Disciplina

Fundamentele științifice ale jocurilor sportive și aplicații în

Kinetoterapie:Handbal
Kinetoterapie și motricitate specială-KMS-anul II
Curs-Gr.1, 2.
Semestrul I,An universitar 2021-2022
Titular curs : Prof.univ.dr.Iancu Aurel

Note de curs:uz intern.

Curs 2-Conținutul 2-C.2-Tema 2
Caracteristicile și particularitățile jocului de handbal.

Caracteristicile jocului de handbal

Handbalul este un joc colectiv, care se desfăşoară în alergare, uneori în cea mai mare viteză,
ceea ce imprimă jocului un caracter dinamic. El este considerat ca o sinteză a deprinderilor motrice
de bază, ca alergarea, săritura, prinderea, aruncarea, ceea ce conferă handbalului, pe lângă atributele
sale sportive de joc de echipă practicat în competiţii şi atributele de mijloc al educaţiei fizice şi de
sport complementar cu influenţe pozitive asupra pregătirii fizice a sportivilor din alte ramuri.
Majoritatea procedeelor se execută cu mâna, acest lucru conferă uşurinţă în învăţarea jocului
de handbal.
Handbalul este accesibil tuturor, poate fi practicat de ambele sexe şi chiar de oameni mai în
vârstă. Regulamentul este simplu, uşor de înţeles, iar aplicarea în joc se face chiar de la primele ore.
Pentru obţinerea marii performanţe este necesară pregătirea în cadru organizat, desfăşurată pe baze
ştiinţifice, atingerea măiestriei făcându-se mai uşor decât în alte ramuri sportive.
Jocul modern se desfăşoară în plină viteză, în ritm susţinut cu eforturi fizice foarte mari. Pe
lângă viteza de execuţie, de deplasare, de reacţie, a rezistenţei fizice specifice, a îndemânării în
executarea fentelor şi schimbărilor de direcţie, pe lângă mobilitatea generală şi supleţe, a forţei de
aruncare, a coordonării şi echilibrului, mai este necesar să fie cultivat şi simţul mingii care dă
siguranţă în prindere, aruncare, în precizia paselor şi a aruncărilor la poartă.
Procedeele tehnice trebuie însuşite încât să poată fi aplicate în joc în condiţii de viteză şi
luptă cu adversarul. Combinaţiile tehnice în atac desfăşurate în viteză pline de subtilitate şi
neprevăzut, contramăsurile luate de apărători necesită o pregătire tehnico-tactică complexă, precum
şi dezvoltarea calităţilor intelectuale, de gândire şi anticipaţie.
Fiind un joc sportiv tânăr, handbalul cunoaşte o necontenită dezvoltare, la fiecare competiţie
internaţională tezaurul jocului se îmbogăţeşte cu noi elemente.
 Particularităţile jocului de handbal

