Comunicare în Știința Sportului și Educației fizice

Note de curs
CURS 11-12
 SEMNALELE CORPULUI UMAN
Kinezica
Expresiile feţei
Oculezica
Olfactica
Haptica

Kinezica (studiul mişcărilor corpului)

Kinezica sau mişcarea corpului include gesturile, mişcările mâinii şi ale
braţului, mişcarea piciorului, expresiile faciale, privirea fixă şi clipitul, postura
sau poziţia corpului.
Deşi fiecare parte a corpului poate fi utilizată pentru a transmite mesaje
nonverbale, faţa, mâinile şi braţele sunt principalele canale kinezice prin care
sunt trimise mesajele nonverbale. Comparativ cu alte părţi ale corpului, ele au
o mare capacitate de transmitere, în special faţa. Cel mai răspândit sistem de
clasificare a canalelor kinezice a fost dezvoltat de Paul Ekman şi Wallace
Friesen, în lucrarea The Repertoire of Nonverbal Behavior: Categories,
Origins, Usage and Coding (1969). Ei au organizat comportamentul kinezic în
cinci mari categorii:
1) emblemele;
2) ilustratorii;
3) dispoziţiile;
4) reglatorii;
5) adaptatorii.
Semnificaţiile celor mai multe dintre acest canale kinezice variază de la o cultură
la alta.
Emblemele şi ilustratorii
Emblemele sunt în primul rând (dar nu şi exclusiv) gesturile mâinilor care
au o traducere literală verbală directă. În S.U.A. gestul mâinii folosit pentru a
reprezenta cuvâtul „pace” este un bun exemplu largă recunoaştere a emblemei.
În opinia lui Dane Archer emblemele constituie un canal de comunicare prin
care se poate transmite un bogat volum de informaţii; mai mult, el consideră că
emblemele sunt adesea deosebit de subtile, conţinând însă semnificaţii
profunde.
Oamenii aparţinând culturilor diferite utilizează diferite embleme, chiar dacă
în orice cultură există, în general, un nivel ridicat al acordului semnificaţiei
emblemelor particulare. Totuşi, pentru un străin, o emblemă favorită a unei
culturi, poate să-i rămână acestuia străină (lipsită de semnificaţie).
Dacă emblemele sunt, în primul rând, gesturile mâinilor care au o traducere
verbală directă, ilustratorii sunt reprezentaţi, în mod tipic, de mişcările
mâinilor şi ale braţului, mişcări care acompaniază vorbirea, sau funcţionează
pentru a completa ori a accentua ceea ce a fost spus prin cuvinte. Bătutul cu
pumnul în masă în timpul unui discurs, de exemplu, sau gestul de a arăta cuiva
pumnul strâns, pentru a ne exprima furia, sunt ilustratori. Ilustratorii servesc
funcţiei metacomunicaţionale, adică ei sunt mesaje despre mesaje; sunt mesaje
nonverbale care ne spun cum să interpretăm mesajele verbale. În cea mai mare
parte a lor, emblemele şi ilustratorii nu sunt învăţaţi în şcoală, ci sunt dobândiţi
pe cale informală, de către copil, prin intermediul procesului de socializare, în
cadrul culturii căreia îi aparţine. Începând cu vârsta de şase luni, copiii din toate
culturile încep să folosească gesturile pentru a comunica părinţilor lor
necesităţile pe care le au.
Dane Archer, profesor la Universitatea Santa Cruz, California, specialist în
comunicare, consideră că emblemele şi ilustratorii au o vechime de cel puţin
2.500 de ani şi pot fi văzuţi în activitatea artistică străveche a diferitelor culturi.
Archer este părere că studiul sistematic al gesturilor a început cu aproximativ
400 de ani în urmă, în timpul lui Shakespeare. Deşi culturile diferă mult în ceea
ce priveşte utilizarea ilustratorilor, oamenii din majoritatea culturilor au
tendinţa de a le folosi pentru aceleaşi tipuri de situaţii de comunicare. De
exemplu, multe dintre culturi folosesc emblemele şi ilustratorii în timpul
salutului, (de sosire sau de rămas-bun), pentru a insulta sau pentru a adresa
obscenităţi altor persoane, pentru a indica lupta sau zborul şi pentru a descrie
relaţii romantice sau de prietenie.
Ritualurile de salut reprezintă o componentă importantă în repertoriul
comunicativ al oricărei persoane. Faptul de a cunoaşte formele de salut
practicate în diferite culturi, în cadrul interacţiunii cu persoane dintr-o cultură
sau alta reprezintă un prim pas spre dezvoltarea competenţei de comunicare
interculturală. Într-un context mai important şi în culturile colective, ritualurile
de salut diferă adesea, cu privire la acordul asupra statutului social al cuiva. Mai
mult, în unele culturi, bărbaţii şi femeile au reguli diferite despre modul în care
să salute pe cineva. Bunăoară, când coreenii salută (întâmpină) persoane mai
vârstnice, profesori sau persoane cu un statut mai ridicat (decât are cel ce
adresează salutul), se apleacă rămânând astfel pentru o durată de timp ceva mai
mare, şi evitând totodată contactul cu privirea. Când se întâlnesc oameni de
afaceri sau prietenii între ei plecăciunea este, de regulă, mai scurtă şi mai rapidă.
Sigur că exemplele pot continua, popoarele asiatice oferind „cu generozitate”
felurite ritualuri de salut, ele nefiind singurele în acest sens, de altminteri.

