Tema 1 Introducere în studiul Dreptului penal.

I. Noțiunea și obiectul dreptului penal.

În lupta împotriva criminalității, un loc aparte îl au normele juridice penale, care în totalitatea
lor, semnează o ramură distinctă în cadrul sistemului de drept și anume – Dreptul Penal.
Noțiunea dreptului penal cuprinde în sine 3 aspecte: mai întâi de toate, DP este una dintre
ramurile principale în cadrul sistemului de drept, în cel de-al doilea rând, DP constituie o
știință juridică, iar în al treilea rând, DP reprezintă o disciplină didactică, care este studiată de
studenții instituțiilor de învățământ cu profil juridic.
Studiind DP ca ramură de drept este necesar de subliniat faptul că acestuia îi sunt
caracteristice toate semnele și principiile generale caracteristice dreptului. Cu toate acestea,
DP are un conținut al său propriu, posedă principii și trăsături specifice, care ilucidează
particularitățile acestuia și le permit să-l desemnăm drept ramură independentă în cadrul
sistemului de drept.

Definiție – Dreptul penal ca ramură de drept reprezintă totalitatea de norme juridice stabilite
de organele dupreme ale puterii de stat din RM (Parlamentul), care reglementează
prejudiciabilitatea și pasibilitatea de pedeapsă a faptelor infracționale. Temeiul răspunderii
penale, sistemul pedepselor penale, ordinea și condițiile aplicării lor,precum și liberarea de
răspundere și pedeapsă penală.

După conținutul lor, normele DP au un caracter dublu. Unele dintre ele stabilesc tezele
generale, principiile care se referă la cele 2 noțiuni de bază ale DP – infracțiunea și
pedeapsa penală. Aceste norme alcătuiesc conținutul părții generale a DP. Altele stabilesc
cercul și semnele unor fapte prejudiciabile determinate ca infracțiuni și stabilesc limitele și
tipurile pedepselor aplicate pentru comiterea în fapt a acestora. Anume aceste norme
formează conținutul părții speciale a DP.
Autonomia DP în cadrul sistemului de drept se bazează în primul rând, pe un obiect de
reglementare propriu și pe un procedeu specific de reglementare juridică.
Obiectul de reglementare propriu al DP îl constituie relațiile sociale care apar ca urmare a
săvârșirii infracțiunilor, iar subiecți ai raportului de DP sunt pe deoparte cetățenii, care au
comis infracțiuni, și pe de altă parte – statul prin intrmediul organelor judiciare.
Procedeul specific de reglementare juridică constă în interzicerea infracțiunilor ca fapte
prejudiciabile și determinarea pedepselor penale ce urmează a fi aplicate persoanelor care le-
au săvârșit. Acest procedeu este caracteristic doar DP.
DP este alcătuit din partea generală și partea specială. În normele părții generale , pe lângă
noțiunile de bază ale DP, care sunt infracțiunea și pedeapsa penală sunt formulate sarcinile
DP, sunt stabilite temeiurile răspunderii penale, și liberării de răspundere penală.
Principiile și limitele acțiunii legii penale în timp și spațiu sunt formulate noțiunile de
infracțiune și vinovăție, este stabilită vârsta răspunderii penale, sunt caracterizate cauzele care
înlătură caracterul penal al faptei, se dă o caracteristică etapelor activității infracționale, sunt
arătate scopurile pedepsei penale și este caracterizată instituția liberării de pedeapsă penală.
Partea generală și partea specială sunt strâns legate între ele, reprezentând un drept penal
unic. Unitatea acestora fiind determinată de scopul comun, care reprezintă apărarea
persoanei, societății și a statului de atentate criminale.
În sistemul dreptului – dreptul penal are cele mai strânse și indisolubile legături cu dreptul de
procedură penală și dreptul execuțional, reglementând relații sociale ce țin de valori identice.
DP are legături necesare cu fiecare dintre ramurile dreptului (contravențional, civil,
dr.muncii, dr.mediului).

II. Sarcini. Funcții ale Dreptului Penal.

Potrivit alin.1, art.2, “Legea penală apără împotriva infractorilor persoana, drepturile și
libertățile acesteia, proprietatea, mediul înconjurător, orânduirea constituțională,
suveranitatea, independența și integritatea teritorială a RM, precum și pacea și securitatea
omenirii și întreaga ordine de drept. Anume pentru îndeplinirea acestor sarcini, Codul Penal
determină, care fapte social-periculoase constituie infracțiuni și stabilește pedepsele, care
urmează a fi aplicate persoanelor care le-au săvârșit. Sarcinile DP, indiscutabil sunt legate de
starea și gradul criminalității în pofida multiplelor cauze apărute pe baza unei crize
economice existente, scăderea nivelului de trai al populației, activitatea nesatisfăcătoare a
organelor poliției, judecătorilor, procurorilor, criminalitatea posedă o tendință stabilă spre
creșterea, atât calitativă, cât și cantitativă, existentă și în perioade trecute, criminalitatea
organizată și profesională a căpătat o răspândire mai largă. Astfel, de structura generală a
criminalității, pozițiie dominantă încep să posede organizațiile și grupările criminale stabilite.
În ultima perioadă de timp, a crescut numărul infracțiunilor grave, s-au mărit și sunt în
continuă creștere numărul omorurilor comise, a vătămărilor corporale grave, furturile, jafurile
și tâlhăriile.
Reieșind din enumerarea sarcinilor DP, rezultă că funcția principală a DP este funcția de
ocrotire. Cu toate acestea, DP mai are și alte sarcini, una din principalele fiind prevenirea
infracțiunilor. Acest fapt se desprinde din conținutul alin.2, al art.2, care stabilește “Legea
penală are deasemenea drept scop prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.” În acest context,
DP îndeplinește funcția prevenirii generale și speciale (prevenție). Prevenția generală se
realizează prin intermediul stabilirii în legea penală a interdicțiilor care rețin persoanele de la
comiterea faptelor prejudiciabile, și prin intermediul existenței principiului răspunderii penale
a persoanelor vinovate de comiterea infracțiunilor – art.6. Funcția prevenției speciale își
găsește realizarea în aplicarea pedepsei sau a altor măsuri de DP față de persoanele care deja
au încălcat legea penală. Dreptului penal îi este caracteristică și funcția de educare.
Existența legii penale, aplicarea practică a ei, trebuie să educe la cetățeni stima față de lege.
Convingerea, în ce privește apărarea personalității, a drepturilor legale, a intereselor și
libertăților persoanei. În conținutul CP RM există norme, care stimulează cetățenii spre
apărarea intereselor și a drepturilor, atât personale, cât și ale altor cetățeni, precum și ale
societății. În acest sens, putem exemplifica – legitima apărare (art.36), starea de extremă
necesitate (art.38), constrângerea fizică sau psihică (art.39)…
Pot fi amintite, în acest sens și dispozițiile alin.3 al art 290, alin.5 al art.217, alin.4 al art.234.
Codul penal te responsabilizează sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de orice tip. Dreptul
penal constituie și un mijloc de înfăptuire a politicii penale. Drept politice penală se consideră
o parte a politicii sociale, ea reprezintă totalitatea ideilor dominante în societate despre
direcțiile principale, căile și metodă de luptă cu criminalitatea. Conținutul politicii penale,
constă în determinarea sarcinilor tactice și strategice de aplicare ale politicii penale, precum și
prevenirea de infracțiuni.
La etapa actuală, politica penală se caracterizează prin 2 tendințe principale. Prima este
îndreptată spre lupta cu infracțiunile exceptional de grave și grave, prin aplicarea pedepselor
penale aspre față de persoanele care le-au săvârșit.
A două tendință a politicii penale actuale constă în micșorarea sferei răspunderii penale
pentru infracțiunile care nu prezintă un grad sporit de pericol social și aplicarea față de
infractorii care le-au săvârșit a pedepselor non-privative de libertate.
Art.90,91 și 96. Politica penală își găsețte realizarea în dreptul penal, dreptul de procedură
penal și dreptul executional penal.

III. Știința Dreptului Penal.

Știința DP reprezintă totalitatea ideilor de drept penal predominante în societate la o etapă

anumită, despre dreptul penal și lupta cu criminalitatea. Obiectul științei DP îl constituie
legea penală și practica aplicării ei. Șiința DP studiază infracțiunile și pedeapsa penală în
calitate de instituții de bază ale dreptului penal. Obiectul științei DP îl constituie nu numai
cercetarea legii penale actuale, și a practicii aplicării ei, dar și istoria dezvoltării și constituirii
DP.
Astfel, din conținutul științei DP, face parte și studierea dreptului penal a țărilor de peste
hotare cu scopul aplicării experienței pozitive, atât în cercetările științifice, cât și în legislație.
O condiție necesară a dezvoltării științei DP o formează legătura acesteia cu practica, care își
găsește realizarea în multiple forme (mese rotunde, conferințe, congrese).
Dreptul penal prezintă cu sine și o disciplină juridică - cursul de Drept Penal. Conținutul de
bază al cursului constă în studierea legii penale actuale și a practicii aplicării ei, precum și
studierea tezelor de bază a teoriei DP. Disciplina didactică Drept Penal, se bazează pe știința
DP, disciplina didactică a DP este mai largă decât ramura de drept, întrucât aceasta studiază
pe lângă legislația penală și practica aplicării ei și istoria legislațiilor penale ale țărilor străine,
teoriile existente atât anterioare, cât și actuale.

IV. Principiile Dreptului Penal.

Principiile fundamentale ale DP reprezintă idei diriguitoare, orientări de bază, care călăuzesc
atât alaborarea, cât și realizarea normelor penale, care se regăsesc în cadrul instituțiilor
dreptului penal: infracțiunea, răspunderea și pedeapsa penală.
Actualmente, există următoarele principii fundamentale ale DP:
1. Principiul legalității – este un principiu unanim admis în doctrina penală a RM și cea
străină și exprimă regula potrivit căreia întraga activitate în domeniul dreptului penal
se desfășoară pe baza legii și în conformitate cu aceasta. O faptă, chiar dacă este
prejudiciabilă nu poate fi considerată infracțiune, atâta timp cât prin lege nu este
calificată ca atare, or o constrângere aplicată unei persoane, nu constituie o pedeapsă,
decât dacă a fost calificată prin lege. Mai mult, infracțiunea și pedeapsa trebuie să fie
prevăzută în lege anterior săvârșirii faptei.
Pentru prima dată principiul dat a fost formulat și înscris în Declarația drepturilor omului și
cetățeanului, de către ideologii Revoluției Franceze de la 1789 în ar.8, astfel:”Nimeni nu
poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi promulgate și legal aplicate”. Principiul dat a
fost afirmat și în Declarația Universală a dr. Omului adoptată de adunarea generală a ONU, la
10.12.1948, în alin.2 al art 11, astfel:”Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau
omisiuni, care nu constituiau în momentul în care au fost comise, un act cu caracter penal
potrivit dreptului internațional sau național ”. Consacrerea principiului legalității în CP RM
reprezintă o garanție a drepturilor și libertăților persoanei, în sensul că împiedică extinderea
legii penale prin analogie, deoarece pentru legiuitor este o obligație, ca în activitatea de
incriminare să precizeze cu exactitate, atât fapta interzisă, cât și sancțiunile aplicabile pentru
aceasta. Pentru organelle care aplică legea reprezintă o obligație de interpretare strictă a legii
în cazul concret.

2. Principiul umanismului (art.4) – presupune că întreaga reglementare penală trebuie

să pornescă de la interesele fundamentale ale omului. În actuala reglementare penală
avem dispoziții care confirm respectarea acestui principiu, în următoarele: alin.2,
art.61, alin.3, art.71, art.53, art.89.
3. Principiul democratismului (art.5) – exprimă regula că toți indivizii din societate
sunt egali în fața legii. Acest principiu este consacrat și în Constituția RM, adoptată la
28 iulie 1994. Egalitatea în fața legii funcționează pentru toți indivizii , fie în calitatea
acestora de beneficiari ai ocrotirii penale, fie de destinatari ai exigențelor acesteia.
4. Principiul caracterului personal al răspunderii penale (art.6) – conține regula
potrivit căreia atât obligația ce decurge dintr-o normă penală de a avea o anumită
conduită, cât și răspunderea ce decurge din nerespectarea acelei obligații, revin
persoanei care nu și-a respectat obligația săvârșind vinovăția, fapta interzisă, și nu
alteia orp unui grup de persoane. În dreptul penal nu se poate aplica răspunderea
penală pentru fapta altuia. Principiul dat apare ca o garanție a libertății persoanei, de
aceia este considerat principiul fundamental, totodată constituind principiul
răspunderii penale.
5. Principiul răspunderii și individualizării pedepsei penale (art.7) – presupune
stabilirea și aplicarea sancțiunilor de drept penal (pedepse și măsuri de siguranță) în
funcție de gravitatea faptei săvârșite, de pericol social pe care-l prezintă infractorul, de
necesitățile de corectare ale acestuia. Este și un principiu al răspunderii penale,,
realizarea scopurilor și funcțiilor sancțiunii penale are loc numai dacă acestea au fost
adoptate în cazul concret individual.

