motorii. Sfera digestivă cu importanţă majoră în aportul
substanţelor nutritive îşi intensifică activitatea în repaus, după terminarea efortului,
participând la crearea stării trofotrope a organismului (starea de refacere a uzurii din efort).

Modificările proceselor secretorii şi enzimatice digestive în efortul fizic.

Cercetări asupra acestor tipuri de modificări în efortul fizic sunt puţin numeroase şi
contradictorii. În repaus, când predomină impulsurile parasimpatice, se accelerează activitea
secretorie şi enzimatică a tubului digestiv la toate nivelurile. În timpul efortului fizic atât
activitatea secretorie cât şi cea enzimatică a tubului digestiv scade cantitativ şi calitativ, ca
urmare a predominanţei vegetative simpatice de efort; această situaţie reprezintă "un ajutor"
dat de către sistemele vegetative aparatului locomotor, cel care efectuează mişcarea cât şi
altor sisteme vegetative care susţin efortul. Cercetările recente (Kadigrobov şi Grandall)
efectuate pe animale cărora li s-a practicat "micul stomac Pavlov", au demonstrat că efortul
fizic efectuat înainte de alimentaţie nu modifică secreţia gastrică, în timp ce un efort depus
după alimentare reduce funcţia secretorie. La om însă, aceste fenomene se schimbă deoarece
termoreglarea se face altfel decât termoreglarea pe cale respiratorie a animalelor. Aşa se
explică faptul că paralel cu apariţia acidozei de efort scade şi pH-ul sucului gastric crescând
aciditatea gastrică. Kereszty, în 1967 a găsit frecvent la sportivi o aciditate gastrică crescută
în repaus pe care o justifică printr-un tonus simpatic crescut ce se menţine şi în repaus la
nivelul tubului digestiv. Referitor la activitatea ficatului, spre deosebire de stomac şi intestin,
se constată o acţiune stimulatoare exercitată în timpul efortului fizic demonstrată printr-o
irigare mult îmbunătăţită şi o creştere a secreţiei de bilă ce va favoriza digestia lipidelor după
terminarea efortului.
Modificările motilităţii digestive în efortul fizic
În reglarea proceselor mecanice ce au loc la diferite nivele ale tubului digestiv,
simpaticul determină o relaxare a musculaturii netede din pereţii organelor cavitare
concomitent cu contracţia sfincterelor; parasimpaticul determină efecte contrare. În efortul
fizic cât şi în starea de start care îl precede, sistemul nervos simpatic determină reacţia de
adaptare, punând organismul în stare de "fugă sau luptă", la nivelul aparatului digestiv însă, el
va induce o stare de inhibiţie, cu diminuarea motilităţii digestive.

42
 Cercetările efectuate referitor la starea de după efort şi în special a emoţiile pozitive
scot în evidenţă o intensificare a activităţii motorii digestive. Aceste date completate şi cu
influenţele asupra activităţii secretorii digestive în efortul fizic, permit stabilirea unui orar al
alimentării sportivului: ultima masă trebuie să aibă loc cu 2-3 ore înainte de efort, iar prima
masă după efort.
Modificările excreţiei în efort
Diureza scade în timpul efortului fizic deoarece efortul stimulează eliberarea de
adrenalină care produce vasoconstricţie, care la rândul ei scade filtrarea glomerurală. O altă
cauză a scăderii diurezei este pierderea unei mari cantităţi de lichide prin transpiraţie.
Transpiraţia produce stimularea secreţiei de hormon antidiuretic (printr-un mecanism de feed-
back) care favorizează reabsorbţia tubulară şi deci urina finală scade.
În cursul antrenamentului sportiv, analizele cantitaive şi calitative ale urinii ne dau
indicaţii referitoare la starea de antrenament.
Fosfaturia normală este în jur de 2g 0/00 , dar care creşte în timpul efortului fizic.
Valorile ce depăşesc 7g 0/00 indică un efort epuizant pentru care sportivul nu este suficient
pregătit. Valori mai mici de 5g 0/00 indică un randament mai slab decât cel pe care îl asigură
gradul său de antrenament.
Variaţia pH-ului urinii. În mod normal pH-ul urinar este 4,5-7,5 în repaus, iar în
timpul efortului devine mai acid datorită prezenţei acidului lactic în cantitate mai mare. În
eforturile intense dar de scurtă durată, urină este mai acidă decât în eforturile cu intensitate
mai mică, dar de lungă durată. Această situaţie se explică prin faptul că rinichiul este foarte
sensibil la hipoxie, când acidul lactic nu se poate oxida şi se acumulează în sânge în cazul
eforturilor de lungă durată.
Eliminarea de creatinină şi de creatină creşte, deoarece ele nu pot fi refosforizate;
după efort însă va creşte cantitatea de acid uric eliminat.
Albuminuria. Urina normală nu conţine substanţe proteice; ele apar doar în stări
patologice sau în efort fizic epuizant. Albuminuriile de efort sunt considerate normale dacă nu
au valori mari şi dispar după 4 ore de la încetarea efortului, cum ar fi de exemplu în fotbal (66
mg%), canotaj (90 mg%), patinaj viteză (65-92 mg%), alergare pe 100m (26,2 mg%). Valori
crescute ale albuminuriei ne dau indicaţii asupra gradului de antrenament; starea bună de
antrenament se asociază cu valori mici când şi revenirea la normal a excreţiei azotate este
mult mai rapidă.

43
 Glucozuria absentă în mod normal în repaus, apare şi persistă încă în starea de start şi
după încetarea efortului în box, situaţie în care se constată şi o hiperglicemie pe aceeaşi
durată.
Clorura de sodiu este în cantitate mai mare în urină după un efort fizic; pentru
restabilirea echilibrului hidro-mineral se recomandă administrarea de apă sărată după
încetarea efortului. Creşterea sodiului şi clorului urinar, peste normal, după efort, se asociază
cu neadaptarea la efort sau stare precară de antrenament. La un efort de aceeaşi intensitate,
indivizii antrenaţi elimină cantităţi mai reduse de clorură de sodiu (0,5 g0/00), decât cei
neantrenaţi (2-3 g0/00).
Ionii de calciu şi magneziu sunt eliminaţi în cantitate mai mare prin urină de subiecţii
mai antrenaţi.
Eforturile statice determină eliminări urinare crescute de fosfaţi, aminoacizi şi
creatinină, comparativ cu eforturile dinamice.
Sindromul urinar de suprasolicitare se manifestă printr-o creştere a eliminărilor de
fosfaţi, uree, aminoacizi şi o proteinurie de lungă durată după terminarea efortului (10-20
ore).
Scăderea în greutate. În cadrul unor ramuri de sport se impun scăderi în greutate
pentru încadrarea în diferite limite stabilite pe categorii de greutate (box, haltere, lupte). În
acest scop se realizează antrenamente în condiţii speciale, băi şi regim alimentar adecvat,
dirijându-se excreţia de lichide. Prin transpiraţii abundente se obţin scăderi în greutate de 1-3
kg fără urmări dăunătoare asupra organismului, deoarce sunt pierderi de apă şi de grăsimi din
ţesuturi. Scăderi mai mari de 4-5 kg se obţin prin băi de aburi şi regim alimentar vegetarian,
fără sare. În general eforturile din diferite sporturi duc la o scădere în greutate cu atât mai
mare, cu cât durata lor este mai lungă: 200- 300 de grame în canotaj, 600-800 de grame după
un meci de box, 1-3 kg după un meci de fotbal; aceste scăderi atestă solicitarea glandelor
sudoripare deoarece diureza este mult diminuată.
Eforturile ce se desfăşoară pe o perioadă mare de timp determină scăderi şi mai mari
în greutate ca de exemplu: 3-5 kg în maraton, 8-10 kg în ciclismul de fond. Înotul nu
determină scăderi în greutatea corporală prin transpiraţie; micile scăderi care au totuşi loc
depind de temperatura mai scăzută a apei.

