Pentru majoritatea societăţilor preindustriale ca şi pentru cele din lumea treia, activităţile productive

nu sunt separate de cele casnice. Odată cu evoluţia spre societatea industrială acestea se separă,
revenind bărbatului rolul de susţinător financiar al familiei, soţia continuând să aibă un rol secundar
financiar (prin zestre).

Totuşi începând cu sec.XIX-lea situaţia se mai schimbă, începând să fie angajate familii, astfel
reprezentanţii de sex masculin sunt angajaţi la atelier/fabrică iar femeile şi copii mai mici erau luaţi ca
servitori sau ca ajutoare la fermă. Ratele de angajare a femeilor în afara casei sunt neglijabile. În 1910
în UK, 52% din femeile angajate cu salariu sunt servitoare, iar 28% se ocupau de educaţia copiilor. În
general acest procent era format din tinere necăsătorite, după căsătorie retrăgându-se de pe piaţa
muncii. Chiar în perioada cât erau angajate, în multe cazuri salariul era trimis părinţilor. Există o
diferenţă marcată de clasa socială. Pe de o parte sunt femeile din high class, care au angajate
servitoare, există mica burghezie din oraşe unde femeile îşi realizau treburile gospodăreşti singure şi
femeile de la ţară unde situaţia se împarte într-o mică burghezie şi femeile sărace angajate ca ajutoare
în gospodăria celor mai înstăriţi.

În România acest proces nu e cu mult diferit de cel din alte societăţi aflate la începutul erei
industrializate. În 1850 se deschid 5 şcoli de fete în Bucureşti şi alte 12 în provincie. În 1883 prima
femeie obţine licenţa Facultăţii de Litere şi Filosofie, iar în anul universitar 1900-1901, 208 femei să
devină studente ale facultăţilor de medicină, drept şi filologie. Noul Cod Comercial Roman din 1887
recunoaşte femeii dreptul femeii de a încheia tranzacţii comerciale fără acordul soţului. În 1913 prima
femeie devine avocat stagiar la Baroul din Iaşi, dreptul de exercitare a profesiei fiindu-i acordat abia
peste 7 ani.

 Un impact favorabil angajării femeilor pe piaţa muncii l-au constituit anii de război. Criza forţei de
muncă masculină a determinat angajarea femeilor. După război, bărbaţii ş-au recuperat în mare parte
slujbele, dar situaţia nu a revenit la linia anterioară.

Prima Constituţie a României care recunoaşte drepturi egale între sexe este cea din 1921. În 1929 s-a
acordat dreptul la vot al unor categorii de femei, pentru ca în 1936 să se recunoască dreptul de a fi ales
în consiliile judeţene a oricărei persoane indiferent de gen şi vârstă. Lege electorală din 1946
recunoştea dreptul la vot al oricărui cetăţean român cu drept de vot indiferent de gen. Constituţia din
1949 recunoaşte drepturi egale între sexe, iar Codul Familiei din 1954 consacra egalitate între soţi,
dreptul de a dispune de bunurile proprii, şi proprietate comună a lucrurilor dobândite în timpul
căsătoriei, procedura de divorţ este simplificată. Comparativ cu alte ţări, România se află în a doua
jumătate a ţărilor care au acordat drept de vot femeilor. Astfel: 1893: Noua Zeelandă; 1902 Australia;
1906 Finlanda; 1913 Norvegia; 1915 Danemarca, Islanda; 1917 URSS; 1918 Canada; 1919 Austria,
Suedia, Germania, Olanda, Polonia, Luxemburg, Cehoslovacia; 1920 SUA; 1922 Irlanda; 1928 Marea
Britanie; 1931 Spania, Portugalia; 1945: Franţa, Ungaria, Italia, Japonia, Iugoslavia; 1946 Albania,
România; 1948 Israel; 1949 China; 1952 Grecia; 1953 Mexic; 1954 Columbia; 1955 Nicaragua; 1956
Egipt, Pakistan, Senegal; 1957 Liban; 1958 Maroc; 1962 Algeria, Cuba; 1963 Iran, Kenia, Libia;  1964
Sudan, Zambia; 1965 Afganistan, Guatemala; 1977 Nigeria; 1979 Peru, Zimbabwe  (sursă :
http://womensrights.change.org/)