V. Izvoarele Dreptului Penal.

În general, prin "izvor" al dreptului penal se înțelege forma juridică pe care o îmbracă o
normă pentru a deveni obligatorie. Având în vedere că prin normele de drept penal
trebuie combătut fenomenul periculos al criminalității în scopul apărării valorilor sociale
prin prevederea cele mai grave răspunderi juridice, a răspunderii penale pentru
infracțiunile comise izvoarele dreptului penal sub raportul formei prezintă
particularitatea, că pot fi exprimate numai prin legi. Sensul noțiunii de lege ca izvor al
dreptului penal este acela de act cu caracter normativ adoptat de Parlamentul Republicii
Moldova după o procedură specială Izvoarele dreptului penal sunt:
1. Codul Penal al RM, care este unica lege penală a țării noastre.
2. Tratatele și convențiile internaționale în domeniul prevenirii și combaterii
criminalității încheiate de țara noastră cu alte state ori la care ea a aderat (traficul de
stupefiante, genocidul).
3. Hotărârile Curții Constituționale.
 4. Hotărârile CSJ pe probleme de drept penal.

Tema 2. Legea Penală.

I. Noțiunea de lege penală.

Legea penală ocupă un rol preponderent în ansamblul Izvoarelor dreptului penal. Anterior
am tratat legea penală ca izvor al dreptului penal în această interpretare. Prin legea penală se
înțelege actul legislativ care cuprinde norme de drept ce stabilesc principiile și dispozițiile
generale și speciale ale dreptului penal, determină faptele ce constituie infracțiuni și prevede
pedepsele ce se aplică infractorilor (alin.2, art.1) CP RM.
Dreptul Penal și legea penală se află într-un anumit coraport,
deoarece legea penală reprezintă o formă de exprimare a normelor juridice penale, totalitatea
cărora o constituie dreptul penal în ansamblu. Legea penală se aplică numai în cazul săvârșirii
faptei prejudiciabile, care conține toate semnele unei componențe de infracțiune concretă
prevăzută de Codul Penal sau în situațiile actelor de pregătire sau tentativă de infracțiune.

Trăsăturile legii penale sunt

1. Trăsătura de bază a legii penale ca act juridic al organului suprem al puterii de stat,
Parlamentul RM, reiese din desemnarea sa și constă în asigurarea persoanei, apărării
acesteia, drepturilor și libertăților ei, mediului, proprietății, intereselor statului și ale
societății, precum și a întregii ordini de drept de orice atentat criminal.
2. Legea penală reprezintă actul legislativ adoptat de Parlament în conformitate cu
prevederile Constituției și a actelor internaționale.
3. Legea penală în statul de drept reprezintă mijlocul realizării politicii penale.
4. Legea penală reprezintă un izvor al DP întrucât numai aceasta determină
prejudiciabilitatea și pasibilitatea de pedeapsă a faptelor.
5. Legea penală conține temeiul și principiile răspunderii penale precum și dispozițiile
generale ale dreptului penal.
6. Legea penală stabilește care fapte prejudiciabile (acțiuni/inacțiuni) constituie
infracțiuni și determină pedepsele care pot fi aplicate persoanelor care au săvârșit
infracțiunea sau în unele cazuri concrete, indică spre posibilitatea aplicării liberării de
răspundere și pedeapsă penală.
7. Legea penală corespunde condițiilor de ordin social, economic, politic și ideologic în
care trăiește societatea , intereselor și cerințelor acesteia, iar în cazurile apariției unei
necorespunderi, legea penală sau unele norme ale ei suferă modificări sau sunt
abrogate.
8. Legea penală însăși prin faptul aprobării și punerii ulterioare în aplicarea acesteia
contribuie la prevenirea criminalității, la respectarea prevederilor Constituției RM, și
altor legi din partea cetățenilor statului.

II. Categorii de legi penale. Normele juridice penale.

Pentru o mai bună cunoaștere și fundamentarea anumitor reguli privind interpretarea și

aplicarea lor, în doctrina penală, legile penale sunt clasificate astfel:
1. După criteriul întinderii sferei de incidență avem:
a) Legea penală generală
b) Legi penale speciale
Prin lege penală generală înțelegem orice dispoziție cu caracter penalș de generală
aplicabilitate sau având aplicațiune în raport cu un număr mare de norme penale speciale,
Codul Penal al RM reprezintă o lege penală generală.
Legi penale speciale sunt legile care conțin dispoziții cu caracter penal, privind situații
deosebite care necesită o reglementare specială. În general, legile penale speciale conțin
norme speciale prin care sunt incriminate și sancționate ca infracțiuni, fapte prejudiciabile
neprevăzute în CP RM, completându-se astfel, partea specială a legislației penale. De fapt,
normele prevăzute în partea specială a CP RM, au caracter de legi speciale în raport cu cele
prevăzute în partea generală a CP RM.
Importanța distincției dintre legile penale generale și speciale este legată de interpretarea și
aplicarea acestora, deoarece în domeniul dreptului penal, legea specială care derogă de la cea
generală are prioritate atunci când vine în concurs cu legea generală (art.116 CP RM).

2. Un alt criteriu de clasificare este după criteriul duratei de aplicare.

a) legi penale permanente – sunt legile cu o durată de aplicare nedeterminată în timp, în
sensul că în conținutul acestora nu se menționează momentul abrogării sau ieșirii din vigoare
a acestora. Legile date produc efecte și atunci când sunt modificate pe parcursul timpului (CP
RM).
b) legile penale temporare – care au o durată de aplicare în timp prevăzută chiar din
momentul apariției acestora, întrucât chiar în cuprinsul legii temporare, din start este stabilit
momentul ieșirii din vigoare a acesteia sau abrogării ei. Legile temporare pot fi emise și ca
urmare a unor situații excepționale (stare de război, inundații, cutremure) când necesită o
protejare minuțioasă anumite valori sociale.

3. După criteriul caracterului legilor penale

a) legile penale simultane (obișnuite) – sunt acele legi penale care se emit în condițiile de
normală desfășurarea vieții economico-sociale și a evoluției fenomenului infracțional.
b) legile penale excepționale (extraordinare) – sunt legile care apar într-o situație
excepțională prin care trece societatea (secetă dezastruasă ș.a.), aprobarea acestora fiind
impusă de necesitatea unei mai bune apărări ale valorilor sociale. Legile penale excepționale
conțin reguli derogatorii de la dreptul comun și privesc, fie incriminarea unor fapte care devin
periculoase în astfel de situații, fie că instituie sancțiuni mai grave pentru fapte deja
incriminate.

Normele juridice penale

Dacă legea penslă, în sens larg, reprezintă o totalitate de legi penale, la rândul ei, orice lege
penală reprezintă o totalitate de norme juridice penale. Normele juridice penale sunt reguli de
conduită care reglementează raporturile juridice de drept penal, care se nasc prin săvârșirea
unei infracțiuni concrete.
După conținutul și sfera de incidență a normei deosebim:
1. norme penale generale
2. norme penale speciale
1.Normele generale sunt acelea care sunt cuprinse în exclusivitate doar în partea generală a
CP RM și sunt de generală aplicabilitate. Ele stabilesc regulile de aplicare a instituțiilor
fundamentale ale dreptului penal, și anume infracțiunea, răspundera și pedeapsa penală.
Acestea la rândul lor se împart în 2 categorii
a) norme declarative – care stabilesc scopul și principiile fundamentale ale DP (1-7 sunt
norme declarative).
b) norme determinative – care conțin formularea instituțiilor și noțiunilor separate ale DP
(art.14,17,18,36,40,41).
2.Normele speciale sunt norme de incriminare care prevăd condițiile în care o anumită faptă
constituie infracțiune și pedeapsa ce urmează a fi aplicată pentru săvârșirea ei. Aceste norme
alcătuiesc conținutul părții speciale a CP RM.

a) norme de interdicție (prohibitive) – prin acestea legea penală impune o interdicție,

oprind săvârșirea unei anumite fapte prevăzută sub amenințarea...
b) norme de prescripție (onerative) – prin care se obligă cetățenii să săvârșească anumite
fapte recunoscute social utile (art. 163,162).

Dispoziția constituie acea parte a normei penale care determină faptele prejudiciabile care
constituie infracțiuni. Dispozițiile se clasifică în
1. Dispoziție simplă – care numește doar fapta infracțională fără a descrie semnele ei
(alin.1,art.145,146).
2. Dispoziție descriptivă – conține o descriere desfășurată a semnelor infracțiunii,
majoritatea sunt de acest tip. (art.166 prim).
3. Dispoziție de blanchetă – pentru a înțelege conținutul normei se face trimitere la alte legi
sau alte acte normative (nu din Codul Penal) art.223,225,236.
4. Dispoziție de trimitere – pentru a înțelege conținutul normei se face trimitere la
dispozițiile altor norm PENALE din CP RM, art.149197.
5. Dispoziție combinată – care conține mai multe tipuri de dispoziții enumerate anterior.
Art.344, art.166, alin.1.

Sancțiunea este cea de-a doua parte a normei penale care determină categoria (tipul și
cuantumul pedepsei pentru infracțiunea săvârșită).
Sancțiunile sunt de următoarele tipuri
1. Sancțiunea relativ-determinată – care stabilesc o singură categorie de pedeapsă penală
principală indicând limitele minimale și maximale aplicabile cazului dat, dar în legea penală
avem sancțiuni, care indică doar limita minimală a unei categorii de pedeapsă principală.
Pedeapsa cu amendă pentru persoana fizică începe de la 500 u.c. de amendă și pentru
persoana juridică amenda începe cu 1500 u.c. de amendă (ex. Alin.2, art.188 sau alin.2,
art.192).
2. Sancțiunea alternativă – este sancțiunea care stabilește două sau mai multe tipuri de
pedepse principale, iar instanța de judecată este obligată să pronunțe sentința de condamnare
doar o singură categorie de pedeapsă indicată de către legiuitor (ex. Alin.1,2, art.222 sau
art.225, alin 1.).
3. Sancțiunea combinată – în cazul respectiv legiuitorul stabilește posibilitatea aplicării
pedepsei penale atât unei persoane fizice, cât și unei persoanei juridice.

III. Interpretarea legii penale.

Interpretarea legii penale înseamnă dezvăluirea multilaterală și profundă a conținutului și
elucidarea veridicității lui introdus de legiuitor în textul legii.
Deosebim următoarele tipuri de interpretare a legii penale:
1. Interpretarea după subiect – adică cine interpretează legea.
2. Interpretarea după metodă – adică în ce mod are loc interpretarea.
3. Interpretarea după volum – adică asupra căror fapte se extinde acțiunea unei legi.
Interpretarea după subiect se clasifică în:
a) interpretarea legală – este o interpretare dată de însăși legiuitorul (ex. Capitolul 13, partea
generală a CP RM). Această interpretare are efect de lege.
b) interpretarea judiciară – este interpretarea care este dată de către instanțele judecătorești în
procesul examinării cauzelor penale.(ex. Hotărârile plenului CSI).
c) interpretarea doctrinară – este interpretarea dată de instituțiile științifice, savanții juriști și
lucrătorii practici. Aceasta nu are o putere obligatorie pentru organele care aplică legea
penală.
Interpretarea după metodă se clasifică în:
a) Interpretarea literară – consă în însușirea conținutului normei de drept penal cu ajutorul
cuvintelor prin care a fost exprimată. În acest sens, textul se analizează din punct de vedere
etimologic, sintactic și stilistic.
b) interpretarea sistematică – constă în elucidarea conținutului legii penale prin determinarea
locului ei în sistemul legislației penale în vigoare, precum și prin compararea ei cu alte legi
din alte ramuri de drept.
c) interpretarea istorică – constă în însușirea înțelesului normei penale prin studierea
condițiilor de ordin politic, economic, social și juridic în care a fost adoptată legea.
Interpretarea după volum se clasifică în:
a) Interpretarea extinsivă – atunci când legiuitorul a vrut să spună mai mult decât a exprimat
legea, iar sarcina interpretului este să extindă conținutul normei la voința legiuitorului.
b) interpretarea restrictivă – atunci când legiuitorul a vrut să spună mai puțin, dar a exprimat
mai mult, interpretul în această situație trebuie să restrângă conținutul normei la voința
legiuitorului.