Influenţa efortului fizic asupra musculaturii scheletice

44
 Contracţiile musculare nu duc la modificări evidente ale forţei dacă nu sunt realizate
aproape de forţa maximă. În urma practicării exerciţiilor fizice în cadrul antrenamentelor
timp îndelungat are loc o hipertrofie a fibrelor musculare şi deci o mărire în volum a
muşchilor. Odată cu acesta creşte şi forţa musculară. La începutul hipertrofiei unui muşchi
activ, reţeaua vasculară capilară rămâne în urmă, ceea ce crează condiţii nefavorabile
aprovizionării cu sânge ceea ce duce la o hipoxie musculară. Krogh a demonstrat că sub
influenţa eforturilor fizice se deschid numeroase capilare de rezervă şi se formează şi altele
noi; simultan cu înmulţirea capilarelor, se produce şi o dezvoltare a fibrelor musculare.
Substanţele rezultate din metabolismul muscular produc o vasoconstricţie locală de durată şi
spasme ale arteriolelor, însoţite de creşterea permeabilităţii pereţilor vasculari, putându-se
forma un exudat în spaţiile perivasculare. Exerciţiile fizice incorect dozate pot produce
ischemii (deficit circulator local) în muşchi şi miocard având ca rezultat micronecroze şi
microinfarcte.
În timp ce creşterea masei totale a unui muşchi este numită hipretrofie musculară,
scăderea acesteia se numeşte atrofie musculară. Hipertrofia musculară este consecinţa
hipertrofiei individuale a fibrelor sale, produsă ca răspuns la contracţiile muşchilui cu forţă
maximală sau submaximală. Hipertrofia se produce mai rapid (6-10 săptămâni) dacă simultan
cu contracţia muşchiul este tensionat (prin contracţii izometrice puternice). În timpul
producerii hipertrofiei, ritmul sintezei proteinelor contractile este mult mai mare decât ritmul
degradărilor, ceea ce duce le o creştere din ce în ce mai mare a numărului de filamente de
actină şi miozină. În paralel cu înmulţirea numărului de miofibrile are loc şi o creştere a
tuturor sistemelor enzimatice care participă la furnizarea energiei şi în special a enzimelor
glicolitice. Concomitent cu hipertrofia, îmbunătăţirea stării de antrenament perfecţionează
mecanismele nervoase centrale şi cele periferice musculare; ca urmare realizează recrutarea
unui număr mai mare de unităţi motorii în efortul de forţă, provocându-se astfel ridicarea
limitei superioară a capacităţii de mobilizare a muşchiului.
Fiziologia clasică susţine concepţia creşterii masei musculare numai prin hipertrofia
fibrelor musculare, deoarece ţesutul muscular în perioada postnatală este stabil, nu se
autoreînoieşte. Dar cercetările lui Gudz pe animale de laborator au stabilit că alături de
îngroşarea fibrelor existente are loc şi disocierea acestora în două fibre secundare (ipoteză
însă puţin însuşită de alţi autori).
Atrofia musculară se produce când un muşchi nu este folosit o perioadă mai lungă de
timp şi ca urmare ritmul descreşterii proteinelor contractile ca şi a numărului de miofibrile
este mai rapid decât cel al refacerii. Un muşchi lipsit de inervaţie nu mai recepţionează

45
semnale contractile necesare pentru menţinerea dimensiunilor sale normale. De aceea atrofia
începe aproape imediat.
După cca. două luni în fibrele musculare apar procese degenerative. Dacă în primele
trei luni muşchiul se reinervează, se produce o revenire funcţională aproape complet; dincolo
de acest termen, şansa recuperării este din ce în ce mai mică şi se pierde complet după 1-2
ani. În stadiul final al atrofiei de denervare, majoritatea fibrelor musculare sunt înlocuite cu
ţesut fibros şi adipos.
Oboseala musculară
Contracţiile puternice de lungă durată ale muşchiului conduc la instalare fenomenului
fiziologic denumit oboseală musculară. Oboseala musculară este o stare fiziologică
reversibilă ce se manifestă printr-o diminuare a activităţilor muşchiului dar care dispare prin
repaus. Simptomele oboselii au fost împărţite în obiective şi subiective.
Semnele subiective sunt :
- senzaţia de greutate în mişcare;
- dureri musculare;
- epuizare (moleşeală).
Semnele obiective sunt:
- oboseala diminuează excitabilitatea, puterea şi durata în timp a contracţiei
musculare, prin scăderea numărului de unităţi motorii antrenate în actul motor;
- amplitudinea fiecărei contracţii este diminuată de oboseală, atât prin scăderea
numărului de fibre musculare stimulate cât şi prin reducerea capacităţii de scurtare a
fiecărei fibre;
- diminuarea preciziei mişcărilor şi apariţia unor tremurături, consecinţa oboselii
nervoase;
- creşterea tonusului muscular în repaus;
- semnul caracteristic al oboselii musculare este caracterul reversibil al acestor
modificări.
Mecanismele oboselii musculare rămân foarte controversate; se invocă factori locali,
biochimici, circulatori şi factori extramusculari reglatori. Precizarea problemei oboselii este
de mari importanţă pentru fiziologia experimentală a efortului şi muncii, pentru sport, pentru
medicina clinică de explorări funcţionale şi de recuperare.
- O primă teorie acordă fenomenelor chimice (epuizarea rezervelor energetice şi
creşterea deşeurilor acide) rolul principal în diminuarea randamentului muşchiului obosit,
considerând că unele modificări electrice din muşchi şi nerv sunt secundare.

46
 - Unii autori contestă existenţa oboselii ca fenomen fiziologic obiectiv, o definesc fie
ca o senzaţie subiectivă legată de procesele psihice, fie o reduc la un fenomen local, muscular
sau senzorial, fie o identifică doar cu scăderea performanţei.
- Teoria nervoasă (susţinută de Grandjean) consideră că la nivelul scoarţei cerebrale
oboseala musculară este resimţită sub forma unei senzaţii specifice care are drept consecinţă
diminuarea numărului şi frecvenţei descărcărilor de neuroni motori. Grandjean acceptă
diviziunea clasică în: oboseala musculară ce se traduce prin încetinirea şi reducerea
contracţiei musculare, având la bază epuizarea rezervelor energetice; oboseala mintală cu o
bogată simptomatologie subiectivă cu un mecanism predominant neuroendocrin.
- Bugard distinge o primă fază de oboseală fiziologică corespunzătoare stadiului de
alarmă a sindromului de adaptare, urmată de o etapă de trecere cu răspuns oscilant normal.
Oboseala se manifestă mai întâi cu fenomene de astenie şi oboseală fizică, cu reduceri ale
excreţiei de hormoni corticosuprarenali, urmată de stadiul de epuizare dominat de tulburări
endocrine.
Lucrurile se complică dacă ţinem seama că muşchiul obosit prin contracţii voluntare
răspunde totuşi prin contracţii la stimularea electrică directă a nervului său motor. În plus
muşchiul obosit prin excitaţii directe sau indirecte îşi reia activitatea mai repede în mediul
alcalin prin administrare de adrenalină sau excitarea nervilor simpatici (fenemenul Orbelli).
În concluzie fenomenele constatate sugerează o succesiune diferită în apariţia
fenomenelor de oboseală: primii sunt afectaţi neuronii motori din scoarţă, apoi placa motorie
şi în cele din urmă muşchiul propriu-zis. Observaţii recente (Erling şi Asmussen) evidenţiază
importanţa recuperării rapide prin solicitarea altor grupe musculare, a căror proiecţie corticală
va determina prin inducţie negativă, inhibiţia zonei corticale obosite anterior şi concomitent
ating şi zone facilitatoare encefalice; acestea din urmă vor fi transmise sistemului motor şi
vor determina performanţe mai bune şi o refacere mai rapidă după oboseală.

Recuperarea bolnavilor cu hipertensiune arterială

Adaptarea la efort a bolnavilor cu hipertensiune arterială esenţială
Hemodinamica bolnavilor cu hipertensiune arterială este diferită, în funcţie de stadiul
de evoluţie a bolii:
- la tineri şi la adulţi, în primele stadii de evoluţie a hipertensiunii esenţiale se observă
o circulaţie hiperkinetică, o contractilitate a miocardului crescută, un debit cardiac crescut. Se

47
ştie că: valorile mari ale tensiunii arteriale rezultă la aceştia din creşterea debitului cardiac
alături de o rezistenţă periferică totală, care nu scade în mod compensator;
- pe măsură ce boala evoluează, rezistenţa periferică creşte progresiv, iar debitul
cardiac scade;
- în continuare, se adaugă modificări structurale treptate ale peretelui arteriolar, care
conduc la deteriorarea funcţiei unor organe: rinichi, cord, creier, adică la visceralizare.
La hipertensivi, faţă de normotensivi, valorile indicelui tensiune – timp sunt
semnificativ crescute, ceea ce ilustrează un travaliu crescut al ventriculului stâng; travaliul
crescut este folosit pentru învingerea rezistenţei din arborele arterial. La bolnavii cu
hipertensiune severă, volumul sistolic în efort nu este mărit, dimpotrivă, la unii dintre ei, a
fost găsit micşorat.
Frcevenţa cardiacă este foarte diferită de la un hipertensiv la altul:
- la tineri, în fazele iniţiale ale bolii, este adeseori crescută;
- în fazele avansate ale bolii, uneori, valorile normale ale frecvenţei cardiace se
asociază cu valori scăzute ale volumului sistolic; consecinţa: un debit cardiac redus.
La hipertensivi, efortul fizic produce, de obicei, creşteri mari ale valorilor tensionale
(tabelul
Parametri Repaus Efort 50 W Efort 100 W
T.A. sistolică 163,8 ± 12,8 191,1 ± 19,4 220,4 ± 21
T.A. diastolică 104,2 ± 5,3 111,4 ± 10,3 122,1 ± 6,9
Frecvenţa cardiacă 75,1 ± 9,7 100,3 ± 10,0 123,3 ± 14,7
La eforturi relativ putţin intense, care produc creşteri moderate ale frecvenţei cardiace,
valorile tensiunii arteriale sunt foarte mari.
Particularităţi morfofuncţionale ale cordului la hipertensivi
Evoluţia în timp a hipertensiunii arteriale duce la afectarea într-o mare măsură, a
cordului, prin hipertrofie ventriculară stângă, coronaroscleroză, insuficienţă cardiacă.
Hipertrofia concentrică a ventriculului stâng determinată echografic, se corelează cel mai
strâns cu presiunea sistolică medie pe 24 de ore. Presiunea diastolică medie pe 24 de ore, ca
şi presiunea sistolică şi cea diastolică, dar nu atât de strâns. Procesul de adaptare prin
hipertrofie concentrică precoce a fost depistat echografic şi la copii cu valori tensionale la
limita superioară a normalului, dar şi la dolescenţi cu hipertensiune arterială moderată.
Aşadar, ventriculul stâng răspunde la creşterea de presiune, chiar mică, prin mărirea
masei sale musculare; la tineri, apariţia hipertrofiei ventriculului stâng este stimulată nu
numai de creşterea presiunii arteriale, dar şi de hipersimpaticotonie.