Trecerea de la societatea de piaţă la cea centralizată a reprezentat o nouă etapă în promovarea

conceptului de femeie activă. Principiul participării femeii în toate sferele vieţii ocupa un loc important
pe agenda politică a regimului socialist. Situaţia economică impunea însă obţinerea a două salarii
pentru un minim decent de viaţă. Discriminările de gen au dispărut la participarea şcolară şi la
încadrarea în muncă, inclusiv în ramurile grele ale industriei. S-a promovat în acest fel o nouă
diviziune a rolurilor în familie. Regimul socialist a introdus un set de beneficii pentru femeile cu copii
mici (au apărut grădiniţe, creşe - pe scara larga, in perioada interbelica fiind doar o forma de
responsabilitate sociala a angajatorului, - dreptul la întreruperea activităţii pentru creşterea copilului,
asigurarea locului de muncă, condiţii de muncă adecvate şi facilităţi de ocrotire a copilului). Modul
mecanic şi arbitrar de impunere a sistemului de cote în promovarea femeii în funcţii de conducere a
generat reacţii negative, fiind o abordare departe de cea a competiţiei reale. Pe fondul unei politici
pronataliste agresive, nu în ultimul rând pe criza economică îndelungată şi deteriorarea standardului
de viaţă precum şi erodare controlului politic asupra populaţiei unde au reapărut stereotipurile
tradiţionale, în anii ’80 programul ambiţios de modernizare situaţiei femeii şi de eliminare a
discriminărilor a intrat într-o criză suferind chiar o răsturnare în anumite segmente ale populaţiei. 

 În 1980 numărul femeilor participante la viaţa economică din Romania era de 3 ori mai mare decât în
1960 şi cu 10-12% mai mult decât în ţările dezvoltate .

În UE 15 si USA perioada de după cel de al doilea război mondial şi până la începutul anilor ’90 a fost
martora unei automatizări a activităţii funcţionăreşti însoţită de o degradare a calificării şi statutului
funcţionarului şi a unei alte ocupaţii cu un statut inferior şi slab plătită, cea a secretarei. În 1991, 91%
din secretarii din UK erau femei. Alegerea între a avea sau nu copii echivala cu a avea sau nu o slujbă
cu normă întreagă. După revenirea în câmpul muncii aceste femei primeau preponderent slujbe cu
program redus sau aveau slujbe mai slab plătite decât cele pe care le părăsiseră. Există o diferenţă
marcantă între femeile care lucrează cu normă întreagă şi bărbaţi (sunt cu 19% mai puţine) precum şi
între femeile ce lucrează în slujbe cu program redus şi bărbaţi (sunt 8% faţă de 2,1%). În cadrul acestei
ultime categorii există diferenţă şi la nivelul vârstei bărbaţii angajaţi în slujbe cu program redus sunt
adolescenţi sau studenţi care-şi rotunjesc veniturile în timp ce vârsta femeilor este eterogenă. Legea
oportunităţilor egale promulgată în UK în 1970 scoate în afara legii discriminarea sexuală, şi retribuţia
diferită între femei şi bărbaţi pentru aceeaşi muncă prestată. Pentru a eluda legea, companiile folosesc
denumiri diferite pentru femei şi bărbaţi le aceleiaşi munci, astfel încât ei pot oferi un salariu mai mare
bărbaţilor. În 1989 a fost câştigat un proces de către dactilografele de la Lloyd’s Bank având câştig de
cauză susţinând că munca lor are valoare egală cu cea a unui mesager de bancă (bărbat), care primea
salarii mai mari. Din păcate este un succes izolat. Procesul intentat unei firme considerată că făcut
discriminare la anunţul de angajare ,,asistent executiv de marketing care joacă rugby, bărbat sau
femeie” a fost câştigat de această, în apărare s-a susţinut că în UK există 12 cluburi de rugby feminin.

