Protecţia juridică a dreptului la liberă circulaţie a persoanelor în spaţiul

Uniunii Europene

1.Libera circulatie a persoanelor: incidente economice si juridice

2.Libera circulatie a persoanelor: de la deziderat la realitate
3. Prezentarea libertatii de stabilire si de prestare de servicii
4. Drepturile cetatenilor europeni
5. Drepturile politice ale cetatenilor europeni
6. Alte drepturi ale cetatenilor Uniunii : dreptul de petitie in fata
7. Implicari ale exercitarii cu rea credinta a dreptului la libera circulatie
8. Bibliografie
 Protecţia juridică a dreptului la liberă circulaţie a persoanelor în spaţiul

Uniunii Europene

Libera circulatie a persoanelor: incidente economice si juridice

Astfel, cum este bine cunoscut, Uniunea Europeana are rolul de a contribui , in armonie
cu economia generala a statelor membre, la stabilirea unei piete comune, privind
expansiunea economica, dezvoltarea utilitatilor , cresterea nivelului de trai in tarile
membre.
Institutiile Uniunii Europene, in conformitate cu propriile atributii si in interesul
comun, trebuie sa vegheze la aprovizionarea regulata a pietei comune, tinand seama de
necesitatile tertilor; sa asigure tuturor utilizatorilor pietei comune un acces egal la sursele
de productie; sa vegheze la stabilirea celor mai joase preturi; sa vegheze la mentinerea
conditiilor care sa stimuleze dezvoltarea in unitatile economice si sa promoveze o politica
de exploatare rationala a resurselor naturale, evitand epuizarea lor imprudenta; sa
promoveze imbunatatirea conditiilor de trai si de munca a lucratorilor; sa promoveze
dezvoltarea schimburilor internationale si sa vegheze la respectarea limitelor preturilor
practicate pe piata externa; sa promoveze modernizarea productiei, precum si ameliorarea
calitatii produselor.
In alta ordine de idei, institutiile Uniunii Europene interzic masurile sau practicile
ce stabilesc o discriminare intre producatori, intre cumparatori sau utilizatori, in special in
ceea ce priveste conditiile de pret sau de livrare, sau tarifele transporturilor, ca si
masurile sau practicile care impiedica libera alegere a cumparatorului de la furnizorul
sau ; practicile restrictive tinzand la repartizarea sau exploatarea pietelor.
Activitatile Uniunii Europene in domeniul economic si social, financiar, investitii
in domeniul concurential, salarii si plasarea fortei de munca, transporturi, politica
comerciala si agricultura, converg cu necesitate spre o egalizare a politicilor economice si
a legislatiei economice privind realizarea de programe de investitii prin acordarea de
imprumuturi unitatilor economice ; finantarea lucrarilor ce contribuie direct la cresterea
productiei, incurajarea cercetarii in domeniul tehnicii si economiei, precum si al

2
dezvoltarii consumului in industrie, precum si securitatea muncii ; organizarea
contractelor intre organismele de cercetare.
Potrivit reglementarilor, statele membre ale Uniunii Europene se angajeaza : sa
limiteze orice restrictie bazata pe nationalitate si sa stabileasca o definire comuna a
specialitatilor si conditiilor de calificare ; sa interzica orice discriminare in ce priveste
remunerarea si conditiile de lucru intre nationali si imigranti.
Desigur, sunt multiple alte aspecte din domeniul economic , valutar,
vamal, cultural, stiintific si chiar militar, insa dat fiind titlul prezentului referat, ne vom
limita , in continuare , numai la libera circulatie a persoanelor.