Dispoziţiile: Expresiile feţei

Atunci când vorbim de „expresia feţei” cuiva, în mod neîndoielnic, ne vine
în minte reprezentarea anumitor componente (privire, poziţia sprâncenelor, a
buzelor, o grimasă sau un zâmbet întipărit pe faţa persoanei etc.). Chipul dă
expresie în modul cel mai reuşit trăirilor interioare, şi tot el, fiind la elementul
aflat cel mai „la vedere” ne poate ajuta în a fi persuasivi atunci când susţinem o
problemă sau, din contră, să ne trădeze adevăratele trăiri. Toate componentele
aflate la nivelul feţei, prin a căror punere în mişcare lăsăm să se vadă, ori
încercăm să ascundem ceea ce gândim ori simţim, alcătuiesc ceea ce denumim
prin mimică. Nici unul dintre elementele alcătuitoare ale comportamentului
nonverbal nu întruneşte caracterul de universalitate la nivel de semnificaţii
conţinute, aşa cum se întâmplă cu mimica.
Mark Knapp şi Judith Hall (autori ai seriei Nonverbal Communication in
Human Interaction) au ajuns la concluzia că, probabil mai mult decât oricare
altă parte a corpului, faţa poate exprima cel mai bine nonverbalul. Prin
intermediul expresiilor faciale, ne putem comunica personalitatea, putem
deschide şi închide canalele de comunicare, completa sau califica alt
comportament nonverbal şi, probabil, mai mult decât orice altceva, ne putem
comunica starea emoţională.
Mulţi lingvişti sunt de părere că limbajul nostru verbal a evoluat dintr-un
sistem non-lingvistic de comunicare care a fost moştenit din trecutul nostru, din
statutul de primate. Dacă acesată aserţiune este reală, atunci ei ar trebui să se
aştepte ca unele forme ale comportamentului nonverbal să fie aceleaşi în cadrul
culturilor. Evidenţa curentă sugerează că anumite expresii faciale ale emoţiei,
numite dispoziţii sunt universale. Paul Ekman afirmă că oamenii pot exprima
mai mult de 10.000 de expresii faciale şi că, 2.000 până la 3.000 dintre acestea
au legătură cu emoţiile. Ekman este precaut atunci când subliniază faptul că,
prin studiul feţelor, noi nu putem spune ce gândesc oamenii, ci doar ceea ce simt
aceştia.
Efectuarea numeroaselor studii şi cercetări l-au condus pe Ekman la
necesitatea de a descoperi dacă anumite elemente ale comportamentului facial
sunt universale sau au un caracter specific. El şi colegii săi erau de părere că
anumite mişcări ale feţei sunt probabil universale în exprimarea surprizei, a
fricii, furiei, dezgustului, fericirii şi tristeţii. Ei au argumentat în continuare că,
în timp ce oamenii din culturi divergente pot exprima în mod similar emoţiile,
ceea ce stimulează emoţia şi intensitatea cu care este exprimată aceasta este,
probabil, cultura de apartenenţă. Altfel spus, deşi germanii şi japonezii pot
exprima teama, surpriza, furia, fericirea şi dezgustul în termeni de expresii
faciale similare, ce „smulge” teama în germani poate fi diferit de ceea ce smulge
teama din japonezi. Mai mult, culturile pot diferi în ceea ce priveşte modul în
care îşi gestionează şi îşi regularizează expresiile faciale de emoţie, mai ales în
prezenţa altora.
Deşi studiile lui Ekman demonstrează că expresiile faciale ale emoţiilor
primare sunt universale, alte informaţii precum individualismul şi colectivismul
joacă un rol esenţial în exprimarea emoţiilor.