IV. Acțiunea legii penale în timp.

Aplicarea legii penale este privită în DP în raport cu spațiul și cu timpul în care s-a comis
infracțiunea. Legile penale se modifică mereu în funcție de cerințele dezvoltării sociale, de
starea infracțională într-un moment sau altul. Principiul general al acțiunii legii penale în timp
este prevăzut în art.8 astfel:”Caracterul infracțional al faptei și pedeapsa pentru aceasta
se stabilesc de legea penală în vigoare la momentul săvârșirii faptei”. Astfel, potrivit
dispoziției date, legea penală se aplică numai infracțiunilor săvârșite în timpul când aceasta
este în vigoare, art.9, care stabilește timpul săvârșirii faptei, se consideră timpul când a fost
săvârșită acțiunea sau inacțiunea prejudiciabilă, indifferent de timpul survenirii urmărilor. De
regulă, o lege, nu numai cu character penal, se afă în vigoare din momentul aplicării acesteia
în Monitorul Oficial al RM și ea rămâne în vigoare până la momentul abrogării acesteia.
Unele legi au înscrise chiar în conținutul acestora momentul intrării în vigoare. Legea penală
nu se aplică faptelor trecute, dar numai faptelor comise în perioada când se afla în vigoare.
Acest principiu este cunoscut sub denumirea de principiul neretroactivității legii penale.
Să presupunem că o infracțiune săvârșită în timpul când era în vigoare o lege anumită, este
descoperită mai târziu, atunci când a apărut o altă lege care nu mai atribuie la categoria de
infracțiune fapta comisă de cel în cauză. În situația respectivă, fapta comisă sub legea veche
ar urma dacă am respecta strict principiul neretroactivității să i se aplice autorului legea în
vigoare în momentul comiterii faptei, lege pe care a încălcat-o. Legea nouă n-ar putea fi
aplicată, întrucât aceasta se referă la faptele ulterioare și nu la cele trecute.
Cu toate acestea, legislațiile penale modern consideră că făptuitorul nu poate fi judecatși
condamnat pentru o infracțiune pe care legea nouă nu o mai pedepsește, deoarece o asemenea
faptă nu mai prezintă vreun pericol pentru societate, anume din aceste considerente, legea
nouă urmează a fi aplicată infractorului, , chiar dacă este vorba de fapte trecute, adică va
retroactive absolvindu-l de pedeapsă. Mai mult ca atât, dacă infractorul se află în executarea
unei pedepse pronunțate în baza legii vechi, condamnatul va fi liberat de îndată în cazul în
care legea nouă nu mai atribuie fapta respective la categoria de infracțiune. Vor înceta de
asemenea, toate consecințele penale ale hotărârii anterioare. (alin.1, art.10) – retroactivitatea
legii.
Această acțiune retroactive a legii penale are loc, nu doar atunci când legea penală abrogă o
infracțiune, dar și atunci când legea nouă conține dispoziții mai favorabile pentru infractor.
Când legea este retroactivă – art.153, 154 – au fost abrogate. Potrivit alin.2 al art. 10 CP RM
legea penală care înăsprește pedeapsa sau înrăutățește situația persoanei vinovate de
săvârșirea unei infracțiuni Nu Are Efect Retroactiv.
Noua lege va fi considerate mai blândă în următoarele cazuri:
1. Când micșorează limitele maximale sau minimale ale pedepsei.
2. Când neschimbând limitele pedepsei principale, renunță la pedeapsa facultativă (anterior
legea penală stabilea de la 3 la 10 ani, cu amendă de 2000 u.c.), iar legea nouă stabilea de la 3
la 10 ani dar FĂRĂ amendă – aici pedeapsa e mai blândă!!!
3. Când conține o pedeapsă alternativă, fapt care acordă posibilitate instanței de a numi o
pedeapsă mai blândă, (legea penală veche stabilea de la 1 la 5 ani), iar legea penală nouă
stabilește de la 1 la 5 ani sau cu amendă de până la 1000 u.c. sau muncă neremunerată de
până la 80 h. Deci, legea penală nouă e mai blândă!!!
Legea penală veche stabilea de la 2 la 7 ani. Legea penală nouă stabilește de la 1 la 9 ani. Ne
uităm la limita MAXIMALĂ a pedepsei. Deci, pedeapsa de la 2 la 7 ani – este mai
BLÂNDĂ!!!

V. Aplicarea legii penale în spațiu.

Normele de drept penal din momentul intrării lor în vigoarese adresează destinatarilor legii
penale, adică tuturor cetățenilor, care trebuie să-și adapteze conduita la exigențele acesteia. În
literatura de specialitate, aplicarea legii penale este înțeleasă, în general, ca folosire a
acesteia, larealizarea prin constrângere a ordinii de drept penal, adică la soluționarea
raporturilor juridice penale de conflict, prin folosirea legii penale ca temei pentru tragerea la
răspundere penală și sancționarea făptuitorului. Aplicarea normelor penale se face în raport
cu anumite elemente, care își determină limitele de aplicare. Astfel, aplicarea legii penale este
determinată, în primul rând, de săvârșirea unor fapte prejudiciabile prevăzute ca fiind
infracțiuni. Absolut în toate cazurile faptele infracționale sunt săvârșite într-un anumit
loc și într-o anumită perioadă de timp, ceia ce presupune că spațiul și timpul, devin
elemente care determină limitele puterii de acțiune a legii penale. Aplicarea legii penale în
spațiu se desfășoară în conformitate cu principiile:
1. Principiul teritorialității.
2. Principiul cetățeniei.
Esența principiului teritorialității se exprimă în conținutul alin.1 al art 11, astfel:”Toate
persoanele care au comis infracțiuni pe teritoriul RM, urmează a fi trase la răspundere penală
în conformitate cu CP RM”.
Potrivit DP, prin noțiunea de teritoriu se înțelege întinderea de pământ și apele cuprinse între
frontierele RM, cu subsolul și spațiul ei aerian. Legea penală a RM acționează și pe navele și
aeronavele civile, precum și pe navele și aeronavele militare care aparțin RM – alin.6,5 al
art.11. Principiul dat, reprezintă suveranitatea statului, dreptul său inalienabil de a pedepsi pe
toți acei care încalcă legea, pe teritoriul asupra căruia statul își exercită autoritatea.

Excepții de la principiul teritorialității

Legea penală a RM se aplică în unele cazuri și infracțiunilor comise în străinătate. O primă
ipoteză este aceea când infractorul este cetățean al țării noastre și domiciliază în RM
(Ex. Cetățean al RM, X a comis un furt în Italia, după care s-a reîntors în RM. Deci, pentru
fapta comisă în Italia, el va fi judecat în conformitate cu CP RM).
Acest lucru e specificat în alin.2 al art.11, care prevede:”Cetățenii RM și apatrizii cu
domiciliul permanent pe teritoriul acesteia, care au săvârșit infracțiuni în afara teritoriului
țării sunt pasibili de răspundere penală în conformitate cu prezentul Cod”|
O a două ipoteză când legea penală a RM se aplăcă faptelor comise în străinătate, se referă la
cetățenii străini ori apatrizii cu domiciliul în străinătate, care săvârșesc fapte grave contra
statului RM sau contra unui cetățean al RM – Principiul realității legii penale. (Ex. Un
cetățean Italian omoară un cetățean al RM în Italia, dacă acesta, adică italianul nu va fi
pedepsit de legea statului unde a comis fapăta, va putea răspunde, evident cu autorizarea
procurorului general al RM, după legea țării noastre). Urmărirea penală și judecata se pot
desfășura și în lipsa infractorului, dacă nu a fost extrădat sau nu s-a prezentat benevol,
urmând să fie supus executării pedepsei îndată ce va fi reținut.
Ultima excepție de la principiul teritorialității legii penale privește aplicarea legii penale a
RM și atunci când este vorba de alte fapte săvârșite de un cetățean strain – Principiul
universalității – Ex. Un cetățean sustrage în propria sa țară sau în alta, bijuteriile unei
personae, apoi de bună voie, se refugiază în țara noastră. Dacă legea țării unde a fost comis
furtul, sancționează penal asemenea fapte, iar străinul se află pe teritoriul RM, acesta va putea
fi judecat și condamnat conform prevederilor legii penale a RM. În cazul când faptele comise
în străinătate de un cetățean străin atentează asupra securității țării noastre sau produc o gravă
vătămare corporală unui cetățean al RM, legea penală a RM se va aplica indiferent de ceea ce
se prevede în legea țării unde s-a petrecut fapta. Când, însă, este vorba despre alte fapte, legea
penală a statului nostru se aplică numai cu condiția ca și legea țării unde s-a petrecut fapta, să
o prevadă și ca infractorul să se găsească de bună voie, pe teritoriul RM sau să se fi obținut
extrădarea sa, care poate fi solicitată numai dacă victima infracțiunii este cetățean al RM.

Statele, mai ales în epoca noastră sunt preocupate de organizarea în comun a luptei împotriva
infractorilor, spre a nu le îngădui acestora să scape de răspundere fugind dintr-o țară în alta și
să speculeze eventualele deosebiri dintre legile penale.Este o formă a solidarității statelor
împotriva infracțiunilor, exprimând interesul comun de a lua măsuri eficiente împotriva celor
care încalcă normele de conviețuire. Anume pentru aceste situații statele obișnuiesc să
încheie tratate, prin care se obligă reciproc să predea infractorii autorităților îndreptățite de ai
trage la răspundere penală (art.13 CP RM). – așa apare instituția extrădării.

Se spune că extrădarea este activă atunci când țara noastră solicită să i se predea un infractor.
Pasivă este atunci când primim o asemenea solicitare din partea unui alt stat. Această
instituție a fost cunoscută din cele mai vechi timpuri. Se prevede, ori de câte ori, se acordă ori
se solicită extrădarea unui infractor, să se aplice dacă există o convenție între state regulile
din convenție, iar dacă nu există o asemenea convenție, extrădarea poate avea loc pe bază de
reciprocitate. În lipsa unei convenții sau a reciprocității, extrădarea se acordă sau se solicită
potrivit legii. Codul de procedură penală conține un șir de norme care reglementează
procedura de realizare a extrădării în practică (art.541,550 CPPRM). Extrădare – art. 12.
Legea penală a RM se aplică tuturor persoanelor care au comis infracțiuni pe teritoriul țării
noastre, indiferent de cetățenie și chiar dacă sunt apatride. Există totuși o excepție și de la
acest principiu în privința reprezentanților diplomatici ai statelor străine sau a persoanelor
oficiale aflate în vizită oficială în RM, și care potrivit convențiilor internaționale nu sunt
supuse legii penale a RM. Convenția de la Viena din 1961 despre relațiile diplomatice
,normele căreia și-au găsit reflectarea în legile RM. În 1992 – lege cu privire la statutul
misiunilor diplomatice ale RM în alte state și – legea cu privire la statutul misiunilor
diplomatice ale statelor străine în RM. Aceste persoane nu pot fi judecate niciodată după
legea penală a RM (alin.4, art.11). Dacă persoanele respective au încălcat legea penală a RM.,
ele vor fi reclamate statului care le-a trimis, pentru ca acesta să ia măsuri de reclamare. În
acest cerc de persoane intră:
1. Șeful misiunii diplomatice și membrii familiei acestuia.
2. Diplomații și membrii familiei lor.
3. Personalul tehnico-administrativ și membrii familiei lor.
4. Personalul de servire care nu sunt cetățeni ai statului acreditat și se bucură de
privilegii și imunitate.

Tema 3. Noțiunea de infracțiune.

I. Noțiunea și semnele infracțiunii.

O faptă, oricât de grave consecințe ar provoca în viața de toate zilele, nu va constitui

infracțiune, atâta timp, cât legea penală nu o va caracteriza ca atare prin înscrierea ei printre
faptele pedepsite de legea penală.
Noțiunea infracțiunii o găsim în alin.1 al art.14, astfel:”Infracțiunea este o faptă
(acțiune/inacțiune) prejudiciabilă prevăzută de legea penală săvârșită cu vinovăție și
pasibilă de pedeapsă penală”.
Orice infracțiune are la bază o faptă omenească, o manifestare exterioară de voință. Unele
infracțiuni presupun o acțiune. De ex. Pentru a sustrage, infractorul trebuie să-și însușească
un lucru care nu-i aparține. Pentru a vătăma integritatea corporală a persoanei trebuie să
lovească, într-un fel sau altul, victima. Alte ori, infracțiunea se comite prin inacțiune. De ex.
Funcționarul care nu-și îndeplinește ceia ce intră în îndatoririle sale de serviciu, săvârșește
infracțiune de neglijență în serviciu. Pentru a fi considerată infracțiune, mai este necesar, în
unele cazuri, ca fapta să fi produs rezultatul prevăzut de lege. De ex. Pentru a exista
infracțiunea de vătămare corporală, trebuie ca acțiunea autorului să fi avut ca urmare
vătămarea integrității corporale sau a sănătății victimei. Dacă făptuitorul nu și-a dus intenția
până la capăt, el va răspundere pentru tentativă de comitere a unei infracțiuni și nu pentru
infracțiune consumată. Tot așa, mai este necesar, ca între faptă și rezultat să existe o legătură
de la cauză la efect (raport cauzal). De ex. Dacă cineva lovește victima cu un cuțit, însă
acesta a decedat din altă cauză, (poate că a fost împuțcată de altcineva), atunci primul
făptuitor nu va răspunde pentru omor, ci pentru tentativă de omor. Pentru că victima a
decedat nu din cauza loviturii, ci din cauza armei de foc.
Fapta, adică acțiunera sau inacțiunea (semnul material al infracțiunii,obiectul de atentare,
gradul prejudiciabil) – reprezintă caracteristicile infracțiunii. Subliniind importanța semnului
material al infracțiunii, CP RM în alin. 2 al art.14 stabilește:”Nu constituie infracțiune
acțiunea sau inacțiunea, care deși formal, conține semnele unei fapte prevăzute de CP
RM, dar fiind lipsită de importanță, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei
infracțiuni”.

II. Semnele infracțiunii.

Legea penală indică criteriile ce trebuie luate în vedere la judecarea faptelor penale. Mai mult
ca atât, în legea penală sunt cuprinse doar acele fapte care prezintă un grad prejudiciabil
sporit.
Atunci când vorbim despre gradul prejudiciabil, trebuie să se țină seama de modul,
instrumentele și mijloacele de săvârțire a infracțiunii, de scopul urmărit, de împrejurările în
care a fost comisă fapta, de urmările produse sau care s-ar fi putut produce, precum și de
persoana făptuitorului. Aceasta înseamnă că pentru a ajunge la concluzia că o faptă, deși
prevăzută de legea penală, în realitate nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracțiuni.
Organul de urmărire penală ori instanța de judecată sunt obligate să analizeze temeinic orice
faptă. Ex. Furtul unei piese care valorează 99 lei, poate avea uneori urmări grave, deoarece a
dus la întreruperea procesului de producție într-o secție sau atelier. Astfel, de pildă, un furt de
valoare mică poate fi comis de două sau mai multe persoane (art.186, alin.2, lit.b), care
conține semnul calificant al acestei componențe de infracțiune. Chiar dacă se ajunge la
concluzia că unele fapte prevăzute de legea penală, nu prezintă în concret pericolul unei
asemenea infracțiuni, aceste acțiuni nu rămân nesancționate.

