Disciplina

Fundamentele științifice ale jocurilor sportive și aplicații în

Kinetoterapie:Handbal
Kinetoterapie și motricitate specială-KMS-anul II
Seminar-Gr.1, 2.
Semestrul I,An universitar 2021-2022
Titular seminar : Prof.univ.dr.Iancu Aurel

Note de seminar:uz intern.

Seminar 14-Conținutul 14-S.14-Tema 14
Traumatologia:toracelui, abdomenului, aparat urogenital.

Traumatismele toracelui

Sunt relativ frecvent întâlnite în fotbal. Producerea acestora are drept cauze: lovirea de către
adversar cu o parte a corpului (pumn, cot, cap, picior), căderea jucătorului în urma unei sărituri la
balon (dezechilibrat de către adversar, aterizează pe una dintre feţele toracelui), căderea
adversarului peste toracele celui căzut, rănirile cu un corp ascuţit de către adversar (crampoane).
Frecvent, se întâlnesc contuziile simple toracice, compresia toracică, contuzia acesteia cu
fracturarea a una - două coaste, în acest caz, amplitudinea respiraţiei este mult diminuată, din cauza
durerilor acute provocate de fractura coastei. Intervenţia chirurgicală ncfiind recomandată (decât în
cazuri complicate), se poate aplica, pe întregul to- race, un pansament elastic lat, atât de lejer, încât
să permită o respiraţie strict necesară.

Traumatismele abdomenului

Se produc în următoarele cazuri: lovirea abdomenului de către adversar cu pumnul, cotul sau
piciorul; izbirea abdomenului de către minge; strivirea abdomenului sub greutatea adversarului
căzut peste el. Se produc de cele mai multe ori contuzii abdominale simple, dar, din nefericire, au
existat şi traumatisme închise cu leziuni de organe.
 Traumatismele aparatului urogenital

Pot fi produse de diferiţi agenţi cu acţiune directă sau indirectă. Prin acţiunea directă la
nivelul rinichiului, prin prinderea acestuia între două suprafeţe dure, lovituri puternice cu cotul,
genunchiul sau piciorul (în direcţia dorso-ventrală), se pot produce leziuni de diferite grade:
infiltraţii sangvine, rupturi extrarenale, fisuri corticale, zdrobiri şi chiar rupturi totale. Asupra vezicii
urinare traumatismele intervin, în special, când este plină şi o pot rupe, în raport cu violenţa şocului.
Se recomandă deci înainte de antrenament şi joc, golirea vezicii prin urinare. Acţiunea directă a
agenţilor traumatici în regiunea perineoscrotală (testicule) pot determina leziuni şi ale organelor
terminale ale aparatului urogenital, care sunt foarte dureroase.

Afecţiunile hiperfuncţionale (de suprasolicitare) ale aparatului

locomotor

Sunt rezultatul suprasolicitărilor acestuia în anumite condiţii şi pe fondul unor tulburări

generale. Formele clinice ale afecţiunilor hiperfunc- ţionale ale aparatului locomotor, la fotbalişti,
sunt: miozita, tendinita, liga- mentita, meniscita, capsulita, aponevrozita, iar în cazul afectării
concomitente a două sau mai multe ţesuturi histologice, apar forme anatomo- clinice combinate, ca:
mioentezita, tenosinovita ş.a., cele mai frecvente localizări fiind la membrele inferioare, la aparatul
capsuloligamentar, la muşchi şi la tendoane.

Fiziopatologia leziunilor traumatice

Atât în cazurile de traumatisme nete, cât şi în cazurile în care acestea nu sunt aparente, ci pot
fi sub forma unor leziuni microtraumatice, repetate prin suprasolicitare, substratul lezional
determină modificări fiziopatologice în anumite limite, care pot fi sistematizate astfel:
- inflamaţie:
- durere;
- reducerea mobilităţii articulare şi a flexibilităţii ţesuturilor periarticulare;
- scăderea forţei musculaturii, cu sau ftiră hipotrofie;
- scăderea rezistenţei (anduranţei) muşchilor afectaţi de traumatism şi de imobilizarea
consecutivă;
- diminuarea funcţiilor de coordonare neuromusculară, îndeosebi a unor stereotipuri motorii de
fineţe legate de activitatea sportivă de performanţă, datorită întreruperii activităţii competitive şi a
antrenamentelor;
- scăderea capacităţii de efort, respectiv a capacităţii funcţionale cardiorespiratorii.
Toate aceste verigi fiziopatologice trebuie depistate şi evaluate cât mai exact. Rezultatele
obţinute se constituie în obiective ale recuperării medicale a jucătorului. Printre mijloacele de
depistare, enumerăm: prin mobilizare articulară, testare musculară, examene funcţionale
cardiorespiratorii specifice şi analize biochimice (după prof. dr. N. Teleki).
 Criterii de revenire în activitate

Pentru echipa de medici, cea mai dificilă decizie este stabilirea momentului revenirii
jucătorului în activitate după un traumatism.
De aceea, s-au făcut eforturi pentru stabilirea unor criterii, dintre care cele mai larg acceptate
apreciem că sunt următoarele:
1. seria completă de mişcări (fară nici o jenă) pentru leziunile vertebrale, cervicale şi
lombare, respectiv 80% din seria de mişcări în leziunile extremităţilor;
2. forţa musculară de cel puţin 80% din forţa musculară a membrului opus;
3. lipsa inflamaţiei persistente;
4. nu mai este necesară medicaţia antialgică;
5. să nu manifeste instabilitate articulară cu blocaj;
6. capacitatea (abilitatea) de a alerga fară dureri;
7. la examenul neurologic rezultatul normal;
8. jucătorul a fost instruit (avertizat) asupra:
- încălzirii speciale individuale şi în grup;
- recuperării totale a flexibilităţii şi forţei musculare, prin exerciţii
speciale executate la domiciliu;

- folosirii personale de aplicaţii de gheaţă sau căldură;

- folosirii protezelor pentru protecţia zonei traumatizate;
- obligaţiei de a raporta orice apariţie sau accentuare a durerilor şi inflamaţiei
după antrenament sau joc.
9. jucătorul a fost informat asupra riscului recidivei leziunii sau dis- funcţiei sau a altora noi;
10. nivelul cunoştinţelor jucătorului despre structurile lezate;
11. ritmul şi rezultatele finale globale ale procesului de recuperare;
12. nivelul competiţiei sau antrenamentului pentru care se dă avizul medical;
13. motivaţia jucătorului, voinţa lui de revenire la activitatea normală în echipă şi
disponibilitatea sa de a suporta unele dureri restante.