Reglatorii
Reglatorii non verbali sunt acele comportamente şi acţiuni care guvernează,
direcţionează şi/sau conduc conversaţia. Pe parcursul conversaţiilor, în Statele
Unite de exemplu, contactul direct prin intermediul privirii şi răspunsul
afirmativ prin mişcarea specifică a capului, comunică, în mod tipic înţelegerea
(acordul) sau ceea ce interlocutorul înţelege că s-a comunicat. Chiar gradul de
apropiere fizică, pe durata unei conversaţii, este un semnal care poate atenţiona
interlocutorul dacă să continue sau nu comunicarea.
Regulile pentru contactul direct sau distanţa în timpul conversaţiei variază
considerabil, la nivel de cuturi specifice unei ţări sau alteia.

Adaptatorii sunt acţiuni kinezice care satisfac necesităţi de ordin

psihologic sau fiziologic. Scărpinarea unei mâncărimi satisface o necesitate de
ordin fiziologic, pe câtă vreme gestul de a bate (ritmic, eventual) pe bancă cu
pixul, în timp ce aşteptaţi ca profesorul să delibereze într-un examen final,
satisface o nevoie psihologică. Importanţa adaptatorilor nu este foarte ridicată,
de aceea nici studiile asupra lor nu sunt numeroase; în cea mai mare parte,
adaptatorii nu sunt studiaţi (învăţaţi) pentru că, probabil nu variază foarte mult
în cadrul culturilor.

Oculezica (contactul vizual)

Oculezica poate fi definită drept comportamentul privirii.
În timpul interacţiunilor sociale, oamenii se privesc în ochi, în mod
repetat, dar contactul vizual mai prelungit are loc atunci când îl ascultăm pe cel
ce vorbeşte, menţinându-ne privirea în medie de trei până la zece secunde;
faptul de a prelungi contactul vizual conduce la instalarea disconfortului celui
care vorbeşte. Durata contactului vizual este reglată de reguli bine definite,
specifice unor zone culturale largi.
La om, lipsa contactului vizual creează sentimentul lipsei de interacţiune, al
comunicării insuficiente. Orientarea şi focalizarea privirii dau informaţii despre
gradul de apropiere resimţit de interlocutor; acesta poate aborda privirea
oficială, rezervată şi respectuoasă, de anturaj, între prieteni, colegi, persoane
apropiate, sau intimă, erotică.
În cadrul relaţiilor interpersonale, privirea (“eye-contact”) oferă un
feedback important despre reacţiile celui din faţa noastră, iar modul în care
privim şi suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare,
încredere. Chiar şi a simplul fapt de a privi sau de a nu privi pe cineva poartă o
semnificaţie: privind pe cineva confirmăm că îi recunoaştem (şi eventual îi
acceptăm) prezenţa, iar interceptarea privirii cuiva înseamnă dorinţa de a
comunica. În cazul unui discurs având un număr mai mare de auditori, privirea
va fi îndreptată, ritmic, cu menţinerea ei timp de 1-3 secunde pe fiecare
persoană. Concentrarea privirii pe una-două persoane din acel auditoriu, şi
automat ignorarea stabilirii unui contact vizual şi cu ceilalţi prezenţi, ar putea
crea, acestora din urmă, exact sentimentul că sunt ignoraţi, chiar dacă intenţia
vorbitorului nu a fost aceasta.