Handbalul este un joc colectiv, care se desfăşoară în alergare, uneori la cea mai mare viteză,
ceea ce imprimă jocului un caracter dinamic. El poate fi considerat ca o sinteză a deprinderilor
motrice de bază ale omului, ca: alergarea, săritura, prinderea şi aruncarea, ceea ce conferă
handbalului pe lângă atribuţiile sale sportive de joc de echipă practicat în competiţii şi atributele de
mijloc al educaţiei fizice şi de sport complementar cu influenţe pozitive asupra pregătirii fizice a
sportivilor din alte ramuri.
Datorită faptului că majoritatea procedeelor tehnice sunt executate cu mâna, jocul de
handbal poate fi învăţat cu uşurinţă chiar de indivizi fără o pregătire specială îndelungată. Din acest
motiv este considerat un joc cu influenţe pozitive asupra motricităţii, cât şi asupra psihicului celor
care-l practică. Prin reuşita acţiunilor de atac dă satisfacţia imediată începătorilor, care se simt atraşi
spre participarea practică a lui regulată. Are o tendinţă simplă, uşor de învăţat, dar mai apar în joc şi
mişcări mai complicate cum ar fi: fentele, schimbările de direcţie sau cele specifice jocului de
apărare.
Jocul de handbal este accesibil tuturor, el poate fi practicat de copii şi tineri de ambele sexe,
bărbaţi şi femei şi chiar de oamenii de vârstă mai înaintată. Regulamentul de joc cuprinde reguli
puţine, uşor de înţeles. Aplicarea lor în joc se face cu uşurinţă chiar din primele lecţii ţinute cu
începătorii. Materialele, echipamentul şi instalaţiile necesare sunt simple şi nu prea costisitoare.
Cu toate că handbalul este un joc sportiv în care contactul corporal este admis, pericolul de
accidentare este redus dacă se respectă regulamentul şi partenerul. Jocul modern, avansat, se
desfăşoară în plină viteză, în ritm susţinut, ceea ce presupune depunerea unor eforturi fizice mari.
Pe lângă viteza de execuţie, de deplasare, de reacţie, a rezistenţei fizice specifice, a îndemânării în
executarea fentelor şi schimbărilor de direcţie, pe lângă mobilitatea generală şi supleţea necesare
executării celor mai complicate mişcări, a forţei de aruncare, a coordonării şi echilibrului, mai este
necesar să fie cultivat şi simţul mingii, care dă siguranţă în prindere, aruncare, în precizia paselor şi
a aruncărilor la poartă.
Procedeele tehnice, numeroase şi variate, trebuie să fie însuşite astfel încât să poată fi
aplicate în joc în condiţii de viteză şi luptă cu adversarul. Combinaţiile tactice în atac desfăşurate în
viteză sub forma unor acţiuni variate, pline de subtilitate şi neprevăzut, ca şi contramăsurile luate de
apărători şi dezvoltarea calităţilor intelectuale, de gândire şi de anticipaţie.
Practicat sub îndrumare competentă, handbalul dezvoltă calităţi de voinţă ca dârzenia,
combativitatea, curajul, iniţiativa, perseverenţa şi calităţi morale ca atitudinea tovărăşească faţă de
coechipieri, respectul faţă de adversari, arbitru, public, disciplina conştientă. Fiind joc sportiv, în
care manevrarea mingii se face cu mâna, el poate deprinde pe copii şi tineri cu jocul tehnic, fără
ciocniri şi brutalităţi.
Ca sport de performanţă, îi solicită pe sportivi să depună o muncă intensă pentru a putea
face faţă sarcinilor dificile. Cerinţele obţinerii marilor performanţe şi dorinţa sportivului de a le
realiza, îi determină pe sportivi să accepte cu convingere un regim de viaţă lipsit de abuzuri, plin de
restricţii, a cărui respectare contribuie la întregirea profilului lui moral. Handbalistul este un individ
disciplinat, ordonat, ambiţios, dornic de autodepăşire.
Fiind un joc relativ tânăr, handbalul cunoaşte o necontenită dezvoltare, la fiecare mare
competiţie tezaurul tehnico-tactic se îmbogăţeşte.
 Tehnica jocului de handbal