48
 Se constată că frecvenţa hipertrofiei ventriculare stângi este foarte mare la hipertensivi
numai atunci când ea este determinată echografic. Radiologic şi electrocardiografic, poate fi
pusă în evidenţă într-un număr mult mai mic de cazuri.
- Obezitatea, care însoţită de creşterea volumului plasmatic, face ca, alături de
creşterea postsarcini, să crească şi presarcina. Aceasta duce la creşterea tensiunii în peretele
vetricular şi constituie un stimul în plus pentru hipertrofie.
- Vârsta. La normotensivi s-a constatat o creştere cu 25 % a grosimii peretelui
posterior al ventriculuui stâng în decada a şaptea de vârstă faţă de decada a doua. Prezenţa
hipertensiunii face ca hipertrofia de vârstă a ventriculului stâng să se accentueze.
- Eforturile fizice izometrice (de exemplu, ridicarea de greutăţi) măresc postsarcina şi
adeseori, micşorează presarcina, prin fenomenul Valsalva, care li se asociază. Ele favorizează
hipertrofia concentrică.
- Eforturile de rezistenţă (de exemplu, alergarea, ciclismul etc.) sunt însoţite de
creşterea volumului sistolic, scăderea rezistenţei periferice şi creşterea întoarcerii venoase, cu
mărire îndeosebi a presarcinii. Ele duc (în primul rând) la dilataţia moderată a ventriculuui
stâng, care, cu timpul se însoţeşte de îngroşarea peretelui. La sportivi sunt semnalate creşteri
cu 10 % ale volumului ventriculuui stâng şi îngroşări cu 1-2 mm ale peretelui ventricular. La
aceştia, dilataţia şi hipertrofia fiziologică sunt moderate şi utile; sporturile intense însă, la
hipertensivi, adaugă un stimul în plus pentru dezvoltarea hipertrofiei patologice a cordului.
Pe cordul hipertrofiat patologic se acumulează o serie de anomalii biochimice,
histologice, metabolice şi de contractilitate;
-scăderea activităţii ATP-azice a miozinei;
-diminuarea conţinutului de norepinefrină a numărului de mitocondrii şi a activităţii
enzimelor mitocondriale;
-reducerea densităţii capilarelor însoţită de scăderea contractilităţii; scăderea
contractilităţii nu apare în experienţele care au recurs la instalarea lentă a hipertrofiei.
De reţinut că:
- un număr relativ mic dintre bolnavii cu hipertensiune moderată prezintă un deficit al
funcţiei contractile a ventriculului stâng;
- la hipertensivii care prezintă şi cardiopatie ischemică, deficitul de contractilitate
venrticulară la efort este mai frecvent.

Efectele antrenamentului fizic în hipertensiunea arterială

49
 În stadiul actual, în care etiopatologia hipertensiunii esenţiale nu este încă elucidată
terapeutica urmăreşte scăderea valorilor tensionale prin influenţarea unora dintre
mecanismele de reglare a acestora, combaterea factorilor de risc, frânarea evoluţiei bolii şi
prevenirea complicaţiilor.
La acestea se adaugă antrenametul fizic, care îşi găseşte în cadrul arsenalului
terapeutic un loc ce merită atenţie.
La hipertensivii cu circulaţia hiperkinetică, antrenamentul fizic poate să ducă la
scăderea valorilor tensionale prin micşorarea debitului cardiac mai ales la efort. Prin
îmbunătăţirea
economiei de lucru a aparatului cardiovascular antrenamentul duce la cruţarea
travaliului cardiac.
Acest fenomen ca şi influenţarea favorabilă a antrenamentului fizic asupra obezităţii şi
a metabolismului lipidic sunt factori care pot contribui la frânarea evoluţiei bolii şi a
complicaţiilor ei.
În primele stadii de evoluţie, când hipertensiunea esenţială se manifestă ca reacţie
hipertonică la efort şi la alte stressuri, sub formă oscilantă sau de hipertensiune moderată,
necomplicată, este prezentă o preponderenţă simpatoadrenergică. Din punct de vedere
hemodinamic, valorile crescute ale tensiunii arteriale sunt produse în primul rând prin debitul
cardiac crescut care nu este însoţit de o scădere compensatorie a rezistenţei periferice.
În această etapă, prin antrenament fizic se poate obţine temperarea activităţii
simpatoadrenergică, care poate contribui la scăderea nivelului reninei plasmatice şi a valorilor
tensionale, ca şi la frânarea evoluţiei bolii.
De altfel, la tineri, în primele stadii de evoluţie a bolii, s-a constatat creşterea
catecolaminelor, care, de obicei, lipseşte în fazele mai avansate. În plus, se semnalează faptul
că scăderea valorilor tensionale, după administrarea betablocantelor este cu atât mai
importantă, cu cât pacientul este mai tânăr. Aceasta se explică proprabil, prin faptul că
predominanţa simpatoadrenergică şi nivelul reninei plasmatice sunt mai ridicate la
hipertensivii tineri.
Se semnalează de asemenea, scăderea mai exprimată a tensiunii arteriale, după
administrarea de betablocante, la pacienţii cu insuficienţă cardiacă mare, la care
predominanţa simpatică este mai evidentă.
În condiţii de stress, la normotensivi se observă creşterea tonusului musculaturii
scheletice, concomitent cu activitatea structurilor simpatice din hipotalamus. În fazele iniţiale
ale hipertensiunii există chiar şi în afara stărilor de stress, o reactivitate crescută a

50
simpaticului, însotiţă de creşterea tonusului musculaturii scheletice, asemănătoare cu cea
întâlnită în stress. Unii cercetători constată scăderea tensiunii arteriale atunci când bolnavul
reuşeşte să realizeze o relaxare musculară (atestată electronomiografic), care se însoţeşte de
scăderea tonusului simpatic. Aceasta ar constitui o posibilitate de a obţine efecte hipotensoare
prin exerciţii de relaxare.

OBOSEALA ȘI SUPRAANTRENAMENTUL
Oboseala este o stare fiziologică, reversibilă, a organismului, ce apare în urma
efectuării unui efort solicitant (volum și intensitate semnificative), manifestat prin diminuarea
capacității de a presta efort psiho-fizic.
Deoarece este o reacție fiziologică neplacută, de disconfort general sau local, acesta
poate sa diminueze și să dispară prin odihnă (repaus).
Starea de oboseală poate să se instaleze, în general, în urma unor activități de mare
solicitare fizică și/sau psihică, pe fondul unor situații speciale, precum:
- stare de sănătate precară;
- condiții dificile de viață și muncă;
- factori defavorabili ai mediului fizic și socio-profesional ;
- cerinte superioare de prestare a unor eforturi fizice si/sau psihice (efort sportiv).
Specialiștii domeniului au avut preocupari în a definii conceptul de oboseală. Astfel,
starea de oboseală poate fi definite astfel:
- "diminuare reversibila a capacitatii de performanta fizica si/sau psihica, care
permite continuarea efortului, cu pretul unui supracost energetic considerabil si al
unei scaderi a preciziei motrice" (Weineck, J., 1995);
- "reactie fiziologica, inhibitie de protectie la nivelul SNC, care urmeaza legic si logic
unei activitati psiho-fiziologice de o anumita durata si intensitate" (Dragan, I., 2002);
Oboseala se instalează în urma diminuării capacității funcționale generale sau a unor
componente de tip somatic sau psihic.
2. 2. Teoriile producerii oboselii
Oboseala este o stare de "natură multifactorială" (Bratila, F., 2002), care provoacă
diminuarea capacității de performanță.
Argumentele aduse în sprijinul elucidarii cât mai exacte a mecanismelor oboselii sunt
multiple, deoarece această stare trebuie abordată multilateral, prin prisma faptului că
organismul uman funcționează, se comportă ca un sistem cibernetic, complex, deschis,

51
evolutiv cu capacitate de reglare și autoreglare. Preocuparile legate de mecanismele oboselii
au determinat crearea unor teori.
Teoria epuizarii materialului energetic
Schiff susține că oboseala apare atunci când substanțele energetice care susțin
contracția musculară sunt consumate, respectiv, mușchiul rămâne fără combustibil. Cantitatea
de ATP, fosfogen, glicogen se micșoreaza treptat și când s-a epuizat mușchiul nu se mai
contractă.
Teoria aceasta s-a dovedit a fi incompletă, deoarece un mușchi care a "lucrat" sub un
curent de o anumită intensitate, și care la instalarea oboselii apare epuizat, își poate relua
contracția dacă va fi stimulat de un curent mai puternic decât cel inițial. Concluzia este că
mușchiul nu s-ar fi contractat din nou, dacă substanțele energetice s-ar fi consumat în
totalitate. Se poate aprecia faptul că, oboseala apare categoric înainte de consumarea
substanțelor care asigură contracția musculară.
Teoria toxinei specifice
Conform acestui autor, oboseala survine din cauza unei toxine specifice, denumită
chenotoxina. Weichardt care a detectat aceasta toxină, susținea că injectarea ei la animale
odihnite a produs semne vizibile de oboseală, fără ca acestea să depună efort fizic. De
asemenea, s-a afirmat că, pe baza chenotoxinei, s-au preparat săruri antitoxice, care au dat
rezultate vizibile în tratamentul oboselii. Sărurile preparate n-au dat rezultate, iar toxina
respectivă nu a putut fi obținută și de alți chimiști, medici, fiziologi sau farmaciști, prin
urmare teoria aceasta s-a dovedit a fi nefondată.