Olfactica (semnalele olfactive)

Olfactica se referă la simţul omului asupra mirosului, simţ care îndeplineşte o
funcţie biologică de mare însemnătate. Probabil cel mai puţin înţeleasă, şi
totodată cea mai fascinantă dintre toate senzaţiile umane este olfactica, adică
simţul mirosului.
Cercetările efectuate asupra simţului olfactiv, ca şi al rolului pe care îl
îndeplinesc mirosurile – în general – în viaţa socială prezintă anumite
dificultăţi, întrucât rămân neelucidate o serie de necunoscute, precum, ce
semnifică exact expresii de genul: miros înţepător, miros neplăcut, miros acru
(înnăcrit) sau miros dulceag, miros proaspăt etc. Un obstacol în realizarea unei
clasificări a mirosurilor îl reprezintă modurile diferite în care percep indivizii
umani aceste mirosuri.
Deosebirile între clasele sociale, respectiv cele bazate pe miros reprezintă
produsul cultural parental, al educaţiei, al religiei, şi al presiunii sociale din
partea semenilor. Mai mult, aceste distincţii susţin barierele sociale dintre
grupuri şi chiar justifică persecutarea de către grupul dominant a grupurilor
subordonate. În Evul Mediu, oamenii bogaţi cumpărau parfumuri pentru a
diminua (acoperi) mirosurile claselor inferioare.
Boyd Gibbons, (în lucrarea sa din 1986, intitulată The Intimate Sense of
Smell ), afirmă că în timpul celor două războaie mondiale, soldaţii germani şi
cei englezi pretindeau că pot identifica duşmanul cu ajutorul mirosului;
„pretenţii” similare au mai fost relatate şi cu prilejul altor războaie importante,
asupra cărora nu vom stărui, din motive de spaţiu şi nu numai…
Într-o altă perioadă din istoria omenirii s-a vehiculat intens ideea că
„negrii ar avea un miros puternic şi dezagreabil”.
Deşi probabil că este cel mai puţin studiat dintre toate simţurile,
sociologii au descoperit că senzaţia olfactivă are o potenţială influenţă asupra
interacţiunii sociale. Potrivit statisticilor de specialitate, un procent semnificativ
de adulţi sunt conştienţi şi influenţaţi de mirosuri, în mediul lor. Accentuarea
mirosului este adesea motivată de rolul central pe care îl are olfactica în
menţinerea relaţiilor sociale.

