CALITĂŢILE UNEI LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE

Calitatea unei cercetari este apreciata în functie de 7 criterii : originalitate, simplitate,

coerenţă, pertinenţă, fecunditate, verificabilitate, predictibilitate.
Originalitate
Este scopul esenţial al unei cercetari. O lucrare neoriginală nu prezintă interes. O
cercetare, poate, de exemplu, sa reia problematici şi analize mai vechi pe care le reciclează.
Nu este un fapt deplorabil în sine, atâta timp cât nu este vorba de plagiat, dar o lucrare
originală este cea care-şi aduce aportul la dezvoltarea cunoaşterii.
Simplitate
Această calitate se referă la amenajarea economică a lucrării. Simplicitatea operează o
reducere a realului pentru a face mai inteligibile anumite aspecte, altfel spus, cercetarea reține
un numar scăzut de parametri. Simplitatea nu are nimic de-a face cu stilul simplu pe care il
utilizează autorul. Dimpotrivă, ea poate să fie semnul unui grad înalt de abstracţie. In acest
caz vorbim de analiză elegantă, de genul Logicii acţiunii colective a lui Olson. Efectele de
stil, în numele unui anumit estetism, cultivă obscuritatea, echivocul sau paradoxul pentru a
seduce sau impresiona. Claritatea este o calitate redutabilă pentru autor pentru că il face
vulnerabil la critică, în timp ce ermetismul – care este o poziţie de slăbiciune – garantează
contra oricărui atac. Autorul obscur poate orâcind sa-şi apere ermetismul prin replici de
aceiaşi natură.
Coerenţă
De la simplitate trecem uşor la coerenţă, simplitatea fiind de cele mai multe ori
garanţia coerenţei. O lucrare este incoerentă când se ocupă de prea multe aspecte (variabile)
sau când se pierde în descrieri inutile, fără legatură cu analiza propriu-zisă şi aceasta sare în
ochi de la prima privire.
Pertinenţa
Este raportul cu realitatea. Pertinenţa nu este o calitate uşor de determinat şi poate da
naştere la neînţelegeri. Pertinenţa unei lucrări se referă la aptitudinea acesteia de a explica un
fenomen. Contează deci cum a fost decupat obiectul. O analiză poate să nu fie pertinentă dacă
obiectul de studiu este nesemnificativ, lipsit de interes.
Fecunditatea
Se referă la aptitudinea unei cercetari, a unei structuri de explicaţie, să se aplice
diverselor realităţi în aparenţă diferite. Prin fecunditate, o cercetare depăşeşte frontierele
disciplinei. In acest sens, sociologia este o cunoaştere fecundă. La fel, economia, datorita
conceptului de „homo economicus” este un domeniu de cunoaştere fecund. Destinat mai întii
studiilor economice, acest concept s-a extins şi la alte domenii de analiză (studii politice,
strategice, studii decizionale, manageriale).
Verificabilitatea şi predictibilitatea
Verificabilitatea se referă la aptitudinea unei cercetari de a enunţa teorii care
generează ipoteze (analize) a căror conformitate cu realul se poate verifica. Predictibilitate
este calitatea unei cercetari a cărei verificabilitate poate fi proiectată în viitor. De exemplu,
teoria lui Darwin este verificabilă dar nu este predictivă (nu permite nici o predicţie cât
priveşte evoluţia speciilor). In schimb, teoria lui Marx, avind ambiţia să explice ştiinţific
istoria, se vroia verificabilă şi predictivă.

1
 ETICA CERCETĂRII PEDAGOGICE. DREPTUL DE AUTOR

Şi în cazul învăţământului şi a ştiinţei, funcţionează un cod deontologic precis, care