Libera circulatie a persoanelor : de la deziderat la realitate

” Libertatea de circulatie”a fost o nazuinta a cetatenilor din Europa Centrala si de

Est, integrati in sistemul socialist pana in 1990 si a ramas un obiectiv de atins pentru
majoritatea tarilor slab dezvoltate.
In fapt, accesul la piata fortei de munca dintr-un alt stat membru reprezinta esenta
liberei circulatii a persoanelor si asigura mobilitatea fortei de munca in cuprinsul
Comunitatii. Desigur, libera circulatie a persoanelor faciliteaza cunoasterea reciproca a
persoanelor din diferite tari si chiar continente, cunoasterea culturii, religiei, obiceiurilor,
traditiilor, realizarilor tehnice etc.
Trebuie precizat, ca dreptul la libera circulatie a persoanelor in sensul legislatiei
Uniunii Europene urmeaza a fi inteles ca drept de deplasare si sedere in alt stat al
Uniunii, fara ca pentru aceasta sa fie nevoie de permisiunea acelui stat. Evident, ’’ acest
drept nu este valabil in propriul stat, ci doar in momentul trecerii frontierei intr-un alt stat
al Uniunii Europene’’.1
Evident, exercitarea dreptului la libera circulatie impune fiecarei persoane cerinta
sa poata sa-si finanteze deplasarea si sederea prin mijloace proprii, prin munca ori prin
fonduri proprii, incat sa nu fie dependent de ajutor social in tara gazda.

1
Aici este vorba de fapt de libera circulatie in interiorul statului a carui cetatean este respective persoana,
caci in acest caz libera circulatie si dreptul de a se stabili oriunde doreste constituie un drept constitutional
intern.

3
 Ca si in dreptul intern, in anumite cazuri dreptul la libera circulatie poate fi
ingradit, din ratiuni de securitate si ordine nationala, insa numai atunci cand este vorba de
un pericol grav care priveste interesele fundamentale ale statului.
Libera circulatie a persoanleor, serviciilor si capitalurilor constituie un domeniu
care implica abolirea oricarei discriminari intemeiata pe nationalitate intre lucratorii
statelor membre, in ceea ce priveste remunerarea si conditiile de munca.In acest sens,
Spatiul Schengen realizeaza conditii optime pentru dreptul de a raspunde ofertelor
efective de munca, deplasarea libera in acest scop pe teritoriul statelor membre, stabilirea
in unul din statele membre in scopul de a exercita aici o munca in conformitate cu
dispozitiile legislative ; ramanerea pe teritoriul unui stat membru, dupa ce a ocupat un loc
de munca, in conditiile reglementarilor in vigoare.
In acest scop statele membre favorizeaza in cadrul unui program comun
schimburi de lucratori; nu introduce restrictii la stabilirea pe teritoriul lor a cetatenilor
altor state membre. De asemenea, asigura libera circulatie a serviciilor 2; asigura
liberalizarea serviciilor bancare si de asigurare.
In ceea ce priveste libera circulatie a persoanelor, problemele au fost reglementate
in principiu de Acordurile de la Schengen, dar politica de libera circulatie a persoanelor
in spatiul comunitar a fost corelata (si este corelata tot mai mult astazi) de restrictia cu
privire la accesul in comunitate al unor persoane care nu fac parte din sistemul european.
Este important sa mentionam ca dreptul de sedere in spatiul comunitar a constituit
pe parcursul timpului obiect de reglementare. Prin Directiva nr. 90/364 din 28 iunie 1990
a Consiliului de Ministrii a Uniunii Europene s-a reglementat dreptul de sedere al
resortisantilor unui stat membru, care nu au beneficiul acestui drept in cauza altor
dispozitii de drept comunitar precum si al familiilor lor.
Dreptul de sedere, potrivit Directivei mentionate, este conditionat de o garantie
sociala si de mijloacele de trai, respectiv asigurare de boala care sa acopere riscurile in
statul de primire si resurse suficiente pentru ca sa se evite ca acei resortisanti sa nu devina
o sarcina impovaratoare pentru asistenta socila din acel stat. Asa cum s-a aratat in
literatura romana de specialtate, mijloacele de trai trebuie sa fie superioare nivelului in
legatura cu care asistenta sociale poate fi acordata in statul de primire sau la nivelul

2
Activitati cu caracter industrial, comercial, artizanale si activitatile liber-profesinistilor.

4
pensiei minime de securitate sociala platita de acest stat. Dreptul de sedere subzista atata
timp cat sunt intrunite aceste conditii.