Haptica
Haptica, sau comunicarea tactilă se referă la folosirea atingerii. Mark
Knapp este de părere că atingerea ar putea fi cea mai primitivă formă de
comunicare. Comunicarea haptică variază foarte mult de la o cultură la alta, iar
numărul şi tipurile de atingeri variază în raport cu vârsta, sexul, situaţia şi
relaţia persoanelor implicate. Eduard Hall face distincţie între culturile de
contact, şi cele de noncontact. Culturile de contact sunt acelea care tind să
susţină (încurajeze) atingerea şi se angajează în atingere mult mai frecvent decât
culturile de contact-moderat sau culturile de noncontact, în care atingerea apare
mai puţin frecvent şi este, în general, descurajată. Multe dintre culturile
americane sudice şi centrale sunt considerate ţări de contact, aşa cum sunt
culturile multor ţări sudice europene. Statele Unite sunt considerate ca având o
cultură de contact-moderat, în timp ce multe ţări asistice sunt considerate ca
având culturi de non-contact.
Datorită faptului că suntem adesea sfătuiţi să nu-i atingem pe alţii, unii oameni
dezvoltă evitarea atingerii. Astfel de oameni se simt neconfortabil în situaţii care
cer (solicită) atingerea, evitând-o pe cât posibil. Studiile efectuate de Beth Castel
pe populaţii din America, Japonia, Puerto Rico şi Korea, l-au condus la
concluzia că japonezii şi americanii permit femeilor să atingă o altă femeie, dar
bărbaţii nu trebuie să se atingă între ei, pe când la coreeni şi la puertoricani
situaţia se prezintă exact invers.
 Oamenii din Nordul Italiei au câteva inhibiţii în legătură cu spaţiul personal şi
atingerea, iar indienii din partea de Est au formă de expresivitate aparte în
privinţa atingerii. Faptul de a atinge piciorul unei persoane mai vârstnice este
un semn de respect; indienii îşi demonstrează înrederea faţă de o persoană prin
gestul de strângere viguroasă a mâinii, pe durata unei conversaţii sau în timpul
unei activităţi religioase. Când un preot hindus îşi dă binecuvântarea la
adunările religioase, el atinge delicat cu palmele sale mâinile deschise ale celor
prezenţi.
Şi arabii saudiţi tind să acorde o mare valoare atingerii. Oamenii de afaceri
saudiţi îşi strâng adesea mâinile, ca semn de încredere, o formă de
comportament haptic pe care americanii o interpretează adesea greşit. Totuşi,
femeile saudite nu sunt niciodată atinse în public.
Ca şi proxemica, natura atingerii este adesea mediată de mai multe culturi.
Relaţia dintre interactanţi, locul şi durata atingerii, presiunea şi relativitatea
atingerii, mediul în care aceasta apare (public sau privat), precum şi dacă
atingerea este intenţională sau pur accidentală influenţează atingerea în cadrul
culturilor.
Alte forme de transmitere a conţinuturilor nonverbale.
 Artefactel
 Proxemica
 Cronemica