Prin tehnica jocului de handbal, se înţelege totalitatea deprinderilor motrice specifice, care ţin
cont de regulile privind manevrarea mingii şi mişcările jucătorului, cu scopul de a atinge eficienţa
maximă în joc.
Atunci când ne referim la tehnica jocului de handbal utilizăm de obicei noţiunile de elemente
tehnice, procedee tehnice, stil şi măiestrie tehnică.
Elementele tehnice sunt categorii generale de mişcări care facilitează rezolvarea scopului şi a
normelor globale ale jocului în conformitate cu regulamentul de concurs. Sarcinile globale ale
jocului sunt uşor identificabile în fazele de atac şi de apărare: recuperarea mingii, trecerea în atac,
finalizarea, pierderea posesiei mingii, replierea şi apărarea în sistem. Aceste sarcini globale (pe faze)
sunt rezolvate prin anumite elemente tehnice distincte. Exemple: recuperarea mingii presupune:
prinderea, blocarea, deplasarea în apărare, etc.; atacul presupune: pasarea, driblingul, aruncarea
la poartă etc..
Elementele tehnice au o definiţie abstractă şi strict delimitată de sarcinile globale ale jocului.
Elementele tehnice ale jocului de handbal sunt:
 poziţia fundamentală;
 mişcarea în teren;
 ţinerea mingii;
 prinderea mingii;
 pasarea mingii;
 driblingul;
 fentele sau mişcările înşelătoare;
 aruncarea la poartă;
 scoaterea mingii de la adversar;
 atacarea adversarului aflat în posesia mingii;
 blocarea aruncărilor la poartă;
 elementele tehnice specifice portarului.
Condiţiile de joc ce apar sau în care sunt aplicate elementele tehnice (atac apărare), au
condus la formarea şi perfecţionarea unor procedee tehnice concrete (operaţionale) pentru
rezolvarea respectivelor sarcini.
Procedeul tehnic se distinge în primul rând prin structură motrică de organizare internă,
învăţată şi perfecţionată până la automatism în cadrul procesului de instruire.
Procedeele tehnice au o structură simplă sau complexă.
Procedeele tehnice simple sunt gesturi motrice a căror funcţie de execuţie se încadrează în
trei faze (momente) distincte: poziţia iniţială, mişcarea propriu-zisă şi poziţia finală.
Este bine de reţinut că ritmul de execuţie al acestor faze este foarte important pentru frumuseţea,
corectitudinea şi eficienţa procedeelor.
În jocul de handbal, procedeele simple apar numai atunci când opoziţia adversarului este
inexistentă (pasa de deasupra umărului, driblingul etc.) sau în momente fixe ale jocului
(aruncările libere, de pedeapsă, de la margine etc.).
Procedeele tehnice complexe au o mai mare frecvenţă de utilizare în jocul de handbal,
structura motrică a acestora leagă două sau mai multe procedee simple. Datorită opoziţiei
adversarului, unele secvenţe îşi pierd caracterul invariabil (standard), fiind executate cu un alt ritm de
execuţie, cu întreruperi, cu introducerea altor acte motrice (fente) cu indici avansaţi de viteză sau
de forţă, cu soluţii creative personale sugerate de situaţia de moment.
Exemple: dribling aruncare, fente de pasă - aruncare etc..
Stilul tehnic - în momentul în care particularităţile individuale (dimensiuni corporale,
antropometrice, calităţi motrice, atitudinea, trăsături de personalitate), intervin şi se impun cu
pregnanţă în una, mai multe sau în toate secvenţele modelului de execuţie, respectivul procedeu
devine stil tehnic. Nu trebuie să confundăm stilul cu mişcările incorecte şi incoerente de executare
a unui procedeu.
Stilul tehnic apare atât în efectuarea procedeelor simple cât şi în cele complexe. Astfel,
procedeele simple pot fi diferite ca stil prin ritmul de execuţie, prin utilizarea lor înşelătoare, prin
implicarea unor însuşiri corporale (robusteţea etc.), prin manevrarea neobişnuită a mingii, iar
procedeele tehnice complexe prin prelungirea sau scurtarea fazelor de execuţie, prin fente. Stilul
tehnic poate caracteriza chiar şi comportamentul tehnic al unei echipe. Exemplu: şcoala afro-asiatică
adoptă stilul tehnic al înaltei măiestrii tehnice şi a acţiunilor tactice purtate în regim de viteză, spre
deosebire de echipele nordice care adoptă un stil tehnic adaptat la însuşirile fizice (robusteţe, talie
viguroasă) pe care le au. Stilul tehnic este adânc implementat şi în tactică, fiind vorba aici şi de
acţiuni individuale subordonate gândirii.
Măiestria tehnică caracterizează doar jucătorii cu o înaltă capacitate tehnică achiziţionată în
decursul timpului. Ea este rezultatul instruirii (colective şi individuale) la care se adaugă şi
„vocaţia" pentru joc.
Criteriile după care se poate aprecia înalta măiestrie tehnică sunt:
 numărul de elemente şi procedee tehnice de atac şi apărare achiziţionate şi uşurinţa
cu care sunt aplicate în rezolvarea sarcinilor de joc;
 acurateţea, virtuozitatea , precizia şi eficienţa cu care se execută în condiţii grele de joc;
 stabilitatea cu care se execută în condiţiile apariţiei unor factori perturbatori:
opoziţia adversarului, oboseala, stresul, încordarea nervoasă etc.;
 priceperea de a alege, regla şi schimba fazele de execuţie a procedeelor tehnice
în funcţie de reacţiile adversarului.