are ca obiectiv selectarea valorilor şi eliminarea imposturilor. Valoarea şi meritul personal,
capacitatea de creare şi inovare trebuie să fie criterii esenţiale de promovare în gradele
didactice şi în ierarhia cercetării ştiinţifice. Impostura în ştiinţă şi cercetare trebuie eliminată
complet. Deontologia ştiinţei şi a învăţământului condamnă vehement plagiatul, care
înseamnă furt intelectual. Dreptul de autor, proprietatea intelectuală trebuie respectată,
indiferent că este vorba de autori şi inventatori români sau străini.
În cazul unei lucrări ştiinţifice, plagiatul înseamnă folosirea operei unui autor fără ca
acest fapt să fie recunoscut, fără ca autorul respectiv să fie citat în note şi în bibliografie, în
aparatul critic al lucrării respective. Plagiatorul îşi însuşeşte ideile unui alt autor şi le prezintă
ca şi cum ar fi ale sale. Unele cadre didactice şi-au obţinut doctoratul şi au realizat cariere
universitare sau în cercetare pe baza plagierii lucrărilor unor autori străini, pe care le-au
tradus şi le-au preluat ideile. Mai devreme sau mai târziu, impostura în ştiinţă va fi
descoperită.
Promovarea în învăţământul preuniversitar şi în cel universitar, în institutele de
cercetare, trebuie să se facă ţinând seama de criterii de valoare, de competenţă şi probitate
profesională şi nu în funcţie de nepotism, adică promovarea rudelor în funcţii academice.

Dreptul de autor. Dreptul de proprietate intelectuală, în sens larg, se referă la

ansamblul creaţiilor ce rezultă din activitatea intelectuală a omului în domeniile industrial,
ştiinţific, literar sau artistic. Statele democratice protejează proprietatea intelectuală prin
legislaţii speciale, pentru a împiedica frauda, „furtul intelectual”. Se au în vedere, în primul
rând, drepturile morale şi patrimoniale ale autorilor asupra creaţiilor lor, precum şi drepturile
publicului de a avea acces la aceste creaţii. Producţiile intelectuale, cum ar fi o invenţie, un
roman, o lucrare ştiinţifică sau o marcă de fabrică nu pot fi protejate prin simpla posesie,
împotriva utilizării lor de către alte persoane, ca în cazul bunurilor materiale. De îndată ce
creaţia intelectuală este pusă la dispoziţia publicului, autorul acesteia nu mai poate să-şi
exercite controlul asupra utilizării ei. Legislaţia privind protejarea proprietăţii intelectuale are
drept scop apărarea drepturilor autorilor şi a altor creatori de bunuri şi servicii intelectuale
împotriva utilizării neautorizate a ei de către alte persoane.
În mod tradiţional, dreptul de proprietate intelectuală se împarte în două categorii:
„dreptul de proprietate industrială” şi „dreptul de autor”. Dreptul de proprietate
intelectuală cuprinde protecţia invenţiilor prin brevete, protecţia anumitor interese comerciale
prin intermediul mărcilor de fabrică sau de comerţ, ca şi protecţia denumirilor comerciale şi a
desenelor industriale. Proprietatea industrială mai cuprinde şi combaterea concurenţei
neloiale.
Convenţia încheiată la Stockholm în 14 iulie 1967, de către statele ce făceau parte din
Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI), prrevede la art. 2 că „drepturile
de proprietate intelectuală” se referă la:
a. operele literare, artistice şi ştiinţifice;
b. prestaţiile artiştilor interpreţi, fonograme şi transmisiuni radio şi TV;
c. invenţiile din toate domeniile activităţii umane;
d. desenele şi modelele industriale;
e. mărcile de fabrică sau de comerţ, mărcile de servicii, denumirile şi ale
indicaţii geografice;

2
 f. protecţia împotriva concurenţei neloiale şi toate celelalte drepturi
decurgând din activitatea intelectuală în domeniul industrial, ştiinţific,
literar sau artistic.
Domeniile menţionate la litera (a) şi (b) aparţin categoriei drepturilor de autor şi a
drepturilor conexe, înrudite cu dreptul de autor. Domeniile menţionate la literele (c), (d) şi (e)
aparţin categoriei dreptului de proprietate industrială.