Concluzionând, salariul femeilor din UK este mai redus decât al bărbaţilor cu toate că diferenţa s-a
redus în ultimii 20 de ani deşi femeile sunt plătite doar cu 60% din câştigul omologilor lor bărbaţi
(analiza făcuta de www.rightsofwomen.org.uk ). Acest procent este mai redus in Romania, unde la
acest criteriu in 2005 diferența salariala este de 13% in favoarea bărbaților. Durata medie obişnuită a
săptămânii de lucru, în anul 2005, a fost de 40,8 ore/săptămână, respectiv 41,5 ore/săptămână bărbaţi
şi 40,0 ore/săptămână femei. În anul 2005, din totalul persoanelor în vârstă de 15 ani şi peste, care au
urmat o formă de instruire, mai mult de jumătate (51,6%) erau femei. Acest lucru atrage după sine
sărăcia, îndeosebi în familiile monoparentale. Există un cerc vicios pentru femeile cu copii: pentru a
economisi banii necesari plăţii personalului de îngrijire a copilului femeile preferă slujbe cu jumătate
de normă, pierzând dreptul la un câştig mai bun, la pensie (care este acordat doar pentru normă
întregă) şi la carieră, în cazul în care preferă o slujbă cu normă întreagă salariul ei poate fi paralizat
plăţii personalului de îngrijire a copilului şi de asigurarea de sănătate a copilului de până la 12 ani care
nu este îngrijit de mamă.

În 1986, 80% din femeile suedeze cu vârste cuprinde între 16-64 ani prestează o muncă remunerată.
Ajutoarele din partea statului ajung până la 90% din salariile normale, disponibile pentru oricine are
un copil începând cu o lună înainte de naştere şi până ajunge copilul la 6 luni, indiferent de gen. Mai
sunt disponibile pentru oricare din părinţi ajutoare de până la 180 de zile. Există centre de îngrijire a
copilului cu facilităţi pentru orele de după şcoală şi în vacanţe până la împlinirea vârstei de 12 ani a
copilului. Femeile deţin 25% din locurile parlamentului suedez. În 1985, 45% din femeile suedeze
aveau slujbe cu program redus, care comportau oportunităţi de carieră, ajutoare sociale şi pensii mi
reduse decât cele cu normă întreagă, în timp ce doar 5% din bărbaţii suedezi lucrau cu normă redusă.
Paradoxal chiar centrele de zi creează bărbaţilor impresia că lipsa prezenţei copilului din familie
implică participarea într-o mai mică măsură la treburile casei.

Anii ’90 au adus cu ei o creştere, deşi mică a ponderii femeii în activităţile remunerate. În UE15 în
segmentul de vârstă 16-60 de ani, procentul femeilor active pe piaţa muncii este între 35-60%.
Creşterea cea mai semnificativă apare în segmentul femeilor căsătorite (în UK este de 53%-1997, şi
40% dintre femeile căsătorite cu copii sub 3 ani se află încadrate în munca plătită). Diferenţa rămâne
mare faţă de bărbaţi care sunt într-o proporţie mai mare încadraţi în muncă: 74%. O altă creştere
semnificativă este pătrunderea femeilor în poziţii de conducere din cadrul firmelor mari . Este
adevărat că doar într-o firmă din 5 este director o femeie şi doar 5% din directorii companiilor
britanice este o femeie, dar este un început. În privinţa profesiilor lucrurile nu s-au schimbat prea mult
deşi peste 1 milion de femei lucrează în UK în bănci cu toate acestea doar 3% din manageri acestora
sunt femei, procentul femeilor avocat este în creştere în ultimii 20 ani, dar este de doar 14%, şi doar
3% din judecători sunt femei, toate fiind angajate în Departamentul Familiei . Este posibil ca în curând
lucrurile să se schimbe, în prezent mai mult de jumătate din studenţii la drept sunt femei.

Diferenţele însă de oportunităţi de gen pe piaţa muncii continuă să existe. Astfel poziţiile cheie sunt
ocupate de bărbaţi, iar femeile care devin manageri decid să nu aibă o viaţă de familie. O cercetare
făcută în East Anglia în 1997 a scos în evidenţă similitudinile cu cercetarea făcută în 1985. Practic nici
una din cele 200 de femei intervievate nu avea copii. 