Ilegalitatea penală – se caracterizează prin aceia că o faptă, oricât de grave consecințe ar

provoca în viața de toate zilele, nu constituie infracțiune, decât dacă legea o caracterizează
prin înscrierea ei printre faptele pedepsite de aceasta. Astfel, se recunoaște implicit că fapta
respectivă prezintă un grad prejudiciabil care nu ar putea fi combătut în alt mod decât prin
aplicarea unei sancțiuni penale. Pe de altă parte, considerarea ca infracțiuni cu toate
consecințele legate de aceasta, numai a faptelor, care au fost mai întâi prevăzute de legea
penală, constituie o importantă garanție pentru cetățeni că nu vor fi trași la răspundere pentru
fapte care în trecut nu au fost incriminate. Ilegalitatea penală ca semn al infracțiunii este
strâns legată de gradul prejudiciabil, deoarece legea penală atribuie la categoria de fapte
ilegale doar acele acțiuni sau inacțiuni prejudiciabile.

Vinovăția – Numai semnele descrise până acum ale unei fapte să fie prevăzută de legea
penală și să fie prejudiciabilă, nu sunt suficiente pentru a constitui infracțiunea. Este absolut
necesar ca fapta să fi fost săvârșită cu vinovăție. Răspunderea subiectivă pentru infracțiune
este prevăzută astăzi practic în legislațiile tuturor țărilor. A cerceta dacă o persoană este
vinovată de fapta comisă înseamnă a analiza cugetul, gândul cu care aceasta a săvârșit fapta.
Organele justiției au obligația să cerceteze mai întâi dacă făptuitorul a săvârșit fapta ce i se
incriminează, iar după ce se răspunde afirmativ la această întrebare, trebuie să se verifice
dacă fapta a fost săvârșită cu vinovăție sau nu. Vinovăția ca semn al infracțiunii este
prevăzută de conținutul alin.2 al art.51 “Răspunderii penale este supusă numai persoana
vinovată de săvârșirea infracțiunii prevăzută de legea penală”. O faptă este comisă cu
intenție atunci când infractorul își dă seama de consecințele pe care le produce fapta sa și
urmărește să le producă sau are o atitudine indiferentă față de apariția acestora, nedorindu-le
de fapt. (art.17). Intenția poate exista și în cazul faptelor omisive, atunci când o persoană
privește liniștit o altă persoană aflată în primejdie fără să-I dea o mână de ajutor. O altă formă
a vinovăției este imprudența, de astă dată autorul prevede rezultatul antisocial al faptei sale,
însă se bazează pe aceea că îl va putea evita sau nu prevede urmarea prejudiciabilă, cu toate
că era obligat și avea posibilitatea să o prevadă. (art.18). Ex. Practic toate accidentele de
circulație.

Pasibilitatea de pedeapsă – Numai întrunite împreună (activitatea ilicită, geadul

prejudiciabil și vinovăția) conduc la existența unei infracțiuni și fac posibilă tragerea la
răspundere penală a făătuitorului. Cu alte cuvinte, temeiul de facto al răspunderii penale îl
constituie numai infracțiunea. Pentru a ajunge la concluzia dacă a fost comisă o infracțiune
sau nu, organelle judiciare trebuie să pornească, întâi de toate, de la fapta comisă.
Pedeapsa se exprimă prin amenințare, adică prin posibilitatea aplicării pedepsei pentru fapta
prejudiciabilă și ilegală. În calitate de semn al infracțiunii pedeapsa penală rezultă din
conținutul art.1, alin.2, care prevede:”...Codul Penal determină faptele ce constituie
infracțiuni și prevede pedepsele ce se aplică infractorilor”. Toate aceste patru semen
trebuie să existe cumulativ. 1. Fapta prejudiciabilă (semnul material al infracțiunii), 2.
Ilegalitatea penală, 3. Vinovăția. 4. Pasibilitatea de pedeapsă penală.

III. Clasificarea infracțiunilor. (art.18).

Prin noțiunea de clasificare a infracțiunilor se înțelege împărțirea tuturor infracțiunilor în

diferite categorii, conform gradului și caracterului prejudiciabil pe care îl prezintă. Teoria și
legea penală delimitează cinci categorii de infracțiuni în dependență de caracterul și gradul
prejudiciabil al acestora.

1. Infracțiuni ușoare – se atribuie infracțiunile intențiomate și imprudente pentru care legea

penală prevede posibilitatea aplicării pedepsei cu închisoare de până la 2 ani inclusiv sau o
altă categorie de pedeapsă mai blândă – art.256.
2. Infracțiuni mai puțin grave – sunt faptele comise atât intenționat cât și din imprudență,
pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare de până la 5 ani inclusiv-
alin.1,2, art.341 sau art.165 alin.1, art.344, alin.1.
3. Infracțiuni grave – la categoria data se atribuie infracțiunile intenționate și imprudente
pentru săvârșirea cărora legea penală stabilește posibilitatea aplicării pedepsei cu închisoare
de până la 12 ani inclusiv - alin.2, art.164 dau art.165 alin.1, art.166, alin.3.
4. Infracțiuni deosebit de grave – din această categorie fac parte doar faptele comise cu
intenție pentru săvârșirea cărora legiuitorul instituie o pedeapsă cu închiseare de un termen
ce depășește 12 ani – alin.5, art.16.
5. Infracțiuni exceptional de grave – infracțiunile intenționate pentru care legea penală
prevede în calitate de pedeapsă detențiune pe viață – alin.6, art.16 CP RM.

IV. Deosebirea infracțiunii de altă încălcări de lege.

Infracțiunile constituie o modalitate a faptelor ilicite. Este avsolut necesar să deosebim

infracțiunile și faptele civile, delictele contravenționale, precum și cele disciplinare. Semnul
principal de delimitare a infracțiunilor de alte încălcăride lege constă în caracterul ilegal al
acestora, întrucât infracțiunile absolut în toate cazurile sunt prevăzute doar de legea penală.
Alte încălcări de lege sau delicte încalcă normele altor ramuri de drept și nu numai legile, dar
și alte acte normative.
A doua deosebire – consecința săvârșirii unei infracțiuni este aplicarea celei mai aspre măsuri
de constrângere din numele statului sau din partea statului a pedepsei penale și apariția
antecedentului penal. Celelalte încălcări de lege se caracterizează prin aplicarea unor măsuri
de constrângere cu un grad de asprime mult mai redus, iar principalul este că acestea nu atrag
după sine apariția antecedentelor penale.
A treia deosebire – unele infracțiuni atentează la astfel de relații și valori sociale asupra
cărora alte încălcări de lege nu pot atenta. Ex. viața persoanei, sănătatea,integritatea
corporală, precum și securitatea statului, ș.a.
A patra deosebire – caracterul și gradul prejudiciabil al infracțiunii este cel mai periculos fapt
care are drept urmare atribuirea acțiunilor sau inacțiunilor respective doar la categoria
infracțiunilor penale.
Necesitatea determinării criteriilor de deosebire a infracțiunilor de alte încălcări de lege,
apare în mod special, în cazul faptelor care atentează asupra unuia și aceluiași obiect, dar care
reprezintă domenii ale unor diferite ramuri ale dreptului.

Tema 4 Componența infracțiunii.

I. Noțiunea și importanța componenței infracțiunii.

Răspunderea penală conform DP al RM poate fi aplicată doar atunci când există temeiurile
arătate în conținutul alin.2 art.51. Pentru tragerea la răspundere penală a unei persoane este
necesar de stabilit în săvârșirea unei fapte prejudiciabile prezența semnelor unei infracțiuni.
Astfel, persoana urmează să răspundă penal, nu din cauza că este considerată de către ofițerul
de urmărire penală sau procurorul periculoasă, dar pentru aceea că ea a comis o faptă care
conține toate semnele unei infracțiuni stabilite în norma penală. Știința DP numește totalitatea
acestor semne ca fiind – componență de infracțiune. Reieșind din conținutul art.3 CP RM,
termenul de componență de infracțiune, ca temei al răspunderii penale în acest conținut
legal nu este utilizat. Acest fapt, a dat naștere unor discuții care au loc și actualmente pe
problema dată. Majoritatea juriștilor consideră că unicul temei al răspunderii penale este
componența infracțiunii. Alții recunosc pe lângă componența infracțiunii și alte circumstanțe
care după părerea lor, constituie temeiul răspunderii penale, cum ar fi: (gradul prejudiciabil al
faptei comise, personalitatea subiectului infracțiunii ș.a.). Penalistul rus – Kurinov, susține
părerea cu privire la două temeiuri de tragere la răspundere penală, pe care le evidențiază
însă, după alte criterii.
Componența de infracțiune în calitate de abstracție juridică constituie primul temei, iar cel
de-al doilea temei – temeiul material, reprezintă însăți – INFRACȚIUNEA.
Legea penală actuală în art 51, alin.1, prevede că temeiul real al răspunderii penale îl
constituie fapta prejudiciabilă, iar componența infracțiunii stipulată în legea penală reprezintă
temeiul juridic al răspunderii penale. Rezultă că organele competente nu sunt în drept să
aplice față de o persoană răspunderea penală pentru comiterea acțiunii sau inacțiunii, care
deși prezintă pericol social, dar nu este determinată de partea specială a Codului Penal ca
infracțiune. Fapta prejudiciabilă a persoanei, reprezintă de fapt, ceea ce se petrece în
realitatea obiectivă. Componența de infracțiune este o noțiune juridică , despre ea ca
infracțiune care își găsește reflectarea în dispoziția normei penale. Răspunderea penală apare
numai pe baza faptei persoanei, faptă ce conține semnele unei componențe de infracțiune
concrete. Deci, nu este periculoasă componența de infracțiune în calitate de abstracție
științifică și temei al răspunderii penale, dar fapta persoanei în care se conțin toate semnele
unei componențe de infracțiune concretă. În cazul art.151, vătămarea intenționată gravă a
integrității corporale sau a sănătății sunt descrise semnele obiective și subiective ale
componenței respective. Astfel, subiectiv în cazul de față este vinovăția sub formă de intenție,
rezultă că vătămarea intenționată care conține măcar unul dintre semnele obiective arătate
mai sus constituie o vătămare intenționată gravă și peraoana urmează să răspundă penal în
conformitate cu art.151 CP RM.
Lipsa semnelor obiective enumerate, în acțiunile persoanei, dar care sunt legate de cauzarea
unui prejudiciu sănătății altei persoane, arată că vătămarea integrității corporale sau a
sănătății nu este gravă, dar poate fi medie sau ușoară, urmând ca subiectul să răspundă în
conformitate cu un alt articol din legea penală sau din altă lege.
Dacă presupunem că vătămarea gravă sau medie a fost comisă din imprudență, atunci
răspundera penală va surveni în conformitate cu art.157 CP RM.
Potrivit Codului de procedură penală procesul penal nu poate fi pornit, iar procesul pornit
trebuie să înceteze atunci când fapta nu întrunește elementele constitutive și semnele unei
componențe de infracțiuni. În Codul penal componența de infracțiune este definită în cadrul
alin. 1, art 52, astfel:”Se consideră componență a infracțiunii totalitatea elementelor
obiective și subiective stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept o
infracțiune concretă”. Particularitatea acestor elemente și semen constă în faptul că ele sunt
stabilite numai de legea penală. Sunt obligatorii pentru calificare și nu pot fi completate sau
omise după părerea instanței de judecată sau a organului de urmărire penală. Dacă semnele
faptei prejudiciabile și ale componenței de infracțiune coincide, atunci trebuie recunoscut
faptul că calificarea infracțiunii a fost făcută correct, deoarece de calificarea justă a faptei,
conform literei, alineatului, articolului respective, depinde pronunțarea unei sentințe de
condamnare de către instanța de judecată.
O mica abatere de la principiul dat, atrage după sine încălcarea legii, adrepturilor și
libertăților persoanei. În CP RM componența de infracțiune fiind stabilită în alin 1,art.52 ca
definiție, lecturând-o ajungem la concluzia că importanța componenței de infracțiune este
următoarea:
1. În primul rând, componența de infracțiune reprezintă temeiul juridic al răspunderii
penale (art.1, alin.1).
2. Este o condiție a justei calificări a faptei.
3. Este temeiul stabilit de către instanță a titlului și termenului pedepsei.
4. Constituie o garanție a drepturilor și libertăților persoanei, contribuind astfel, la
respectarea legalității și a ordinii de drept în societate.