Prezentarea libertăţii de stabilire şi de prestare a serviciilor

Aceste două libertăţi sunt distincte. Totuşi, dacă Tratatul oferă posibilitatea de a alege
între libertatea de stabilire şi aceea a prestării de servicii, alegerea rămâne sub rezerva
caracterului “rezidual” al celei de-a doua libertăţi, ceea ce dezvăluie relaţia dintre ele.
Libertatea de stabilire este, mai întâi de toate, dreptul recunoscut resortisanţilor
statelor membre de a accede la activităţile nesalariale pe teritoriul statelor membre, prin
intermediul unei “instalări” materiale şi, eventual, juridice.
Reprezintă, de asemenea, posibilitatea de a avea acces la constituirea şi
conducerea unor întreprinderi.
Tratatul asupra S.E.E. oferă, în aceiaşi termeni, această libertate resortisanţilor
statelor avute în vedere3.
Dreptul de stabilire este oferit “resortisanţilor” statelor membre ale Comunităţii
sau ai statelor părţi ale Acordului asupra S.E.E.. Pentru persoanele fizice, problema este,
în principiu, rezolvată în funcţie de criteriile naţionale. În schimb, o filială a unei societăţi
necomunitare este, ca regulă, “resortisantă” a statului membru unde îşi are sediul social.
Sediul principal poate fi caracterizat în două feluri: fie prin crearea ex nihilo a
unei societăţi, a unui cabinet sau a unui sediu principal, fie prin transferul sau migrarea
unui sediu principal preexistent4. Transferul sediului social al unei societăţi intră în cadrul
prevederilor art. 435. În acelaşi timp, această “migraţie” a unui sediu social întâlneşte în
zilele noastre din ce în ce mai multe obstacole care îl fac practic de nerealizat. Şi aici
avem exemplul legislaţiilor fiscale6.
3
Art.31 din Tratat
4
De exemplu, deplasarea cabinetului unui avocat sau medic
5
Vezi art.52
6
Dreptul francez, pentru a nu da decât acest exemplu, consideră transferul unui sediu social din Franţa către o
altă ţară
ca fiind o cesiune de activitate: consecinţele fiscale sunt redutabile, implicând exigibilitatea imediată a tuturor
impozitelor pe care le presupune lichidarea. Acest lucru se întâmplă cu excepţia cazului unei convenţii bilaterale
(sau a
unei armonizări comunitare ipotetice) care vizează aceste transferuri şi prevede menţinerea personalităţii juridice
(nu
există la ora actuală o convenţie care să permită din punct de vedere fiscal transferul sediului social în străinătate,

5
 Trebuie ţinut cont, de asemenea, de diferenţa de natură dintre persoanele juridice
şi cele fizice. Societăţile sunt, de fapt, entităţi create în virtutea unei ordini juridice şi, în
stadiul actual al dreptului comunitar, aparţinând unei ordini juridice naţionale. Or, această
ordine juridică naţională determină constituirea, funcţionarea şi dizolvarea persoanelor
juridice.
Dacă o societate are dreptul de a părăsi un stat şi de a schimba legea căreia îi
aparţine, aceasta se întâmplă sub condiţia de a respecta legea căreia i-a fost mai înainte
subordonată ca reglementare. Art. 43 nu conferă nici un drept transferului de sediu social
fără pierderea personalităţii juridice şi, deci, fără dizolvare. Totul depinde de legea care a
guvernat persoana juridică iniţial. Diversitatea legislaţiilor naţionale este un fapt pe care
operatorii trebuie să îl respecte. Dreptul de a pleca poate fi exercitat fie printr-un transfer
de sediu (dacă statul de plecare o permite şi în condiţiile în care permite acest lucru), fie
printr-un transfer de activitate cu dizolvare, fie prin crearea unei filiale în alt stat,
societatea-mamă devenind o “cochilie” vidă, ori prin fuzionarea transfrontieră (dacă este
posibil). Această materie nu poate fi armonizată decât prin directive sau reglementată
prin convenţii7.
De asemenea, pentru societăţi, singura cale de urmat este aceea de a crea, ca sedii
secundare, filiale sau sucursale.
Sediul secundar presupune existenţa într-un stat membru al Comunităţii a unui
sediu principal, preexistent, care va putea migra în direcţia teritoriilor altor state membre.
Art. 43 enumără mai multe forme de sedii secundare, cum ar fi: agenţiile, sucursalele sau
filialele. Agenţia se bazează, în principiu, pe tehnica mandatului (agenţiile pot, deci, fi
persoane juridice mandatare), dar termenul este uneori folosit ca sinonim pentru
sucursală.
Sucursala este un sediu lipsit de personalitate juridică şi care nu este autonomă
din punct de vedere juridic, chiar dacă are autonomie de fapt.
Filiala este, dimpotrivă, autonomă din punct de vedere juridic, dotată cu
personalitate juridică, chiar dacă este dependentă din punct de vedere economic de