Teoria echilibrului excitație - inhibiție (Pavlov și Secenov)

O alta teorie apreciază faptul că oboseala este direct legată de activitatea scoarței
cerebrale: o activitate musculara intensă, reprezintă și o activitate intensă la nivelul centrilor
motori cerebrali, ceea ce deranjează echilibrul excitație/inhibiție, cu dominanța inhibiției,
care tulbura procesele reflexe și deranjează coordonarea musculară.
Teoria aprovizionarii insuficiente cu oxigen
Conform acestei teorii oboseala apare ca urmare a lucrului în condițiile lipsei sau unei
cantități reduse de oxigen; teoria este incompletă deoarece mușchiul este capabil să lucreze și
în deficit sau lipsa de oxigen.
Teoria termoreglării
Procesul de termoreglare (echilibrul dintre producerea și pierderea căldurii) este
tulburat din cauza încălzirii corpului în efort, fapt ce atrage dereglarea homeostaziei

52
organismului. Teoria nu are suficiente argumente, deoarece nu sunt explicate și celelalte
modificări biologice.
Teoriile prezentate au explicat unilateral starea de oboseală, prin fenomene locale
instalate la nivelul neuromuscular.
În abordarea corecta a tuturor stărilor organismului uman, se apreciază legatura
strânsă dintre toate componentele corpului, ca elemente ale aceluiasi sistem deschis, aflate
permanent în schimb de substanțe, energie și informații. Organismul uman, ca sistem cu
reglare automată, are o sumă de măsuri, care intră în acțiune pentru a stabili și restabili
funcționalitatea și echilibrul sau. În cazul instalarii oboselii aceasta se produce treptat,
mecanismele organismului intervenind pentru echilibrarea sistemului uman, fapt ce conduce
la întarzierea instalarii oboselii.
2. 3. Forme ale stării de oboseală
În situația în care oboseala se instalează în urma unui efort sportiv care nu depășește
limitele capacitatii funcționale a organismului, se apreciază faptul că oboseala are o formă
fiziologică, manifestarea ei fiind la nivel muscular (periferic) sau la nivel neuro-psihic
(central).
Dacă limitele funcționale ale organismului sunt depășite, oboseala se apreciază ca
formă patologică, manifestată atât la nivel periferic, cât și central.
Starea de oboseală se apreciază în funcție de unele aspecte de ordin cantitativ și
calitativ al manifestării sale.
Stadiile care se instalează la un organism oboist:
- stadiul I - oboseala cu răspuns armonios - este specifică sportivilor
- stadiul II - oboseala cu răspuns oscilant - se manifestă când refacerea este
incompletă;
- stadiul III - oboseala cu răspuns discordant - când stării fizice de oboseală i se
adaugă și oboseala psihică, uneori și o stare de boală;
- stadiul IV - cu epuizare - stare patologică, care cuprinde pe lânga sfera sistemului
muscular și pe cea neuro-vegetativa, metabolică și endocrină.
Între oboseală și epuizare este o diferență cantitativă, prin care fenomenele de
oboseală dispar dupa maximum 24 de ore, pe când procesele de refacere după epuizare impun
un minim de 4-7 zile cu o terapie medicală complementară.
După eforturi semnificative, care scad marcant rezervele energetice de la nivelul
aparatelor și sistemelor organismului, se instalează repausul anabolic. Dacă printr-un efort se

53
depășesc posibilitățile funcționale ale organismului se crează premisele intrării într-o fază de
"dissinergism funcțional" (Bratila, F., 2002), ce poate conduce la oboseală patologica.
Weineck, J., clasifică formele de manifestate ale oboselii în oboseală acută (periferică
și centrală) și oboseală cronică (locală și generală).
Bratila, F., clasifică formele de oboseală astfel: oboseală acută (periferică și centrală),
oboseală locală și generală (asociate cu supraantrenamentul) și oboseală neuro-musculară.
Dragan, I., (2002) sistematizează oboseala în forma fiziologică (cu oboseală
musculară și oboseală neuro-psihica) și forma patologică (cu supraîncordarea și
supraantrenamentul).
Oboseala fiziologica
Oboseala fiziologica se manifesta sub următoarele forme:
► Oboseala acută periferică (oboseala musculară)
Oboseala musculară este cauzată de contracțiile musculare repetate, care consumă
rezervele energetice, deranjând homeostazia (echilibrul fizico-chimic) organismului.
Oboseala se acumulează treptat, în funcție de durata și intensitatea efortului, ajungând la un
moment dat ca sarcina, exercițiul să nu mai poata fi continuat, fapt ce determină încetarea
execuției.
Conform lui Dragan, I., (2002), oboseala musculară poate fi provocată de urmatoarele
cauze, de natură energetică:
- epuizarea rezervelor de CP (creatinfosfochinază) musculară, în cazul eforturilor
anaerobe alactacide și lactacide (0-45 sec);
- epuizarea rezervelor de CP musculă și creșterea concentrației de acid lactic, în cazul
eforturilor de anduranță scurtă (45 sec - 2 min)
- creșterea acidului lactic muscular, însoțită de creșterea amoniacului hepatic, în cazul
eforturilor de anduranță medie (2-10 min);
- epuizarea glicogenului muscular, în cazul eforturilor de anduranță lungă tip I și II (10-
35-90 min);
- epuizarea glicogenului muscular, însoțită de acumularea de peroxizi lipidici, în cazul
eforturilor de anduranță lungă tip III-IV (90min, 6 ore, peste 6 ore).
Pe langa limitele de ordin energetic, oboseala mai poate fi indusă și de alte cauze,
precum:
- dezechilibrul ionic intramuscular; contracțiile cu frecvență și durată mare produc
pierderi de potasiu și calciu, ceea ce are ca efect reducerea suplimentară a capacității
de contracție musculară;

54
 - oboseala la nivelul sinapsiei neuro-musculare, ce perturbă trimiterea comenzii de la
nivelul motor, la mușchi;
- tipul de fibre, deoarece fibrele albe (fazice) obosesc mai ușor decât fibrele roșii
(lente), considerate rezistente la oboseală;
- lipsa de oxigen cauzată de irigație sanguină insuficientă la nivelul mușchilor.
Oboseala musculară se poate recunoaște după o serie de indicii, semne, aspecte
subiective și obiective, precum:
Aspecte subiective:
 senzație de moleșeală în tot organismul;
 durere la presiunea maselor musculare;
 dorința reducerii sau încetării efortului și nevoii de odihnă.
Aspecte obiective:
 diminuarea capacitatii de muncă și a randamentului fizic;
 creșterea tonului muscular în starea de repaus;
 scăderea tonului muscular în efort;
 tulburări de coordonare și control muscular;
 scăderea excitabilitații neuro-musculare;
 scăderea forței, amplitudinii mișcărilor;
 scăderea apetitului, tulburari de somn.
Mecanismul oboselii la nivelul fibrei musculare
În timpul contracției musculare, din cauza tensiunii interne crescute, capilarele sunt
comprimate, iar sângele epuizat. În starea de relaxare, tensiunea scade, capilarele se dilată și
sângele intra în vase.
Când contracțiile se succes rapid, capilarele sunt comprimate repetat, iar în intervalul
dintre contracții nu mai pătrunde suficient sânge arterial, cu oxigen și substanțe care susțin
efortul, reducându-se astfel și capacitatea de eliminare a toxinelor.
În oboseala accentuată, perioada de relaxare este mică, fapt ce determină o stare de
contractură permanentă a mușchilor determinând scăderea randamentului. În această situație,
excitabilitatea mușchiului o depășește pe cea a nervului corespunzator, fapt ce produce o stare
de contractură permanentă a mușchiului, de aici crampa musculară.
Așadar oboseala musculara, este o stare fiziologică reversibila, care se instalează mod
normal, din cauza depășirii unor limite ale capacității de funcționare a sistemului neuro-
muscular, ca urmare a unei activități considerabile. Activitatea mușchilor este conditionată