Dreptul de autor se referă la creaţiile ştiinţifice de orice fel, la creaţiile literare, la

cele artistice cum ar fi muzica, pictura, sculptura, operele cinematografice etc. În majoritatea
ţărilor de limbă engleză se utilizează termenul de „copyright” care este echivalent cu
„drepturile de autor”. Copyright presupune producerea de copii ale operei ştiinţifice, literare
sau artistice cum ar fi o carte, o pictură, o sculptură, o fotografie sau un film. „Drepturile
conexe” există numai în legătură cu drepturile de autor, sintagma corectă fiind „drepturile
conexe dreptului de autor”. În general se acceptă existenţa a trei tipuri de drepturi „conexe”:
drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi asupra propriilor prestaţii, drepturile
producătorilor de fonograme şi pelicule asupra producţiilor lor şi drepturile organismelor de
radio şi televiziune asupra propriilor programe.
Protecţia intereselor autorilor nu constă numai în interzicerea utilizării neautorizate a
operelor lor. Ele au menirea de a fi aduse la cunoştinţa publicului prin diverse forme şi
diferite căi. Acest lucru se realizează prin cesionarea pe o anumită durată a dreptului de
utilizare a operei de către un terţ. De pildă, o editură tipăreşte manuscrisul unei opere literare
în baza unui contract privind dreptul de a o reproduce încheiat cu autorul. Interesele editurii
sunt protejate în baza drepturilor cesionate sau cedate de autor editurii, cum este protejat şi
dreptul autorului. Situaţia este diferită în cazul operelor dramatice şi muzicale. Dacă se
intenţionează comunicarea lor către public, aceasta se face pe calea interpretării sau recitării
lucrării cu ajutorul artiştilor interpreţi. În astfel de situaţii, se au în vedere interesele artiştilor
interpreţi în raport cu utilizarea interpretării lor individuale a operelor respective.
Dezvoltarea tehnicilor de înregistrare a sunetelor şi imaginilor, ca şi posibilitatea de
reproducere relativ simplă a unor astfel de înregistrări a dus de asemenea, la necesitatea
protejării producătorilor de fonograme şi pelicule. Accesul facil pe piaţă la dispozitive de
înregistrare cu o eficienţă din ce în ce mai mare a adus în prim plan problema pirateriei
înregistrărilor, care în prezent a devenit o problemă globală. Înregistrările sunt utilizate
frecvent de societăţile de radiodifuziune şi televizuine devenind elemente de bază ale
programelor acestora. Similar artiştilor interpreţi care urmăresc propria protecţie şi
producătorii de fonograme şi pelicule au dreptul să fie protejaţi împotriva copierii
neautorizate. De asemenea, pot revendica dreptul la remuneraţie pentru utilizarea lor în
scopul difuzării la radio şi TV sau pentru alte moduri de comunicare către public.
Protecţia dreptului de autor este independentă de calitatea sau valoarea operei.
Drepturile sunt concepute pentru a fi respectate, iar pentru cazurile de nerespectare se aplică
sancţiuni.Orice utilizare neautorizată a unei opere protejate prin dreptul de autor, în cazul în
care legea prevede necesitatea autorizării, constituie o încălcare a dreptului de autor.

Încălcări ale dreptului de autor sunt: reproducerea, interpretarea în public, difuzarea

prin radio sau televizuine sau comunicarea către public prin orice alt mod fără permisiune,
sau orice formă de adaptare a unei opere fără acordul autorului, plagiatul etc. Deontologia
ştiinţei şi a învăţământului condamnă vehement plagiatul, care înseamnă furt intelectual.
Dreptul de autor, proprietatea intelectuală trebuie respectate, indiferent că este vorba de
autori şi inventatori români sau străini.
În cazul unei lucrări ştiinţifice, plagiatul înseamnă folosirea operei unui autor fără ca
acest fapt să fie recunoscut, fără ca autorul respectiv să fie citat în note şi în bibliografie, în

3
aparatul critic al lucrării respective. Plagiatorul îşi însuşeşte ideile unui alt autor şi le prezintă
ca şi cum ar fi ale sale. Unele cadre didactice şi-au obţinut doctoratul şi au realizat cariere
universitare sau în cercetare pe baza plagierii lucrărilor unor autori străini, pe care le-au
tradus şi le-au preluat ideile. Mai devreme sau mai târziu, impostura în ştiinţă va fi
descoperită. Dreptul de autor este recunoscut şi protejat pe durata întregii vieţi a autorului.
După decesul acestuia, în principiu opera continuă să fie protejată pe o anumită durată de
timp, de obicei 50 de ani. Acest termen este considerat ca reprezentând un echilibru just între
protecţia drepturilor patrimoniale conferite autorului şi utilizarea ulterioară a operei în
interesul societăţii, întrucât la expirarea termenului de protecţie, opera intră în domeniul
public, ceea ce înseamnă că poate fi utilizată de oricine, fără a mai fi necesară o autorizaţie în
acest sens. Comisia Europeană vrea să mărească durata prin care o operă este protejată prin
dreptul de autor, până la 85 de ani.