Sistematizarea elementelor tehnice

Pe lângă sistematizarea clasică a elementelor tehnice, realizată de prof. I.K. Ghermăncscu, se

poate oferi şi o altă clasificare, în funcţie de situaţiile tactice ale jocului de handbal, atacul şi
apărarea.
Tehnica jocului în atac:
 poziţia fundamentală de atac;
 mişcarea sau deplasarea în teren;
 ţinerea mingii;
 prinderea mingii;
 pasarea mingii;
 conducerea mingii;
 aruncarea la poartă;
  fentele sau mişcările înşelătoare.
Tehnica jocului în apărare:
 poziţia fundamentală de apărare;
 deplasarea în apărare;
 atacarea adversarului cu corpul;
 scoaterea mingii de la adversar;
 blocarea aruncărilor la poartă.

Tehnica portarului:
 poziţia fundamentală;
 deplasarea în poartă;
 prinderea mingii;
 degajarea mingii;
 respingerea mingii cu braţele;
 respingerea mingii cu picioarele; plonjonul;
 mişcările înşelătoare.

Poziţia fundamentală

Ca în orice altă ramură de sport şi în handbal jucătorul adoptă în diferite faze ale jocului o
poziţie caracteristică, denumită poziţia fundamentală, din care el este capabil să execute cu maximă
eficacitate mişcările cerute de situaţia respectivă. Poziţia fundamentală îl ajută pe jucător în executarea
mişcărilor specifice jocului de apărare şi chiar în cele de atac.

Poziţia fundamentală pentru jocul de apărare

Sarcina principală a apărătorului este aceea de a împiedica prin toate mijloacele permise de
regulamentul de joc înscrierea de goluri în poarta proprie. Pentru aceasta, el va trebui să fie preocupat
în timpul jocului de marcarea adversarului, blocarea aruncărilor la poartă, închiderea pătrunderilor
spre poartă şi colaborarea cu portarul.
Atunci când se găseşte în aşteptarea acţiunii adversarului său direct, apărătorul depărtează
picioarele cu 40-50 cm. unul faţă de celălalt, având genunchii uşor îndoiţi, spatele rotund, braţele
îndoite din coate şi puţin depărtate de corp, privirea îndreptată înainte, spre adversar, greutatea
corpului este egal repartizată pe ambele picioare, asigurându-se astfel un echilibru stabil corpului.
 Fig. 1. Poziţia fundamentală în apărare

Poziţia fundamentală pentru jocul în apărare se învaţă uşor de către începători încă de la
primele lecţii, prin folosirea următoarelor exerciţii:
 jucătorii se deplasează în mers, în alergare cu joc de glezne sau în alergare uşoară,
la semnalul antrenorului, ei se opresc brusc şi adoptă poziţia fundamentală de
apărare.
 jucătorii execută sărituri ca mingea, iar la semnal se opresc în poziţia fundamentală
de apărare.
 jucătorii se deplasează în alergare înainte, înapoi sau lateral, orientaţi fiind cu faţa
spre antrenor. Acesta indică prin ridicarea braţului în sus momentul opririi jucătorilor
din deplasare şi luarea imediată a poziţiei fundamentale, după care, printr-un alt semn
convenţional făcut cu braţul, indică jucătorilor noua direcţie de deplasare.

Poziţia fundamentală pentru jocul în atac

În atacul poziţional se observă o poziţie specifică de lucru pe care o numim poziţia

fundamentală pentru jocul de atac. Această poziţie nu diferă prea mult de cea specifică jocului de
apărare, fiind şi ea uşor de învăţat.
Jucătorul care aşteaptă să primească mingea se găseşte orientat cu faţa către coechipierul de la
care o va primi. Piciorul opus braţului de aruncare este depărtat de celălalt la aproximativ 30-40 cm. şi
dus înainte.
 Fig. 2. Poziţia fundamentală în atac
Genunchii sunt uşor îndoiţi şi împinşi din glezne înainte. Trunchiul este puţin flexat pe bazin,
iar spatele rotunjit. Braţele sunt îndoite din coate şi îndreptate în direcţia de primire a mingii. Această
poziţie, cu mici modificări este păstrată şi după prinderea mingii, ea constituind poziţia de plecare
(de bază) în vederea pasării ulterioare a acesteia.