Situaţia economică a dus la o scădere a participării femeii pe piaţa muncii, dar diferenţele nu sunt mari
faţă de bărbaţi. În continuare un trai minim decent poate fi asigurat doar cu 2 salarii. Femei active in:
anul 1990: 46,1%; anul 1995, 45,3%; anul  2000, 46,5 %; anul 2005, 43,3%; anul 2009, 52,8% din
totalul populaţiei active  (sursa: www.anofm.rostatistics). Rata şomajului la populaţia feminină este in
anul 1992 3,4%; anul 1995, 9%; anul 2000, 7,3%; anul 2005, 5,1%; anul 2009, 6,4% (sursă :
www.ins.ro , www.anofm.ro ). În cazul soţilor care lucrau în aceeaşi unitate economică, în cazul
disponibilizării femeia a acceptat din diferite motive să cedeze locul de muncă soţului (11,4% pentru
femei fata de 7,9% pentru bărbați ). Interesant este următorul fenomen: în lupta pentru păstrarea unui
loc de muncă femeile sunt un combatant de temut, deşi numărul femeilor salariate a scăzut ele sunt
într-o situaţie mai bună decât cea a bărbaţilor.

Femeile sunt angajate prioritar în educaţie, sănătate, asistenţă socială, comerţ, unde deşi salariile sunt
mai mici sunt sectoare mai sigure în păstrarea unui loc de muncă. Femeile ocupă de asemenea, un
procent mare din sectoarele muncii neplătite (agricultură), sau ale economiei subterane. Structura
învăţământului din perioada socialistă a determinat o creştere a populaţiei feminine calificate.
Personalul activ al momentului a avut perioada de educaţie între 1953-1992. În această perioadă rata
înscrierii în învăţământ a avut rate ridicate dar şi polarizante. Începând cu anii ‚80 reapare abandonul
şcolar la nivelul învăţământului obligatoriu, dar creşte participarea la învăţământul superior. După
anii ‚90 acest fenomen ia amploare, iar învăţământul profesional se dezintegrează. Polarizarea pare
mai pronunţată la nivelul populaţiei feminine. Motivele ce determină polarizarea sunt de ordin
material pentru început (familiile sărace nu-şi permit menţinerea copiilor la şcoală, în timp ce familiile
cu un standard minim ştiu că singura soluţie pentru viitorul copiilor este ca aceştia să beneficieze de
instrucţie şcolară, pentru care fac eforturi mari şi pe perioadă îndelungată) dar şi polarizarea pieţei de
muncă (se cere pregătire superioară pentru un număr mare de slujbe, sau o pregătire minimă).

Astfel, potrivit datelor prezentate de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării în cadrul Raportului
asupra sistemului de învăţământ 2008, putem remarca feminizarea acestui domeniu, femeile
reprezentând un procent de 72,6% din totalul personalului didactic. In plus, ponderea femeilor în
funcţii de conducere este cu 20 % mai redusă faţă de ponderea personalului didactic feminin în acest
nivel. Un alt indicator important îl reprezintă rata de participare a fetelor şi a băieţilor la procesul de
învăţământ. Dar dacă rata de cuprindere a populaţiei feminine în învăţământul superior este mai
ridicată faţă de cea a populaţiei masculine (diferenţa a crescut de la 5% în 2000/2001 la 16% în anul
2007/2008), iar ecartul dintre fete şi băieţi în ceea ce priveşte rata de absolvire a învăţământului
profesional este de 18% în favoarea bărbaţilor, rata de ocupare a bărbaţilor este cu 12% mai mare decât
în cazul femeilor. Calitatea muncii femeii din perioada de tranziţie este determinată în special de
pregătirea profesională pe care a dobândit-o.

Femeile ocupă poziţii economice şi profesionale importante dar procentul lor

e redus, reprezentând mai puțin de 25% din patroni, poziţii manageriale şi administrative superioare;
47% din specialiştii cu studii superioare si 72,5% din funcţionarii publici. După statutul raportul
profesional angajat/patron/angajat pe cont propriu, casnică se prezintă astfel: 42,8%/25,6%/33,1%

Accesul la tehnicile de planificare familială au determinat un acces crescut la activităţile remunerate.

De asemenea există garanţia păstrării locului de muncă pe perioada concediului de maternitate,
concedii plătite pentru creşterea copilului, o alocaţie egală cu 85% din salariu pe perioada concediului
de maternitate. Din păcate nu există un sistem de protecţie pentru femeile casnice sau care să le
includă pe cele din economia subterană.