Artefactele
„Îmbrăcămintea, podoabele, accesoriile vestimentare comunică apartenenţa
persoanei la genul biologic (bărbat/femeie), la o clasă de vârstă
(tânăr/matur/bătrân), la o categorie socio-economică (ţăran/orăşean;
patron/muncitor), la o profesie sau alta (militar, preot etc.). Este imposibil să fii
îmbrăcat şi să nu transmiţi celorlalţi ipso facto cine eşti şi cum percepi tu
lumea.” (Septimiu Chelcea, 2005, 52).
Adeseori putem identifica tipul de cultură căreia îi aparţine o persoană după
înfăţişarea sa fizică şi după modul cum este îmbrăcată. Comunicarea cu altă
persoană este precedată de observarea vizuală a apariţiei sale fizice. Mai mult,
în majoritatea culturilor, oamenii manipulează în mod conştient apariţia lor
fizică pentru a-şi comunica identitatea; de asemenea, cele mai multe culturi au
reguli stricte privind modul în care membrii săi se vor prezenta. Nerespectarea
„prevederilor” unei culturi asupra modului în care cetăţenii se prezintă este un
fapt ce poate genera sancţiuni severe.
În aproape toate culturile bărbaţii şi femeile se îmbracă diferit, iar
diferenţele încep încă de la naştere. În Statele Unite, de exemplu, nou-născuţii
băieţi sunt îmbrăcaţi, în mod tradiţional în albastru, iar fetiţele în roz. În cultura
masai din Kenya, distincţia dintre tinerele fete şi femei este făcută cunoscută
prin artefactele corporale. Femeile masai poartă coliere specifice şi cercei,
pentru a desemna statutul lor marital. Pentru o femeie măritată, faptul de a fi
văzută fără cercei poate atrage asprimea pedepsei fizice din partea bărbatului ei.
Bărbaţii masai poartă cercei şi inele de braţ, care le desemnează statusul social.
Tot purtarea unui anumit cercel deosebeşte bărbatul mai în vârstă de cel
luptător. În fine, alte ornamente corporale transmit dacă un masai (bărbat sau
femeie) a fost circumscris.
În majoritatea culturilor islamice, femeile musulmane sunt adesea uşor de
recunoscut prin eşarfele purtate pe cap sau prin turbane, care reprezintă
simboluri importante ale credinţei religioase printre musulmani. Smucker
apreciază că eşarfele sunt adesea percepute de occidentali ca un semn al
subjugării femeilor de către bărbaţi. În Turcia, totuşi, multe femei tinere
musulmane cred că, mai curând decât a reprezenta un simbol al servituţii faţă
de bărbaţi, eşarfa purtată pe cap sau voalul serveşte drept formă de protecţie
împotriva privirilor îndrăzneţe ale bărbaţilor şi ca un simbol al credinţei faţă de
Dumnezeu, iar nu neapărat faţă de soţii sau taţii lor.
Potrivit lui Phillip Harris şi Robert Moran (în lucrarea lor din anul 1991,
Managing Cultural Differences), stipulează ideea că în multe culturi din Estul
Mijlociu, precum Arabia Saudită, legea islamică decretează că îmbrăcămintea
femeilor trebuie să fie conservatoare, iar podoaba capilară a acestora trebuie să
fie acoperită în public. Mai mult, ele trebuie să evite machiajul în prezenţa
bărbatului saudit. Ideea care susţine acest fapt este aceea de a evita trezirea
instinctului sexual al bărbatului. Bărbaţii saudiţi pot purta fie cămaşa
tradiţională saudită, fie costumul occidental, dar nu au voie să poarte pantaloni
scurţi, şi nici cămăşi descheiate. De asemenea, este interzisă purtarea părului
lung de către bărbaţi.
În Japonia, kimono-ul – o robă lungă cu mâneci largi şi lungi – este
îmbrăcămintea tradiţională atât a bărbaţilor, cât şi a femeilor; este purtată cu o
centură lată sau obi ca articol exterior de îmbrăcăminte. Design-ul specific al
kimono-ului variază în raport cu vârsta, cu sexul, cu starea civilă, cu perioada
anului şi ocazia la care este purtat.