prevăzută totuşi de art. 154 din legea franceză din anul 1966)

7
C.J.C.E., 27 septembrie, Daily Mail.

6
societatea-mamă. Crearea unei filiale are, deseori, legături strânse cu circulaţia
capitalurilor.

Drepturile cetăţenilor europeni

Cetăţenia Uniunii Europene conferă o serie de drepturi cetăţenilor statelor membre şi
consolidează protecţia intereselor acestora. Astfel sistematizate, acestea sunt:
- dreptul la libera circulaţie, dreptul de sejur şi de stabilire, dreptul la muncă şi studiu în
toate statele membre;
- dreptul la vot şi dreptul de a candida la alegerile Parlamentului european şi la alegerile
locale în statul de rezidenţă, în aceleaşi condiţii ca şi cele stabilite pentru cetăţenii statului
respectiv;
- dreptul de petiţie în faţa Parlamentului european şi dreptul de a se adresa
Mediatorului european pentru examinarea cazurilor de administrare defectuoasă a
afacerilor comunitare de către instituţiile şi organele comunitare (mai puţin Curtea de
justiţie a Comunităţilor europene);
- dreptul de a beneficia, pe teritoriul unui stat terţ, de protecţie diplomatică şi
consulară din partea autorităţilor diplomatice sau consulare ale unui alt stat membru, în
cazul în care statul de unde provine nu are reprezentanţă diplomatică sau consulară în
statul respectiv.
Dreptul recunoscut cetăţenilor Uniunii prin articolul 18 din Tratatul instituind
C.E. (fostul art. 8A) este considerat ca fiind nucleul cetăţeniei europene, pentru că,
evident, el constituie condiţia obiectiv-necesară de îndeplinit, fără de care exercitarea
altor drepturi conferite cetăţenilor comunitari ar fi, practic, imposibilă.
Reglementările cu privire la dreptul la libera circulaţie şi-au găsit, datorită
interpretării extensive făcute atât de legislaţia comunitară derivată, cât şi de jurisprudenţa
Curţii de justiţie a Comunităţilor europene, o aplicare mult mai largă, care a permis să se
atingă forţa subiectivă şi materială a unor astfel de dispoziţii. Rezultă astfel, că, în
practică, Curtea de justiţie şi legiuitorul comunitar au asigurat dreptul la libera circulaţie
şi dreptul de sejur unui grup larg de indivizi, şi anume: celor care îşi caută un loc de
muncă; pensionarilor; studenţilor; celor care doresc să urmeze cursurile de formare
profesională; tuturor celor care vin dintr-un alt stat membru pentru turism; tuturor