II. Elementele și semnele componențeide infracțiunii.

Oricare faptă criminală prezintă o totalitate de semne obiective și subiective ale

comportamentului persoanei care sunt arătate în legea penală într-o componență concretă de
infracțiune. Știința DP alcătuind modelul teoretic al oricărei componențe de infracțiune în
scopul înlesnirii procesului de studiere a componențelor infracțiunii, distinge noțiunea de
element și semn al componenței infracțiunii. Elementele componenței de infracțiune
reprezintă părți componente ale unui sistem integral al infracțiunii. În oricare faptă
infracțională deosebim patru părți componente care se numesc elemente ale componenței
de infracțiune. Potrivit teoriei DP cestea sunt OBIRCTUL, LATURA OBIECTIVĂ,
SUBIECTUL, LATURA SUBIECTIVĂ.

COMPONENȚA INFRACȚIUNII

Semnele componenței de infracțiune sunt trăsăturile concrete specifice, caracteristica acestor

patru elemente arătate mai sus. Rezultă că celor patru elemente ale componenței de
infracțiune le corespund, respectiv, patru grupuri de semne ale componenței infracțiunii, care
caracterizează aceste elemente , și anume – grupul ce se referă la obiectul infracțiunii și
subiectul acesteia, precum și grupurile ce se referă la latura subiectivă sau care caracterizează
particularitățile laturii obiective și ale celei subiective ale infracțiunii. Rezultă că noțiunile de
element și semn nu sunt identice, anume de aceea, ele nu pot fi confundate. Grupul de semne
ce caracterizează obiectul și latura obiectivă, poartă denumirea de semne obiective ale
componenței infracțiunii, iar cele care se referă la subiect și latura subiectivă, sunt numite
semne subiective.
Componențele de infracțiune, absolut în toate cazurile, sunt identice, conform
elementelor lor. Pe când semnele lor, absolut în toate cazurile sunt specifice individuale
(art.186-187).
Obiectul infracțiunii – sunt relațiile sociale și valorile ocrotite de legea penală, de atentate
criminale. Cele mai importante categorii de obiecte apărate de legea penală sunt stipulate în
alin.1, art.2 Codul Penal.
Anume conform caracterului relațiilor sociale ce sunt ocrotite de legea penală, se stabilește
gradul prejudiciabil al faptei.
Latura obiectivă – constituie actul exterior al atentatului prejudiciabil asupra obiectului
ocrotit de legea penală. Aceasta constituie numărul cel mai mare de semne caracteristice
prezentate în schemă.
Subiectul infracțiunii – este persoana fizică responsabilă, care a împlinit vârsta răspunderii
penale și este declarată vinovată de săvârșirea unei infracțiuni.
Latura subiectivă – constituie atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta săvârșită, motivul
și scopul infracțiunii.
Dintre toate elementele și semnele componenței de infracțiune exisă o unitate indispensabilă.
Dacă în fapta persoanei lipsește doar un singur semn al componenței de infracțiune, persoana
nu poate răspunde penal. Teoria DP distinge două grupuri de semne ale componenței
infracțiunii – principale și secundare. Semnele principale sunt acelea care caracterizează
absolut toate componențele de infracțiune, adică obiectul, fapta, vârsta, responsabilitatea și
forma vinovăției. În componențele materiale ca semne principale sunt și consecințele
infracționale și raportul cauzal dintre faptă și consecință. Importanța semnelor date se ridică
la importanța elementului componenței infracțiunii.
Semnele secundare sunt acelea pe care legiuitorul le indică suplimentar în procesul descrierii
unor componențe concrete de infracțiune, adică obiectl material, loc, timp, metodă, ș.a.,
persoană juridică și subiect special, motiv și scop.
În unele cazuri, atunci când ele sunt arătate de legiuitor în cadrul dispoziției normei, ele devin
semne principale ale componenței infracțiunii (art.214 CP RM).
Condițiile enumerate constituie semne obligatorii, principale ale acestor componențe de
infracțiune.
Dacă semnele speciale nu sunt arătate în calitate de semne principale(facultative), obligatorii
sle componenței de infracțiune, ele pot juca rolul de circumstanțe atenuante sau agravante ale
componenței infracțiunii (art.76-77 CP RM).

III. Infracțiunea și componența de infracțiune.

Noțiunea de infracțiune care se conține în lege în alin.(1) al art.11 CPRM și cea a

componenței de infracțiuneprevăzută de alin.(1) al art.52 sunt strâns legate între ele, deoarece
exprimă esența unuia și aceluiași fenomen – Infracțiunea. Aceste 2 noțiuni se aseamănă, însă
ele nu sunt identice. Infracțiunea reprezintă o faptă concretă prejudiciabilă a unei persoane,
care este săvârșită într-un loc determinat la o oră fixă, și care se mai caracterizeazăcu alte
trăsăturiindividuale ale persoanei.

Componența de infracțiune este o noțiune juridică care se conține în dispoziția unei norme
concrete din partea specială a Codului Penal, care de fapt, se referă, nu la o infracțiune
concretă, ci la o infracțiune de un anumit tip sau gen, prin intermediul descrierii semnelor
esențiale ale acesteia. Noțiunea generală a infracțiunii fără descrierea trăsăturilor de bază ale
acesteia se conține în alin. (1) al art.14, iar art. 17,18,61, stabilesc semnele vinovăției și ale
pedepsei penale, care sunt caracteristice tuturor infracțiunilor. Așadar, noțiunea generală a
infracțiunii, descrie conținutul social-politic al infracțiunii prin intermediul indicării semnului
principal al acesteia – gradul prejudiciabil al faptei. Gradul prejudiciabil al fapteise determină
conform importanței obiectului căruia i-a fost provocată vreo daună sau există pericolul
provocării acesteia. Noțiunea de infracțiune dă o caracteristică social-politică infracțiunii
indicând semnele care ne permit să constatăm de ce anume un astfel de comportament
prejudiciabil prezintă pericol pentru societate. După cum am arătat mai sus, componența de
infracțiune concretă constituie o totalitate a semnelor obiective și subiective, care
caracterizează o faptă prejudiciabilă, drept o infracțiune concretă. Astfel, fiecare componență
de infracțiune conține descrierea semnelor concrete care sunt caracteristice infracțiunii de un
anumit tip sau gen. Noțiunea generală a componenței de infracțiune include semnele
principale și facultative,care caracterizează orice tip de componență de infracțiune.
Componența de infracțiune Nu este o faptă comisă de infractor, ci o noțiune abstractă
prevăzută de știința DP și art. 52 CP RM . Mai mult ca atât în calitate de categorie
abstractă, componența de infracțiune există, chiar dacă în realitate nu este comisa nici o
infractiune prevăzuta de aceasta componenta. ( art.135,136). De aceea, este periculoasa
infractiunea ca fapta concreta si nu componenta de infractiune ca categorie juridica ca metoda
legislativa de descriere in legea penala a tuturor infractiunilor, Componenta de infractiune
este de neconceput fara legea penala, dar ea nu exista in afara faptei reale prejudiciabile,
deoarece fara un atentat real, exista doar descrierea de catre legiuitor a componentei de
infractiune.

IV. Modalitățile componenței de infracțiune.

Știinta DP deosebeste mai multe tipuri ale componentelor de infractiune concrete. La baza
clasificarii sunt puse mai multe criterii, dupa cum urmeaza:
 Gradul prejudiciabil al componentei de infractiune.
 Dupa modul de descriere.
 Dupa specificul structurii.
Avand in vedere gradul prejudiciabil social diferit al faptelor social-periculoase concrete,
legiuiotorul caracterizeaza componentsele lor in articole diferite sau in alienate diferite ale
unuia si aceluiasi articol prin diferite semen, care determina gradul marit de pericol sau
gradul scazut al acestuia. Pentru aceasta, sunt indicate caracteristici calitative, (Ex: savarsirea
infractiunii de catre un grup criminal organizate sau de o organizatie criminala), sau
caracteristici cantitative, (Ex: cauzarea de daune in proportii considerabile).

Dupa gradul prejudiciabil al componentei de infractiune.

 Componență de bază.
 Componență cu circumstranțe agravante.
 Componență cu circumstanțe atenuante.
 Componență cu circumstanțe deosebit de agravante.
Semnele unei componențe de bază sunt arătate în conținutul alin.(1) al art.186.
Toate componențele de infracțiune care sunt alcătuite din mai multe alienate, absolut în
toate, alineatul1 reprezintă o componență de bază.

Componență cu circumstranțe agravante este o componență care cuprinde mai multe

alineate, adica celelalte alineate in afara de alin.1.
Componență cu circumstanțe atenuante este in art 146-147, care este caracterizată prin
prezența unei circumstanțe atenuante, care micșorează gradul prejudiciabil al acelei fapte.

Componență cu circumstanțe atenuante este atunci când în conținutul normei este stipulat
că o anumită infracțiune a fost săvârșită în stare de afect. Art. 147 ș.a.

Componență cu circumstanțe deosebit de agravante atunci când sancțiunea normei

prevede posibilitatea aplicării pedepsei cu detențiune pe viață.

După modul de descriere.

 Componență simplă.
 Componență complexă.
 Componență alternativă.
Un exemplu de componență simplă poate servi componența prevăzută de art. 145 alin.(1),
Omorul intenționat. Ea cuprinde descrierea doar a unei fapte infracționale. În astfel de
componențe, toate semnele se manifestă o singură dată. Adică, are loc o acțiune/inacțiune,
apare o urmare și are loc o formă de vinovăție.

Componența complexă caracterizează două sau mai multe fapte criminale, care de fapt, sunt
pedepsite separat în partea specială a CP RM. Componența prevăzută la art.188 - Tâlhăria,
care prevede fapta ce atentează concomitent, atât la proprietatea persoanei, cât și la sănătatea
acesteia sau art.171 – Violul, care este caracterizat prin două acțiuni , anume aplicarea forței
sau amenințarea aplicării forței psihice sau fizice(constrângere) și cea de-a doua acțiune –
raportul sexual.
În numele componenței de infracțiune sunt arătate două urmări prejudiciabile, care de fapt,
rezultă una din cealaltă. Ex: Prima urmare,este prevăzută în conținutul alin.(1) al art.151 –
Vătămarea gravă a integrității corporale. Adoua urmare, este prevăzută la alin.(4) al art. Dat,
și anume, decesul persoanei în urma vătămării grave a integrității corporale despre care este
vorba în alin. 1 al art. 151. Alin. 2 al art.159 include în componența provocării ilegale a
avortului, circumstanțe agravante exprimate prin vătămarea gravă ori medie a integrității
corporale sau a sănătății lit.b), alin 2 si lit.c), care a provocat decesul victimei. În această
componență de infracțiune, vinovăția ca semn al laturii subiective este una dublă, deoarece
atitudinea subiectului față de provocarea ilegală a avortului, absolut în toate cazurile este
intenționată, iar atitudinea față de urmările faptelor sale, arătate în conținutul lit,b) și c)
art.159, poate fi doar imprudentă.

Componența alternativă este o modalitate a componenței de infracțiune complexă, atunci

când legiuitorul atribuie la categoria de infracțiune săvârșirea uneia dintre faptele prevăzute
în dispoziția normei de drept penal. Art.290,292,293... Oricare dintre faptele enumerate mai
sus , caracterizează latura obiectivă a infracțiunii date.
După specificul structurii.
 Componență materială.
 Componență formală.
 Componență formal-redusă.
Componențele materiale sunt componențele în cadrul cărora, legiuitorul descrie latura
obiectivă a infracțiunii, nu numai cu ajutorul acțiunii ori inacțiunii prejudiciabile, dar și
apelând la semnele ce caracterizează urmarea prejudiciabilă a faptei date. Cu alte cuvinte,
acestea sunt componențele, dispozițiile cărora includ în calitate de semn principal a laturii
obiective – Urmarea prejudiciabilă. Ex: Componența omorului, componența vătămării,
distrugerii, sustragerii.

Dacă legiuitorul consideră că infracțiunea a fost consumată în momentul săvârșirii faptei

(acțiunii sau inacțiunii prejudiciabile), atunci suntem în prezența unei componențe formale.
Ex: Componența pungășiei, art. 192, alin. 1 și 2, Huliganism, Dezertarea, art.162,163, alin.1.

Tema 5. Temeiul răspunderii penale.

I. Noțiunea răspunderii penale.

Răspunderea penală- condamnarea publică, în numele legii, a faptelor infracționale și a

persoanelor care le-au săvârșit, condamnare ce poate fi precedată de măsurile de constrângere
prevăzute de lege. (Art.50 CP al RM)

În sens restrâns, prin răspundere penală înțelegem obligația unei persoane de a suporta o
sancțiune penală pentru faptul că a săvârșit o infracțiune
În sens larg, prin răspundere penală se înțelege însuși raportul juridic penal de constrângere,
născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, între stat, pe de o parte, și infractor, pe de altă parte
Răspunderea penală presupune cu necesitate existența unei infracțiuni, care reprezintă
elementul ce generează raportul juridic penal. Anume în momentul săvârșirii faptei
infracționale ia naștere răspunderea penală.
Din definiția răspunderii penale am constatat că subiectele acesteia sunt statul și infractorul,
care apar și ca subiecte ale raportului juridic penal. Statul reprezintă subiectul activ, care
exercită constrângerea sa pentru aplicarea și asigurarea realizării sancțiunii juridice, iar
infractorul care este denumit subiect pasiv, trebuie să suporte consecințele faptei penale,
adică aplicarea și executarea pedepsei penale.