55
de efortul energetic: cu cât prestația musculară este mai solicitantă (din punct de vedere
volumului, intensității, complexității), cu atât mai repede se instalează oboseala.
În antrenamentul sportiv, în lecțiile de educație fizică, apariția stării de oboseală
musculară poate fi amânată prin utilizarea rațională a exercițiilor fizice, respectiv prin
raportarea optimă a efortului și a pauzelor.
Oboseală musculară, că formă fiziologică, apare că urmare a unui efort prestat în
limitele funcționale ale organismului, în acest caz devenind un factor favorizant al adaptării.
În antrenamentul sportiv sau în activitatea de educație fizică, repetarea unor eforturi
care produc un anumit grad de oboseală fiziologică (în limite funcționale) conduce spre
procese biologice superioare, de adaptare, de ameliorare a stării de antrenament, cât și la
obținerea formei sportive.
În situația în care oboseala se instalează în urmă depășirii capacității funcționale a
organismului, se apreciază faptul că se manifestă starea de oboseală în formă patologică.
► Oboseala acuta centrală (oboseala neuro-psihică)
Conceptul de oboseală acută centrală sau oboseală neuro-psihică se definește prin:
diminuarea capacității de a realiză acțiuni coordonate, cu aceeași precizie că în starea de
repaus.
Oboseala centrală are conexiuni strânse cu oboseală periferică, deoarece informațiile
aferente emise de la mușchi (de la periferie) au că răspuns impulsuri inhibitorii, care conduc
la întreruperea efortului.
Cauzele declanșatoare de oboseală musculară atrag modificări ale parametrilor
funcționali și biochimici și în alte sisteme vitale, respectiv în sistemul cardio-respirator,
nervos central, periferic și vegetativ. Informațiile despre starea de oboseală musculară
(periferică) influențează sistemul nervos și toate funcțiile organismului.
Mecanismele fiziologice, care au ca urmare instalarea oboselii centrale (neuro-
psihice), sunt:
• hipoglicemia are efect asupra creierului, acesta fiind extrem de sensibil la scăderea
glicemiei (exemplu: eforturile de anduranță lungă III-IV - 90 minute)
• Acumularea de aminoacizi esențiali în creier produce perturbări la nivelul neuronilor
(eforturile de forță); aminoacizii care nu sunt metabolizati (consumați) se acumulează
la nivelul creierului, de unde induc tulburări neuronale (exemplu: rații alimentare
hiperproteice neacoperite de efort corespunzător).
• Stresul neuro-psihic la sportivii de la discipline sau probe, precum: tir, scrimă, portari,
săritura în înălțime sau sșritura cu prajina, sprinteri.

56
 Conform specialiștilor domeniului, oboseala centrală se recunoaște după urmatoarele
aspecte:
 Reducerea capacității de coordonare, cooperarea dintre sistemul nervos central și
sistemul muscular fiind tulburată, în cazul în care una dintre componentele sistemului
de control și reglare a mișcării este afectată; oboseală musculară (periferică) are că
efect reducerea coordonării actelor motrice, a preciziei și economiei mișcărilor.
Activitatea electrică a mușchilor crește o data cu instalarea progresivă a oboselii, ceea
ce induce oboseală la nivel central, manifestată în reducerea capacității de coordonare.
 Reducerea capacității de performanță senzorială face că oboseală centrală să reducă
starea funcțională a componentelor analizatorilor (segmentul periferic al receptorilor,
segmentul de conducere, segmentul central al analizei și sintezei informațiilor),
efectul manifestându-se în modificarea pragului sensibilității optice, auditive, tactile.
 Tulburări în funcționalitatea fenomenelor psihice reglatoare, deoarece oboseală
centrală reduce aportul energiei psiho-nervoase în procesele senzoriale și cognitive.
Procesul psihic reglator atenția își pierde din calitățile esențiale de concentrare și
mobilitate (distributivitate). Instalarea oboselii psihice are că efect și reducerea
motivației intrinsece pentru activitate a individului, a sportivului.
 Tulburări ale proceselor de cunoaștere superioară sunt remarcate, deoarece oboseală
psiho-fizică alterează capacitatea de gândire, de evaluare corectă a unor informații.
Individul, sportivul obosit psihic are dificultăți de apreciere a distanțelor, a propriilor
acțiuni și o capacitate redusă de decizie și reacție motrica.
 Creșterea timpului de reacție motrica, se constată în starea de oboseală fizică, căci se
mărește latență reacției motrice simple, dar, mai ales, a reacției complexe, fapt
determinat de: creșterea timpului de procesare a informațiilor la nivel central sau de
reducerea stării funcționale a neuronilor și a sinapselor. Și, totuși, starea de oboseală
fiziologică trebuie apreciată că un mecanism general de protecție contra solicitărilor
excesive, care se manifestă, prin:
menajarea (protejarea) structurilor nervoase, ale căror neuroni trec în stare de
inhibiție din cauza stimulilor excesivi sau a acțiunii prelungite a acestora;
 menajarea sistemului cardio-vascular, a rezervelor de energie din mușchiul
cardiac;
 prevenirea epuizării complete a rezervelor de energie, numite "rezervelor
autonome protejate".

57
  Oboseala fiziologică este o stare favorabilă în antrenamentul sportiv, prin instalarea
fenomenului de supracompensatie, fenomen care îmbunătățește capacitatea de efort a
organismului.
 Prevenirea instalării stării de oboseală neuro-psihică se face prin managementul
antrenamentului sportiv și respectarea măsurilor și a mijloacelor refacerii neuro-
psihice și metabolice.

Oboseala patologica
Oboseala patologica, instalată după eforturi care depășesc limitele fiziologice ale
organismului, se manifestă sub două forme:
 Acută (supraîncordarea)
 Cronică (supraantrenament)
Oboseala patologică acutム(supraîncordarea)
Conform definiției lui Drăgan, I. (2002), supraincordarea este o "forma acută a
oboselii patologice, care constă în discordanța dintre gradul solicitării și capacitatea de
răspuns, pe moment, a organismului".
Această formă a oboselii patologice se instalează la sportivi, în cazul:
- pregătirii insuficiente;
- începutului perioadei de pregătire;
- convalescenței după un traumatism sau boală;
- folosirii substanțelor dopante.
Cele mai frecvente forme de manifestare a supraîncordării (oboseala patologică acută)
sunt:
Durerea musculară care este o suferință fizică neplăcută, resimțita în mușchi după
un efort prestat la un anumit nivel de solicitare.
Această formă de suferința este resimțita de sportiv în timpul efortului, la sfârșitul
prestației sau după 1-2 zile de la activitatea fizică respectivă.
Durerile musculare, care apar imediat după un efort - dureri acute - pot fi cauzate de
prezența produșilor metabolici de efort în țesuturi; lactatul intracelular, ionii de H+ sau unele
edeme formate prin infiltrarea lichidului plasmatic în spațiul intercelular pot provoca dureri
locale, mai ales dacă efortul a fost considerabil în regim de forță sau rezistentă. Durerile
acute, determinate prin aceste cauze, se pot stinge în câteva minute, dar, în același timp, pot

58
persista și câteva ore, în funcție de concentrația produșilor metabolici și măsurile de refacere
aplicate.
Durerile musculare întârziate, apar după 1-2 zile de la încheierea unui efort epuizant,
desfășurat mai ales în condiții de contracții musculare excentrice (produse cu alungirea
mușchiului - exercițiile pliometrice). Durerea musculară în aceste condiții este asociată și cu
alte cauze, precum:
- reacții inflamatorii, manifestate prin hiperleucocitoza;
- leziuni musculare ce tulbură echilibrul calciului în fibră și declanșează eliberarea de
proteine intracelulare.
Durerile musculare pot fi prevenite sau măcar minimalizate prin reguli metodice de solicitare
în efort:
- lecțiile de educație fizică/de antrenament încep cu exerciții ușoare (intensitate mică),
cu creșterea treptată a solicitării;
- evitarea abuzului de exerciții fizice efectuate în condiții de contracții excentrice la
începutul activității.
Clacajul muscular - declanșat de o contractură musculară, ce adesea are drept cauză
o leziune fibrilară musculară; durerea și disconfortul muscular local, sportivul este nevoit să
întrerupă efortul. Această stare este explicată prin faptul că solicitarea la care este supus
sportivul depășește capacitatea sa de a da răspuns. Pe lângă aceste cauze, fenomenul poate fi
provocat și de aspecte necorespunzătoare legate de starea de sănătate, integritatea aparatului
loco-motor, alimentație, echipament, metodologia antrenamentului sportiv.
Clacajul cardiac ("inima forțată"), ce se poate manifesta de la simplă tulburare a
ritmului (apariția extrasistolelor), la stopul cardiac sau decesul sportivului, are drept cauza un
dezechilibru neuro-vegetativ sau o relație necorespunzătoare între gradul de solicitare de efort
și posibilitățile biologice de moment ale sportivului.
Dereglările de la nivelul fibrei musculare pot avea repercursiuni neurologice,
vegetative, senzoriale, manifestate prin:
- tulburări de mers;
- scăderea tonusului muscular;
- tulburări de ortostatism;
- tulburări de coordonare și echilibru;
- tulburări senzoriale: vizuale, auditive, vestibulare;
- tulburări psihice: epuizare, astenie psihică;
- tulburări psiho-motorii, de orientare spatio-temporală.