Cronemica
Cronemica se referă la canalul nonverbal al timpului. Edward T. Hall (1988,
142) vorbeşte de diferenţa care trebuie făcută între timpul monocronic şi timpul
policronic, în funcţie de aceste două forme temporale fiind orientate toate
culturile. Timpul monocronic este interpretat ca fiind liniar, tangibil şi divizibil
în părţi din ce în ce mai mici şi mai precise (ani,luni, săptămâni, zile, ore,
minute, secunde, sutimi şi miimi de secundă). Timpul policronic se
caracterizează prin efectuarea simultană a mai multor activităţi şi printr-o
implicare mai puternică a oamenilor în aceste activităţi.
Primul sistem pentru organizarea timpului, în aproape toate culturile, este
calendarul; acesta dă oamenilor posibilitatea de a controla timpul. Tot
calendarele sunt cele care dau posibilitatea menţinerii legăturii dintre om şi
universul cosmic, ori a omului cu supranaturalul. Potrivit lui L.E.Doggett
(specialist în probleme de oganizare a calendarelor), în multe culturi,
calendarele sunt considerate aproape sacre şi servesc drept sursă a ordinii
sociale şi a identităţii culturale. Din multe puncte de vedere, calendarele
dictează modelele de comunicare umană. Când oamenii muncesc, lucrează,
mănâncă, celebrează, urmează o formă instruire (educaţie), se odihnesc, poartă
războaie etc., etc., totul se desfăşoară în funcţie de cursul timpului, prescris de
calendar. De exemplu, se crede despre căsătorii că sunt de succes, în funcţie de
numărul de ani pe care cuplurile l-au parcurs în această formă. În cele mai multe
culturi, vârsta unei persoane, care este măsurată prin calendar, reprezintă
primul criteriu pentru privilegiile sociale şi culturale, ca şi pentru
responsabilităţile acelei persoane.
L.E. Doggett apreciază că există aproximativ patruzeci de calendare utilizate în
întreaga lume, în zilele noastre; cele mai multe dintre aceste calendare sunt
realizate pe baze astronomice. Ciclul primar astronomic include ziua, luna, anul:
zilele sunt definite de rotaţia pământului în jurul propriei axei; lunile se bazează
pe mişcarea de revoluţie a lunii în jurul pământului; anul se bazează pe mişcarea
de revoluţie a pământului în jurul soarelui.
În opinia lui Edward Hall, semnificaţia perceperii timpului este diferită
în cadrul culturilor. Bunăoară, în S.U.A. timpul este tangibil (concret,
perceptibil); pentru americani timpul poate fi cumpărat, vândut, salvat,
cheltuit, pierdut, măsurat, decis, risipit. De asemenea, americanii sunt orientaţi
spre viitor, în sensul că totul este planificat cu stricteţe, tot ce se aşteaptă sau se
doreşte a se întâmpla. Dimpotrivă, pentru mulţi dintre arabi, o persoană care
încearcă să privească în viitor este considerată fie nonreligioasă, fie nebună. În
mintea arabilor, predomină ideea că Dumnezeu şi numai el poate decreta ce se
va întâmpla şi ce nu. O altă constatare a lui Edward Hall se referă la faptul că
durata este o componentă importantă pentru modul în care cineva percepe
timpul, durata acestuia fiind ceea ce se întâmplă între două puncte. În fine,
timpul este o secvenţă de evenimente care diferă pentru fiecare set de
circumstanţe.

Proxemica
Proxemica se referă la percepţia şi utilizarea spaţiului, incluzând teritoriul şi
spaţiul personal. Teritoriul se traduce prin spaţiul geografic fizic, iar spaţiul
personal prin spaţiul psihologic sau perceptual – gândit uneori ca un „balon” de
spaţiu pe care oamenii îl poartă cu ei în activităţile lor de zi cu zi. În culturile
având o densitate a populaţiei ridicată, spaţiul şi teritoriul personal sunt amplu
valorificate. Privarea de spaţiu în locaţiile dens populate este adesea mai
degrabă de ordin psihologic, decât una de natură fiziologică. Pe străzile din
Calcutta, India, mersul pe jos nu înseamnă altceva decât izbirea de ceilalţi
trecători, iar acest fapt este unul cât se poate de obişnuit şi…aşteptat, totodată.
 Factorii socio-economici pot afecta, de asemenea, percepţia culturală asupra
spaţiului. Îngrămădirea în spaţiul casnic insuficient este un lucru comun, în
mare parte din Sri Lanka.
Este neîndoielnic faptul că, un rol decisiv asupra modului în care sunt
menţinute distanţele în timpul comunicării îl are cultura. Desigur că mai există
şi alte variabile decât cele culturale, care pot afecta distanţele proxemice, aşa
cum sunt vârsta şi sexul interlocutorilor, natura relaţiei acestora, mediul şi
etnia. Câteva studii au arătat că în cele mai multe culturi nevoia de spaţiu
personal creşte odată cu vârsta. În plus, utilizarea spaţiului influenţată de sex
pare să difere semnificativ în funcţie de cultura căreia îi aparţin participanţii la
procesul de comunicare.