7
cetăţenilor care nu beneficiază, încă, de acest drept în virtutea dreptului comunitar, sub
condiţia ca ei să deţină, pentru ei şi pentru familiile lor, de o asigurare de boală şi de
resurse economice suficiente pentru a supravieţui8.
Dreptul la libera circulaţie este asigurat, independent de cetăţenia lor, membrilor
familiilor muncitorilor9; pensionarilor10; studenţilor11; oricărui cetăţean comunitar care nu
beneficiază de dreptul la libera circulaţie în virtutea altor dispoziţii ale Tratatului12.
Unul dintre aspectele cele mai importante ale dreptului la libera circulaţie îl
constituie posibilitatea oferită cetăţenilor Uniunii de a-şi exercita, în mod privilegiat în
raport cu alţi străini, un drept de intrare, larg şi aproape general, într-unul dintre statele
membre, altul decât cel de apartenenţă (cetăţenia de origine). Mai mult, acest drept este
rezervat tuturor cetăţenilor statelor care au semnat, deja, Acordul Schengen pentru
crearea unui spaţiu comun fără frontiere interne.
Cetăţenii europeni se bucură de posibilitatea de a se deplasa, oricare ar fi motivul,
dintr-o regiune în alta a Uniunii, numai pe baza unui document de identitate sau a unui
paşaport valabil. Această posibilitate a fost reiterată de Curtea de justiţie, care a precizat
că statele membre nu pot solicita, pentru admiterea pe teritoriul lor, o altă formalitate
decât simpla prezentare a unei cărţi de identitate sau a unui paşaport valabil şi a
considerat ca nefiind conformă cu dreptul comunitar condiţionarea intrării de obţinerea
unei autorizaţii, sau să supună altor condiţii de control persoanele care doresc să intre în
acel stat, mai ales că, observăm, de cele mai multe ori, condiţiile sunt în mod sistematic
arbitrare sau inutil restrictive.
În ceea ce priveşte dreptul de sejur într-un stat membru, altul decât cel de origine,
şi posibilitatea care decurge de aici – de stabilire a unei reşedinţe pentru cetăţenii

8
Articolul 1 din Directiva Consiliului nr. 90/364/CEE, din 28 iunie 1990, cu privire la dreptul de sejur (J.O.C.E. nr. L 180 din
13 iulie 1990).

9
Articolul 10 din Regulamentul Consiliului nr. 1612/68, din 15 octombrie 1968, cu privire la libera circulaţie a
muncitorilor în interiorul Comunităţii (J.O.C.E. nr. L 257, din 19 octombrie 1968).
10
Articolul 2 din Directiva Consiliului nr. 90/365/CEE, din 28 iunie 1990, cu privire la dreptul de sejur al muncitorilor
salariaţi şi nesalariaţi (J.O.C.E. nr. L 180, din 13 iulie 1990).

11
Articolul 2 din Directiva Consiliului nr. 93/96/CEE, din 29 octombrie 1993, cu privire la dreptul de sejur al studenţilor
(J.O.C.E. nr. L 317 din 18 decembrie 1993).

12
Articolul 2 din Directiva Consiliului nr. 90/364/CEE, din 28 iunie 1990, citată.

8
comunitari, legislaţia comunitară derivată a început să conţină dispoziţii cu privire la un
tratament privilegiat în raport cu cel rezervat majorităţii străinilor. Din acest punct de
vedere, reglementările comunitare sunt centrate pe eliberarea unui document denumit
„carte de sejur” – valabil cel mult 5 ani de la data emiterii şi care poate fi reînnoit
automat. Această carte de sejur nu are o valoare constitutivă de drepturi, ci numai una de
recunoaştere a drepturilor.
În ceea ce priveşte limitarea dreptului la libera circulaţie, trebuie observat faptul
că au fost realizate o serie de derogări imediat după semnarea Tratatului instituind
Comunitatea economică europeană, modificări care au fost preluate în Directiva din 25
februarie 1964, cu privire la coordonarea dispoziţiilor speciale care vizează deplasarea şi
sejurul străinilor, justificate pe motive de ordine publică, securitate publică şi sănătate
publică.