Dreptul de autor include orice operă din domeniul literar, ştiinţific şi artistic, oricare
ar fi modul sau forma de exprimare. Operele protejate prin dreptul de autor sunt, de regulă,
creaţiile intelectuale originale. Toate legislaţiile naţionale privind dreptul de autor recunosc
protecţia următoarelor tipuri de opere:
- lucrările şi operele ştiinţiifce, fie că este vorba de articole, studii publicate în
reviste de specialitate sau cărţi ca unic autor sau realizate în colaborare de către
mai mulţi savanţi;
- operele literare: romane, nevele, poezii, opere dramatice şi orice alte scrieri,
indiferent de conţinut, întindere, scop (educaţie, distracţie, informaţie, reclamă,
propagandă etc.), formă (manuscris, dactilografiere, tipăritură, pliant, carte,
revistă), dacă este publicată sau nepublicată;
- operele muzicale, indiferent dacă este muzică clasică sau uşoară; coruri, opere,
music-hall-uri, operete etc.;
- operele artistice: indiferent dacă sunt bidimensionale (desene, picturi, litografii
etc.) sau tridimensionale (sculpturi, opere de arhitectură) şi fără a se ţine seama de
conţinut (concret sau abstract) sau destinaţie (artă pură, divertisment, etc.);
- hărţile şi desenele tehnice;
- operele fotografice: indiferent de subiect (portrete, peisaje, evenimente curente
etc.) sau scopul pentru care au fost realizate;
- filmele, indiferent dacă sunt mute sau sonore şi fără a se ţine seama de scopul lor
(prezentare publică, difuzare prin televiziune etc.), de genul lor (filme artistice,
documentare, jurnale de actualităţi etc.), de întindere, de metoda folosită (filmări
în direct, cu camera ascunsă, desene animate etc.) sau de procedeul tehnic utilizat
(imagini de film transparent, pe benzi videoelectronice etc.);
- programe de calculator .

Titularul dreptului de autor poate să interzică altora folosirea operei fără

consimţământul său, dar în acelaşi timp nu poate ignora dreptul altor persoane care contribuie
la punerea ei în valoare. Din această cauză, drepturile stabilite de lege în favoarea titularului
drepturilor de autor asupra unei opere protejate sunt adesea descrise ca „drepturi exclusive”
de a autoriza alte persoane să utilizeze opera respectivă. Principala caracteristică a
dreptului de autor este protejarea operei de a fi utilizată de alte persoane fără acordul scris,
fără autorizarea autorului. Obţinerea autorizării de la titularul dreptului de autor, se realizează
de obicei pentru: copierea sau reproducerea operei; reprezentarea sau interpretarea publică a
operei; producerea unei înregistrări sonore a operei; transpunerea cinematografică a operei;
radiodifuzarea operei; traducerea lucrării; adaptarea lucrării. Dreptul titularului de a interzice
altora să execute copii după opera sa protejată este cel mai important drept al acestei ramuri a