59
 În aceste situații de supraincordare, dacă se continuă efortul, pot surveni accidente
care ajung până la pierderea conștiinței. Dacă se depășește faza acută de supraincordare,
uneori doar prin dirijare medicală, în 3-4 săptămâni, sportivul își poate reluă activitatea
sportivă, dar nu înainte de a se supune unei serioase investigații medicale.
Pentru evitarea instalării stării de supraîncordare, sunt recomandate măsuri
profilactice, care se referă la: antrenament științific dirijat, refacere completă, regim de viață
corect, supraveghere medicală (de teren și laborator). Un sportiv care s-a aflat în stare de
oboseală patologică acută, rămâne sub observație medicală în perioada activității sportive.
► Oboseala patologică cronică (supraantrenamentul)
O formă de oboseală patologică care afectează profund întregul organism, apreciată că
nevroză, de suprasolicitare, (denumire data de rolul sistemului nervos central în geneza
acestei afecțiuni sportive) este supraantrenamentul.
Supraantrenamentul este un dezechilibru funcțional durabil, instalat în urmă
suprasolicitărilor repetate, cu urmări în scăderea capacității de lucru și a performanțelor
sportive.
Mecanismele instalării oboselii patologice cronice - supraantrenamentul pot fi
explicate, în trei accepțiuni generale, care au la bază activitatea sistemului nervos central:
- suprasolicitarea proceselor de excitație, prin volumul, intensitatea, complexitatea
mijloacelor de antrenament;
- suprasolicitarea proceselor de inhibiție, prin monotonia prelungită a unor
antrenamente;
- suprasolicitarea ambelor procese (excitație și inhibiție), prin schimbări bruște de
procedee tehnice, de sarcină, modificări de instruire, de posturi în echipă.
Semnele supraantrenamentului sunt reprezentate de tulburări de ordin subiectiv și
obiectiv:
Tulburări subiective:
- comportament schimbat: sportivul devine irascibil, cu ieșiri neobișnuite, necontrolate;
- apație în stadiu avansat: lipsa interesului pentru orice tip de activitate, anxietate,
emotivitate, depresie;
- diminuarea proceselor cognitive (memorie, gândire, atenție);
- semne de nevroză (insomnii, dureri de cap);
- insomnii (nocturne sau diurne) - somnul nu odihnește sportivul;
- cefalee care nu cedează la medicație și se accentuează la efort;
- lipsa poftei de mâncare;

60
 - dureri precordiale;
- tulburări vizuale, auditive, vestibulare;
- senzații de greutate în mușchi.
Tulburări obiective:
- transpirații abundente, nejustificate de efortul prestat;
- scăderi ale greutății corporale (o pierdere de pește 3% din greutatea corporală poate
avea drept cauză supraantrenamentul);
- scade latența reacției motrice, forța și coordonarea neuro-musculară;
- reveniri întârziate ale frecvenței cardiace și tensiunii arteriale după efort;
- pierderi de calciu și magneziu prin aparatul excretor;
- tremor rapid și neregulat al degetelor și pleoapelor;
- tulburări digestive și endocrine.
De reținut este faptul că supraantrenamentul poate fi considerat o boală (Drăgan, I.,
2002), a cărui mecanism de producere are la bază activitatea sistemului nervos central și care
se poate manifesta sub două forme clinice:
- supraantrenament de tip reactiv (basedowian, tiroidian), dominat de procesele de tip
excitator;
- supraantrenament de tip astenic (suprarenanian, addisonian), dominat de procese de
tip inhibitor.
Semnele instalării stării de oboseală patologică cronică, supraantrenamentul, trebuie
recunoscute de timpuriu și solicitată intervenția medicului, care poate corecta rapid și eficient
situația.
Psihologul italian Antoneli, F. A realizat o sistematizare a nevrozelor de
suprasolicitare, în funcție de terenul genetic, astfel:
- psihonevroză anxioasă - forma cea mai frecvent întâlnită la sportivi și manifestată,
prin:
- stare de neliniște, anxietate;
- tulburări de somn, apetit și digestie;
- copleșirea răspunderii față de concurs;
- adversități cu publicul și arbitrii;
- probleme socio-profesionale.
O manifestare a psihonevrozei anxioase este "nikefobia", care se exprimă prin teamă
de succes;

61
 - nevroza hipertensivă (hipertensiune psiho-somatică) - forma care se manifestă prin
hipertensiune arterială și modificări de comportament: tendința de dominare,
agresivitate, lipsă de autocontrol;
- nevroza de coordonare (profesională) - forma manifestată prin încapacitatea
sportivului de a execută acte motrice complexe bine cunoscute;
- nevroza isterică (pitiatică) - forma manifestată mai ales în comportamentul
sportivelor, exprimată prin stări de plâns, crize patetice, acte hipocondrice;
- nevroza obsesiv-fobica - formă mai rar întâlnită la sportivi, exprimată prin
claustrofobie (frică de spații închise), agorafobie (teamă spațiilor deschise), fobia de
înălțime, nikefobia, inclusiv ticuri superstițioase.
În antrenamentul contemporan, când pregătirea sportivă se face în echipă
multidisciplinara, iar cunoștințele antrenorilor sunt complexe, se întâmplă mai rar fenomenul
de instalare a oboselii de patologic cronic, respectiv supraantrenamentul.
Prevenirea instalării stărilor patologice de oboseală se face prin aplicarea corectă a
stimulilor de antrenament și mai ales prin utilizarea optimă a mijloacelor de refacere intra și
post efort.
- Refacerea după antrenament depinde de limitele de adaptare ale sportivului, de
tehnicile specifice de refacere și de o progresie a încărcăturii de lucru, planificată în
mod adecvat.
- Prin expunerea sportivului la un nivel de stres fizic peste capacitatea lui sau printr-o
perioadă de odihnă neadecvată se reduce capacitatea de adaptare la noul stres, apărând
încapacitatea de adaptare sau supraantrenamentul, ambele caracterizate de oboseală și
absența refacerii după antrenamente

Tabel nr. 1 Simptomele oboselii după aplicarea stimulilor (după Kuipers și Keizer 1988;
Lehmann și colab. 1993)

62
 Stimuli de Stimuli optimi Stimuli la Stimuli la sau
mică nivelul ușor peste
intensitate limitelor limitele
individuale individuale
Nivelul oboselii Scăzut Ridicat Epuizare Epuizare
Transpirație Ușoară spre Transpirașie Transpirație Puțină transpirație
medie la abundentă la abundentă la
nivelul trenului nivelul trenului nivelul trenului
superior superior inferior
Calitatea Mișcări Pierderea Coordonare Instabilitate
mișcării controlate preciziei, slabă, motorie, lipsa de
tehnice instabilitate, nesiguranța putere (24 h)
unele greșeli tehnică, precizia/acurateția
tehnice numeroase diminiuate
greșeli tehnice
Concentrare Normală, Capacitate Concentrare Neatenție,
sportivii redusă de a redusă ca incapacitate de a
reacționează învața elemente durată, corecta mișcarile
repede la tehnice, atenție nervozitate, (24-48h),
observațiile de scurtă instabilitate incapacitate de a
antrenorului, durată se concentra
atenție maximă asupra
activităților
intelectuale
Antrenamentul Execuția Slabiciune Dureri Tulburari de
și starea tuturor musculară, musculare si somn, durere
musculară,
sănătății sarcinilor de lipsa de putere, articulare,
disconfort fizic,
antrenament capacitate migrene frecvența cardiacă
redusă de efort tulburări ridicată mai mult
de 24 h
digestive,
Dorința de a se Nerăbdare de a Dorește o Dorința de a Detestă faptul ca
antrena se antrena perioadă de înceta a doua zi are
repaus și o fază pregatirea, antrenament,
de refacere mai nevoia de neglijența,
lungă, dar repaus complet atitudine negativa

63
 continuă sa față de cerințele
vrea să se pregătirii
antreneze

Printr-o singură lecție de antrenament se poate ajunge la o oboseală acută, cu mușchii

suprasolicitați de efort, oboseală care este de scurtă durată (1-2 zile) și este însoțită de dureri
musculare, somn agitat și răspuns semnificativ la alergogeni.
Microciclul de șoc induce stimulul de supraîncărcare cu suprasolicitare musculară și
este similar oboselii acute, simptomele manifestându-se mai mult de 2 zile și incluzând
rezistență față de efort, somn agitat, lipsa apetitului, utilizarea irațională a energiei și tulburări
emoționale.
Microciclurile intense sau perioadele de odihnă nsatisfacatoare ca durată induc
supraexcitația, oboseala fiind tranzitorie pe perioade cuprinse între 2 zile și 2 săptămâni.
Din microcicluri succesive suprasolicitante alternate cu perioade de recuperare
insuficientă rezultă sindromul supraantrenamentului. În acest caz oboseala este de durată,
putând dura timp de mai multe luni.