Drepturile politice ale cetăţenilor europeni

Articolul 19 (fostul art. 8B) din Tratatul instituind C.E. atribuie şi recunoaşte, prin
dispoziţiile sale, dreptul cetăţenilor Uniunii Europene de a alege (prin vot) şi de a fi aleşi,
atât la alegerile municipale, cât şi la alegerile uropene, în statul de rezidenţă, pe de o
parte, şi în cel de apartenenţă (de origine), pe de altă parte.
Directiva nr. 94/80/CE cu privire la exercitarea dreptului de vot la alegerile
municipale acordă tuturor cetăţenilor Uniunii dreptul de a alege şi de a fi aleşi la alegerile
municipale în statul membru de rezidenţă, fără ca acest drept să se substituie, însă,
dreptului de vot din statul lor de origine. Statele membre pot dispune ca numai cetăţenii
lor să fie îndreptăţiţi să acceadă la unele funcţii de execuţie dintr-o anumită colectivitate
locală, şi aceasta pentru a-şi proteja propriile interese.
În ceea ce priveşte eligibilitatea activă sau pasivă la Parlamentul european, trebuie
remarcat faptul că aceasta era prevăzută prin decizie a Consiliului şi printr-un document
anexat, adoptate la Bruxelles, la 20 septembrie 1976, prin care s-a instituit alegerea prin
sufragiu universal direct a parlamentarilor europeni. Însă, aceste documente nu rezolvau
problema cetăţenilor comunitari rezidenţi într-un stat. Odată cu intrarea în vigoare a

9
Tratatului de la Maastricht, dreptul de sufragiu, activ şi pasiv, a fost recunoscut, pe baza
criteriului rezidenţei. Inserarea expresă a acestor două drepturi în noul Tratat constituie o
veritabilă constituţionalizare a lor.
Directiva nr. 93/109/CE stabileşte, inclusiv, modalităţile de exercitare a dreptului
de a alege şi de a fi ales la alegerile parlamentare europene. Astfel, este permis tuturor
cetăţenilor Uniunii să participe la alegerile pentru Parlamentul european în statul lor de
origine sau în statul lor de rezidenţă din Uniunea Europeană. Candidatura la alegerile
pentru Parlamentul european, în statul de rezidenţă, este guvernată de aceleaşi dispoziţii
ca şi cele care sunt aplicabile cetăţenilor din respectivul stat (cel de rezidenţă).

Alte drepturi ale cetăţenilor Uniunii: dreptul de petiţie în faţa

Dreptul de petiţie este o instituţie clasică găsindu-şi o largă aplicare aproape în toate
Constituţiile din perioada liberală. Rând pe rând el a fost considerat ca un drept de
libertate, un drept civil sau un drept politic.
Petiţia poate avea ca obiect orice problemă cu privire la activităţile Uniunii şi
poate, în tăcerea Tratatelor, să fie exercitată şi de resortisanţii din statele terţe prezenţi pe
teritoriul Uniunii. De asemenea, ea poate să vizeze şi acte ale instituţiilor naţionale
adoptate în aplicarea dreptului comunitar.
Apariţia instituţiei Mediatorului, prin Tratatul de la Maastricht, reprezintă un nou
pas către transparenţă, unul dintre obiectivele politice ale unor state membre, printre care
cele din Europa de Nord, în care această instituţie este prezentă de mai mulţi ani 13. Deşi
este o emanaţie directă a Parlamentului european şi depinde de acesta, odată ales
Mediatorul îşi exercită funcţiile în deplină independenţă. Cei care se pot adresa
Mediatorului nu sunt numai cetăţenii Uniunii, ci şi persoanele fizice sau juridice
rezidente sau care îşi au sediul social pe teritoriul comunitar. Acest aspect a devenit foarte
important din momentul în care, în dreptul comunitar, a apărut posibilitatea, pentru
cetăţenii necomunitari, să acceadă la o formă specifică de protecţie jurisdicţională.
Articolul 20 din Tratatul instituind C.E. (fostul art. 8C) prevede că „orice cetăţean
al Uniunii Europene beneficiază, pe teritoriul unui stat terţ în care statul membru, al cărui
13
Instituţia Ombudsman-ului.