4
dreptului de proprietate intelectuală. Operaţiunea de a executa copii după o operă protejată
este actul îndeplinit de o persoană specializată care doreşte să distribuie opera către public.
Dreptul de a controla acest act se face în baza legii prin convenţii încheiate între titularii
drepturilor de autor şi acele persoane specializate. În general, actele prin care se autorizează
efectuarea de copii după opere, se numesc contracte de editare. Prin asemenea contracte se
pot autoriza şi alte acţiuni: difuzarea la radio şi televiziune, traducerea etc.
Titularul protecţiei drepturilor de autor asupra unei opere este, în general, cel puţin în
primă instanţă, persoana care a creat opera – autorul. Pot exista însă şi excepţii de la acest
principiu general. Aceste excepţii sunt prevăzute în legislaţiile naţionale. Legea poate
prevedea ca, atunci când o operă este realizată de un autor care a fost angajat special în
scopul creării acelei opere, atunci titularul drepturilor de autor asupra operei respective este
angajatorul şi nu autorul ei. În general, drepturile de autor pot fi cesionate. Aceasta însemna
că titularul drepturilor respective poate să le transfere unei alte persoane fizice sau juridice,
care devine titularul lor.
În unele state, cesiunea dreptului de autor nu este posibilă legal. Foarte apropiat ca
efect practic cu cesiunea este acordarea de licenţe. A acorda licenţă înseamnă că titularul
dreptului de autor îşi păstrează această calitate dar autorizează pe altcineva să-i exercite
drepturile, total sau parţial, în anumite limite. Când o asemenea autorizaţie sau licenţă se
extinde pe întreaga durată a drepturilor de autor şi asupra tuturor drepturilor conexe, protejate
prin drepturile de autor, licenţiatul este, faţă de terţi, practic în aceeaşi poziţie cu titularul
drepturilor patrimoniale de autor.

INSTITUTE DE CERCETARE PEDAGOGICĂ

Sunt instituţii organizate spre a întreprinde cercetări fundamentale şi aplicative în

domeniul ştiinţelor educaţiei. Pe plan mondial sunt numeroase institute de cercetare
pedagogică, având titulaturi diferite: institut de cercetări pedagogice, institut pedagogic
naţional, centru de cercetări pedagogice, serviciu (sau birou) de cercetări (sau studii)
pedagogice, oficiu de învăţământ, centru de documentare şi cercetare pedagogică.
Ele depind direct de stat sau sunt subordonate unor organisme culturale de nivel înalt:
Academia de Ştiinţe Pedagogice, Academia de Ştiinţe, Consiliul Naţional de Cercetări în
Ştiinţe Sociale sau unor instituţii de învăţământ (departamente universitare de pedagogi, de
psihologie sau sociologie) sau sunt organisme particulare (pe lângă universităţi autonome ori
subvenţionate de diverse fundaţii).
Actualul Institut de Ştiinţe ale Educaţiei din Bucureşti a fost înfiinţat în anul 1856
ca un Institut de Cercetări Pedagogice şi Psihologice (subordonat Ministerului Educaţiei şi
Învăţământului de atunci). Funcţiile acestui Institut, aşa cum s-au precizat de-a lungul
deceniilor de activitate, au fost:
a) propunerea unor decizii şi susţinerea, prin studii şi cercetări, a deciziilor care
urmăresc perfecţionarea învăţământului preşcolar, primar, gimnazial, liceal şi superior,
precum şi a celui vocaţional;
b) elaborarea modelului didactic al învăţământului de mâine şi orientarea practicii
educative în perspectiva acestui model;
c) iniţierea, conducerea şi finalizarea unor cercetări experimentale, în colaborare cu
unităţile de învăţământ din România;
d) inovarea tehnologiei didactice şi perfecţionarea metodelor pedagogice;

5
 e) stimularea vieţii ştiinţifice pedagogice şi dezvoltarea pedagogiei ca ştiinţă
fundamentală a educaţiei, prin simpozioane, sesiuni şi conferinţe ştiinţifice, prin elaborarea
unor monografii şi lucrări de sinteză, prin difuzarea rezultatelor cercetării prin intermediul
emisiunilor radio-televizate, dezbaterilor;
f) supravegherea şi îndrumarea activităţii de aplicare în practica educaţiei a
rezultatelor cercetării şi evaluarea, pe bază de feed-back a acestora;
g) dezvoltarea colaborărilor cu institutele de cercetări pedagogice din alte ţări şi cu
asociaţiile internaţionale preocupate de perfecţionarea învăţământului şi a ştiinţelor educaţiei.
Rezultatele cercetărilor sunt comunicate în Revista de pedagogie, prin intermediul
conferinţelor ştiinţifice, a unor volume de specialitate publicate în Editura Didactică şi
Pedagogică. În cadrul Institutului din Bucureşti funcţionează şi Muzeul pedagogic.