Conținutul răspunderii penale este identic cu conţinutul raportului juridic penal de conflict
şi constă în dreptul statului de a aplica pedeapsa şi a dispune executarea ei şi obligaţia
infractorului de a suporta consecinţele faptei sale prevăzute de lege.
Obiectul răspunderii penale este identic cu cel al raportului juridic penal de conflict şi
anume – sancţiunile penale – pedepsele principale, complementare, măsurile de siguranţă.
Prin realizarea obiectului răspunderii penale se urmăreşte corectarea şi reeducarea
condamnaţilor având ca finalitate reîncadrarea lor în societate, asigurarea unei conduite
viitoare conformă cu normele juridice în vigoare.
 II. Temeiul răspunderii penale.

Temeiul răspunderii penale este stabilit expres în conținutul art.51 alin.(1) CP al RM:
Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvârşită, iar componenţa
infracţiunii, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale.
În sistemul dreptului penal al RM, răspunderea penală nu poate exista decât pentru persoana, care a
săvârșit o faptă ce constituie, în condițiile legii penale, o infracțiune
Răspunderea penală se întemeiază pe vinovăția persoanei respective pentru săvârșirea actului său de
conduită. Astfel, se consideră, că răspunderea penală are un temei obiectiv în fapta săvârșită și un
temei subiectiv în vinovăția făptuitorului.
Tema 6. Obiectul infracțiunii
Răspunderea penală survine pentru toate formele infracțiunii incriminate și sancționate de legea
penală.I.Se areNoțiunea
în vedere obiectului
atât infracțiunea consumată,
infracțiunii cât și cealui
și importanța neconsumată (pregătirea și tentativa
de infracțiune), precum și infracțiunile săvârșite prin participație de către organizatori, instigatori,
autori și complici.
Infracțiunea ca faptă a persoanei, ca manifestare a acesteia în sfera relațiilor sociale este
periculoasă pentru societate. Valorile sociale menționate în conținutul art.2, adică viața și
sănătatea persoanei, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, orânduirea de stat, sistemul
politic și economic, precum și întreaga ordine de drept, reprezintă, de fapt,obiecte ale
infracțiunii.
În teoria DP este unanim recunoscut că obiectul infracțiunii îl constituie valorile și relațiile
sociale ocrotite de legea penală de atentate criminale.
Doctrina penală privește obiectul infracțiunii sub un dublu aspect:
1. ca obiect juridic.
2. ca obiect material.

Nu se poate concepe niciodată o infracțiune care să nu fie îndreptată în mod efectiv împotriva
unei valori sociale ocrotite de legea penală. Simpla credință a unei persoane că prin
activitatea sa cauzează daune unei asemenea valori, nu este suficientă pentru atribuirea unui
caracter penal acelei fapte. Ex. nu constituie o infracțiune consumată de omor, fapta sau doar
acțiunea de a trage din armă asupra unui cadavru crezând că este o persoană în viață. (fapte
putative).
Valorile și relațiile sociale apărate de legea penală, împotriva cărora sunt îndreptate
infracțiunile, și care sunt lezate prin comiterea acestora, constituie obiectul infracțiunii.
Obiectul infracțiunii preexistă săvârșirii faptei, el este lezat prin săvârșirea faptei incriminată
de lege. Fapta nu lezează norma juridică, care prin incriminarea faptei asigură protecție
valorilor sociale, ci aduce atingere nemijlocită acestor valori.Obiectul infracțiunii este
cunoscut în literatură sub denumirea de obiect social-juridic. Denumirea este dată de faptul
că obiectul infracțiunii constă în valori sociale (obiectul social al categoriei de obiect) și
valori ce sunt ocrotite de legea penală care este aspectul juridic al obiectului. Importanța
obiectului juridic constă în faptul că el prezintă interes pentru determinarea gradului
prejudiciabil al diferitor infracțiuni. Astfel, infracțiunile îndreptate împotriva vieții și sănătății
persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia sau cele îndreptate împotriva statului, prezintă o
gravitate diferențiată în funcție de importanța acestor valori. La determinarea gradului
prejudiciabil al unei fapte sunt luate în vedere, și alte semne cum avem, de pildă, forma
vinovăției, modul și condițiile de săvârșire a infracțiunii, motivul comiterii faptei. Toate
aceste aspecte vin să întregească, să individualizeze mai precis gradul prejudiciabil al faptei,
care însă, în primul rând, depinde de obiectul infracțiunii, de importanța valorilor sociale
vătămate prin fapta săvârșită. Cu cât valoarea este mai importantă, cu atât fapta prin care
aceasta este lezată va fi mai prejudiciabilă. Obiectul infracțiunii mai dă importanță și pentru
corecta încadrare juridică a faptelor, în special a acelora, care se aseamănă sub aspectul laturii
obiective, a modului de realizare a faptelor incriminate. Ex. Infracțiunea de vătămare
corporală, care poate fi medie sau gravă.

II. Modalitățile obiectului infracțiunii.

Obiectul infracțiunii se poate prezenta sub forma

1. Obiectului generic (de specie sau de grup).

2. Obiectului nemijlocit (special).

1. Obiectului generic (de specie sau de grup).

Acesta reprezintă o grupă de valori sociale de aceiași natură, vătămate sau lezate de o grupă
de infracțiuni. Astfel, persoana constituie o valoare socială fundamentală, ce se caracterizează
prin întrunirea unui complex de atribute, de valori sociale cum sunt – viața, sănătatea ș.a.
Toate aceste valori, sunt lezate prin săvârșirea infracțiunilor contra vieții și sănătății persoanei
(capitol 2, partea specială, CP RM), dintre care pot fi amintite omorul, pruncuciderea,
vătămarea corporală ș.a. Obiectul generic reprezintă criteriul care a servit legiuitorului la
clasificarea componențelor de infracțiune din partea specială a CP RM. Astfel, toate
componențele de infracțiune prevăzute în partea specială a CP RM, sunt grupate în funcție de
obiectul generic în 18 categorii fiecare dintre acestea reprezentând un capitol aparte în
conținutul părții speciale a CP RM. Importanța obiectului generic constă și în faptul că acesta
permite să se facă în baza lui o caracterizare a infracțiunii dintr-o grupă sau alta, punând în
evidență gravitatea pe care o prezintă acea categorie de fapte penale. Prin comiterea unei
infracțiuni nu este lezat întregul grup de valori sociale, ci numai una dintre acestea asupra
căreia s-a îndreptat fapta infracțională.

2. Obiectului nemijlocit (special).

Obiectul nemijlocit îl constituie o anumită valoare socială vătămată prin săvârșirea uneia sau
a mai multor infracțiuni. Ex. În cazul infracțiunilor de omor,obiectul nemijlocit al acestei
infracțiuni îl constituie viața persoanei. Infracțiunea de vătămare corporală are ca obiect
integritatea corporală a victimei. Anume obiectul nemijlocit prezintă importanță pentru
determinarea gradului prejudiciabil al faptei. Anume în baza acestuia, se face încadrarea
juridică a faptei. Importanța obiectului nemijlocit sub acest aspect, apare în mod special, în
cazul infracțiunilor care se aseamănă din punct de vedere al faptei săvârșite. În cazurile
respective, pentru a se cunoaște dacă s-a comis o infracțiune sau alta, trebuie să se stabilească
care este obiectul lezat , care a fost valoarea socială împotriva căreia a fost îndreptat actul
criminal. Obiectul nemijlocit al infracțiunii este un semn obligator, principal, în cadrul
oricărei componențe de infracțiune. Despre valorile sociale care alcătuiesc obiectul nemijlocit
al infracțiunii , se menționeazăîn unele norme în cadrul părții speciale a CP RM, Ex.
Componențele spionajului – art.338, componența terorismului – art.278. Ca obiect nemijlocit
se indică securitatea publică în cadrul actului terorist, iar în cazul spionajului – interesele
Republicii Moldova, dar în majoritatea cazurilor, obiectul nemijlocit nu este arătat în
conținutul normei, acesta fiind subînțeles – ex. Furt, jaf, escrocherie, care în calitate de obiect
nemijlocit este patrimoniul în aceste situații. De regulă, o anumită infracțiune aduce un
prejudiciu sau amenință un singur obiect al apărării penale. Însă, în legislația penală există
infracțiuni prin care sunt lezate două obiecte social-juridice, evident că dintre aceste două
obiecte, unul este principal, iar altul este secundar (infracțiunile de tâlhărie sau de
huliganism). În cazul tâlhăriei(art.188), pe de o parte, este lezat dreptul de proprietate asupra
bunului și integritatea corporală sau libertatea persoanei pe de altă parte. Huliganismul este o
infracțiune care încalcă grosolan ordinea publică, totodată mai cauzează și oarecare daună a
sănătății, cinstei și demnității persoanei. Lezându-se prin aceiași infracțiune două obiecte
apărate de legea penală, apare fireasca întrebare sau se pune problema cuprinderii ei, într-o
grupă sau alta de infracțiune, deoarece se știe că infracțiunile sunt încadrate în grupe în
funcție de obiectul lor. Includerea faptei într-o grupă de infracțiune se face avându-se în
vedere obiectul principal. Astfel, infracțiunea de tâlhărie, având ca obiect principal
patrimoniul persoanei a fost încadrată în capitolul infracțiunilor contra patrimoniului (cap.6),
și nu în capitolul infracțiuni contra vieții și sănătății persoanei (cap.2), deși cauzează daune
acestora. Similar procedăm și în cazul infracțiunii de huliganism (art. 287), a diversiunii (art.
243) ș.a., toate aceste infracțiuni sunt numite infracțiuni complexe.

III. Obiectul material al infracțiunii.

Orice infracțiune se caracterizează prin existența unui obiect juridic a unor categorii de valori
sociale ocrotite de legea penală. Valorile sociale ocrotite de legea penală de atentate criminale
reprezintă, de fapt, valori cărora le este asigurată protecție de către legea penală. Absolut
toate infracțiunile presupun existența unui obiect juridic, în lipsa căruia incriminarea faptelor
nu este posibilă. Faptele devin periculoase, iar legea penală le incriminează întrucât acestea
sunt îndreptate împotriva unor importante valori sociale. Unele infracțiuni pe lângă obiectul
juridic presupun și existența unui obiect material.
Prin obiect material al infracțiunii se înțelege lucrul corporal , fizic sau persoana asupra
cărora se îndreaptă în mod direct fapta criminală. Astfel, infracțiunea de furt se caracterizează
printr-un obiect juridic generic, care constă în relațiile sociale ce reglementează dreptul la
proprietate al persoanei, și printr-un obiect material reprezentat de bunul material aflat în
posesia altuia, asupra căruia se îndreaptă acțiunea de sustragere. La infracțiunile contra vieții
și sănătății, obiectul material este constituit din corpul persoanei asupra căreia s-a îndreptat
acțiunea de omor sau vătămare. Un șir de infracțiuni nu au obiect material, ex. Infracțiuni
contra securității publice și a ordinii de drept (cap.13), sau infracțiunile militare (cap.18). –
infracțiunile formale.
Inexistența obiectului material în cadrul infracțiunilor caracterizate printr-un asemenea obiect
are drept urmare inexistența infracțiunii, întrucât prin acea faptă prejudiciabilă, nu a fost lezat
vreun obiect social juridic ex. Săvârșirea unui omor în condițiile în care victima decedase
înainte de comiterea faptei. Obiectul material al infracțiunii nu trebuie confundat cu obiectele
care au servit în procesul comiterii faptei. Ex. Răpirea unui autovehicul constituie obiectul
material al infracțiunii arătată în art.192 prim, dar poate servi drept instrument de comitere a
furtului, omorului, sau mijloc de comitere a acestor infracțiuni.
Cunoașterea obiectului material al infracțiunii prezintă, în primul rând, importanță pentru
corecta încadrare juridică a faptei și pentru determinarea gradului prejudiciabil al infracțiunii.

Tema 7. Latura obiectivă a infracțiunii.