Tabelul nr. 2 Cauzele oboselii în diferite sporturi (după Gibson și Edwards, 1985)

Factori Utilizar Acidoza Descompunere Utilizare Hipertermie

neurali e ATP- lactica glicogenului a glucozei
PC sanguine
Tir cu arcul X

64
Atletism X X X X X X
Badminton X X
Baseball X X
Baschet X X
Box X X
Ciclism X X X X X X
Sarituri in X
apa
Calarie X
Scrima X X
Patinaj X X
artistic
Gimnastica X X X
Hochei pe X X
gheata
Judo X X
Canotaj X X
Tir X
Schi alpin X X X X
Patinaj viteza X X X
Inot X X X X
Handbal X X
Tenis X X
Triatlon X X X
Volei X X
Polo pe apa X X X
Haltere X
Oboseala neuromusculară
Limitarea performanței se datorează SNC. Oboseala rezultă din procese diferite
asociate comenzii SNC sau mecanismelor periferice. Supraantrenamentul pe termen lung
(oboseala SNC) are drept rezultat scăderea motivației, reducerea transmisiei comenzii
nervoase prin măduva spinării și recrutarea deficitară a neuronilor motori.
Supraantrenamentul pe termen scurt (oboseala periferică) implică disfuncția nervilor
periferici, a junctiunii neuromusculare, a activității electrice a fibrelor musculare sau a
procesului de activare din fibra musculară (Gibson și Edwards 1985; Lehmann și colab.
1993).
Supraantrenamentul pe termen scurt - oboseala periferică - poate fi cu frecvență
ridicată (oboseala electromagnetică) sau cu frecvență scăzută (oboseala mecano-metabolică).

65
 Table nr. 3 Simptomele asociate cu oboseala sistemului nervos central (după Gibson și
Edwards, 1985)
Oboseala Caracteristici Mecanisme
Centrală Forța sau caldura generate Incapacitatea de a susține
prin efort voluntar mai recrutarea sau frecvența
frecvent decât prin stimulare unităților motorii
electrică
Periferică Aceeași pierdere de forță sau
caldură generate prin
contracții voluntare și
stimulate
a) Frecvență înaltă Pierdere selectivă de forță la Transmisie sau propagare
frecvențe de stimulare înalte neuromusculara, diminuata a
potentialului de actiune
musculara
b) Frecveță joasă Pierdere selectivă de forță la Excitație/contracție
frecvențe de stimulare joase diminuată

În sporturile care durează mai puțin sau puțin mai mult de 60 de secunde apare
oboseala de frecvență ridicată, în timp ce oboseala de frecvență joasă se datorează deteriorării
celulare (cea asociată cu contracții excentrice).
Oboseala se poate datora deficiențelor apărute la o verigă din lanțul de comandă de la
creier până la punțile de actomiozina.
SNC se caracterizează prin procesul de excitație și prin procesul de inhibiție. Dacă
excitația este un proces favorabil (stimulează procesele pentru activitatea fizică), inhibiția
este un proces de reținere/restrângere, astfel încât sportivul în pregătirea sa trebuie să
alterneze cele două procese.
Atunci când predomină excitația impulsurile nervoase sunt cele mai eficiente și se
evidențiază printr-o buna performanță.
Fibrele care au o contracție rapidă, cu reacții glicolitice și glicolitic-oxidative rapide,
sunt mult mai susceptibile la starea de oboseală comparativ cu fibrele cu contracție lentă.
Aceste fibre repezi au un potențial mai mare de transformare rapidă a ionilor de Ca 2+
și ATP-PC în asociere cu contracția musculară și pentru producerea de ATP-PC cu ajutorul
procesului anaerob.

66
 Fibrele ST au potențialul aerob mult mai mare, reflectat în nivelul ridicat de
mioglobină și activitate enzimatică mitocondrială.

Oboseala metabolică
Prin suprasolicitarea nivelului muscular se ajunge la vătămarea fibrei
musculare sau oboseală metabolică (epuizarea sursei de combustibil, acumularea fluxului de
Ca++ și mușchi sau acumularea de ioni de hidrogen intramuscular.
În cursul exercițiilor intense, de durată scurtă, submaximale, prelungite sau
repetate apar mecanismele metabolice ale supraantrenamentului. Prin impulsul nervos care
depolarizează membrana de suprafață a celulei musculare se activează ciclul complex al
contracției musculare. Aceasta are drept rezultat un potențial de acțiune (încărcătura electrică)
ce se propagă spre fibra musculară și este urmată de o serie de acțiuni în care Ca++ se
raportează la filamentele proteice (actina și miozină) rezultând tensiunea contractilă.
Activitățile metabolice (hipoxia-cantitatea redusă de O2 transportată la mușchiul efector) care
au ca rezultat modificarea concentrației de ioni, deficiența ATP și acumularea de acid lactic,
duc la deteriorarea mușchiului.
Disfuncțiile componentelor musculare structurale conduc la microtraumatisme.
Disconfortul se manifestă la 24 - 72 ore.
În timpul efortului muscular prin tendon mușchiul transmite forța spre os.
Întrucât fibrele proxime articulației musculo-tendinoase sunt mai puțin elastice decât țesutul
muscular și sunt orientate ondulatoriu dar oblic sunt mult mai vulnerabile la tensiunile
efortului excentric.
Dacă tendonul se întinde până la 8% - 10% din lungimea lui de repaus, se deteriorează
multe fibre, iar disfuncția apare în cel mai slab punct al tendonului În următoarele situații
rezultă disfuncții ale tendoanelor:
- tensiune aplicată prea repede, rezultat al unei mișcări explozive;
- tensiune aplicată oblic;
- tendonul a fost supus tensiunii înainte de încărcare;
- mușchiul adiacent a fost inervat la maximum; mușchii genunchiului (popliteeele) au
fost inervați superior fiind mult mai susceptibili de accidentare;
- tensiunea provine de la mișcările excentrice;
- tendonul este slab comparativ cu mușchiul.
Datorită unui flux limitat de sânge circulant către partea deteriorată a mușchiului,
tendoanele necesită o perioadă lungă de recuperare.

67
 Cauzele supraantrenamentului
Factorii care influențează rata refacerii și supraantrenamentului sunt rezultatul
discrepanței dintre încărcătura, toleranța la încărcătură și refacere, manifestați ca o
combinație a intoleranței la stimuli fizic și psihologici adverși.

Table nr. 4 Activități care pot conduce la supraantrenament(Ozolin, N.G.))

Greșeli în pregatire Stilul de viață al Mediu social Sănătate
sportivului
Neglijarea refacerii Durata insuficientă a Responsabilități Alterarea stării de
somnului familiale sănătate, hipertermie
suprasolicitante
Solicitare mai mare Program zilnic, Frustrari familiale, Stare de voma
decat capacitatea de neorganizat colegiale
pregătire
Cresterea bruscă a Fumător, potator, Insatisfacție Tulburări digestive
încărcăturii de profesională
antrenament după
pauze prelungite
(odihna, boala etc.)
Volum mare al Condiții de trai Activitati

68
stimulilor de înaltă precare (spațiu) profesionale stresante
intensitate
Certuri cu colegii Activități emoționale
intense (TV, muză
zgomotoasă)
Alimentație Certuri în familie în
deficitară legatură cu
implicarea în sport
Supraexcitare sau
viață agitată

Detectarea stării de supraantrenament

Insomnia, apetitul scăzut, transpirația profundă pe durata nopții și a zilei sunt
simptomele supraantrenamentului.
Monitorizarea stării de supraantrenament se caracterizează prin două tehnici: parțială
și completă.
Monitorizarea parțială nu necesită teste de laborator sofisticate și costisitoare.
Testarea invazivă este mult mai precisă și furnizează evaluări fiziologice, psihologice și
biomecanice.
Prin testarea biochimică trebuie acoperite 7 sisteme fiziologice, zonele de interes
fiind: neuromusculară; cardiovasculară; metabolic-endocrină; imunologică;
kinantropometrică; performanța fiziologică și psihologică. (Fry, Morton și Keast 1991).

Tabelul nr. 5 Simptomele supraantrenamentului (după Bompa, T.O., Ozolin, N.G.)