Se observa din numărul studentelor ca tinerele din România pun un preţ mult mai mare pe
consolidarea educației şi intrarea pe piaţa muncii decât omoloagele lor din UE15, iar atitudinea
colectivă este una de susţinere. Acest fapt însa nu diminuează numărul de  abuzuri la care femeile sunt
victime, în cazul femeilor active în sectorul privat. Puţine cazuri de hărţuire sexuală devin publice, ceea
ce nu înseamnă că acest proces nu există. Discriminările din sectorul privat se regăsesc şi la nivelul
remuneraţiei dar şi la angajarea în anumite posturi (sunt preferaţi bărbaţii în funcţii de agent de pază,
şofer, agent comercial, etc.).

O altă realitate determinată de atingerea graniţei drepturilor presei cu imoralitatea prezintă o nouă
atitudine faţă de femeie (un articol apărut în revista Playboy in 2008 se numea sugestiv ,,10 Modalităţi
de a-ţi bate nevasta fără să laşi urme”). Aceleaşi agenţii de presă care prezintă corupţia la nivel înalt
publică reviste pentru bărbaţi în care femeia este redusă la obiect sexual….

Lipsa mijloacelor de existenţă a femeilor din pături sociale diverse le determină pe multe din acestea să
devină prostituate. Victime ale agresiunii masculine, a bolilor, a dependenţei de alcool şi droguri, a
atitudinii forţelor de ordine şi ale propriilor limite, sunt victime ale societăţii noastre.

Femeile rrome reprezintă un grup social exclus. În grupele de vârstă de peste 35 de ani numărul
analfabetelor este cu mult mai redus decât al celor cu vârste sub această limită. Într-un studiu realizat
la ICCV, 2007 10,6% din femeile rrome aveau o profesie modernă, 0,6% una tradiţională, iar restul de
86,8% nu au o calificare. Din acestea doar 1,9% erau înregistrate ca şomeri (Sursă:,,Ţiganii, între
ignoranţă şi îngrijorare”- E.Zamfir, C.Zamfir).
 Efectele negative ale tranziţiei afectează femeile atât direct prin scăderea nivelului de viaţă cât şi prin
efecte indirecte (scade rata căsătoriilor oficializate, nesiguranţa faţă de viitor, amânarea naşterii
primului copil, creşterea abandonului copiilor). Diferența actuala este de 13%. E greu de spus în ce
măsură diferenţierile salariale sunt determinate de discriminare. Femeile ocupă poziţii în sectoare mai
slab plătite, în special cel bugetar.  Actualul sistem de negociere directă a salariului poate determina
indirect discriminarea, (care priveşte aceeaşi muncă, prestată de persoane cu calificări şi calităţi
personale şi profesionale egale dar de sexe diferite motiv pentru care retribuţia este diferită) prin
presiunea psihica îndreptata asupra femeii.

 Personal îmi exprim îndoiala ca două persoane să aibă calităţi identice. Discriminarea poate apare pe
fondul unei nesiguranţe sau pe o atitudine tradiţionalistă, care continuă să existe în special la
segmentul populaţiei sărace, care nu are șanse reale sa iasă din acest cerc vicios (legătura dintre
sărăcie - accesul la educație-slujbe mai bine plătite - număr de persoane dependente – copii, bolnavi
fiind directa).

Apariţia tribunalelor de muncă ar putea proteja într-o mai bună măsură personalul angajat, implicit
femeile. In prezent sectorul de intervenţie al guvernanţilor rămâne însă in zona serviciilor de protecţie
socială, în special pentru femeile cu copii (venit minim garantat, ajutor familial complementar sau
pentru familia monoparentala rămân surse de subzistenta si nu de ridicare a calității vieții) sau
protecției împotriva violentei domestice (mai mult formal numărul centrelor de protecție nu are nici
măcar acoperire județeana). Instituțiile existente cu rol in discriminare (Consiliul National pentru
Combaterea Discriminării, Agenția Naționala pentru Egalitate de Șanse) nu au impact real, in mare
măsura populația cu acces la informație nu le cunoaște atribuțiile, cu atât mai puțin populația țintă.