I. Noțiunea laturii obiective a infracțiunii.

Latura obiectivă reprezintă partea exterioară a comportamentului criminal al persoanei care a

comis o infracțiune.
Conform legii penale în vigoare, acest comportament trebuie să fie, în primul rând,
prejudiciabil sau să prezinte pericol, iar în al doilea rând, este necesar ca acesta să fie
prevăzut de lege, adică să reprezinte o infracțiune. Conținutul laturii obiective a infracțiunii
este cuprins într-un șir de semne, care sunt cunoscute în doctrina penală ca fiind:
1. Semnul material al infracțiunii.(fapta criminală)
2. Consecințele criminale ori urmarea prejudiciabilă.
3. Legătura cauzală dintre semnul material și consecințele prejudiciabile.
Fapta reprezintă actul de conduită interzis de către o normă a Codului Penal, care se
desfășoară într-un anumit loc și timp. Anume din aceste considerente la categoria de semne
facultative ale laturii obiective a infracțiunii, atribuim locul și timpul săvârșirii faptei
prejudiciabile. Este evident faptul că oricare faptă prejudiciabilă se comite cu ajutorul unor
anumite instrumente, mijloace și metode. De ex. Omorul în toate cazurile este săvârșit prin
intermediul unui anumit instrument, mijloc sau metodă. Acesta poate fi rezultatul aplicării
unei arme de foc sau întrebuințării unei substanțe toxice. Victima putea fi asfixiată,
strangulată, înecată sau poate că decesul a survenit în rezultatul unui accident rutier. Metodă
de săvârșire a infracțiunii poate fi și înșelăciunea sau abuzul de încredere, cum avem de pildă,
în cazul excrocheriei (art.190). Atunci când se determină semnele unei componențe concrete
de infracțiune prevăzută de CP RM, este absolut necesar să stabilim care anume semne
desemnează conținutul laturii obiective a infracțiunii. Analiza normelor speciale a CP RM
arată că nu toate semnele enumerate mai sus se întâlnesc absolut în toate componențele de
infracțiune. Astfel, în unele cazuri, legea pe lângă determinarea gradului prejudiciabil al
faptei prevede și necesitatea apariției unor urmări prejudiciabile, cum ar fi în cazul omorului
(art, 145), sau a vătămărilor intenționate (152).
În dispozițiile normelor respective, legiuitorul nu a arătat locul, timpul, metoda și alte semne
facultative ale laturii obiective a infracțiunii. Un șir de norme penale conțin doar stabilirea
faptei prejudiciabile (art.356). Avem în codul penal Capitolul 6, care poartă denumirea de
“Infracțiuni contra patrimoniului”, în acest context, stabilind o descriere a faptei legiuitorul
folosește termenul de sustragere și caracterizând formele sustragerii, arată modalitatea de
comitere a faptei în funcție de care, în CP RM avem art.186 – furtul, sustragerea pe ascuns
a bunurilor altor persoane , art.187 – jaful, sustragerea deschisă a bunurilor sau art.190 –
sustragerea prin escrocherie din patrimoniul persoanei. Comparativ, mai puține norme penale
conțin indicații privind locul comiterii faptei. Dintre acestea pot fi amintite contrabanda –
art.248, alin.(2), lit c), art.186, art.187, alin.(2), lit. d) sau art.266,179 ș.a.
Cu referire la timpul săvârșirii faptei, atunci este absolut necesară prezența unui anumit timp
în cadrul art.233,234 alin.(2), 367 ș.a.
Importanța laturii obiective a infracțiunii este determinată în primul rând de faptul că aceasta
ca element al componenței de infracțiune se referă la temeiul răspunderii penale, deoarece
cunoaștem faptul că orice persoană poate răspunde penal, numai în cazul în care fapta
săvârșită de ea conține toate semnele componenței de infracțiune, care este prevăzută într-o
normă din partea special a CP RM. Latura obiectivă a infracțiunii constituie temeiul juridic al
calificării infracțiunii din simplul motiv că aceasta face parte din componența infracțiunii.
Calificarea infracțiunii este stabilirea identității între semnele descries de legiuitor în norma
penală și semnele ce caracterizează fapta concretă săvârșită de persoană. Stabilind în
articolele părții speciale a CP RM, semnele componenței de infracțiune concrete, legiuitorul
de regulă nu face o descriere amănunțită a celor patru elemente ale componenței infracțiunii.
În majoritatea dispozițiilor articolelor din partea specială a CP RM, nu se indică obiectul
atentatului, nu sunt descries semnele ce caracterizează subiectul infracțiunii, nu în toate
cazurile sunt arătate semnele laturii subiective , ci doar un singur element al componenței
infracțiunii, latura obiectivă a acesteia o avem descrisă absolut în toate dispozițiile părții
speciale a CP RM. În cazurile în care sunt determinate corect toate semnele laturii obiective a
infracțiunii, putem stabili obiectul și subiectul acelei infracțiuni – art.328, în cazul căreia
subiect al infracțiunii poate fi doar o persoană publică, astfel avem aici un subiect special.
Odată cu determinarea naturii juridice a faptei comise putem stabili și obiectul atentatului.
Importanța laturii obiective este următoarea – în primul rând, latura obiectivă a infracțiunii,
fiind un element al componenței de infracțiune, face parte din temeiul răspunderii penale, iar
în al doilea rând, constituie temeiul juridic al calificării infracțiunii.

II. Fapta (acțiunea/inacțiunea) semn al laturii obiective.

Orice infracțiune reprezintă o faptă, o activitate materială, care se manifestă sub formă de
acțiune sau inacțiune. Actul de conduită al infractorului, care se poate manifesta sub cele
două forme, adică acțiune sau inacțiune, constituie partea centrală a infracțiunii.
Fără un act exterior, fără o activitate materială, nu este posibilă existența infracțiunii. Fapta,
în sensul obișnuit al cuvântului, desemnează actul de conduită al persoanei manifestat sub
formă de acțiune sau inacțiune, împreună cu rezultatul produs de săvârșirea sa.
Acțiunea reprezintă o comportare pozitivă, o conduită prin care se face ceva de natură să
producă o schimbare în sfera relațiilor sociale. Cele mai multe infracțiuni se comit prin
acțiune. Acțiunea poate consta dintr-un singur act sau din mai multe acte fără ca prin aceasta
să-și piardă unitatea. Astfel, infracțiunea de vătămare corporală se poate realiza printr-o
singură lovitură aplicată victimei sau prin multiple lovituri. Categoria de infracțiune în
reglementarea sa generală, presupune săvârșirea unei acțiuni. Această acțiune în structura
unui tip determinat de infracțiuni, îmbracă o anumită formă de unde apare și denumirea de
infracțiune tipică, adică proprie acelei fapte. În norma de incriminare se indică acțiunea
tipică, fie printr-un cuvânt, (sustragere, distrugere), fie printr-o expresie, (face afirmații
mincinoase). Cuvântul sau expresia care desemnează acțiunea tipică, sunt cunoscute în
literatura de specialitate, sub denumirea de verbum regens. Acțiunea poate îmbrăca diferite
forme, se poate manifesta sub aspecte diferite în funcție de obiectul special ocrotit de legea
penală, care poate fi lezat numai printr-un anumit mod de comportare a infractorului. Ea se
poate realiza prin cuvinte (art.312), prin scris (art.332), prin acte fizice (art.145,151,186 ș.a).
În cadrul realizării acțiunii în funcție și de specificul acesteia, autorul se poate folosi de forța
proprie sau de anumite instrumente și mijloace. Stabilirea ultimelor, adică a
instrumentului sau mijlocului cu care a acționat făptuitorul prezintă interes pentru activitatea
practică, fie pentru încadrarea juridică a faptei, deoarece uneori, folosirea unui anumit
instrument constituie o circumstanță calificantă sau agravantă (lit.f) alin.2, art.166), fie pentru
justa individualizare a pedepsei.

Inacțiunea este cea de-a doua exprimare a faptei criminale, iar ca semn material al infracțiunii
înseamnă a nu face ceia ce este ordonat prin lege. În Dreptul Penal inacțiunea înseamnă că nu
faci ceia ce îți ordonă legea, anume de aceea, inacțiunea este legată de regulă, de o normă
care impune obligația de a face ceva , obligându-l pe destinatar la un anumit comportament
pentru apărarea valorilor sociale (obligația de a acorda ajutorul necesar celui aflat în
dificultate). Încălcarea acestei norme se face de obicei, printr-o conduită contrară care de fapt
și se manifestă sub forma de inacțiune. Prin inacțiune, din punct de vedere penal, nu
înseamnă a nu face nimic, ci a nu face ceia ce ordonă legea, rezultă că o infracțiune care se
manifestă sub formă de inacțiune, se poate săvârși numai de către persoana care are obligația
legală de a face ceva. Îndeplinirea obligației înseamnă respectarea legii, iar neîndeplinirea
acesteia printr-o conduită manifestată sub formă de inacțiune, înseamnă încălcarea legii și
comiterea unei infracțiuni (art.162,163,329 ș.a.). Din categoria infracțiunilor comise printr-o
infracțiune distingem infracțiuni comise prin inacțiuni absolute atunci când persoana, în
genere, nu-și execută obligațiile, iar inacțiunea în acest caz este considerată drept crimă
(art.162,163), inacțiuni mixte, atunci când făptuitorul își execută obligațiile incomplet sau
parțial, manifestând o atitudine neglijentă sau neconștientă față de ele (art.329, 320 prim)

III. Legătura cauzală.

Raportul de cauzalitare constituie una dintre cele mai dificile probleme ale teoriei și practicii
penale. Legătura cauzală dintre fapta criminală și urmările prejudiciabile constituie cea de-a
treia componență a laturii obiective a infracțiunii. Deși caracterizează absolut toate
infracțiunile, în mod practic problema raportului de cauzalitate apare în cazul infracțiunilor
materiale. Astfel, în cazul infracțiunii de omor, de vătămare corporală, de lapidare ș.a., va
trebui să se stabilească legătura de cauzalitate dintre decesul victimei sau vătămarea corporală
a acesteia și activitatea presupusului infractor. Astfel, dacă se va dovedi că urmările
provocate nu reprezintă consecințele faptelor realizate de făptuitor și se datorează altor cauze,
adică dacă nu se va putea stabili o legătură de cauzalitate dintre faptele persoanei și urmările
acesteia, subiectul sau individul nu va răspunde penal pentru nici o faptă criminală. În unele
situații, stabilirea legăturii cauzale nu prezintă dificultăți, fiind ușor de a se dovedi că apariția
unei anumite urmări a fost precedată sau provocată de fapta ilegală a unei persoane a cărei
activitate, nu a fost precedată sau însoțită de alte acțiuni sau împrejurări, care complică
rezolvarea problemei date. În alte situații, stabilirea dependenței cauzale prezintă dificultăți,
mai ales atunci când urmările au fost precedate de mai multe acțiuni concomitente sau
succesive ale mai multor persoane, sau de anumite împrejurări care au influențat într-o
oarecare măsură, producerea urmării prejudiciabile. În astfel de cazuri, va trebui să se
stabilească care a fost acțiunea sau inacțiunea ce a determinat apariția urmării prejudiciabile,
la care au contribuit unele împrejurări preexistente săvârșirii faptei, concomitente sau
ulterioare acesteia. În cercetarea raportului de cauzalitate în domeniul DP trebuie să se
izoleze factorii care determină apariția efectului și să se aprecieze drept cauză numai acțiunea
sau inacțiunea ilegală sșvârșită cu vinovăție, iar drept efect urmările prejudiciabile ale
acesteia.
O faptă penală poate avea semnificație numai dacă este săvârșită cu vinovăție (art.35-
40prim). Acțiunea în examinarea legăturii de cauzalitate nu trebuie privită izolat de procesul
psihic al infractorului, ci într-o strânsă și inseparabilă legătură cu acesta. Acțiunea și
inacțiunea pentru a constitui cauza unei consecințe prejudiciabile trebuie să preceadă în timp
urmarea și să o determine. Astfel, doar realizând aceste cerințe, fapta va corespunde
categoriei de cauză a apariției unei urmări.
O anumită faptă pe lângă faptul că trebuie să preceadă consecinșa pentru a fi cauză a acesteia,
este absolut necesar să o fi determinat. Fapta trebuie să genereze apariția urmării
prejudiciabile, în sensul că fără intervenția acesteia, în condițiile concrete date urmarea nu s-
ar fi produs. E necesar să facem o distincție dintre acțiunea – cauză și acțiunea – condiție.
Condiția favorizează, ajută producerea efectului a unei urmări prejudiciabile. Ea acționează
pe lângă fenomenul cauză, fiind precedentă acestuia, însă prin ea însăși, unipersonal condiția
niciodată nu poate genera apariția unei urmări prejudiciabile. De pildă, atunci când
infracțiunea este săvârșită de o singură persoană, acțiunea – condiție constă în pregătirea
instrumentelor și mijloacelor, procurarea și adaptarea acestora pentru săvârșirea infracțiunii
în scopul producerii rezultatului dorit.
În problema raportului de cauzalitate practica judiciară relevă unele teze a căror cunoaștere
poate facilita dezvoltarea justă, corectă a legăturii de cauzalitate în situațiile complicate care
apar în fața instanțelor de judecată.
 Astfel, în cazul identificării mai multor fapte va trebui să se stabilească care au avut
rol de contribuțiideterminate care au generat producerea urmării și care au avut
caracter de ajutor reprezentând doar condiții favorabile în producerea rezultatului.
 Raportul de cauzalitate va exista și în situația în care urmarea prejudiciabilă nu s-a
produs imediat după realizarea faptei, ci după trecerea unui anumit interval de timp
(infracțiuni de omor, vătămare corporală ș.a.).
 Raportul de cauzalitate există și în situația în care fapta a provocat urmarea
prejudiciabilă în comun cu alte împrejurări preexistente, concomitente sau posterioare
dacă fără intervenția faptei urmarea nu s-ar fi produs. Există infracțiune de vătămarea
corporală care a condus la decesul victimei (alin.4, art.151), atunci când o persoană a
aplicat o lovitură, care prin ea însăși, desinestătător nu poate duce la decesul victimei,
care însă s-a produs, deoarece ultima suferea de o maladie cronică, se afla în stare de
ebrietate sau era în etate.