10
resortisant este, nu are reprezentanţă, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi
consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca cele stabilite cetăţenilor acestui
stat”.
În Decizia14 reprezentanţilor guvernelor statelor membre, reuniţi în cadrul
Consiliului din 19 decembrie 1995, se prevăd condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească o persoană pentru a beneficia de protecţie diplomatică sau consulară.
Astfel, trebuie întrunite, cumulativ, următoarele condiţii: absenţa, pe teritoriul pe care se
găseşte cetăţeanul care solicită protecţie diplomatică sau consulară, a unei reprezentanţe
permanente sau a unui consul onorific, din propriul său stat membru al Uniunii Europene
sau dintr-un alt stat, membru al U.E. care-l reprezintă într-un mod permanent; cetăţeanul
care solicită protecţie diplomatică sau consulară trebuie să facă dovada cetăţeniei sale
(prin paşaport, act de identitate sau un alt document) în faţa reprezentanţei diplomatice
sau consulare solicitate.
Decizia din 6 iulie 199615 a reprezentanţilor guvernelor statelor membre, reuniţi în
cadrul Consiliului, stabileşte înfiinţarea unui titlu de călătorie provizoriu (T.C.P.), eliberat
pentru o singură călătorie către statul membru al cărui cetăţean este persoana care solicită
protecţie, către ţara sa de rezidenţă permanentă sau, în mod excepţional, către o altă
destinaţie.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoana interesată în a obţine un astfel de
titlu sunt: să fie resortisant al unui stat membru al Uniunii Europene al cărui paşaport sau
document de călătorie a fost pierdut, furat sau distrus ori este temporar indisponibil; să se
găsească într-un stat în care statul membru al cărui cetăţean este nu are reprezentanţă
diplomatică sau consulară care să fie în măsură să-i elibereze un document de călătorie
sau în care acest stat nu este în nici un mod reprezentant; a fost obţinută autorizaţia
autorităţilor statului membru de origine a persoanei vizate.
Implicatii ale exercitarii cu rea credinta a dreptului la libera circulatie

14
Decizie cu privire la protecţia cetăţenilor Uniunii Europene prin reprezentanţele lor diplomatice şi consulare.

15
Decizie cu privire la stabilirea unui titlu de călătorie provizoriu.

11
 Este lesne de inteles ca exercitarea cu buna credinta a oricarui drept nu poate fi
decat benefica, atat pentru detinatorul dreptului cat si pentru societate.Totusi, practica a
oferit nenumarate exemple de nesocotire, de incalcare a cerintelor unei corecte utilizari a
drepturilor.Cel putin cat priveste libera circulatie a persoanelor, cazurile de exercitare cu
rea credinta a acesteia sunt variate si cu efecte uneori complexe.Spre exemplificare, vom
arata, din practica, din experienta, ca se petrec cazuri de trecer frauduloasa a frontierei si
de migratie ilegala.Traficul de carne vie a capatat nu numai contur dar si proportii
ingrijoratoare.Concomitent se constata proliferarea traficului ilicit de arme, produse si
materiale periculoase, traficul ilicit de droguri, traficul de masini furate, traficul ilicit de
obiecte din Patrimoniul Cultural National si din Patrimoniul Cultelor.Este, deasemenea,
de mentionat contrabanda sub multiple aspecte, traficul de valuta si valuta falsa, traficul
cu organe pentru transplant, traficul cu embrioni umani, traficul cu copii si finte umane,
ca si sporirea terorismului international.
Alte manifestari ale criminalitatii rezultand sau avand legatura cu exercitarea
dreptului la libera circulatie a persoanelor sunt cele care constau in falsuri in documente
de calatorie si/sau fals privind identitatea ; traficul de documente, vize furate sau
procurate ilegal ; escrocarea persoanelor interesate sa lucreze in strainatate si abuzul de
institutia repatrierii ; eludarea regimului strainilor precum depasirea scopului venirii in
tara ; bandele itinerante de infractori, sporirea operatiunilor de crima organizata etc.

BIBLIOGRAFIE :

12
1. A.Fuerea, Dreptul comunitar al afacerilor, Ed.II-a revazuta si adaugita, Editura
Universul juridic, Bucuresti,2006;
2. A.Fuerea,Manualul Uniunii Europene, Editura Actami,Bucuresti, 2001;
3. I. Fecioru, Libertatea de circulatie – intre deziderat si realitate, Editura
Ministerului de Interne, Bucuresti, 2000;
4. D.Mazilu, Integrarea europeana. Drept comunitar si institutii europene, Editura
Lumina Lex, Bucuresti , 2001 ;
5. Revista de drept comercial, nr.4 / 2005, Editura Lumina Lex, Bucuresti .

13