Psihologice Motrice și fizice Funcționale
Excitabilitate crescută Coordonare Insomnie
Concentrare redusă Creșterea tensiunii musculare Lipsa apetitului
Irațional Reapar greșeli deja corectate Tulburari digestive
Sensibil la critică Inconstanța în execuția Transpira ușoară
mișcărilor ritmice
Tendința de a se feri de Capacitate redusă de Descrește capacitatea vitală
antrenor și colegi diferențiere și corectare a
greșelilor tehnice
Lipsa de inițiativă Pregatire fizică Revenirea frecvenței
cardiace durează mai mult
decât normal

69
Depresie
Lipsa încrederii
Putere de voință
Lipsa puterii de luptă
Teama de competiții
Înclinația de a renunța la un
plan tactic sau la dorința de a
lupta într-un concurs
Diminuarea vitezei, forței și Predispoziție la infecții ale
rezistenței pielii și țesuturilor
Recuperare mai lentă
Diminuarea timpului de
reacție
Predispozitie la accidentări și
îmbolnăviri

Monitorizarea și prevenirea supraantrenamentului

Monitorizarea refacerii trebuie realizată activ, zilnic (prin jurnalul de
antrenament, dietă, stretching și utilizarea saunei, a băilor alternative și altor tehnici de
relaxare) și săptămânal (o zi de refacere activă pe săptămâna, masaj de trei ori pe săptămâna
și managementul timpului).
Sportivul trebuie să-și construiască diagramele de monitorizare zilnică, în timp ce
antrenorul trebuie să utilizeze metode simple de verificare a stării de refacere a sportivului
după pregătire.
Prin atitudinea conștiincioasă și optimistă în timpul pregătirii și reacția pozitivă la
pregătire se reflectă proportionalitatea încărcăturii de antrenament cu rată de refacere a
sportivului.
Acest feedback se poate manifestă prin simplă comunicare directă antrenor - sportiv.
Antrenorul trebuie să programeze etape în vederea ajutării sportivului pentru rezolvarea
problemelor emoționale înainte ca acestea să devină factori negativi în performanță.
Indicatorul refacerii îl reprezintă starea de sănătate a sportivului. "Simptome" ale stării
de sănătate sunt: disponibilitatea, dorința de depășire a propriilor performanțe, apetitul,
calitatea somnului, echilibrul emoțional Variația cu un kilogram în plus sau minus (sau peste
3%) în 24 ore și frecvența cardiacă (dacă este măsurată în repaus și se constată o diferență
mai mare de 8 bătăi/min. între frecvența cardiaca în clinostatism, în supinație și ortostatic
reprezintă semn al unei slabe refaceri) sunt semne ale refacerii normale.
Prin clasificarea durerii musculare, antrenorul poate planifica încărcăturile de
antrenament pe ședințe de pregătire. Atunci când sunt palpați mușchii sportivului trebuie

70
acordată atenție oricăror noduri sau aderențe care împiedică amplitudinea optimă a mișcării
afectând performanța
Tabel nr. 6 Clasificarea durerilor musculare după (Lehmann D și colab.)
Gradare Simptome Recomandări
0 Fără disconfort Continuă pregatirea
1 Ușor disconfort la palparea mușchiului Antrenament diminuat timp de 7
zile, nici o cursă 2 săptămâni
2 Disconfort la mers. Nu poate să facă o 14 zile antrenament redus, 1 luna
genuflexiune fără să simtă disconfort. fără curse.
3 Durere severă, dificultate la mers. 1 luna-antrenament redus, 2
luni-fără curse
Tratarea stării de supraantrenament
Atât excitația cât și inhibiția (Israel 1976) sunt legate de tratarea stării de
supraantrenament care, odată identificat, trebuie să se reducă sau să se înceteze imediat
pregătirea sportivului, trebuie consultați un medic și un specialist în pregătire sportivă pentru
determinarea cauzelor.
Forma ușoară a supraantrenamentului nu presupune întreruperea pregătirii sportivului,
ci doar reducerea acesteia și evitarea expunerii la testări sau competiții.

Tabel nr. 7Tehnicile de tratare ale supraantrenamentului (după Ozolin, N.G.)

Pentru a depăși procesele de excitație Pentru a depăși procesele de inhibitie
(supraantrenamentul simpatic) (supraantrenamentul parasimpatic)
Regim alimentar special Regim alimentar special
Stimularea apetitului cu alimente alcaline Favorizarea alimentelor acidifiante (brânză,
(lapte, fructe, legume proaspete) carne, prăjituri, ouă)
Evitarea substanțelor stimulatoare (cafea); Vitamine (grupa B și C)
sunt permise mici cantități de alcool
Cantități crescute de vitamine (grupa B)
Fizioterapie Fizioterapie
Înot în aer liber Alternare dușuri calde și reci
Băi 15-20 min. la 35As-37As (dar nu sauna) Sauna la temperatură medie, alternând cu
dușuri scurte, reci
Dușuri reci dimineață și frecarea energică a Masaj intensiv
corpului cu prosopul
Exerciții ușoare, ritmice Mișcari vioaie
Terapie climatică Terapie climatică
Expunere moderată la razele ultraviolete, dar La altitudine și la nivelul mării
evitarea radiațiilor solare intense

71
Schimbarea mediului, pe cât posibil Climatul preferat pentru refacerea forțelor
alternarea zonelor cu diferite altitudini
Chemoterapie
Sedative
Vitamine (C, D, E, A)

Fiziologia relaxării și tehnicile acesteia

Reacția sportivului la stres este multidimensională și implică zone fiziologice, de
mediu înconjurător, sociale, de comportament și cognitive (Kessler și Hertling 1983; Landers
1980), astfel încât și tehnicile de relaxare sunt individualizate. Prin diverse tehnici aplicate în
timpul fiecărei tehnici în funcție de nevoile antrenamentului, atât antrenorul cât și sportivul
pot aborda modalitatea în care se va realiza relaxarea.
Tehnicile de relaxare sunt benefice sportivilor și implică mai multe metode: răspuns
de relaxare, relaxare musculară progresivă, antrenament de inoculare a stresului biofeedback,
meditație transcendentală, consiliere psihologică, yoga, autohipnoză pentru relaxarea
profundă a mușchilor, reprezentare vizuală, controlul respirației (Knox și colab. 1986; Lippin
1985; Patel și Marmot 1987). Este foarte important să fie aleasă acea tehnică stimulatoare,
generatoare a unei reacții pozitive optime pentru competiția sportivă.
Dacă sportivul învață să aplice aserțiuni despre șine care reduc treptat stresul se
ajunge la inocularea stresului (Mace și Carroll 1986).
Unii sportivi au constatat efectul pozitiv al autogenezei sau al reprezentării dirijate
(Barolin 1978). Astfel, o anumită undă cerebrală este asociată stării de meditație
transcendentală, consumului scăzut de oxigen și frecvenței cardiace mai reduse Yoga implică
un control al respirației prin exerciții specifice de întindere, conducând la relaxarea mușchilor
împreună cu o activitate simpatică periferică redusă Relaxarea musculară programată implică
încordarea unor grupe specifice de mușchi într-un timp scurt, cuprins între 5-10 secunde,
urmată de relaxarea lor.

72
 BIBLIOGRAFIE

Barta A., Dragomir P.- Educatie fizica- manual pentru clasa a IX-a- Scoli normale,
Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1993, p. 93
Beaumont JJ, Leveton J, Knox K et al. (1987). Lung cancer mortality in workers
exposed to sulfuric acid mist and other acid mists. J Natl Cancer Inst, 79:911–921.
Bompa T.O. Teoria si metodologia antrenamentului. Periodizarea. Bucureşti: Ex.
Ponto, C.N.E.P.A., 2002
Brătilă, F. (2002). Refacerea după stresul psiho-fizic. S.C. Editura Transportul Rutier,
p. 50-54
Cârstea Gh.- Teoria si metodica educatiei fizice si sportului, Bucuresti, Editura
Universul, 1993, p. 54
Cârstea Gh.- Teoria si metodica educatiei fizice si sportului, Bucuresti, Editura
Universul, 1993, p. 56
Cârstea Gh.- Teoria si metodica educatiei fizice si sportului, Bucuresti, Editura
Universul, 1993, p. 52
Demeter A- Bazele fiziologice si biochimice ale formarii deprinderilor motrice,
Bucuresti, Editura Sport-Turism, 1982, p. 18
Drăgan A. Conţinutul pregătirii sportive a fotbaliştilor juniori, vârsta 17-18 ani, în
cadrul cluburilor sportive private, 2006. 182 p.
Gibson, H., & Edwards, R.H.T. (1985). Muscular exercise and fatigue. Sports
Medicine, 2.
Kuipers H, Keizer HA. Overtraining in elite athletes. Review and directions for the
future. Sports Med. 1988 Aug;6(2):79–92
Lehman, D., Davis, C., DeLongis, A., Wortman, C., Bluck, S., Mandel, D., & Ellard,
J. (1993). Positive and negative life changes following bereavement and their relations to
adjustment. Journal of Social and Clinical Psychology,

73
 Mitra Gh., Mogoș A. – Dezvoltarea calitatilor motrice in activitatea de educatie fizica
si sport, Bucuresti, Editura Sport-Turism, 1977, p. 38
Ozolin N.G. Metodica antrenamentului sportiv. Bucureşti: Stadion, 1972.
Secenov, I. M.; Pavlov I. P. şi Wedenski N. E.; Fiziologia sistemului nervos : Editura
Medicală, Bucureşti,
Weineck, J; Optimales Training. Leistungsphysiologische Trainingslehre unter
besonderer Berücksichtigung des Kinder- und Jugendtrainings. 16. durchgesehene Auflage.
Spitta-Verlag, Balingen 2010

74