IV. Semnele facultative ale laturii obiective.

Orice infracțiune presupune un act de conduită din partea infractorului, prin care se aduc
anumite pagube valorilor sociale apărate de legea penală. Fapta se realizează într-un anumit
loc, timp, cu utilizarea anumitor instrumente și mijloace în anumite împrejurări și printr-o
anumită modalitate sau într-un anumit mod. De fapt, toate aceste semne nu prezintă în
general, principalul pentru existența infracțiunii. Anume de aceea, în normele de incriminare,
nu sunt arătate dispoziții legate de acestea. Însă, în anumite situații, atunci când acestea
prezintă importanțăpentru determinarea unui anumit tip de infracțiuni, acestea sunt arătare în
conținutul dispoziției penale, contribuind astfel, la individualizarea gradului prejudiciabil al
acelor fapte. Astfel, este necesar ca fapta să fi fost săvârșită într-un anumit loc – la
infracțiunile de huliganism (art.287), profanarea mormintelor (art.282), într-un anumit timp –
reprezintă o condiție necesară a infracțiunilor militare. În calitate de trăsătură a componenței
de infracțiune necesară, avem mijloacele sau instrumentele în cazul art.233-234.
Absolut toate semnele facultative ale laturii obiective a infracțiunii le găsim arătate ca
semne principale într-o singură componență de infracțiune din partea specială a CP
RM – art.233. Includerea acestor trăsături în normele incriminatorii,a fost necesară
întrucât doar în prezența acestora se poate provoca o daună prin fapta săvârșită. Dacă
în lege ele nu sunt prevăzute, constatarea lor poate prezenta interes pentru
individualizarea judiciară a pedepsei. În alte situații, aceste semne, nefiind incluse în
componența de bază în calitate de semne principale, ele pot apărea în calitate de semne
calificante, fiind incluse în conținuturile calificante.

Tema 8. Subiectul infracțiunii.

I. Noțiunea subiectului infracțiunii.

Conform art.11 rezultă că: “Legea penală se extinde asupra cetățenilor RM, persoanelor
străine și apatrizilor”. Lucrurile, bunurile, animalele, păsările, niciodată nu pot constitui
subiect al infracțiunii.
Primul semn al subiectului infracțiunii este natura fizică a persoanei. Subiect al infracțiunii
pot fi numai persoanele care posedă capacitatea de a-și da seama de caracterul
comportamentului lor, își dau seama de faptele sale și le conduc, adică sunt responsabile.
Astfel, vinovăția atât în formă de intenție cât și imprudență este exclusă în toate cazurile,
atunci când persoana, în momentul săvârșirii infracțiunii, din cauza stării sale psihice, nu-și
putea da seama de caracterul faptelor sale sau nu putea să le conducă. Capacitatea aceasta,
apare la persoana psihic sănătoasă nu din momentul nașterii, dar odată cu atingerea unei
anumite vârste. Vârsta maximă, potrivit opiniilor psihiatrilor, psihologilor, pedagogilor și
juriștilor este cea de 16 ani. Anume la această vârstă minorul atinge acel grad al activității
sociale, când poate răspunde penal pentru toate infracțiunile. Astfel, semnele principale ale
subiectului infracțiunii sunt următoarele
 Caracterul fizic.
 Responsabilitatea.
 Vârsta de 16 ani.

II. Responsabilitatea, iresponsabilitatea și responsabilitatea redusă.

Nu putem vorbi despre un subiect al infracțiunii dacă acesta nu întrunește cumulativ semnele
care îl caracterizează. Unul dintre acestea este responsabilitatea Codul penal italian in
alin(2) al art.85 dă definiția responabilității astfel: “Responsabil este cel care are
capacitatea de a înțelege și de a dovedi”. În CP RM, art.22 prevede: “Responsabilitatea
este starea psihologică a persoanei, care are capacitatea de a înțelege caracterul
prejudiciabil al faptei precum și capacitatea de a-și manifesta voința și a-și dirija
acțiunile”.
Iresponsabilitatea este arătată în conținutul alin.(1) al art.23 care stabilește: “Nu este pasibilă
de răspundere penală persoana care în timpul săvârșirii unei fapte prejudiciabile se afla
în stare de iresponsabilitate, adică nu putea să-și da seama de acțiunile/inacțiunile sale
sau nu putea să le dirijeze din cauza unei bolo psihice cronice, a unei tulburări psihice
temporare sau a unei alte stări patologice”.
Responsabilitatea poate fi înțeleasă foarte larg și poate fi caracterizată ca o instituție juridică
și ca o caracteristică a vinovăției și a răspunderii penale, precum și în calitate de semn al
subiectului infracțiunii. Starea de responsabilitate presupune că persoana posedă însușirile
psihice (conștiință, rațiune), care o fac capabilă să înțeleagă caracterul prejudiciabil al
faptelor sale pentru a fi capabilă de a se abține de la săvârșirea faptelor interzise de legea
penală. E necesar ca responsabilitatea să existe în momentul săvârșirii infracțiunii. Atunci
când lipsește responsabilitatea nu se mai pune problema vinovăției ca semn al infracțiunii,
întrucât o persoană iresponsabilă nu poate acționa intenționat sau din imprudență. Între
responsabilitate și vinovăție există o strânsă legătură, responsabilitatea fiind de fapt, premisa
vinovăției. Persoana aflată în stare de responsabilitate poate fi caracterizată prin două criterii
importante
 Criteriul juridic.
 Criteriul medical.
Criteriul juridic (Psihologic) al responsabilității este caracterizat ca fiind capacitatea
persoanei de a înțelege caracterul prejudiciabil al infracțiunii și posibilitatea de a conduce
acțiunile sau inacțiunile sale.
Prin criteriul medical înțelegem psihica sănătoasă, nivelul de dezvoltare al funcției psihice.
Deci, este responsabilă persoana care posedă capacitatea de a înțelege de ce fapta sa este
prejudiciabilă pentru a se abține de la comiterea ei și este iresponsabilă persoana care nu este
capabilă de a-și aprecia faptele sale sau chiar dacă este capabilă să aprecieze semnificația
socială a acestora, nu este în stare de ale stăpâni, nu le poate dirija în mod conștient , datorită
unei boli psihice.
De asemenea, sunt declarate iresponsabile persoanele, care în momentul săvârșirii infracțiunii
erau responsabile, iar în momentul pronunțării sentinței de condamnare, în rezultatul unei boli
cornice mintale au devenit iresponsabile, precum și persoanele care au fost responsabile atât
în momentul săvârșirii faptei, cât și în momentul pronunțării sentinței de condamnare, însă în
momentul executării pedepsei, în rezultatul apariției unei boli mintale au devenit
iresponsabile.
Criteriul medical al iresponsabilității include prezența bolii psihice, ex. Oligofrenia,
schizophrenia, psihozele maniacale ș.a.
Criteriul psihologic (juridic) include 2 factori psihici
1. Factorul intelectiv – nu putea să-și dea seama de faptele sale.
2. Factorul volitiv – nu putea să le conducă.
Pentru a fi recunoscută persoana iresponsabilă este necesar ca aceasta să fiecaracterizată
măcar cu un criteriu prezentat mai sus.

În 2009 a fost introdus în CP RM art.23 care prevede că Responsabilitatea redusă sau limitată
este un concept absolut nou pentru legislația noastră. Este important să cunoaștem faptul că
instanțele judecătoreștisunt obligate să ia în vedere posibilitatea redusă, dar existent a
persoanei de a-și da seama de caracterul prejudiciabil al faptelor sale, precum și de
consecințele sau urmările care vor surveni în urma acestora. Un exemplu specific de
responsabilitate redusă este strea de affect ex. Infracțiunea de omor săvârșit în starea de
affect art.146. Starea de affect este o stare psihologică instabilă, care reduce din aptitudinea
persoanei posibilitatea de a realiza caracterul prejudiciabil al faptei și în special,
conștientizarea or dorința apariției urmărilor.
La fel un exemplu foarte bun în acest sens poate fi considerat Pruncuciderea- art.147.
Aceasta presupune o stare instabilă care este caracteristică unei femei imediat după naștere
sau în timpul nașterii. Subiect al acestei infracțiuni poate fi doar mama, adică mama care se
află în procesul nașterii sau care a născut, iar victima – fătul nou-născut al acesteia.N u există
participație la infracțiunea respectivă. Există doar complice, de ex. Tatăl îneacă copilul într-o
căldare cu apă.
Deci responsabilitatea redusă reprezintă un concept care se află din punct de vedere tactic,
între responsabilitate și responsabilitate. În cazul responsabilității reduse vorbim despre
pasibilitate de răspundere penală, în aceiași măsură cu persoanele psihic sănătoase, doar că
acestă răspundere este limitată.
În cazul responsabilității reduse faptul care atenuează răspunderea penală a făptuitorului nu
este vinovăția, ci capacitatea incomplete de realizare a aspectului faptei și a gradului
prejudiciabil al infracțiunii. Responsabilitatea redusă, ca de altfel și iresponsabilitatea
presupune existența criteriului juridic și a celui medical. Criteriul medical al responabilității
reduse presupune prezența unor tulburări psihice sau anomalii psihice care reduc din
posibilitatea persoanei de a conștientiza caracterul faptelor sale sau de a le dirija ex. Iateria,
nevroza isterică, psihozele alcoolice psihastenia sau alte psihoze ce afectează capacitatea
normală acreierului.
Criteriul juridic al responsabilității reduse, include faptele prejudiciabile prevăzute de legea
penală, care conțin semnele unor tulburări psihice a subiectului infracțiuni, care micșorează
capacitatea persoanei de a-și controla comportamentul, și care în același timp, duc la scăderea
bruscă a intelectului și a aspectului volitiv, însă nu exclude total capacitatea mintală și voința
persoanei în timpul comiterii infracțiunii. Problema principal a instituției respective
reprezintă determinarea expresă sau lista tulburărilor psihice, care ar duce la prezența unei
responsabilități reduse.
III. Vârsta – condiție a răspunderii penale.

Vârsta, fiind privită sub aspectul noțiunii sale include un șir de semne. Din punct de vedere
social-biologic distingem 3 tipuri ale vârstei .
1. Vârsta social-psihologică.
2. Vârsta medicală.
3. Vârsta calendaristică
Prin noțiune de vârstă social-psihologică se înțelege vârsta în cadrul căreia persoana fizică a
ocupat un anumit loc în societate. Este preocupată de toate domeniile care asigură existența și
îndeosebi, ca cetățean se bucură de anumite drepturi și își asumă anumite obligațiuni. Din
acest grup fac parte vârsta constituțională, vârsta de muncă, vârsta pensionară, administrativă,
civilă.
Vârsta medicală se caracterizează prin aceia că persoana evoluează, crește, sedezvoltă într-
un mediu anumit și trăiește în acesta.
Vârsta calendaristică este vârsta care dă o apreciere persoanei la ce etapă de dezvoltare este.
Ea măsurându-se în ani, luni, zile și ore și o găsim în certificatele de naștere.
Vârsta răspunderii penale se stabilește în legislația penală, astfel, conform alin.1 al art.21 sunt
supuse răspunderii penale persoanele, care în momentul săvârșirii infracțiunii au împlinit
vârsta de 16 ani. În conținutul alin.2 al art.21 sunt descrise în formă completă exhaustivă
toate acele infracțiuni pentru săvârșirea cărora subiectul trebuie să aibă vârsta cuprinsă între
14 și 16 ani. Pentru a stabili vârsta minorului instanța de judecată este obligată să determine
foarte precis data, luna și anul nașterii, apelând în cazurile necesare la expertiza medico-
legală. În asemenea situații, se consideră că minorul a atins vârsta indicată în lege reieșind
din următoarele:
Atunci când este cunoscută ziua de naștere, persoana se consideră că a atins o anumită vârstă
începând cu ora 00:00 a zilei următoare.
Dacă experții numesc numai anul nașterii, atunci ziua de naștere este considerată ultima zi a
anului. Examinând dosare în care drept inculpați avem persoane minore, instanțele de
judecată trebuie să recurgă și la examinarea personalității minorului, a condițiilor de viață și
de educație a acestuia, să stabilească motivul infracțiunii, cauzele și condițiile care au
contribuit la săvârșirea faptei, toate acestea urmând a fi luate în vedere la stabilirea măsurilor
de constrângere cu character educative și la stabilirea pedepsei infractorilor.

Facilitățile minorului în dreptul penal.

1. Toate infracțiunile săvârșite de minori sunt considerate ca fiind săvârșite cu circumstanțe
atenuante. (lit.b), alin.(1), art.76).
2. Termenul închisorii stabilit unei persoane care la data săvârșirii infracțiunii nu a împlinit
vârsta de 18 ani, se stabilește din maximul pedepsei prevăzute de legea penală respectivă
redusă la jumătate (alin.(3), art.70).
3. Minorii își execută pedeapsa cu închisoare în penitenciare pentru minori (alin.(5), art.72).
Penitenciarul din Goieni.
4. Față de minori nu se aplică detențiunea pe viață (art.71).
5. Liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen poate fi aplicată minorilor dacă
aceștea au executat efectiv
a) cel puțin 1/3 din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârșirea unei infracțiuni ușoare sau
mai puțin grave.
b) cel puțin ½ din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârșirea unei infracțiuni grave.
c) cel puțin 2/3 din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârlirea unei infracțiunideosebit de
grave sau excepțional de grave (alin.(6), art.91).
6. Față de minori poate fi aplicată liberarea de răspundere penală (art.54), precum și liberarea
de pedeapsă (art.93).
7. La stabilirea stării de recidivă nu se va ține cont de antecedentele penale pentru
infracțiunile săvârșite în timpul minoratului (lit.a), alin.(5), art.34).
8. În cazul aplicării pedepsei pentru un concurs de infracțiuni pedeapsa penală aplicată
persoanelor care nu au împlinit vârsta de 18 ani, nu poate fi mai mare de 12 ani și 6 luni.
9. Pedeapsa penală pentru cumul de

IV. Subiectul special al infracțiunii.

V. Persoana juridică – subiect al infracțiunii.
VI. Starea de ebrietate și influența ei asupra răspunderii penale a făptuitorului.